ICCJ. Decizia nr. 1658/2014. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1658/2014
Dosar nr. 2586/109/2013
Şedinţa publică din 15 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 606 din 18 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, au fost condamnaţi inculpaţii:
B.P. la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi s-a fixat termen de încercare de 5 ani.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., privind pedeapsa accesorie, în limitele prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării acesteia.
B.I. la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi s-a fixat termen de încercare de 5 ani.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., privind pedeapsa accesorie, în limitele prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., executarea acesteia a fost suspendată pe durata termenului de încercare.
S-a dispus confiscarea de la inculpatul B.P. a sumei de 150 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 257 alin. (2) C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 163 combinat cu art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit pe bunurile inculpatului B.P., prin ordonanţa nr. 295/P/2010 din 28 februarie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş.
În fine, au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Spre a hotărî astfel, în fapt, prima instanţă a reţinut:
În perioada trimestrului II al anului 2010, inculpatul B.I. a fost cercetat de Poliţia Municipiului Câmpulung într-o cauză având ca obiect săvârşirea infracţiunilor de furt şi lovire împotriva părţii vătămate C.V., aceasta fiind instrumentată de V.F. - subinspector de poliţie şi coleg de serviciu, în acea perioadă, cu inculpatul B.P., care îndeplinea funcţia de subofiţer de poliţie în cadrul Biroului Investigaţii Criminale al Poliţiei Municipiului Câmpulung.
În scopul amânării soluţionării cauzei, pentru ca astfel să determine pe partea vătămată să-şi retragă plângerea penală formulată împotriva inculpatului B.I., inculpatul B.P. a intervenit în acest sens la colegul său V.F.; anterior datei de 17 iunie 2010, inculpatul B.P. i-a pretins inculpatului B.I. în schimbul intervenţiei ce urma a fi făcută la colegul său, un pix cu dispozitiv de înregistrare audio-video, denumit în limbajul celor doi „calculator”, cererea acceptată de acesta.
În drept, faptele inculpaţilor au fost încadrate în infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea.
Individualizarea pedepsei s-a făcut în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen., apreciindu-se că scopul acesteia poate fi atins şi fără executare, astfel ca, s_a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 81 C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu fixarea unui termen de încercare.
Prima instanţă a dispus confiscarea de la inculpatul B.P., în raport de dispoziţiile art. 257 alin. (2) C. pen., a sumei de 150 RON, reprezentând contravaloarea bunului pretins, iar pentru executarea măsurii de siguranţă s-a instituit sechestru pe bunurile mobile şi imobile ale acestuia.
Împotriva sentinţei au formulat apel inculpaţii B.P. şi B.I.
În apelul său, inculpatul B.P. a criticat sentinţa pentru nelegalitate, susţinând că printr-o interpretare eronată a probelor administrate în cauză s-a reţinut vinovăţia sa, deşi nu a comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată; a solicitat, astfel, achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., în sensul că nu au fost întrunite, sub raport obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.
Inculpatul B.I. a criticat, de asemenea, sentinţa pentru nelegalitate, făcând aceleaşi susţineri ca şi inculpatul B.P., referitoare la lipsa elementului material al laturii obiective a infracţiunii pentru care a fost condamnat.
Prin decizia penală nr. 155/A din 23 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti s-a admis apelul formulat de inculpatul B.P. împotriva sentinţei penale nr. 606 din 18 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în Dosarul nr. 2586/109/2013.
S-a desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând:
S-a înlăturat condamnarea inculpatului B.P.
În baza art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., combinat cu art. 181 C. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B.P. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 91 lit. c) C. pen., s-a aplicat acestuia sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 8.000 RON.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul B.I. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care l-a obligat la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 100 RON onorariul parţial avocat oficiu s-a suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate, în raport de criticile formulate, precum şi din oficiu, în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile art. 371 şi art. 372 C. proc. pen., s-a constatat că a fost fondat numai apelul formulat de inculpatul B.P., deoarece prima instanţă a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului B.P., deşi fapta sa nu a prezentat pericolul social al unei infracţiuni. Apelul inculpatului B.I. a fost nefondat şi a fost respins ca atare, deoarece, în ceea ce-l priveşte, hotărârea a fost legală şi temeinică.
