ICCJ. Decizia nr. 1570/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Consumul ilicit de droguri (Legea 143/2000 art. 4). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1570/2014

Dosar nr. 6036/105/2013

Şedinţa publică din 8 mai 2014

Asupra recursurilor de faţă;

În baza actelor si lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 369 din 02 august 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-au dispus, între altele, următoarele:

1. A fost condamnat inculpatul V.R.M., după cum urmează:

- În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969), art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000 pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc, în formă continuată, faptă din perioada 2012-2013, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi în baza art. 65 C. pen. (1969) s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. (1969), cu excepţia dreptului de a alege pentru o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

- În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969), art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000 pentru infracţiunea de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, faptă din perioada 2012- 2013, la pedeapsa de 8 luni închisoare.

- În baza art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. (1968), la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele sus menţionate, urmând ca în final, inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare şi s-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen. (1969), cu excepţia dreptului de a alege.

În baza art. 65 C. pen. (1969) s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. (1969), cu excepţia dreptului de a alege pentru o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Conform art. 350 C. proc. pen. (1968) s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (1969) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 30 mai 2013 la zi.

2. A fost condamnat inculpatul P.A., după cum urmează:

- În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. (1968), pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc, în formă continuată, faptă din perioada 2012- 2013, la pedeapsa de 2 ani închisoare şi în baza art. 65 C. pen. (1969) s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. (1969), cu excepţia dreptului de a alege pentru o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

- În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, pentru infracţiunea de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, faptă din perioada 2012-2013, la pedeapsa de 4 luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele sus-menţionate, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare şi s-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit. a) şi C. pen. (1969), cu excepţia dreptului de a alege.

Potrivit art. 861 C. pen. (1969) s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului P.A.

Conform art. 862 C. pen. (1969) termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei aplicată prin prezenta la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă de 3 ani, fiind în final de 5 ani.

Potrivit art. 863 C. pen. (1969) pe durata termenului de încercare s-a stabilit că inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă.

Conform art. 359 C. proc. pen. (1968) s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 864 combinat cu art. 83 C. pen. (1969) privind efectele revocării suspendării sub supraveghere în cazul săvârşirii altei infracţiuni în cursul termenului de încercare, precum şi în caz de neîndeplinire, cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege. Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepselor.

În baza art. 118 alin. (1) lit. f) C. pen. (1969) s-a dispus confiscarea de la inculpatul V.R.M. a următoarelor bunuri :un pistol şi încărcătorul aferent, aflat la Camera de Corpuri delicte din cadrul Tribunalului Prahova, conform procesului verbal din 15 iulie 2013; 4 (patru) butelii C02; proiectile sferice de culoare neagră şi transparente, toate fiind ambalate într-un colet sigilat cu sigiliul tip M.l.;

În temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpatul V.R.M. a sumei de 30.000 lei beneficiu realizat de inculpat din vânzarea a aproximativ 800 grame cannabis, la preţul mediu de 40 lei/gram, din care suma de 8.800 lei a fost depusă la Trezoreria mun. Ploieşti, prin chitanţă; cantităţile de 6,37 grame cannabis, reprezentând contraprobă şi 288, 4 grame cannabis, rămase din totalul de 302,90 grame cannabis, cantitatea de 0,42 grame cannabis, rămasă din totalul de 0,77 grame cannabis, cantitatea de 32,52 grame cannabis, cantitate de droguri rămasă dintr-o plantă de cannabis, a două cântare pe care s-a pus în evidenţă T.H.C. şi aflate la Camera de Corpuri Delicte din cadrul D.l.l.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploieşti.

S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul V.R.M. privind restituirea bunurilor ridicate de organele de cercetare penală cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, că prin rechizitoriul nr. 400/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată, între alţii, a inculpaţilor:

- V.R.M., recidivist, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, faptă prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969).; deţinere de droguri de risc pentru consum proprii faptă prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969); deţinere a unei arme neletale din categoria celor supuse autorizării, fără drept faptă prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969) şi aplicarea finală a art. 33 lit. a) C. pen. (1969), constând în aceea că în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a unei înţelegeri prealabile cu S.P., în perioada 2012-2013, a comercializat circa 800 grame droguri de risc, respectiv cannabis, către diverşi consumatori de pe raza municipiului Bucureşti, la preţul mediu de 40 lei/gram, realizând un beneficiu minim de 30.000 lei.

Printre consumatorii care s-au aprovizionat cu droguri de la acesta au fost identificaţi S.P., acesta având şi calitate de dealer, D.A.S., D.V.C. şi M.R.

De asemenea, la data de 30 mai 2013 în baza autorizaţiei de percheziţie din 28 mai 2013 emisă de Tribunalul Prahova, organele de cercetare penală din cadrul B.C.CO. Ploieşti - Serviciul Antidrog au ridicat cu ocazia efectuării percheziţiei la adresa din municipiul Bucureşti, sector 6, unde locuia fără forme legale inculpatul, a unui pistol şi încărcătorul aferent; 4 (patru) butelii C02; proiectile sferice de culoare neagră şi transparente, toate fiind ambalate într-un colet sigilat cu sigiliul tip M.l. şi înaintate către I.P.J. Prahova - Serviciul Criminalistic în vederea efectuării unei constatări tehnico-ştiinţifice. (filele 300, 305-322, vol. II).

Prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 11 iunie 2013 al I.P.J. Prahova - Serviciul Criminalistic - Compartimentul Expertize şi Constatări Tehnico - Ştiinţifice s-a concluzionat faptul că arma pusă la dispoziţie este în stare de funcţionare şi este un pistol semiautomat, fabricat special pentru a utiliza muniţie neletală şi care pentru aruncarea proiectilului foloseşte forţa de expansiune a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient.

Totodată, prin adresa din 12 iunie 2013 I.P.J. Prahova - Serviciul A.E.S.P. a comunicat faptul că V.R.M. nu este deţinător legal de arme şi muniţii, aspect rezultat în urma verificărilor efectuate în baza de date R.N.A. şi că pistolul nu figurează în baza de date R.N.A.

Având în vedere că pistolul face parte din categoria armelor care, pentru aruncarea proiectilului foloseşte forţa de expansiune a gazelor sub presiune, aflate într-o butelie recipient, fiind încadrat în categoria C22 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată, deţinerea acestuia este supusa autorizării.

- P.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, faptă prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept faptă prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), constând în aceea că în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a unei înţelegeri prealabile cu D.T.l., în perioada 2011-2012, a comercializat droguri de risc, respectiv cannabis, către diverşi consumatori de pe raza mun. Bucureşti, la preţul de 50 lei/gram.

Printre consumatorii care s-au aprovizionat cu droguri de la acesta a fost stabilit D.T.l. şi C.A.L., ultimul având şi calit. a)tea de dealer, o parte dintre drogurile aprovizionate fiind distribuite pe raza mun. Ploieşti.

Totodată o parte din droguri au fost deţinute pentru consum propriu.

