ICCJ. Decizia nr. 1566/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1566/2014
Dosar nr. 6165/109/2013
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor si lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1012 din 3 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost condamnat inculpatul B.B.D., domiciliat în com. Rociu, sat Gliganu de Sus, judeţul Argeş, recidivist, la 14 ani închisoare, cu executare în condiţiile art. 57, art. 71 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 3201 alin. (1) şi 7 C. proc. pen. (1968).
În baza art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. (1969), inculpatului i s-au interzis aceste drepturi pe termen de 5 ani.
S-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru un rest de 543 zile, rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 126 din 20 ianuarie 2011, pronunţată de Judecătoria Piteşti, s-a contopit acest rest cu pedeapsa aplicată şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a ll-a lit. a) şi lit. b) C. pen., sporită cu un an închisoare, în total 15 ani închisoare.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada reţinerii şi a arestului preventiv, începând cu 28 aprilie 2013 la zi.
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat obiectul folosit în săvârşirea infracţiunii.
S-a constatat că partea vătămată B.E. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul B.B.D., în stare de recidivă postcondamnatorie, a recunoscut că în urma unui conflict spontan, generat pe fondul consumului de alcool, i-a aplicat tatălui său, B.G. mai multe lovituri cu pumnii şi apoi cu un cuţit, producându-i leziuni traumatice care au condus la decesul victimei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul B.B.D., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, sub aspectul încadrării juridice a faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, susţinând că prin acţiunea sa agresivă împotriva tatălui său, nu a intenţionat să-i suprime viaţa, iar loviturile aplicate victimei au fost în zone nevitale, respectiv pe braţe şi numai întâmplarea a făcut ca inculpatul să-şi lovească tatăl în picior într-o zonă puternic vascularizată, ceea ce a condus la decesul acestuia. S-a mai arătat că „s-a desistat" atunci când a văzut că tatăl său pierde o mare cantitate de sânge, iar mama sa a strigat determinându-l să înceteze agresiunea.
Totodată, în apelul său, inculpatul a mai criticat soluţia şi sub aspectul cuantumului pedepsei, pe care l-a apreciat ca fiind mare, solicitând să se ţină seama că, realizând gravitatea faptelor săvârşite, el este cel care a sunat la salvare.
Prin Decizia penală nr. 1507/A din 19 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B.B.D.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că că în seara zilei de 27 aprilie 2013, pe fondul consumului exagerat de alcool şi al unui conflict ce dura de mai mult timp în cadrul familiei, generat tot de consumul de alcool al inculpatului, I-a lovit pe tatăl său B.G. în gospodăria căruia locuia, după care s-a deplasat într-o cameră alăturată, a luat un cuţit, a revenit la locul unde se afla tatăl său şi i-a aplicat mai multe lovituri de cuţit fără să se uite unde loveşte, oprindu-se din acţiunea sa numai la ţipetele mamei sale şi, întrucât victima nu mai reacţiona în niciun fel, a fost anunţată ambulanţa.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptelor şi a solicitat să i se aplice dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Curtea a apreciat că, în raport de situaţia de fapt corect reţinută în cauză, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor de calificat şi, în niciun caz al infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, avându-se în vedere poziţia subiectivă a inculpatului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii, respectiv faptul că după ce a lovit-o cu pumnii pe victimă şi aceasta se găsea căzută pe pat, s-a deplasat într-o cameră alăturată de unde a luat un cuţit şi a revenit la victimă lovind-o de mai multe ori într-o zonă puternic vascularizată cu cuţitul, urmărind sau cel puţin acceptând producerea unui rezultat letal.
Curtea a apreciat, ca nefondate, susţinerile inculpatului în sensul că, realizând gravitatea faptelor sale „s-a desistat" şi a anunţat salvarea şi solicitarea de schimbare a încadrării juridice, deoarece nu există elemente care să conducă la concluzia că aceasta ar corespunde unui alt model infracţional, toate elementele conducând spre intenţia inculpatului de a ucide victima şi nu de a o vătăma corporal.