Cu referire la starea de fapt:
Pe baza probelor administrate în cauză, prima instanţă a reţinut în mod corect săvârşirea de către inculpaţii B.P. şi B.I. a faptelor (în materialitatea lor) pentru care au fost trimişi în judecată. Inculpatul B.P. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii nici în faza urmăririi penale şi nici în cea a cercetării judecătoreşti, iar inculpatul B.I. a recunoscut comiterea acesteia doar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.
În esenţă, inculpatului B.P. i s-a imputat faptul că a pretins de la coinculpatul B.I. un pix cu dispozitiv de înregistrare audio-video în valoare de 150 RON, pentru ca astfel, să intervină la colegul său - subinspectorul de poliţie V.F. - să tergiverseze soluţionarea unei cauze, în care era reclamat inculpatul B.I. de către partea vătămată C.V., pentru săvârşirea unor fapte penale.
Vinovăţia acestora a rezultat atât din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cât şi din convorbirile telefonice, interceptate în mod legal, din care a rezultat, cu certitudine, că, într-adevăr, inculpatul B.P. i-a pretins inculpatului B.I. acel pix cu dispozitiv de înregistrare audio-video, creând toate aparenţele din care să creadă că are influenţă asupra subinspectorului de poliţie V.F.
A fost dovedită împrejurarea că inculpatul B.P., în calitatea sa de subofiţer în cadrul Biroului Investigaţii Criminale al Poliţiei Municipiului Câmpulung, avea relaţii apropiate cu inculpatul B.I. (persoană cunoscută cu comportament antisocial în municipiul Câmpulung). Semnificativă a fost în acest sens declaraţia martorei D.M.R., în care a precizat: „Poliţistul B. îl suna pe l. (B.I. s.n.) ori de câte ori cineva depunea o plângere. La câteva zile, B.P. l-a sunat din nou pe l. întrebând dacă-l cunoaşte pe un nepot de-al lui D., pe nume A., deoarece are o plângere privind dispariţia unei fete M., astfel că m-am întâlnit cu B.P. în faţă la magazinul OZN”.
Aşadar, legăturile strânse dintre cei doi inculpaţi au fost confirmate de această martoră precum şi de partea vătămată C.V., care, în declaraţia dată la organul de urmărire penală, a precizat: „După ce am depus plângerea am fost chemat la agentul de poliţie B.P. la sediul poliţiei. B.P. a insistat să mă împac cu B. şi să discut cu acesta pentru a ne înţelege cu privire la suma de bani pe care trebuia să mi-o dea pentru a-mi retrage plângerea.”
Aceleaşi relatări în legătură cu relaţiile dintre cei doi inculpaţi au fost făcute şi de subinspectorul de poliţie V.F. în declaraţia dată la urmărirea penală, în care a arătat: „la un moment l-am sunat pe C. solicitând să se prezinte la sediul poliţiei. La data stabilită, în biroul lui B.P. era şi B.I., fiind posibil ca eu să-i spus lui B.P. să-l cheme pe acesta, întrucât intenţionam să-i pun faţă în faţă”.
De asemenea, din probele administrate în cauză, a rezultat că pentru „serviciul” făcut inculpatului B.I., inculpatul B.P. i-a pretins un pix cu dispozitiv de înregistrare audio-video. Pretinderea bunului respectiv nu a fost recunoscută de către inculpatul B.P. pe tot parcursul procesului penal, dar, aşa cum s-a arătat, o atare recunoaştere a făcut-o inculpatul B.I. în declaraţia dată cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală în care a precizat: „Declar faptul că B.P. mi-a pretins un pix cu dispozitiv de înregistrare”.