În faza de cercetare judecătorească, la termenul de judecată din data de 16 august 2013 inculpaţii V.R.M. şi P.A. au declarat că recunosc în totalit. a)te săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, solicitând judecarea potrivit procedurii prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen. (1968), arătând că au cunoştinţa de probatoriile administrate în faza de urmărire penală, îşi însuşesc probatoriile administrate şi nu solicită administrarea de noi probatorii, în circumstantiere, fiind depuse caracterizări, adeverinţe de salariat, acte de stare civilă, acte medicale privind familiile inculpaţilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că la data de 21 noiembrie 2012, lucrătorii de politie judiciară din cadrul B.C.C.O. Ploieşti - Serviciul Antidrog, s-au sesizat din oficiu, cu privire la faptul că T.M.A., C.A.L. şi P.A.A., împreună cu mai multe persoane, erau implicaţi în activităţi de trafic şi consum ilicit de droguri de risc, respectiv cannabis şi rezină de cannabis, drogurile fiind procurate de la dealeri din Bucureşti, iar ulterior erau comercializate către diverşi dealeri secundari sau consumatori de pe raza jud. Prahova.

La data de 22 ianuarie 2013 lucrătorii din cadrul B.C.C.O. Ploieşti s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că S.P., desfăşura activităţi de trafic de droguri de risc şi de mare risc, pe raza judeţului Prahova şi a municipiului Bucureşti.

S-a stabilit faptul că sursa de aprovizionare cu cannabis a inculpatului -S.P. este un tânăr din mun. Bucureşti, cunoscut cu apelativul „M.", care utiliza postul telefonic mobil cu nr. de apel X, identificat ulterior în persoana inculpatului V.R.M.

Datorită specificului infracţiunii, precum şi a atitudinii adoptate de inculpaţi şi persoanele din anturajul acestora, a necesităţii identificării tuturor participanţilor la săvârşirea de infracţiuni, a stabilirii unui moment operativ pentru realizarea prinderii în flagrant a inculpaţilor, a capturării întregii cantităţi de droguri pentru a se evita introducerea acestora pe piaţa consumatorilor, precum şi a faptului că o parte din mijloacele de probă nu puteau fi obţinute în alt mod, s-a impus solicitarea autorizării şi reînnoirii de interceptări în cauză.

În urma exploatării autorizaţiei din 27 martie 2013 s-a stabilit că inculpatul V.R.M. a purtat mai multe discuţii telefonice codificate cu privire la tranzacţii de droguri, cu persoane ce urmau a fi identificate, dintre care relevante sunt discuţiile purtate în datele de 27 martie 2013, 31 martie 2013 si. 1 aprilie 2013.

La data de 30 mai 2013 în baza autorizaţiei de percheziţie din data de 28 mai 2013, emisă de Tribunalul Prahova organele de cercetare penală din cadrul B.C.C.O. Ploieşti - Serviciul Antidrog au ridicat cu ocazia efectuării percheziţiei la adresa din mun. Bucureşti, sector 6, unde locuia tară forme legale inc. V.R.M., următoarele:o cantitate de materie vegetală de culoare verde-oliv, ambalată într-o pungă şi ulterior introdusă într-o cutie de culoare roşie, numerotată 1 şi inscripţionată „S.", sigilată cu sigiliul tip M.l.; 2 (două) plante, din care una imatură, de 10X20 cm, iar cealaltă cu inflorescenţe de 90X60 cm, introduse într-o pungă din material plastic inscripţionată „S.", numerotată 3 şi sigilată cu sigiliul tip M.l.; 2 (două) cântare electronice de culoare argintie, dintre care unul inscriţionat „D.S." şi o pungă inscripţionată „F.", toate prezentând urme de materie vegetală, ce au fost introduse într-un plic din hârtie de culoare albă, numerotata şi sigilat cu sigiliul tip M.l.

Prin adresa din 30 mai 2013 a L.C.A.P.D. din cadrul I.G.P.R. s-a concluzionat faptul că proba nr. la este constituită din 302,90 grame Cannabis; proba nr. 1b este constituită din 0,77 grame Cannabis; pe proba nr. 3a s-a pus în evidenţă T.H.C.; pe proba nr. 3b s-a pus în evidenţă T.H.C.; în proba nr. 3c s-a pus în evidenţă T.H.C. Proba nr. 2a (o plantă verde-rădăcină, tulpină, frunze şi inflorescenţe) şi proba nr. 2b (o plantă verde, imatură-rădăcină, tulpină, frunze), înaintate în aceeaşi cauză, au fost lăsate la uscat şi vor fi analizate în raportul de constatare tehnico-ştiinpcă de urmare. în probele nr. la, 1b, 3c, şi pe probele 3a şi 3b s-a pus în evidentă T.H.C., substanţă psihotropă biosintetizată de planta Cannabis.

Prin raportul de.constatare tehnico-stiințifică din 05 iunie 2013 al L.C.A.P.D. din cadrul D.C.C.O. s-a concluzionat faptul că probele înaintate în cauza privind pe numitul V.R.M. şi alţii sunt constituite din proba nr. la - 302,90 grame cannabis; proba nr. 1b - 0,77grame cannabis; proba nr. 2a - o plantă cannabis (rădăcină, tulpină, frunze şi influorescenţe); proba nr. 2b-o plantă cannabis imatură (rădăcină, tulpină, frunze); proba nr. 3a - un cântar pe care s-a pus în evidentă T.H.C.; proba nr. 3b - un cântar pe care s-a pus în evidentă T.H.C.; proba nr. 3c - 0,08 grame fragmente vegetale în care s-a pus în evidentă T.H.C.;

Cantitatea de 6,37 grame cannabis, prelevată din proba nr. la, după uscare şi efectuarea analizelor de laborator a fost ambalată, sigilată cu sigiliul tip Ml cu nr. 50090 şi predată organului de cercetare penală drept contraprobă.

Următoarele cantităţi, rămase din probe după uscare, îndepărtarea rădăcinilor, efectuarea analizelor de laborator şi reţinerea contraprobei, au fost ambalate, sigilate cu sigiliul tip M.l. şi predate organului de cercetare penală 288, 40 grame cannabis (proba nr. 1a); 0,42 grame cannabis (proba nr. 1b); o plantă cannabis (tulpină, frunze, influorescenţe, cu masa 32,52 grame, proba nr. 2a); un cântar pe care s-a pus în evidentă T.H.C. (proba nr. 3a); un cântar pe care s-a pus în evidentă T.H.C. (proba nr. 3b); probele nr. 2b şi 2c au fost consumate în procesul analizelor de laborator.

În probele nr. la, 1b, 2a, 2b şi 3c şi pe probele nr. 3a şi 3b s-a pus în evidentă T.H.C., substanţă psihotropă biosintetizată de planta cannabis.

În proba nr. 2a s-a pus în evidență C.B.D. - cannabinoid natural sintetizat de planta cannabis.

