ICCJ. Decizia nr. 1569/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1569/2014
Dosar nr. 2411/109/2013
Şedinţa publică din 8 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor si lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 605 din data de 18 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost condamnată inculpata A.M.A., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. (1969) rap. la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), la 4 ani închisoare în condiţiile art. 57 C. pen. (1969).
În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969), s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) Iit. a) teza a ll-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969).
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (1968), s-a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei şi, în baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. (1968) şi art. 88 C. pen. (1969), s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive.
În baza art. 357 alin. (2) lit. c) rap. la art. 163-166 C. proc. pen. (1968) combinat cu art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului penal instituit prin Ordonanţa nr. 137/P/2008 din 5 februarie 2013 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei A.M.A.
În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, a fost obligată inculpata la restituirea următoarelor sume de bani către martorii denunţători: 400 lei către S.I., 2.200 lei către M.I., echivalentul în lei al sumei de 2.000 euro către V.D. şi V.M., echivalentul în lei al sumei de 2.000 euro şi suma de 1.000 lei către L.A.M., 2.000 lei către B.L., 2.000 lei către M.M., 1.500 lei către R.F., 500 lei către M.E., 2.000 lei către O.G., echivalentul în lei al sumei de 1.000 euro către D.C.E., 2.700 lei către l.V., 350 lei către I.M.
În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000, art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), art. 256 alin. (2) C. pen. (1969), art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 118 lit. e) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 6.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr. 137/P/2008 din 28 februarie 2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatei A.M.A., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. (1969) rap. la art. 5 şi art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).
În actul de sesizare s-a reţinut că, în perioada 2008 - 2011, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpata A.M.A., a pretins şi primit de la denunţătorul A.A. suma totală de 6.000 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra medicului B.C. şi asupra unor funcţionari publici din cadrul A.J.O.F.M. Argeş pentru obţinerea deciziei de pensionare pe caz de invaliditate, cât şi pentru obţinerea unor documente necesare întocmirii dosarului de pensionare; a pretins şi primit de la martorul-denunţător S.I. suma de totală 4.000 lei, lăsând să se creadă că are influenţă şi chiar având influenţă asupra unor medici pentru a-i întocmi acte şi documente necesare obţinerii pensiei de invaliditate; a pretins şi primit suma de 2.000 euro şi a mai pretins suma de 1.300 lei de la V.D. şi V.M., lăsând să se creadă că are influenţă asupra unei persoane cu funcţie de conducere din cadrul B.R.D. - Sucursala Piteşti pentru a-l angaja pe Vîlcu Dragoş la această unitate bancară în funcţia de inspector; după ce iniţial a primit cu titlu de împrumut de la martora-denunţătoare R.F. suma de 1.500 lei, ulterior, pentru a nu mai restitui această sumă, a lăsat să se înţeleagă că are influenţă asupra unor medici în vederea pensionării pe caz de invaliditate a surorii sale, P.G.; a pretins şi primit de la martorul-denunţător M.I. suma totală de 2.200 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor medici, pentru a-i întocmi acte şi documente necesare obţinerii pensiei de invaliditate; a pretins şi primit de la martora-denunţătoare I.M. suma de 600 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor medici pentru a avizarea favorabilă a dosarului de pensionare pe caz de invaliditate a cuscrului acesteia, numitul B.N.; a pretins şi primit de la martora-denunţătoare B.L. suma de 2.000 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor medici pentru a-i întocmi acte şi documente necesare obţinerii pensiei de invaliditate şi pentru emiterea deciziei de pensionare; a pretins şi primit de la martora-denunţătoare O.G. suma de 2.000 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor medici pentru a-i întocmi acte şi documente necesare rezolvării favorabile a contestaţie la decizia medicală prin care i-a fost sistată pensia de invaliditate; a pretins şi primit de la martora-denunţătoare M.E. suma de 1.700 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra medicului B.C. pentru a-i aviza favorabil dosarul de pensionare pe caz de invaliditate; a pretins şi primit de la martorul-denunţător L.A.M. sumele de 2.000 euro şi 1.000 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari poliţişti cu funcţii de conducere din cadrul I.P.J. Argeş sau I.G.P.R., pentru a-l angaja pe denunţător în funcţia de agent de poliţie la I.P.J. Argeş; a pretins de la martora-denunţătoare M.N.R. suma de 2.000 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra medicului N.C.M. pentru a-l angaja pe soţul ei în funcţia de şofer la S.J.A. Argeş; a pretins şi primit de la martora-denunţătoare D.C.E. suma de 1.000 euro, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari din cadrul SC I. SRL în vederea angajării acesteia la agentul economic în cauză; a pretins şi primit de la M.M. suma de 2.000 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor medici pentru a o ajuta pe denunţătoare să obţină pensie de invaliditate; a pretins şi primit de la martorul denunţător l.V. suma totală de 2.700 lei, lăsând să se creadă că are influenţă asupra medicilor care eliberau acte medicale pentru dosarul de pensionare pe caz de invaliditate cât şi asupra membrilor comisiei de evaluare a capacităţii de muncă care emiteau decizia de pensionare a acestuia.