Pretinderea bunului respectiv este dovedită atât cu martorii audiaţi în cauză, cât şi cu convorbirile telefonice avute între inculpaţi.
Astfel, martora D.M.R. a relatat: „în timp ce îl aşteptam, B.P. l-a întrebat pe I. (B.I. s.n.) dacă poate să-i facă rost de un pix care avea montată o cameră de filmat ascunsă, I. i-a promis că o să caute pe net şi o să-i facă rost. Pixul urma să fie un cadou al lui Ianoş pentru B.P. Din câte am înţeles pixul era un cadou pentru sprijinul pe care B. îl dădea lui I.”. De asemenea, relatări similare le-a făcut martorul G.F., care a precizat: „Am fost prezent la o discuţie între C.B. şi B.I., discuţie în cadrul căreia B. l-a rugat pe C. să-i cumpere de pe internet un pix cu care să se poată filma şi înregistra. B. i-a spus că pixul este pentru un poliţist.
Promisiunea făcută de inculpatul B.P. inculpatului B.I. de a interveni la subinspectorul de poliţie V.F., a rezultat şi din convorbirile telefonice (interceptate legal şi transcrise), în care s-a menţionat: „Mi-a zis colegul, bă, dacă nu s-au înţeles cum i-am zis eu”. În cursul aceleiaşi convorbiri purtate la data de 17 iunie 2010, între cei doi inculpaţi, B.I. îi relatează: „Ştiu. Şi luni de dimineaţa, vă rog eu frumos dl. B. luaţi dvs. legătura cu el”, iar inculpatul B.P. îi răspunde. „O să-l sun acum să văd”. Intr-o altă discuţie purtată tot la data de 17 iunie 2010, inculpatul B. îl întreabă pe inculpatul B.P.: „Dl. B., aţi vorbit?”, iar acesta îi răspunde: „Am vorbit, mă, am vorbit. N-a început urmărirea; a zis că mai stă până miercurea viitoare”.
Pretinderea pixului cu sistem de înregistrare audio-video, a rezultat şi din convorbirile purtate, între cei doi inculpaţi. Astfel, în cursul convorbirii purtate la 17 iunie 2010, B.I. îi relatează inculpatului B.P. că a luat „calculatorul”, iar acesta din urmă îi răspunde: „Şi l-ai luat ăla mă? L-ai luat?” la care inculpatul B.I. îi răspunde: „Da. Luni de dimineaţa vi-l aduc”, iar B.P. îi replică: „Bine, mă. Haide să-i zic eu Iu' ăsta, să-i zic, să vedem, să vorbesc cu el, să vedem mâine care este treaba”; „Bine dl. B. Şi vin cu ce v-am spus eu”, iar B.P. îi răspunde: „Da, mă, da. Bine vino. Hai te aştept”.
Aşadar, s-a făcut dovada săvârşirii de către inculpaţi a faptelor în materialitatea lor, descrise în actul de trimitere în judecată.
Curtea a constatat, însă, că fapta săvârşită de inculpatul B.P. nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, în sensul dispoziţiilor art. 181 C. pen. Astfel, aşa cum se prevede în art. 18 C. pen. „Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia valorile dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.
Revenind la speţă, s-a constatat, aşa cum s-a precizat, că fapta săvârşită de inculpatul B.P. era minoră (valoarea bunului pretins este de 150 RON), iar pentru sancţionarea acesteia nu este necesară aplicarea unei pedepse, ci a unei sancţiuni cu caracter administrativ, respectiv cea a amenzii cuprinsă între 10 RON şi 1.000 RON.
Curtea a făcut, prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen., în conformitate cu care „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărare de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”. Dar, la stabilirea lipsei pericolului social al faptei comise de către inculpatul B.P., Curtea a avut în vedere modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului”.