Cantităţile de 288, 4 grame - proba nr. la, 32,52 grame plante cannabis - proba nr. 2a, 0,42 grame cannabis - proba 1b, 6,37 grame cannabis -contraprobă prelevată din proba nr. 1a, precum şi cele două cântare pe care s-a pus în evidentă T.H.C. (probele nr. 3a şi 3b), au fost introduse în Camera de Corpuri Delicte, prin dovada, din data de 28 iunie 2013 (filele 326-335, vol. II).

La domiciliul inc. V.R.M. au mai fost descoperite şi ridicate următoarele: suma de 8800 lei, care a fost depusă la D.G.P.F. Prahova, prin chitanţa, din data de 04 iunie 2013. (1 408, vol. II) şi un pistol tip airsoft, cu încărcător, două pungi cu bile transparente şi negre şi patru butelii, iar prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 11 iunie 2013 al I.PJ. Prahova - Serviciul Criminalistic - Compartimentul Expertize şi Constatări Tehnico - Ştiinţifice s-a concluzionat faptul că arma pusă la dispoziţie este în stare de funcţionare şi că este un pistol semiautomat, fabricat special pentru a utiliza muniţie neletală şi care pentru aruncarea proiectilului foloseşte forţa de expansiune a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient.

În urma audierilor efectuate ca urmare a declanşării acţiunii, au rezultat date şi informaţii certe privind implicarea inculpaţilor în activităţi de trafic şi consum ilicit de droguri de risc, precum şi cultivare de droguri de risc în vederea vânzării.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul V.R.M., în urma audierilor consumatorilor în cauză, s-a stabilit că dintre persoanele care se aprovizionau de la acesta fac parte numiţii M.R., D.A.S., D.V.C. şi inculpatul S.P., acesta din urmă având şi calitate de dealer, aspect confirmat şi de aceste persoane cu ocazia audierilor.

De asemenea, cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuată în data de 30 mai 2013, la locuinţa inculpatului a fost descoperită o cantitate de peste 300 grame cannabis, precum şi două plante de cannabis, una imatură, iar una prezentând inflorescenţe, iar, o parte din drogurile deţinute a folosit-o pentru consum propriu.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.A., în urma audierilor s-a stabilit că acesta, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a unei înţelegeri prealabile cu D.T.l., în perioada 2011-2012, a comercializat droguri de risc, respectiv cannabis, către diverşi consumatori de pe raza municipiului Bucureşti, la preţul de 50 lei/gram.

Printre consumatorii care s-au aprovizionat cu droguri de la inculpat a fost stabilit D.T.l., care la rândul său intermedia tranzacţii între inculpaţii P.A. şi C.A.L., acesta din urmă având şi calitatea de dealer.

Situaţia de fapt astfel cum a fost expusă mai sus rezultă din probele administrate în cauză, acestea coroborându-se şi cu declaraţiile inculpaţilor care au recunoscut în totalit. a)te săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor astfel cum acestea au fost descrise prin actul de sesizare, şi-au însuşit probatoriile administrate în faza de urmărire penală şi au solicitat judecarea pe baza acestor probatorii, fără administrarea de noi probatorii în faza de cercetare judecătorească.

În drept, faptele inculpatului V.R.M. care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a unei înţelegeri prealabile cu S.P., în perioada 2012-2013, a comercializat circa 800 grame droguri de risc, respectiv cannabis, către diverşi consumatori de pe raza mun. Bucureşti, la preţul mediu de 40 lei/gram, realizând un beneficiu minim de 30,000 Iei, droguri pe care Ie-a și deţinut în vederea consumului propriu, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2). C. pen. (1969) şi deţinere de droguri de risc pentru consum propriu prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Fapta aceluiaşi inculpat care a deţinut un pistol şi încărcătorul aferent, precum și 4 (patru) butelii C02, fără autorizare şi fără a avea dreptul de a deţine arme și muniţii, pistol ce nu figurează în baza de date R.N.A, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004.

Instanţa de fond a reţinut comiterea de către inculpatul V.R.M. a infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143 /2000 şi art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege într-o pluralitate infracţională reprezentată de recidiva postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (1969), al cărei prim termen îl constituie pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicata prin sentinţa penală nr. 161 din 4 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penala nr. 2632 din 30 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pedeapsa în a cărei executare inculpatul a fost arestat la 14 aprilie 2009 şi liberat condiţionat la 21 decembrie 2011, cu un rest rămas neexecutat de 297 zile închisoare, infracţiunile din prezenta cauza fiind săvârşite după considerarea ca executata a pedepsei, dar înainte de împlinirea termenului de reabilit. a)re.

Faptele săvârşite de inculpatul P.A., constând în aceea că în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a unei înţelegeri prealabile cu D.T.l., în perioada 2011-2012, a comercializat droguri de risc, respectiv cannabis, către diverşi consumatori de pe raza mun. Bucureşti, la preţul de 50 lei/gram şi către C.A.L. care avea si calitatea de dealer, deţinând totodată o parte din droguri pentru consum propriu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de risc, faptă prevăzută de art 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, faptă prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În temeiul textelor de lege indicate instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor, la individualizarea judiciara a pedepselor aplicate avându-se în vedere limitele minime si maxime ale pedepselor prevăzute de textele de lege incriminatoare, gradul de pericol social al faptelor penale comise de către inculpaţi, modalitatea concreta de săvârşirea a acestora, cat şi dispoziţiile mai favorabile prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. (1968), urmare recunoaşterii faptelor comise în modalitatea descrisa in actul de sesizare al instanţei cat si circumstanţele personale ale acestora.

Instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpaţilor, alături de atitudinea acestora de recunoaştere şi regretare a comiterii infracţiunilor şi alte circumstanţe atenuante favorabile acestuia, constând în lipsa antecedentelor penale şi comportamentul avut în societate, faptul că inculpaţii şi-au câştigat mijloacele de existentă în mod cinstit fiind angajaţi la diverse societăţi conform adeverinţelor ataşate (fila 224 pentru V.R.M., fila 278 pentru inculpatul P.A.), faptul ca provin din familii organizate şi au ajutat la buna desfăşurare a procesului penal.

În raport de considerentele expuse pe larg mai sus şi mai ales ţinând seama că inculpatul P.A. este infractor primar, a avut un comportament bun înainte de săvârşirea infracţiunilor şi-a recunoscut pe întreg parcursul procesului penal toate infracţiunile reţinute in sarcina, solicitând soluţionarea cauzei pe baza „ recunoaşterii de vinovăţiei, cât şi faţă de circumstanţele personale arătate, instanţa de fond a aprecit că scopul preventiv educativ al pedepselor se poate realiza în cauză şi fără executarea pedepsei închisorii în regim privativ de libertate.

În ceea ce ii priveşte însă pe inculpatul V.R.M. instanţa de fond a apreciat că scopul preventiv educativ şi sancţionator al pedepsei poate fi atins doar prin privarea de libertate a acestuia, având în vedere starea de recidivă postexecutorie în care se află acesta, anterior fiind condamnat tot pentru comiterea unor fapte de trafic de droguri, împrejurare ce conduce la concluzia unei periculozităţi sporite, existând riscul evident de comitere a unor fapte de acelaşi gen.