Martorii denunţători au solicitat restituirea sumelor date inculpatei, iar martorul Stoica Ion a solicitat şi restituirea sumei de 5.500 lei, sumă care este nedovedită.
Martorul denunţător A.A. a decedat în timpul urmăririi penale şi în cauză nu au fost identificaţi moştenitori ai acestuia.
Din actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că, în cauză, s-a făcut dovada vinovăţiei inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată şi că sumele de bani pretinse şi primite depăşesc echivalentul în lei a 10.000 euro şi că, în cursul urmării penale, inculpata a încercat să denatureze aflarea adevărului prin influenţarea unor denunţători, în sensul ca aceştia să declare la organele de'urmărire penală că sumele de bani pretinse şi primite pentru a-şi trafica influenţa, ar fi fost în realitate împrumutate de la aceste persoane, încheind şi documente în acest sens cu unii dintre ei
La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., gravitatea faptei săvârşite, numărul de acte materiale, modalitatea de săvârşire a infracţiunii, calitatea profesională pe care o avea inculpata, faptul că aceasta este cunoscută fără antecedente penale şi a recunoscut parţial săvârşirea infracţiunii, precum şi urmările produse, apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins prin condamnarea inculpatei la 4 ani închisoare, în condiţii de detenţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata, care a solicitat, în principal, desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, în sensul că nu se cuantifică cei 10.000 euro pentru ca D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti să fie competentă a soluţiona dosarul şi că nu recunoaşte decât 7 din actele materiale reţinute în sarcina sa, iar, în subsidiar, restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, probele fiind obţinute ilegal de către organul de urmărire penală sau aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, cu privire la circumstanţa atenuantă legată de reducerea la jumătate a pedepsei, în cazul celor care colaborează cu organele de anchetă, arătând, totodată că pedeapsa de 4 ani cu executare este mult prea mare, chiar şi pentru prejudiciul reţinut de acuzare.
Prin Decizia penală nr. 146/A din 6 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de inculpată, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată şi, în rejudecare, a fost redusă pedeapsa la 3 ani închisoare, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că restituirea cauzei la procurorul competent, pentru refacerea urmăririi penale pe motivul încălcării competentei materiale de efectuare a urmăririi penale nu este posibilă deoarece, prima cerere de acest gen a fost făcută în fata curţii în apel, în mod tardiv, întrucât aceasta a fost formulată în apel, odată cu concluziile asupra fondului apelului, iar nu până la terminarea cercetării judecătoreşti.
Totodată, s-a reţinut că a fost stabilită, în mod corect, competenta materială a D.N.A., conform prevederile art. 13 alin. (1) pct. a din O.U.G. nr. 43/2002 şi că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 19 din aceeaşi ordonanţă, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de lege, respectiv, identificarea şi facilitarea tragerii la răspunderea penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni de corupţie, respectiv începerea urmăririi penale împotriva altor persoane în cauza având ca obiect denunţul formulat de către inculpată.
Răspunzând celorlalte critici, Curtea a reţinut că toate probele au fost obţinute în mod legal, cu respectarea, în administrarea acestora, a dispoziţiilor art. 67 şi art. 68 C. proc. pen. (1968). Aşadar, nu poate fi vorba despre existenta unor acte de violentă, ameninţare, presiuni, îndemnuri la săvârşirea vreunei infracţiuni. De altfel, ipotezele prezentate anterior sunt singurele cazuri reglementate de legiuitor care ar conduce la concluzia că probele au fost obţinute în mod nelegal.