Referitor la cuantumul pedepsei aplicate de numai 14 ani închisoare, Curtea a constatat că la individualizarea judiciară a pedepsei, s-a ţinut seama de principiul proporţionalităţii, în sensul corectei adecvări a pedepsei faţă de situaţia de fapt şi scopul legii penale, de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. (1969), de recunoaşterea inculpatului şi solicitarea acestuia de a-i fi aplicate dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. (1968), dar şi de starea de recidivă postexecutorie a acestuia, aplicându-i o pedeapsă de numai 14 închisoare, sporită în urma contopirii cu restul rămas neexecutat la 15 ani închisoare, ce se înscrie între limitele rezonabile prevăzute de lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.B.D., care a solicitat potrivit concluziilor orale formulate de apărătorul desemnat din oficiu, aplicarea art. 5 C. pen., arătând că noua reglementare reprezintă legea penală mai favorabilă, raportat la modificările în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă şi având în vedere că în actuala codificare, varianta agravată prevăzută la lit. c) a art. 175 nu mai este prevăzută de art. 189 C. pen.
În ceea ce priveşte sancţionarea recidivei, s-a arătat că legea penală mai favorabilă o reprezintă reglementarea anterioară.
Totodată, fără a invoca vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., recurentul inculpat a mai solicitat, potrivit memoriilor depuse la dosar la data de 10 februarie 2014 şi 29 aprilie 2014, reindividualizarea pedepsei aplicate, arătând că a săvârşit fapta întrucât a fost provocat fizic şi verbal de victimă.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul B.B.D. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului, înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alineatul 2 că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
I . În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul inculpat vizând netemeinicia pedepsei ce i-a fost aplicată prin greşita stabilire a situaţiei de fapt întrucât probele administrate în cauză demonstrează că a săvârşit fapta în stare de provocare, impunându-se aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. (1969), Înalta Curte constată că susţinerile puteau fi circumscrise, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, dar numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt. însă, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, motiv pentru care aspectele invocate de recurentul inculpat nu mai pot fi supuse analizei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
II. Examinând recursul declarat de inculpatul B.B.D. din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din Noul C. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, consideră că acestea trebuie interpretate şi aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai favorabile, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său, cu excluderea celeilalte în integralitatea sa.
Cu alte cuvinte, se apreciază că, fiind chemată să rezolve sub legea nouă un raport de drept penal născut sub legea veche, instanţa trebuie să-l soluţioneze fie potrivit legii vechi, fie celei noi, cu întreg angrenajul de principii şi instituţii pe care le conţine fiecare, fiind aplicabilă aceea dintre legile care, în ansamblul dispoziţiilor sale, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat.
În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că fiecare dintre cele două Coduri penale reprezintă o entitate omogenă, coerentă şi unitară de organizare a apărării sociale, exprimând politica penală a statului la momentul la care au fost adoptate, nefiind posibilă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din ambele legi penale succesive, prin construirea unei lex tertia, întrucât s-ar înfrânge principiul indivizibilităţii legilor şi s-ar nesocoti logica sancţionatorie avută în vedere de legiuitor în cazul fiecărui Cod, cu consecinţa distrugerii sistemului de apărare socială conceput atât de noua lege, cât şi de cealaltă.
Totodată, respectarea principiului constituţional al legalităţii pedepsei (art. 23 alin. (1)2 din Constituţie) presupune cu necesitate, aşa cum, în mod constant a statuat şi C.E.D.O. (Hotărârea din 4 mai 2000 pronunţată în Cauza Rotam împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007 pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României) ca legea să fie previzibilă - adică clară, precisă, explicită, astfel încât să îi poată avertiza, în mod neechivoc, pe destinatarii săi asupra gravităţii consecinţelor nerespectarii ei - or, în ipoteza combinării unor dispoziţii mai blânde din cele două Coduri penale, multitudinea variabilelor lăsate la liberul arbitru al judecătorului ar lipsi de previzibilitate maniera de aplicare a legii, în condiţiile în care nici C. pen. şi nici Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a acestuia nu reglementează regulile de stabilire în mai multe etape a prevederilor mai favorabile din legile succesive, nu enumera aşa-numitele instituţii autonome şi nici nu menţionează criteriile în funcţie de care pot fi, eventual, determinate acestea.