Totodată, în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat instanţa de fond a făcut aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, întrucât din adresa din 14 august 2013, aflata la fila 202 din dosar şi emisă de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploieşti, a rezultat că în urma denunţului formulat de inculpat în data de 14 august 2013, a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva altei persoane pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2). C. pen. (1969).

În ceea ce priveşte modalit. a)tea de executare, instanţa de fond a apreciat că scopul preventiv educativ şi sancţionator al pedepsei aplicate inculpatului P.A. poate fi atins fără privarea de libertate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii V.R.M. şi P.A.

În apelul său, inculpatul V.R.M. a criticat hotărârea primei instanţe numai sub aspectul individualizării- pedepsei, susţinând în esenţă că, aceasta este prea aspră, că şi-a însuşit prevederile art. 320¹ C. proc. pen. (1968), a colaborat cu organele, de urmărire penală, a furnizat date care au condus la constatarea unui flagrant a unei fapte similare, astfel încât ar putea beneficia de circumstanţe atenuante: împrejurarea că avea un loc de muncă şi că între timp s-a căsătorit.

Apelantul-inculpat P.A. a arătat că cererea sa vizează 3 motive şi anume: un prim aspect este acela că a fost trimis în judecată pentru infracţiuni care nu există o detaliere pe larg în rechizitoriu, iar acesta nici nu a fost completat în acest sens, adică nu s-au detaliat actele materiale săvârşite de inculpat în perioada anilor 2011-2012, arătate în mod clar la acest termen prin declaraţia dată de inculpat.

Un al doilea aspect este acela că rechizitoriul se contrazice prin alte aspecte reţinute de acelaşi magistrat în sensul că o primă inadvertenţă se regăseşte în reţinerea situaţiei de fapt conform căreia printre consumatorii care s-au aprovizionat cu droguri de la inculpatul P.A. a fost stabilit D.T.l., care la rândul său intermedia tranzacţii între inculpaţii P.A. şi C.A.L. şi astfel, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 intermedierea în traficul de droguri este sancţionat penal. Cu toate acestea, împotriva lui D.T.l. nu a fost începută urmărirea penală pentru această infracţiune, acesta fiind sancţionat administrativ pentru art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, de unde, respectând principiul prezumţiei nevinovăţiei, se trage concluzia că acesta nu a intermediat niciodată operaţiuni de trafic de droguri.

Un al treilea aspect este acela că asupra celorlalţi 4 inculpaţi, respectându-se dispoziţiile imperative ale art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea unor sume de bani, care ar fi reprezentat o contravaloare mai mult sau mai puţin exactă a cantităţii de droguri comercializate şi cu toate acestea, privind pe inculpatul P.A. această măsură nici nu s-a solicitat şi nici nu s-a dispus, apreciind ca fiind interpretată în favoarea inculpatului.

Apelantul a mai susţinut că există discordanţă între considerentele hotărârii şi dispozitiv, întrucât el a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor în perioada anilor 2011-2012, situaţie reţinută în considerentele sentinţei, iar în dispozitiv se reţine- faptul că a comis faptele, atât cea prevăzută de art. 2 alin. (1) cât şi cea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în perioada 2012-2013.

Un alt aspect este acela legat de reţinerea în dispozitivul sentinţei apelate a unei situaţii care nu este reţinută nici în rechizitoriu, nici în considerente şi anume cauza de înjumătăţire a pedepsei prevăzută de art. 16 din Legea nr. 143/2000.

Pentru aceste motive de apel s-a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar într-un motiv subsidiar, s-a apreciat că este posibilă menţinerea pedepsei în cuantumul aplicat la instanţa de fond, însă cu reţinerea unei modalităţi mai blânde de executare şi anume cea prevăzută de art. 81, 82 C. pen. (1969).

Prin Decizia penală nr. 217 din 5 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Pentru a decide astfel, Curtea a constată că sancţiunile penale aplicate inculpatului V.R.M., la care s-a orientat instanţa de fond, sunt situate la un cuantum mediu, prima instanţă realizând o judicioasă operaţiune de individualizare, prin punerea în balanţă a celor două cauze de agravare a răspunderii penale, recidiva postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (1969) şi infracţiunea continuată, art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi a celor de atenuare a răspunderii: art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000.

S-a constatat că ceea ce a contat în cazul acestui inculpat a fost faptul că antecedentele sale penale au relevat că a avut o condamnare anterioară (ce i-a şi atras starea de recidivă postexecutorie), tot pentru infracţiuni de trafic de droguri, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, inculpatul demonstrând astfel o persistenţă infracţională deosebită. Astfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, primul termen al recidivei l-a constituit condamnarea acestuia la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 161 din 04 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2632 din 30 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea a apreciat că susţinerile inculpatului, în sensul că a vrut să-şi ajute mama, obţinând bani din traficul de droguri, nu pot fi primite ca o circumstanţă atenuantă de natură să ducă la coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de textele legale incriminatoare. Chiar reală, dacă ar fi fost, situaţia mamei sale, Curtea a apreciat că aceasta nu diminuează în nici un fel răspunderea inculpatului pentru activitatea infracţională reţinută în sarcina sa, mai ales în condiţiile în care, suferise deja rigorile legii, executând o condamnare la o pedeapsă a închisorii pentru exact aceeaşi faptă de trafic de droguri de risc.

Referitor la inculpatul-apelant P.A., Curtea a reţinut că s-a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă sau la parchet pentru refacerea urmăririi penale, iar în subsidiar, dispoziţiilor art. 86¹ C. pen. (1969), cu cele de la art. 81 C. pen. (1969).

Deşi a uzat de procedura simplificată, prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen. (1968), recunoscând faptele reţinute în sarcina sa şi însuşindu-şi probele administrate în cursul urmăririi penale, într-o primă critică, apelantul a susţinut că, prin rechizitoriu nu sunt suficient determinate faptele reţinute în sarcina sa, ceea ce ar conduce la o soluţie de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Curtea a constatat însă că, în ceea ce-l priveşte, prima instanţă a descris situata ce fapt ce i se retine în sarcină, reluând menţiunile din cuprinsul rechizitoriului şi anume, aceea că „ în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a unei înţelegeri prealabile cu D.T.l., în perioada 2011-2012 a comercializat droguri de risc, respectiv cannabis către diverşi consumatori de pe raza municipiului Bucureşti la preţul de 50 lei/gram şi către C.A.L. care avea şi acesta calitatea de dealer. Totodată, s-a arătata că în aceeaşi perioadă a deţinut o parte din droguri pentru consum propriu."

În fața primei instanţe, inculpatul a declarat textual; „ recunosc săvârşirea faptelor, astfel cum au fost descrise prin actul de acuzare", iar la dezbaterea pe fond, nu a avut nicio obiecţie cu privire la menţiunile din rechizitoriu în ceea ce-l priveşte, necontestând astfel nici probele efectuate în cursul urmăririi penale şi nici actul de acuzare.