Curtea a reţinut ca fiind legală condamnarea inculpatei pentru infracţiunea de trafic de influentă în formă continuată, probele administrate în cauză demonstrând, cu prisosinţă, că a pretins şi primit sume de bani de la diverse persoane, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor medici care să îi ajute pe denunţători să obţină avantaje. Săvârşirea infracţiunii a fost dovedită prin probele administrate în cursul procesului penal, declaraţii de martori, interceptări ale convorbirilor şi comunicărilor telefonice, percheziţii, declaraţii ale denunţătorilor, planşe foto, realizate cu ocazia percheziţiilor domiciliare, înscrisuri (chitanţe, adeverinţe, formulare tipizate, adeverinţe medicale şi certificat medical, buletine de analiză medicală, copii contract de leasing financiar, fişă de identificare a autovehiculului).
În faţa unor astfel de probe evidente de vinovăţie, s-a reţinut că nu se poate susţine că inculpata nu a săvârşit toate actele materiale reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi care intră în conţinutul elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată.
Cu toate acestea, Curtea a apreciat că hotărârea atacată este netemeinică sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei întrucât inculpata nu are antecedente penale, a recunoscut 7 din cele 14 acte materiale reţinute în sarcina sa, iar anterior săvârşirii infracţiunii, în afara infracţiunii ce constituie obiectul prezentei judecăţi, nu a avut o conduită prin care să fi încălcat regulile de convieţuire socială. La aceasta se adaugă atitudinea cooperantă relevată de aducerea la cunoştinţa organelor de urmărire penală a unor eventuale infracţiuni săvârşite de alte persoane, activitate pentru care inculpata a solicitat valorificarea denunţului.
Contrar opiniei inculpatei, Curtea a apreciat că individualizarea judiciară a modalităţii de executare realizată prin aplicarea dispoziţiilor art 57 C. pen. (1969) este în măsură să asigure reeducarea acesteia în sensul respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpata A.M.A., solicitând, potrivit motivelor scrise din data de 30 aprilie 2014 (filele 43-49), cât şi cu ocazia dezbaterilor, aplicarea art. 5 C. pen., arătând că noua reglementare reprezintă legea penală mai favorabilă, raportat la modificările în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă, solicitându-se reducerea proporţională a sancţiunii stabilită de instanţa de apel, în raport de aceste limite.
Totodată, invocând temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (1968) a susţinut că a fost făcută o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, întrucât instanţa a fost sesizată de un organ necompetent, motiv pentru care se impune restituirea cauzei la parchet, şi că, în mod greşit, în cauză, nu s-a făcut aplicarea art. 19 din acelaşi act normativ, cu consecinţa reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă.
Fără a invoca vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., s-a mai solicitat, reindividualizarea. pedepsei aplicate, atât din punct de vedere al cuantumului, cât şi al modalităţii de executare (aplicarea art. 91 C. pen.), având în vedere circumstanţele personale ale inculpatei, că sancţiunea stabilită este prea severă, că recurenta este arestată preventiv de peste 1 an şi 3 luni şi că scopul acesteia a fost atins.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpata A.M.A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatei, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, recurenta inculpată A.M.A. a susţinut că a fost făcută o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, întrucât instanţa a fost sesizată de un organ necompetent, motiv pentru care se impune restituirea cauzei la parchet, şi că, în mod greşit, în cauză, nu s-a făcut aplicarea art. 19 din acelaşi act normativ, cu consecinţa reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă.
Potrivit art. 332 alin. (1) teza I C. proc. pen. (1968), când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, aceasta nemaifiind posibilă după începerea dezbaterilor, or, în speţă, cererea a fost formulată odată cu concluziile asupra fondului, în apel, astfel încât, în mod corect, instanţa de control judiciar a apreciat-o ca tardivă, întrucât momentul stabilit de legiuitor pentru formularea ei a fost depăşit.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, Înalta Curte, verificând actele şi lucrările dosarului, constată, de asemenea, că urmărirea penală a fost efectuată de organul competent potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, care impun ca urmărirea penală să se efectueze,în mod obligatoriu, de D.N.A., dacă obiectul infracţiunilor de corupţie este mai mare de 10.000 euro, aşa cum este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte greşita nereţinere a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, Înalta Curte constată că textul legal instituie condiţii de admisibilitate pentru a fi aplicabil, respectiv denunţarea, identificarea şi facilitarea tragerii la răspunderea penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni de corupţie.