Din descrierea situaţiei de fapt, a rezultat că valoarea bunului pretins de către inculpatul B.P. a fost modică (150 RON), iar legiuitorul în incriminarea unei fapte ca infracţiune a avut în vedere doar pericolul social abstract pe care l-a prezentat acea faptă şi necesitatea sancţionării ei penale. Altfel spus, constatarea pericolului social a însemnat existenţa acelei trăsături esenţiale a infracţiunii, care face necesară incriminarea şi sancţionarea penală a faptei respective. Uneori, însă, aşa cum a fost cazul în speţă, a fost posibil ca în mod concret criteriile folosite de legiuitor la evaluarea gradului de pericol social abstract, să nu se verifice ca adevărate, iar fapta concretă să apară ca lipsită de importanţă, să nu aibă semnificaţie penală. în această situaţie, fapta prevăzută de legea penală a prezentat numai formal conţinutul unei infracţiuni, dar în mod concret nu are caracter infracţional, fiind lipsită de acel grad de pericol social specific unei infracţiuni. Ca atare, sancţionarea penală a inculpatului B.P. apare ca lipsită de temei, fiind contrară unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, reprezentând o contradicţie între pericolul social pe care-l prezintă, în genere, fapta penală respectivă şi lipsa în cea săvârşită a gradului de pericol social al unei infracţiuni.
În concluzie, în raport de valoarea modică a bunului pretins, de împrejurările în care s-a săvârşit fapta şi nu, în ultimul rând, de conduita pozitivă a inculpatului (care este la prima încălcare a legii penale şi îşi asigură mijloacele de existenţă în mod onest), Curtea de Apel a apreciat că fapta săvârşită de inculpatul B.P. nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, în sensul dispoziţiilor art. 18 şi art. 181 C. pen., urmând a se dispune achitarea acestuia în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., prin admiterea apelului, în conformitate cu dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.
„Conduita făptuitorului”, ca şi criteriu de apreciere a lipsei pericolului social al unei infracţiuni, diferenţiază pe cei doi inculpaţi în a aprecia caracterul penal al faptei comise, apreciindu-se că în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.I., fapta sa constituie infracţiune. Sub acest aspect se are în vedere persistenţa inculpatului în săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen, astfel cum sunt menţionate în fişa de cazier judiciar; în prezent, inculpatul este arestat într-o altă cauză, pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 şi trafic de persoane, prevăzută de Legea nr. 678/2001.
Din moment ce s-a făcut dovada săvârşirii infracţiunii pentru care apelantul-inculpat B.I. a fost condamnat şi că au fost respectate dispoziţiile legale privitoare la individualizarea judiciară a pedepsei (art. 72 C. pen.), instanţa de apel a respins ca nefondat apelul acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale atacate au declarat recurs inculpaţii B.I. şi B.P., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2586/109/2013.
Înalta Curte, constată incidenţa art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, prezenta cauză judecându-se conform dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Prezentele recursuri se vor analiza prin prisma Legii nr. 2/2013.
I. Recurentul inculpat B.P., la termenul de judecată din data de 15 mai 2014 în cadrul dezbaterilor, a arătat că înţelege să-şi retragă recursul declarat împotriva deciziei penale nr. 155/A din 23 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti.
Înalta Curte, în raport cu disp. art. 3854 din vechiul C. proc. pen., faţă de solicitarea recurentului inculpat B.P. de a-şi retrage recursul formulat, în mod expres şi personal, în condiţiile art. 368 şi art. 369 din vechiul C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător, va lua act de declaraţia sa de voinţă formulată personal în faţa instanţei de recurs şi se va dispune în consecinţă.
II.Referitor la recurentul inculpat B.I., Înalta Curte constată că acesta prin motivele de recurs formulate în scris şi depuse la dosarul cauzei la data de 9 mai 2014, acesta a arătat că în cauză s-a dat o interpretare greşită a probelor din dosar, motivând, totodată, că nu a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa şi că fapta nu este dovedită cu probele certe. A solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen. În concret nu a invocat nici un caz de casare.