Ori, nici chiar în cuprinsul propriei declaraţii, pe care a insistat să o dea şi în fata instanţei de apel, inculpatul nu a contestat această situaţie de fapt ci, doar a detaliat că activitatea de comercializare a constatat în 10 astfel de tranzacţii de droguri de risc - marihuana, către 3-4 persoane cunoscute sau apropiate, printre care se afla şi D.T.

Din acest motiv, Curtea a apreciat că, faptele reţinute în sarcina inculpatului P.A. sunt suficient determinate şi descrise astfel încât să permită soluţia adoptată în cazul său, iar o trimitere a cauzei la parchet ar fi o măsură superfluă, fără nicio finalitate practică, nefiind nici în interesul inculpatului prelungirea unui proces pe care iniţial l-a dorit scurt.

Împrejurarea că, în cazul învinuitului D.T., parchetul a adoptat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei amenzi administrative, nu duce la invalidarea soluţiei adoptate de prima instanţă în privinţa inculpatului apelant P.A. şi nici la apariţia vreunei contradicţii în cuprinsul hotărârii primei instanţe.

Celelalte critici ale inculpatului-apelant, privind reţinerea greşită în dispozitivul hotărârii a perioadei infracţionale: 2012-2013, în loc de 2011-2012 sau a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 la infracţiunea de deţinere de droguri de risc, prevăzută de art. 4, sunt erori materiale, care în calea de atac, exercitată doar de către inculpat, nu pot fi remediate de instanţa de control judiciar, fără a se aduce o agravare a situaţiei acestuia.

În ce priveşte motivul subsidiar de apel, prin care inculpatul se declară de acord cu pedeapsa aplicată, dar solicită ca dispoziţiile privind suspendarea executării sub supraveghere să fie înlocuite cu cele de la suspendarea condiţionată, Curtea l-a apreciat, de asemenea, nefundat, având în vedere că, într-adevăr, inculpatul este la primul contact cu legea penală, a avut şi are şi în prezent un loc de muncă, însă, nu se impune schimbarea modalităţii de suspendare a executării pedepsei, fiind chiar în beneficiul său să se supună măsurilor de supraveghere dispuse, preîntâmpinându-se riscul reluării activităţii de trafic, iar inculpatul va putea să ţină sub control şi tentaţia de a redeveni consumator de droguri de risc.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii V.R.M. şi P.A.

Invocând temeiul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat V.R.M. a susţinut, cu ocazia dezbaterilor, că pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 este nelegală întrucât se impune aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, având în vedere denunţul formulat.

Totodată, s-a mai solicitat aplicarea art. 5 C. pen., precizând că legea mai favorabilă o reprezintă actuala reglementare, întrucât limitele de pedeapsă pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000 sunt mai reduse decât cele prevăzute de legea anterioară, iar, în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al stării de recidivă s-a arătat că legea penală mai favorabilă o reprezintă reglementarea anterioară.

Recurentul inculpat P.A. a susţinut, în cuprinsul motivelor scrise, depuse la 5 mai 2014 (filele 54-58) şi cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. (1968) că există neconcordanţe între considerentele sentinţei şi dispozitiv, întrucât a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor în perioada 2011-2012, situaţie reţinută şi în considerentele sentinţei, însă în dispozitiv s-a reţinut faptul că infracţiunile ar fi fost comise în perioada 2012-2013, dar şi că în dispozitivul sentinţei apelate s-au reţinut, în mod greşit, dispoziţiile art. 16 (actual art. 15) din Legea nr. 143/2000, în condiţiile în care nu s-a formulat nici un denunţ, însă, din considerente, rezultă că inculpatul nu a beneficiat de acest text de lege.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei atacate şi, în parte, a sentinţei primei instanţe şi, în rejudecare, reţinerea ca şi interval de timp în care s-a desfăşurat activitatea infracţională a perioadei 2012-2013, precum şi înlăturarea dispoziţiilor privind aplicabilitatea art. 16 din Legea nr. 143/2000.'

Invocând temeiul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. (1968), s-a solicitat aplicarea art. 5 C. pen., cu consecinţa reducerii proporţionale a pedepselor stabilite, având în vedere că, în actuala reglementare, limitele acestora au fost reduse, dar şi aplicarea, ca şi modalitate de executare, a dispoziţiilor art. 81 C. pen., arătându-se, totodată, că inculpatul se află la primul contact cu legea penală, are un loc de muncă, a dat dovadă de sinceritate pe parcursul întregului proces penal.

Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază recursul declarat de inculpatul P.A. ca fiind nefondat, iar recursul declarat de inculpatul P.A. ca fiind întemeiat, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:

1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpaţilor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385¹ - art. 385¹⁹ din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devolufiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

2. În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat P.A., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că inculpatul P.A. şi-a motivat în scris recursul doar la data de 5 mai 2014, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 385¹⁰ alin. (2)¹ C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 12 al art. 385⁹ C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat P.A. ( care, deşi nu a fost invocat în termenul prevăzut de art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen., face parte dintre cele ce pot fi luate întotdeauna în considerare din oficiu, potrivit art. 385¹⁰ alin. (2)¹ raportat la art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. ), Înalta Curte arată, aşa cum s-a menţionat anterior, că în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, prin Legea nr. 202/2010, a fost modificat pct. 14 al art. 385⁹ C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, recurentul inculpat P.A. a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate (din punct de vedere al modalităţii de executare), raportat la circumstanţele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului V.R.M., circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., în sensul că pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 este nelegală sunt întemeiate, impunându-se aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, având în vedere denunţul formulat de recurent.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, persoana care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Examinând cauza, Înalta Curte constată că prin Referatul nr. 1750/11/2014 din 29 aprilie 2014, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Bucureşti s-a comunicat faptul că inculpatul V.R.M. a formulat un denunţ la data de 6 martie 2014, denunţ în urma căruia au fost identificate persoane care au comis fapte ce cad sub incidenţa Legii nr. 143/2000.

Totodată, s-a arătat că prin rechizitoriul nr. 483/D/P/2014 din data de 16 aprilie 2014 al aceleiaşi unităţi de parchet s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a mai multor persoane pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cauza aflându-se pe rolul Tribunalului Bucureşti.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că sunt date suficiente care să ateste implicarea inculpatului în prinderea altor inculpaţi şi reţinerea beneficiului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În consecinţă pedeapsa aplicată inculpatului V.R.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 este nelegală, fiind stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel încât, în cauză urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul reducerii limitelor pedepsei la jumătate.