Or, verificând îndeplinirea acestor cerinţe, Înalta Curte constată că, într-adevăr, inculpata A.M.A. a formulat un denunţ la data de 4 februarie 2013, însă, potrivit adresei emise de D.N.A. - Serviciul Teritorial Piteşti din data de 7 iunie 2013, în cauza ce formează obiectul denunţului nu a fost începută urmărirea penală împotriva altor persoane; chiar şi în ipoteza în care s-ar fi dispus o soluţie de începere a urmăririi penale, aceasta nu poate fi apreciată ca suficientă pentru aplicarea .dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2000, astfel încât, în mod justificat, s-a apreciat de către instanţa de control judiciar că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele expres şi limitativ prevăzute de textul de. lege, cu consecinţa reducerii, la jumătate, a limitelor de pedeapsă.
2. În ceea ce priveşte critica formulată de recurenta inculpată, vizând reindividualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că susţinerile acesteia se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în cauza dedusă judecăţii, recurenta inculpată a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate (cuantum şi modalitate de executare), considerată prea mare în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
3. Examinând cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen. şi realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare), înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurenta inculpată este legea penală anterioară, privită atât prin raportare la fiecare instituţie de drept penal aplicabilă în speţă, cât şi în urma aprecierii globale a acestora şi a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispoziţiilor incidente în cauza dedusă judecăţii,
Astfel inculpata A.M.A. a fost trimisă în judecată şi condamnată de instanţele inferioare pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen. (1969) raportat la art. 5 alin. (1) şi art, 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani (cu posibilitatea adăugării unui spor de până la 5 ani, ca urmare a aplicării art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).
Această infracţiune îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 291 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani, cu posibilitatea majorării acestui maxim cu cel mult 3 ani, ca urmare a aplicării art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) C. pen.
Deşi reglementarea anterioară instituia în cazul acestei infracţiuni un maxim special al pedepsei de 10 ani închisoare, spre deosebire de legea nouă care prevede un maxim de 7 ani închisoare, se observă că minimul special al pedepsei prevăzut de legea penală anterioară este acelaşi (2 ani închisoare) cu cel stabilit de actuala reglementare, iar pedeapsa aplicată de instanţa de apel inculpatei este orientată spre acest minim special, astfel încât, pentru determinarea în concret a legii penale mai favorabile, este lipsită de relevanţă limita maximă a pedepsei stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate, reţinută în privinţa inculpatei A.M.A., se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deşi C. pen. în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus ( până la 3 ani, faţă de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce instanţele inferioare nu au dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei, astfel încât, în concret, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. (1969) raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 (în privinţa căreia s-a reţinut forma continuată), mai favorabilă este reglementarea anterioară.
Pe de altă parte, se observă că noua lege penală generală este mai puţin favorabilă decât cea anterioară şi prin introducerea condiţiei suplimentare de existenţă a infracţiunii continuate constând în unitatea subiectului pasiv (în înţelesul dat prin art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.), cu consecinţa restrângerii sferei de incidenţă a dispoziţiilor privind forma continuată în care se poate stabili că s-a săvârşit un ansamblu infracţional faptic şi extinderea de corelarea situaţiilor de reţinere în concurs de infracţiuni.
Având în vedere toate aceste aspecte; Înalta Curte constată că legea care conduce concret, la un rezultat privind inculpata A.M.A. C. pen. anterioare, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la faptele de incriminare şi de şancţionare a faptelor ce formează obiectul situaţiei penale, precum şi pe incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentă, creează acesteia o situaţie mai avantajoasă.
Faţă de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968) aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A.M.A.
În temeiul art. 38517 alin. 4 raportat la art. 383 alin. 2 C. proc. pen.(1968), va deduce prevenţia inculpatei de la 22 ianuarie 2013 la zi.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata A.M.A. împotriva Deciziei penale nr. 146/A din 6 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentei inculpate timpul reţinerii şi arestării preventive de la 22 ianuarie 2013 la 8 mai 2014 inclusiv.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunțată, în ședința publică, azi 8 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1568/2014. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 1570/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