În cadrul dezbaterilor, inculpatul B.I., prin apărătorul din oficiu a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris privind achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. A făcut referire la circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv că nu are antecedente penale şi că are 2 copii minori în întreţinere, nefăcând alte critici referitoare la cazul de casare invocat.
Înalta Curte constată că motivul de casare invocat în cadrul dezbaterilor nu a fost formulat în termenul prev. de art. 38510 C. proc. pen., cu modificările aduse prin Legea nr. 2/2013, întrucât criticile nu au constat în neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii sau că inculpatul ar fi fost condamnat pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, critici care să se fi circumscris acestui caz de casare, apărătorul inculpatului făcând referire la circumstanţele personale ale inculpatului.
Referitor la criticile din motivele de recurs depuse de recurentul inculpat la data de 9 mai 2014, în termenul legal prev. de art. 38510 C. proc. pen., se constată că acesta nu a invocat vreun caz de casare, iar criticile invocate se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 din vechiul C. proc. pen., caz de casare ce a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.
Astfel, că nici aceste critici nu se vor analiza.
Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. nu se poate pune în discuţie existenţa faptelor în materialitatea lor sau să se facă o reapreciere a probelor prin care să se stabilească o altă situaţie de fapt, deoarece acest motiv de recurs, conform voinţei legiuitorului, ulterior judecării apelului nu mai este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat şi să modifice situaţia de fapt în cauza penală. Controlul judiciar în recurs după adoptarea Legii nr. 2/2013 vizează exclusiv aspecte de aplicare, a legii la faptele reţinute de instanţele anterioare.
Acest motiv de recurs presupune analizarea de către instanţa de control judiciar a eventualelor motive de nesocotire a unor dispoziţii de drept în soluţionarea cauzei, care ţin de legalitatea deciziei atacate, însă Înalta Curte constată că legalitatea hotărârii nu a fost afectată.
Având în vedere că, recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen., cadru legal adus prin noile modificări ale Legii nr. 2/2013, iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadrul legal, aceste critici nu se vor analiza.
Înalta Curte constată că recursul inculpatului B.I. este fondat, având în vedere aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din noul C. pen.
Inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 606 din 18 iunie 2013 de Tribunalul Argeş pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare. În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi s-a fixat termen de încercare de 5 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen., pedeapsă accesorie în limitele prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., iar executarea pedepsei a fost suspendată pe durata termenului de încercare.
Înalta Curte constată că potrivit art. 61 din Legea nr. 78/2000 actualizată până la data de 1 februarie 2014, limite de pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de textul incriminator erau cuprinse de la 2 la 10 ani închisoare. În noul C. pen. această infracţiune are corespondent în art. 292 alin. (1) din noul C. pen. limita maximă de pedeapsă fiind redusă de la 10 ani la 7 ani.
Art. 61 din Legea nr. 78/2000 a fost abrogat prin pct. 3 din Legea nr. 187/2013 începând cu data de 1 februarie 2014.
Faţă de regimul sancţionator mai blând prevăzut de noile reglementări prin art. 292 alin. (1) din noul C. pen., respectiv limite de pedeapsă cuprinse de la 2 la 7 ani închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi, Înalta Curte constată că legea penală mai favorabilă este noul C. pen. din perspectiva regimului sancţionator pentru săvârşirea unei astfel de fapte.
În ceea ce priveşte pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită în sarcina inculpatului B.I., Înalta Curte, prin prisma propriei evaluări asupra individualizării pedepsei aplicate inculpatului constată că în contextul cauzei nu se justifică menţinerea pedepsei, deoarece examinarea criteriilor obiective făcute de ambele instanţe, în baza art. 72 C. pen. nu au condus la concluzia că circumstanţele personale ale inculpatului au fost avute în vedere în mod corect în raport cu gradul de pericol social concret al faptei comise raportat la modul de comitere, valorile sociale atinse, precum şi consecinţele pe care le-au produs.