3. Raportat la solicitarea recurenţilor inculpaţi referitoare la aplicarea art. 5 C. pen., se constată că, într-adevăr, de la data pronunţării deciziei din apel, respectiv 5 noiembrie 2013, şi până la data soluţionării recursului declarat de aceştia, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., cu referire, în cauza de faţă, la dispoziţiile care guvernează aplicarea legii penale în timp şi la normele care incriminează infracţiunile ce au format obiectul acuzaţiei penale (trafic de droguri de risc şi deţinere de droguri de risc, fără drept, în vederea consumului propriu) şi reglementează condiţiile de tragere la răspundere penală şi de sancţionare, fiind abrogat C. pen. din 1969 (adoptat prin Legea nr. 15/1968) şi intrând în vigoare noul C. pen. (adoptat prin Legea nr. 286/2009), concomitent cu modificarea mai multor acte normative care cuprind dispoziţii penale, printre care şi Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Examinând recursurile declarate de inculpaţii V.R.M. şi P.A. din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte, în opinie majoritară, consideră că acestea trebuie interpretate şi aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai favorabile, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său, cu excluderea celeilalte în integralit. a)tea sa.

Cu alte cuvinte, se apreciază că, fiind chemată să rezolve sub legea nouă un raport de drept penal născut sub legea veche, instanţa trebuie să-I soluţioneze fie potrivit legii vechi, fie celei noi, cu întreg angrenajul de principii şi instituţii pe care le conţine fiecare, fiind aplicabilă aceea dintre legile care, în ansamblul dispoziţiilor sale, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat

În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că fiecare dintre cele două Coduri penale reprezintă o entitate omogenă, coerentă şi unitară de organizare a apărării sociale, exprimând politica penală a statului la momentul la care au fost adoptate, nefiind posibilă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din ambele legi penale succesive, prin construirea unei lex tertia, întrucât s-ar înfrânge principiul indivizibilităţii legilor şi s-ar nesocoti logica sancţionatorie avută în vedere de legiuitor în cazul fiecărui Cod, cu consecinţa distrugerii sistemului de apărare socială conceput atât de noua lege, cât şi de cealaltă.

Totodată, respectarea principiului constituţional al legalităţii pedepsei (art. 23 alin. (1)² din Constituţie) presupune cu necesitate, aşa cum, în mod constant a statuat şi C.E.D.O. (Hotărârea din 4 mai 2000 pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007 pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României) ca legea să fie previzibilă - adică clară, precisă, explicită, astfel încât să îi poată avertiza, în mod neechivoc, pe destinatarii săi asupra gravităţii consecinţelor nerespectarii ei - or, în ipoteza combinării unor dispoziţii mai blânde din cele două C. pen., multitudinea variabilelor lăsate la liberul arbitru al judecătorului ar lipsi de previzibilit. a)te maniera de aplicare a legii, în condiţiile în care nici C. pen. şi nici Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a acestuia nu reglementează regulile de stabilire în mai multe etape a prevederilor mai favorabile din legile succesive, nu enumera aşa-numitele instituţii autonome şi nici nu menţionează criteriile în funcţie de care pot fi, eventual, determinate acestea.

Pe de altă parte, prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive, se creează inculpaţilor judecaţi după intrarea în vigoare a noului Cod o situaţie mult mai blândă decât cea a infractorilor ale căror dosare au fost soluţionate definitiv anterior acestui moment sau a acelora care au comis infracţiunile sub legea nouă - cazuri în care s-a aplicat, respectiv se va aplica în exclusivitate fie C. pen. din 1969 (în prima ipoteză), fie noul C. pen. (în cel de-al doilea caz), ajungându-se, astfel, la o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României sub aspectul creării unei discriminări pozitive pentru inculpaţii judecaţi după data de 1 februarie 2014, dar care au săvârşit infracţiunile sub imperiul legii vechi.

Un alt argument care pledează, de asemenea, pentru aprecierea globală a legii mai favorabile este şi acela că legiuitorul a reglementat în mod expres situaţiile în care este permisă combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art, 10, art. 15 şi art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.

Referitor la art. 10, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, raţiunea introducerii sale a fost exclusiv aceea de a elimina controversele legate de tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni în situaţii tranzitorii, ce au existat după intrarea în vigoare a C. pen. din 1969, acest text de lege dând, practic, expresie principiului activităţii legii penale, consacrat de art. 3 C. pen., în sensul aplicării legii noi atât infracţiunilor comise după intrarea sa în vigoare, cât şi tuturor situaţiilor cu relevanţă juridică născute sau finalizate în acest interval, cum este situaţia pluralităţii de • infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia după 1 februarie 2014.

De asemenea, art. 15 din Legea nr. 187/2012 dă expresie principiului ultraactivităţii legii vechi, mai favorabile, până la epuizarea raporturilor juridice legate de suspendarea condiţionată aplicată conform art. 81 C. pen. (1969), în condiţiile în care legea nouă nu mai reglementează o modalit. a)te similară de executare a pedepsei, iar noile prevederi în această materie sunt, în ansamblul lor, mai severe şi nu pot retroactiva.

Rezultă, aşadar, că aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive nu îşi găseşte fundamentul în Legea nr. 187/2012, dar nici în prevederile art. 5 din noul C. pen., care fac referire, în cuprinsul lor, la aplicarea legii mai favorabile, în sensul de act juridic adoptat de Parlament, în ansamblul său, iar nu a legea penală mai favorabilă, în înţelesul dat acestui termen de art. 173 C. pen., respectiv acela de „dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege".

Toate aceste considerente deduse din voinţa legiuitorului conduc Înalta Curte, în majoritate, la concluzia inadmisibilităţii combinării dispoziţiilor mai favorabile infractorului din legile succesive cu prilejul aplicării lor în timp, o asemenea combinare - ce conduce la crearea unei a treia legi - permiţând, practic, judecătorului să legifereze şi ajungându-se, astfel, la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi a prevederilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în care adoptă măsurile de politică penală în acord cu interesul legitim urmărit.

în acelaşi sens, al inadmisibilităţii aplicării concomitente a dispoziţiilor mai blânde din legi penale succesive, s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Constituţională (Deciziile nr. 1470 şi nr. 1483 din 8 noiembrie 2011, publicate în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011), care a arătat că „determinarea concretă a legii penale mai favorabile . vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze", aceste considerente, ataşate dispozitivului, fiind general obligatorii, aşa cum a statuat instanţa de contencios constituţional prin mai multe decizii succesive (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în M.Of. nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în M.Of. nr. 350 din 13 iunie 2013; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

În mod similar s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în Decizia de recurs în interesul Legii nr. 8 din 21 ianuarie 2008, referitoare la incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în considerentele căreia a menţionat că principiul aplicării legii penale mai favorabile „impune aplicarea legii mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre dispoziţiile mai favorabile ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţiile din altă lege, fiindcă, în acest fel, s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi de îngăduit. De aceea, în art. 13 C. pen., este folosită expresia „lege mai favorabilă" şi nu „dispoziţii mai favorabile ale unei legi".

Nu în ultimul rând, natura hibridă a combinării dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive şi crearea, pe această cale, a unei a treia legi (lex tertia), prin exercitarea de către judecător a atribuţiilor de legiferare, a fost subliniată şi în doctrină, relevante sub acest aspect fiind următoarele lucrări de specialitate: Vintilă Dongoroz, losif Fodor, Siegfrid Kahane, Nicoleta lliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Partea generală", vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag. 80; Traian Pop, „Drept penal comparat, Partea generală", 1923, pag. 119 şi urm.; Constantin Mitrache, „Drept penal român", Ed. a IX-a, 2012, pag. 102; Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală", voi. I, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, 1992, pag. 103; George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, loan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, loan Molnar, llie Pascu, Viorel Pasca, Ovidiu Predescu, „Explicaţii preliminare ale noului C. pen.", vol. I, Ed. Universul Juridic, 2010, pag. 67, 72-73.