Pe de altă parte, prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive, se creează inculpaţilor judecaţi după intrarea în vigoare a noului Cod o situaţie mult mai blândă decât cea a infractorilor ale căror dosare au fost soluţionate definitiv anterior acestui moment sau a acelora care au comis infracţiunile sub legea nouă - cazuri în care s-a aplicat, respectiv se va aplica în exclusivitate fie C. pen. din 1969 (în prima ipoteză), fie noul C. pen. (în cel de-al doilea.caz), ajungându-se, astfel, la o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României sub aspectul creării unei discriminări pozitive pentru inculpaţii judecaţi după data de 1 februarie 2014, dar care au săvârşit infracţiunile sub imperiul legii vechi.
Un alt argument care pledează, de asemenea, pentru aprecierea globală a legii mai favorabile este şi acela că legiuitorul a reglementat în mod expres situaţiile în care este permisă combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art. 10, art. 15 şi art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen..
Referitor la art. 10, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, raţiunea introducerii sale a fost exclusiv aceea de a elimina controversele legate de tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni în situaţii tranzitorii, ce au existat după intrarea în vigoare a C. pen. din 1969, acest text de lege dând, practic, expresie principiului activităţii legii penale, consacrat de art. 3 C. pen., în sensul aplicării legii noi atât infracţiunilor comise după intrarea sa în vigoare, cât şi tuturor situaţiilor cu relevanţă juridică născute sau finalizate în acest interval, cum este situaţia pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia după 1 februarie 2014.
De asemenea, art. 15 din Legea nr. 187/2012 dă expresie principiului ultraactivitaţii legii vechi, mai favorabile, până la epuizarea raporturilor juridice legate de suspendarea condiţionată aplicată conform art. 81 C. pen. (1969), în condiţiile în care legea nouă nu mai reglementează o modalitate similară de executare a pedepsei, iar noile prevederi în această materie sunt, în ansamblul lor, mai severe şi nu pot retroactiva.
Rezultă, aşadar, că aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive nu îşi găseşte fundamentul în Legea nr. 187/2012, dar nici în prevederile art. 5 din Noul C. pen., care fac referire, în cuprinsul lor, la aplicarea legii mai favorabile, în sensul de act juridic adoptat de Parlament, în ansamblul său, iar nu la legea penală mai favorabilă, în înţelesul dat acestui termen de art. 173 C. pen., respectiv acela de „dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege".
Toate aceste considerente deduse din voinţa legiuitorului conduc Înalta Curte, în majoritate, la concluzia inadmisibilităţii combinării dispoziţiilor mai favorabile infractorului din legile succesive cu prilejul aplicării lor în timp, o asemenea combinare - ce conduce la crearea unei a treia legi - permiţând, practic, judecătorului să legifereze şi ajungându-se, astfel, la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi a prevederilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în care adoptă măsurile de politică penală în-acord cu interesul legitim urmărit
În acelaşi sens, al inadmisibilităţii aplicării concomitente a dispoziţiilor mai blânde din legi penale succesive, s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Constituţională (Deciziile nr. 1470 şi nr. 1483 din 8 noiembrie 2011, publicate în M.Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011), care a arătat că „determinarea concretă a legii penale mai favorabile . vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze", aceste considerente, ataşate dispozitivului, fiind general obligatorii, aşa cum a statuat instanţa de contencios constituţional prin mai multe decizii succesive (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în M. Of. nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M.Of. nr. 350 din 13 iunie 2013; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
În mod similar s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în Decizia de recurs în interesul legii nr. 8 din 21 ianuarie 2008, referitoare la incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în considerentele căreia a menţionat că principiul aplicării legii penale mai favorabile „impune aplicarea legii mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre dispoziţiile mai favorabile ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţiile din altă lege, fiindcă, în acest fel, s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi de.îngăduit. De aceea, în art. 13 C. pen., este folosită expresia „lege mai favorabilă" şi nu „dispoziţii mai favorabile ale unei legi".
Nu în ultimul rând, natura hibridă a combinării dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive şi crearea, pe această cale, a unei a treia legi (lex tertia), prin exercitarea de către judecător a atribuţiilor de legiferare, a fost subliniată şi în doctrină, relevante sub acest aspect fiind următoarele lucrări de specialitate: Vintilă Dongoroz, losif Fodor, Siegfrid Kahane, Nicoleta lliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Partea generală", vol. I, Ed. Academiei RSR, 1969, pag. 80; Traian Pop, „Drept penal comparat, Partea generală", 1923, pag. 119 şi urm.; Constantin Mitrache, „Drept penal român", Ed. a IX-a, 2012, pag. 102; Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală", vol. I, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, 1992, pag. 103; George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, loan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, loan Molnar, llie Pascu, Viorel Pasca, Ovidiu Predescu, „Explicaţii preliminare ale noului C. pen.", vol. I, Ed. Universul Juridic, 2010, pag. 67, 72-73.