S-a avut în vedere de Curtea de Apel Piteşti, în procesul de individualizare a pedepsei, persistenţa inculpatului în săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen (conform fişei de cazier de la dosar), inculpatul fiind arestat în prezent într-o altă cauză pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie prev. de Legea nr. 78/2000 şi trafic de persoane prev. de Legea nr. 678/2001.
Se constată că infracţiunea prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de pericol social ridicat prin prisma faptului că inculpatul a săvârşit această faptă, intervenind la inculpatul B.P. (subofiţer de poliţie în cadrul Biroului Investigaţii Criminale al Poliţiei din cadrul Poliţiei Municipiului Câmpulung) pentru ca acesta din urmă să intervină pe lângă colegul său V.F. pentru a amâna soluţionarea cauzei pentru ca astfel să determine pe partea vătămată C.V. de a-şi retrage plângerea formulată împotriva inculpatului B.I.
Însă prin stabilirea limitelor de pedeapsă pentru această infracţiune, legiuitorul nu a exclus ca în procesul de individualizare judiciară a executării pedepsei, ţinându-se cont de gravitatea concretă a faptelor, de condiţiile de comitere, de persoana infractorului şi de posibilităţile sale de reeducare, să se dispună chiar şi suspendarea sub supraveghere sau suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale, atâta vreme cât sunt îndeplinite toate condiţiile aplicării acestei instituţii.
Astfel, Înalta Curte are în vedere în procesul de individualizare judiciară a pedepsei şi că inculpatul este arestat în altă cauză pentru săvârşirea de alte fapte penale, dar şi condamnările din fişa de cazier, însă în cauză pentru fapta pentru care este condamnat, constată că o reducere a pedepsei de la 3 ani la 2 ani închisoare cu menţinerea suspendării condiţionate este suficientă pentru reeducarea inculpatului şi conştientizarea faptei comise.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prin reducerea pedepsei de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare, pedeapsă stabilită în sarcina inculpatului B.I. sunt aplicate în mod judicios criteriile obiective ce caracterizează procesul de individualizare judiciară, evidenţiind faptul că dincolo de pericolul social generic al infracţiunii săvârşite acesta s-a atenuant ca urmare a împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, astfel că se impune o nouă cenzură cu privire la individualizarea pedepsei ca şi cuantum în sensul aplicării unei pedepse de 2 ani închisoare.
Astfel, Înalta Curte va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din noul C. pen. (corespondent cu art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen.), pe o durată de 3 ani cuantum cuprins între limitele de pedeapsă complementară în noul C. pen., respectiv de la 1 la 5 ani.
Referitor la modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte constată că noul C. pen. renunţă la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, păstrând doar suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Astfel, inculpatului fîindu-i favorabilă modalitatea de executare a pedepsei dispusă de instanţele anterioare, Înalta Curte o va menţine pe durata termenului de încercare de 4 ani.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate, care nu sunt contrare prezentei decizii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 alin. (2) lit. c) din vechiul C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 155/A din data de 23 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) din vechiul C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 155/A din data de 23 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează în parte decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 606 din 18 iunie 2013 a Tribunalului Argeş, secţia penală, şi, rejudecând:
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului B.I. de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. cu ref. la art. 5 C. pen.
În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani conform art. 68 C. pen.
Menţine modalitatea de executare a pedepsei dispusă prin sentinţa penală atacată, respectiv suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate, care nu sunt contrare prezentei decizii.
Ia act de retragerea recursului formulat de inculpatul B.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurentul inculpat B.P. la plata sumei de 150 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul B.I. în sumă de 300 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1593/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... | ICCJ. Decizia nr. 1661/2014. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