Transpunând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, Înalta Curte, în majoritate, constată că legea mai favorabilă inculpaţilor este, în concret, reglementarea anterioară care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurenţilor, creează acestora o situaţie mai avantajoasă.

Astfel, inculpaţii V.R.M. şi P.A..au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţele inferioare pentru săvârşirea, în formă continuată, a infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, precum şi a celei prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, reţinându-se în privinţa ambilor recurenţi art. 320¹ C. proc. pen.(1968), iar, în plus, faţă de inculpatul V.R.M. reţinându-se şi dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. (1969) şi făcându-se aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, rezultând, aşadar, în urma reţinerii acestor prevederi, limite de pedeapsă în cazul infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 de la 2 la 10 ani închisoare pentru recurentul P.A. şi de la 1 la 5 ani închisoare pentru recurentul V.R.M., iar, în situaţia infracţiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 de la 4 luni la 1 an şi 4 luni închisoare pentru inculpatul P.A. şi de la 2 luni la 8 luni închisoare pentru recurentul V.R.M.

Prin art. 81 din Legea nr. 187/2012, limitele de pedeapsă pentru cele două infracţiuni au fost reduse (de la 2 la 7 ani închisoare în cazul infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă în situaţia infracţiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000), astfel încât, în urma aplicării dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen. (pentru ambii inculpaţi), art. 16 din Legea nr. 143/2000) şi art. 43 alin. (5) C. pen. (pentru inculpatul V.R.M.) rezultă limite de pedeapsă în cazul infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni închisoare pentru recurentul P.A. şi de la 1 an la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru recurentul V.R.M., iar, în situaţia infracţiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 de la 2 luni la 1 an şi 4 luni închisoare pentru inculpatul P.A. şi de la 1 lună şi 15 zile la 1 an închisoare pentru recurentul V.R.M.

În plus, inculpatul V.R.M. a mai fost trimis în judecată şi condamnat pentru comiterea, în formă continuată, a infracţiunii prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 41 alin. (2)C. pen. (1969), pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 1 an, făcându-se aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. (1968), rezultând astfel, şi prin reţinerea art. 19 din Legea nr. 682/2002 pentru considerentele expuse anterior la pct. 2, limite de pedeapsă cuprinse între 1 lună şi 4 luni închisoare. în noua reglementare (art. 342 alin. (2) C. pen.), aceeaşi infracţiune este sancţionată cu închisoare tot de la 3 luni la 1 an, limitele de pedeapsă în urma aplicării cauzelor legale de reducere fiind aceleaşi ca şi în reglementarea anterioară (de la 1 lună la 4 luni închisoare), astfel încât nu se pune problema determinării legii penale mai favorabile pentru această infracţiune

Se observă, aşadar, că noua lege prevede limite ale pedepselor pentru infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 mai reduse decât cele stabilite de legea anterioară, însă toate sancţiunile penale cu închisoarea stabilite în cazul ambilor inculpaţi pentru infracţiunile incriminate de legea specială (Legea nr. 143/2000) se situează în limitele prevăzute în noua reglementare, astfel încât nu se impune modificarea cuantumului acestora în calea de atac a recursului, prin care, aşa cum s-a arătat anterior, a fost restrâns controlul judiciar doar la chestiuni de drept, respectiv la aspecte ce vizează nelegalitatea sancţiunii aplicate de instanţele inferioare, chestiune ce nu se regăseşte în speţă, pedepsele aplicate inculpaţilor respectând principiul constituţional al legalităţii.

Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate reţinută în sarcina ambilor inculpaţi, se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deşi C. pen. în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, faţă de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce instanţele inferioare nu au dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei.

Pe de altă parte, se observă, însă, că noua lege penală generală este mai puţin favorabilă decât cea anterioară prin introducerea condiţiei suplimentare de existenţă a infracţiunii continuate constând în unitatea subiectului pasiv (în înţelesul dat prin art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.), cu consecinţa restrângerii sferei de incidenţă a dispoziţiilor privind forma continuată în care se poate stabili că s-a săvârşit un ansamblu infracţional faptic şi extinderea corelativă a situaţiilor de reţinere a unui concurs de infracţiuni (situaţie care, evident, este mai puţin favorabilă inculpaţilor), al cărui tratament penal constă în cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.), spre deosebire de legea anterioară, mai favorabilă, care prevede cumulul juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969).

Totodată, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a reţinut doar pentru inculpatul V.R.M. săvârşirea infracţiunilor sus menţionate în stare de recidivă postexecutorie, astfel încât, reglementarea anterioară este mai favorabilă inculpatului din perspectiva tratamentului sancţionator, art. 40 alin. (1) din vechiul C. pen. stabilind posibilitatea aplicării unei pedepse până la maximul special, precum şi a adăugării unui spor de până la 5 ani în situaţia în care maximul este neîndestulător (pedeapsă aplicată potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni prevăzut de art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), în timp ce noua codificare instituie în art. 43 alin. (5) obligativitatea majorării cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune, ajungându-se, în speţă, la limite de pedeapsă mai mari, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 41 C. pen.

Legea anterioară apare ca fiind mai favorabilă inculpaţilor şi din perspectiva tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, constând în cumulul juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), spre deosebire de legea nouă, care prevede cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.).

Totodată, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile părţii generale a C. pen. din 1969 creează o situaţie mai avantajoasă pentru inculpatul P.A. şi din perspectiva modalităţii de executare a pedepsei ce a fost stabilită prin hotărârile pronunţate de instanţele inferioare.

Sub acest aspect, este de menţionat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 C. pen., instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Astfel, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.A., condamnat la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere, Înalta Curte constată că, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 862 C. pen. (1969), noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (aşa cum prevedea art. 866 C. pen. anterior), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligaţii, ce anterior aveau caracter facultativ, situaţie în care, din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte, în majoritate, constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpaţi este C. pen. anterior care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurenţilor, creează acestora o situaţie mai avantajoasă.

4. Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în majoritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen.(1968), va admite recursul declarat de inculpatul V.R.M., va casa, în parte, hotărârile instanţelor inferioare, iar, în rejudecare, va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. aplicată inculpatului V.R.M. în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor.

Va reduce pedeapsa de 6 luni închisoare la 2 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 320¹ C. proc. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi 35 C. pen. (1969), va contopi pedeapsa aplicată prin prezenta cu pedepsele de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (1969) pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 37 lit. b) C. pen. (1969), art. 320¹ C. proc. pen. (1968) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi de 8 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) Legea nr. 143/2000 cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 37 lit. b) C. pen. (1969), art. 320¹ C. proc. pen. (1968) şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, inculpatul V.R.M. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (1969).