Transpunând aceste consideraţii teoretice la speţa de fată, Înalta Curte, în majoritate, constată că legea mai favorabilă inculpatului este, în concret,. C. pen. anterior care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru comiterea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) Iit. c) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi (de la 10 ani la 16 ani şi 8 luni închisoare ca efect al reţinerii art. 3201 C. proc. pen. (1968), însă, în noua reglementat respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanţial al săvârşirii faptei asupra unei rude apropiate nu se mai regăseşte în conţinutul infracţiunii de omor calificat, fiind preluat de dispoziţiile art. 199 alin. (1) C. pen. care reglementează violenţa în familie şi potrivit căruia dacă fapta prevăzută de art. 188 C. pen. (sancţionată cu închisoare de la 10 la 20 de ani) este cornişă asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzută de lege se majorează cu o pătrime, ajungându-se astfel la limite ale pedepsei închisorii cuprinse între 10 şi 25 de ani (de la 6 ani şi 8 luni la 16 ani şi 8 luni închisoare ca efect al reţinerii art. 3201 C. proc. pen. (1968).
În această situaţie, deşi reglementarea anterioară instituia în cazul acestei infracţiuni un minim special al pedepsei de 10 ani închisoare, spre deosebire de legea nouă care prevede un minim de 6 ani şi 8 luni închisoare, se observă că maximul special al pedepsei prevăzut de ambele reglementări este de 16 ani şi 8 luni închisoare, iar pedeapsa aplicată de instanţele inferioare inculpatului (14 ani închisoare) este orientată spre acest maxim special, astfel încât, pentru determinarea în concret a legii penale mai favorabile, este lipsită de relevantă limita minimă a pedepsei.
Înalta Curte constată că, în speţă, s-a reţinut săvârşirea infracţiunii sus menţionate în stare de recidivă postcondamnatorie, astfel încât, reglementarea anterioară este mai favorabilă inculpatului şi datorită faptului că tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma recidivei postcondamnatorii, prevăzut de art. 41 C. pen., este mai aspru potrivit legii noi, care prevede cumulul aritmetic (art. 43 şi art. 104 alin. (2) C. pen.) - spre deosebire de C. pen. anterior, care consacra prin art. 39 şi art. 61 sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte, în majoritate, constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpatul B.B.D. este C. pen. anterior care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
Faţă de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în majoritate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.B.D.
În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen.(1968), va deduce prevenţia inculpatului de la 28 aprilie 2013 la zi.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D EC I D E
În majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.B.D., împotriva Deciziei penale nr. 150/A din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat timpul reţinerii şi arestării preventive de la 28 aprilie 2013 la 08 mai 2014.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 Iei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 8 mai 2014.
Opinie separată
Contrar opiniei majoritare apreciez că, în cauză, se impune admiterea recursului inculpatului minor B.B.D. în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile.
În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
În speţă, de la data pronunţării deciziei din apel, 19 decembrie 2013, şi până la data soluţionării recursului - 8 mai 2014 - a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 cu referire, în cauza de faţă, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp, a fost abrogat C. pen. anterior şi a intrat în vigoare un alt C. pen.
În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de recurenţi, instanţa de recurs urmează să analizeze:
a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care sunt acuzaţi. în examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică;
b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. în examinarea acestui criteriu, instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei;
c) instituţiile autonome în raport cu incriminarea şi sancţiunea.
Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat:
Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.
Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea participând în egală măsura la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare] şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.