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.

În temeiul art. 385¹⁷ alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen.(1968), va deduce prevenţia inculpatului V.R.M. de la 30 mai 2013 la zi.

În baza art 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat P.A. va fi obligat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul V.R.M., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de inculpatul V.R.M. împotriva Deciziei penale nr. 217 din 05 noiembrie-2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia penală atacată şi sentința penală nr. 369 din 2 august 2013 a Tribunalului Prahova şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. aplicată inculpatului V.R.M. procesele componente pe care le repune în individualitatea lor.

Reduce pedeapsa de 6 luni închisoare la 2 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 320¹ C. proc. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi 35 C. pen., contopeşte pedeapsa aplicată prin prezenta cu pedepsele de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., art. 320¹ C. proc. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi de 8 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) Legea nr. 143/2000 cu aplicarea 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., art. 320¹ C. proc. pen. şi art. 16 din Legea nr. 143/2000, inculpatul V.R.M. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat V.R.M. timpul reţinerii şi arestării preventive de la 30 mai 2013 la 8 mai 2014 inclusiv.

Obligă recurentul inculpat P.A. la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul V.R.M., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 8 mai 2014.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare apreciez, că în cauză, se impune admiterea recursurilor inculpaţilor V.R.M. şi P.A. numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile.

În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

În speţă, de la data pronunţării deciziei din apel, 5 noiembrie 2013, şi până la data soluţionării recursului- 8 mai 2014 - a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 cu referire, în cauza de faţă, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp, a fost abrogat C. pen. anterior şi a intrat în vigoare un alt C. pen.

În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de recurenţi, instanţa de recurs urmează să analizeze:

a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care sunt acuzaţi. în examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică;

b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. în examinarea acestui criteriu, instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei;

c) Instituţiile autonome în raport cu incriminarea şi sancţiunea.

Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzat:

Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.

Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.

Instanţa va compara efectele acuzaţiei din legea veche şi efectele acuzaţiei în legea nouă, apreciind care lege este mai favorabilă, iar ca urmare a stabilirii legii mai favorabile, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile presupune examinarea concret a efectelor celor două coduri cu privire la instituţiile autonome. Examinarea cauzei cu privire la legea incidenţă în cazul unor instituţii diferite de incriminare şi sancţiune este impusă de lege, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale:

- instituţii autonome definite ca atare în lege. Legea nr. 187/2012 stabileşte legea mai favorabilă distinct faţă de cea stabilită în raport cu încadrarea juridică şi sancţiunea în cazul recidivei (art. 9), al pluralităţii de infracţiuni-(art. 10), al suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 15, art. 22), al măsurilor educative (art. 17). Voinţa legiuitorului este clară neechivocă, în aplicarea principiului constituţional al aplicării legii mai favorabile cu privire la situaţia concretă a persoanei acuzate, prin examinarea distinctă a instituţiilor incidente fiecărui caz în parte;

- instituţii autonome definite în jurisprudenţa: art. 320¹ C. proc. pen. anterior (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1483/2011, publicată în M. Of. nr. 853/2011, conform căreia în această materie principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile}.

Aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu instituţiile care funcţionează autonom, a fost discutată în doctrină şi practică încă din anul 1936. Vintilă Dongoroz, în C. pen. adnotat din 1936, arăta că „aplicarea legii mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este de asemenea îngăduit a se îmbina dispoziţiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a se obţine un rezultat mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicaţiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită şi pedeapsa fixată, conform uneia din legi, se poate recurge la instituţiunile care funcţionează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului." Aceeaşi idee este regăsită şi în C. pen. comentat şi adnotat - 1969, T. Vasiliu, D. Pavel etc. şi este dezvoltată de doctrină - George Antoniu, Costică Bulai în Practica judiciară penală, voi. I, pag. 32-41, Constantin Mitrache în Explicaţii preliminare ale noului C. pen., pag. 76 paragraful 1, pag. 77).

Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituţii autonome nu contravine principiului legalităţii, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege, iar efectele aceleiaşi instituţii sunt preluate dintr-o altă lege. Lex tertia presupune combinarea dispoziţiilor de favoare în cadrul aceleiaşi instituţii juridice din legi diferite. Prin lex tertia se au în vedere acele situaţii prin care condiţiile unui fapt juridic sunt separate de efectele aceluiaşi fapt juridic, nu şi aplicarea unor legi diferite cu privire la instituţii juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu privire la condiţiile de existenţă ale unei instituţii (faptul juridic) şi efectele acelei instituţii (faptul juridic).

Conform Constituţiei României, legea penală mai favorabilă retro activează. în aplicarea acestui principiu, legea nouă nu trebuie să devină sub niciun aspect una defavorabilă, pentru că legea penală mai favorabilă se apreciază în raport cu situaţia, într-o cauză penală sau contravenţională, după caz.

În aplicarea acestui din Legea nr. 187/2012 care stabileşte modalitatea aplicării autonome mai favorabile într-un anumit număr de cazuri concrete, mecanismul aplicării legii penale mai favorabile în cadrul unor instituţii autonome este incident în speţă.

Faţă de aceste considerente, constatând că infracţiunea de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 era sancţionată anterior cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau amendă, iar, conform art. 81 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 C. pen., se prevede o pedeapsă de la 2 la 7 ani pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000, iar pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă, se constată că modificările aduse prin legea de punere în aplicare a C. pen. sunt mai favorabile inculpaţilor, motiv pentru care se impune reducerea proporţională a pedepselor aplicate inculpaţilor pentru aceste infracţiuni, ţinându-se seama de dispoziţiile art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. anterior, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 33 lit. a), art. 34 C. pen. anterior, care reprezintă instituţii autonome faţă de pedeapsă.

Aceste dispoziţii se vor aplica, întrucât, raportat la condiţiile de existenţă şi de incriminare, sunt mai favorabile faţă de dispoziţiile art. 38-39 C. pen. şi art. 35, art. 36 C. pen.

În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului V.R.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 se impune şi reducerea acesteia, reducere realizată de altfel, de către instanţa de recurs, în opinie majoritară, opinie cu care sunt de acord.

Pedepsele complementare şi accesorii vor vi aplicate după legea nouă, care este considerată mai favorabilă, având în vedere dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 187/2012.

Faţă de aceste considerente, am apreciat că se impune admiterea recursurilor inculpaţilor V.R.M. şi P.A., casării, în parte, a deciziei penale atacate şi a sentinţei penale nr. 369 din 2 august 2013 a Tribunalului Prahova, numai în ceea ce priveşte aplicarea art. 5 C. pen., şi drept consecinţă, reducerea proporţională a pedepselor aplicate, în raport de noile limite de pedeapsă, ţinând seama şi de instituţiile autonome aplicabile în cauză (art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. anterior, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

← ICCJ. Decizia nr. 1569/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1571/2014. Penal. Traficul de persoane (Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1570/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Consumul ilicit de droguri (Legea 143/2000 art. 4). Recurs