Instanţa va compara efectele. acuzaţiei din legea veche şi efectele acuzaţiei în legea nouă, apreciind care lege este mai favorabilă, iar ca urmare a stabilirii legii mai favorabile, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile presupune examinarea concret a efectelor celor două coduri cu privire la instituţiile autonome. Examinarea cauzei cu privire la legea incidenţă în cazul unor instituţii diferite de incriminare şi sancţiune este impusă de lege, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale:
- instituţii autonome definite ca atare în lege. Legea nr. 187/2012 stabileşte legea mai favorabilă distinct faţă de cea stabilită în raport cu încadrarea juridică şi sancţiunea în cazul recidivei (art. 9), al pluralităţii de infracţiuni-(art. 10), al suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 15, art. 22), al măsurilor educative (art. 17). Voinţa legiuitorului este clară neechivocă, în aplicarea principiului constituţional al aplicării legii mai favorabile cu privire la situaţia concretă a persoanei acuzate, prin examinarea distinctă a instituţiilor incidente fiecărui caz în parte;
- instituţii autonome definite în jurisprudenţa: art. 3201 C. proc. pen. anterior (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1483/2011, publicată în M. Of. nr. 853/2011, conform căreia în această materie principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile].
Aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu instituţiile care funcţionează autonom, a fost discutată în doctrină şi practică încă din anul 1936. Vintilă Dongoroz, în C. pen. adnotat din 1936, arăta că „aplicarea legii mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este de asemenea îngăduit a se îmbina dispoziţiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a se obţine un rezultat mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicaţiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită şi pedeapsa fixată, conform uneia din legi, se poate recurge la instituţiunile care funcţionează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului." Aceeaşi idee este regăsită şi în C. pen. comentat şi adnotat - 1969, T. Vasiliu, D. Pavel etc. şi este dezvoltată de doctrină - George Antoniu, Costică Bulai în Practica judiciară penală, vol. I, pag. 32-41, Constantin Mitrache în Explicaţii preliminare ale noului C. pen., pag. 76 parag. 1, pag. 77).
Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituţii autonome nu contravine principiului legalităţii, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege, iar efectele aceleiaşi instituţii sunt preluate dintr-o altă lege. Lex tertia presupune combinarea dispoziţiilor în cadrul aceleiaşi instituţii juridice din legi diferite. Prin lex tertia au în vedere acele situaţii prin care condiţiile unui fapt juridic, efectele aceluiaşi fapt juridic, nu şi aplicarea unor legi diferite cu privire la instituţii juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu predilecție condiţiile de existenţă ale unei instituţii (faptul juridic) şi efectele acelei micuţii (faptul juridic).
Conform Constituţiei României, legea penală mai favorabilă retroactivează. în aplicarea acestui principiu, legea nouă nu trebuie să devină sub niciun aspect una defavorabilă, pentru că legea penală mai favorabilă se apreciază în raport cu situaţia persoanei acuzată într-o cauză penală sau contravenţională, după caz.
În aplicarea acestui principiu, în raport cu Legea nr. 187/2012 care stabileşte modalitatea aplicării autonome a legii penale mai favorabile într-un anumit număr de cazuri concrete, mecanismul aplicării legii penale mai favorabile în cadrul unor instituţii autonome este incident în speţă.
Faţă de aceste considerente, constatând că infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 C. pen. anterior raportat la art. 175 lit. c) C. pen. anterior era sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani, iar conform C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat îşi găseşte corespondentul în art. 188 C. pen. raportat la art. 199 C. pen., fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani, maximul special majorându-se cu 1/3 şi comparând limitele de pedeapsă, constat că legea nouă este mai favorabilă, motiv pentru care se impune reducerea proporţională a pedepsei aplicate inculpatului, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi art. 37 lit. a) C. pen. anterior, considerate instituţii autonome faţă de pedeapsă. Condiţiile de existenţă şi de incriminare prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen. anterior sunt mai favorabile faţă de dispoziţiile art. 41 C. pen., motiv pentru care se va face aplicarea instituţia recidivei C. pen. anterior.
Pedepsele complementare şi accesorii vor fi aplicate după legea nouă, considerată mai favorabilă având în vedere dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 187/2012.
Faţă de aceste considerente am apreciat că se impune admiterea recursului inculpatului B.B.D., casarea deciziei, în parte, a deciziei atacate şi a sentinţei penale nr. 1012 din 3 octombrie 2013 a Tribunalului Argeş, numai în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 C. pen. şi drept consecinţă, reducerea proporţională a pedepsei în raport de noile limite de pedeapsă, ţinând seama de instituţiile autonome aplicabile în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 983/2014. Penal. Omorul deosebit de grav (art.... | ICCJ. Decizia nr. 1568/2014. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
