ICCJ. Decizia nr. 1679/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.), mărturia mincinoasă (art. 260 C.p.), încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art. 261 C.p.), împiedicarea părţii în proces (art. 261 ind 1 C.p.).
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1679/2014
Dosar nr. 1927/104/2011
Şedinţa publică din 16 mai 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 29 de la 22 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul cu nr. 1927/104/2011 a fost respinsă cererea de constatare a nelegalităţii proceselor-verbale de redare a convorbirilor interceptate şi a notelor de redare aferente acestor procese-verbale de redare, s-a respins excepţia nulităţii procesului-verbal de constatare la faţa locului, ca şi înscris cu valoare de sesizare din oficiu; s-a respins excepţia nulităţii relative a declaraţiilor martorilor având calitatea de rude apropiate ale inculpatului A.S., precum şi excepţia nulităţii urmăririi penale pentru inexistenţa procesului-verbal de sesizare din oficiu a Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, inexistenţa procesului-verbal de începere a urmăririi penale a inculpatului A.S. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, inexistenţa procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a rezoluţiei de începere a urmăririi penale pentru faptele cu care a fost sesizat. Totodată, s-a respins cererea de restituire a cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova pentru refacerea tuturor actelor de urmărire penală întocmite anterior emiterii rechizitoriului.
Prin aceeaşi sentinţă s-a luat act de împrejurarea că avocat ales Ştefan Mariana renunţă la cererea de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare prev. de art. 25 rap. la art. 260 cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., pentru care a fost trimisă în judecată inculpata F.A., în infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă prev. de art. 261 C. pen.
Totodată, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii şi ordinii publice în forma agravată prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen., în forma simplă a aceleiaşi infracţiuni prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.S.; din infracţiunea de tentativă de omor asupra unei persoane având calitatea de rudă apropiată, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.S., prev. de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. c) şi i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.S., după cum urmează: din fapta prev. de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. c) şi i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen.; din fapta prev. de art. 25 raportat la art. 260 cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., în fapta prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.F., după cum urmează: din fapta prev. de art. 26 raportat la art. 20 cu aplicarea art. 174 - 175 lit. c) şi i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 26 raportat la art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, pentru care a fost trimisă în judecată inculpata F.A., după cum urmează: din fapta prev. de art. 25 raportat la art. 260 cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., în fapta prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.; din fapta prev. de art. 261 C. pen. În fapta prev. şi ped. de art. 261 alin. (1) C. pen.
1. A fost condamnat inculpatul A.S. (fiul lui M. şi al E., născut în oraşul Drăgăneşti-Olt, domiciliat în oraşul Drăgăneşti-Olt, str. Gării nr. 4, jud. Olt, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă siguranţă din Craiova) la: 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor asupra nepotului de frate, prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. (în seara de 17 februarie 2011); în baza art. 65 alin. (2) C. pen. şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.; s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale; 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen. (în seara de 17 februarie 2011); 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.; 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991; în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate şi a fost obligat inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare, în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.; în baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. C. pen., pe durata executării pedepsei principale; în baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. C. pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale; în baza art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestului preventiv de la data de 20 februarie 2011, la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
A fost condamnat inculpatul A.F. (fiul lui S. şi al F., născut în oraşul Drăgăneşti-Olt, domiciliat în oraşul Drăgăneşti-Olt, str. N., jud. Olt) la: 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă de omor asupra nepotului de frate, prev. de art. 26 raportat la art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. În seara de 17 februarie 2011; în baza art. 65 alin. (2) şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale; 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen. În seara de 17 februarie 2011; în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate şi a fost obligat inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare, în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.; în baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale; în baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
3. A fost condamnată inculpata F.A. (fiica naturală a Bistriţei, născută în oraşul Roşiori de Vede, jud. Teleorman, domiciliată în oraşul Drăgăneşti-Olt, str. N., jud. Olt) la: 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 261 alin. (1) C. pen.; în baza art. 81 C. pen., s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate pe o durată de doi ani şi trei luni, constituind termen de încercare pentru inculpată, conform art. 82 alin. (1) C. pen.; s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.; în baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatei şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale; în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitată aceeaşi inculpata pentru fapta prev. art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., pentru care a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
În baza art. 15 C. proc. pen., s-a constatat că partea vătămată A.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză; în baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. cu aplicarea art. 313 din Legea nr. 95/2006, au fost obligaţi în solidar inculpaţii A.S. şi A.F. la plata sumei de 3280,43 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri civile către Spitalul clinic nr. 1 Craiova, reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate cu partea vătămată A.I.; în baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a constatat imposibilitatea confiscării cuţitului folosit de inculpatul A.S. la săvârşirea infracţiunii în formă de tentativă de omor asupra nepotului de frate, prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen., în seara zilei de 17 februarie 2011.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la cheltuieli judiciare către stat, după cum urmează: inculpatul A.S. la plata sumei de 9000 lei; inculpatul A.F. la plata sumei de 5000 lei; inculpata F.A. la plata sumei de 2500 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nr. 307/P/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.S. (în stare de arest preventiv), alături de inculpaţii A.F. şi F.A. (în stare de libertate), pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. "c" şi "i" C. pen., ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen., instigarea la mărturie mincinoasă neurmată de executare prev. de art. 25 rap. la art. 260 cu aplic. art. 29 alin. (1) C. pen. şi portul cuţitului fără drept în locuri şi împrejurări în care s-ar putea primejdui viaţa ori integritatea corporală a persoanelor, prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/91, toate cu aplic art. 33 lit. "a" C. pen.
În fapt, instanţa de fond a constatat că în seara de 17 februarie 2011, partea vătămată A.I. zis "M." se afla împreună cu fratele şi verii săi A.M.B., A.I. zis "B." şi A.C. zis "P." în localul cunoscut sub numele de "C." din localitatea Drăgăneşti-Olt ce aparţine SC S.F. SRL şi funcţionează la etajul unui imobil proprietatea inculpatului A.S., unde jucau biliard.
Cunoscând această împrejurare şi pe fondul unor relaţii anterioare tensionate cu familia părţii vătămate inculpatul A.S. s-a înarmat cu un topor şi cu un cuţit şi împreună cu fiul său A.F. zis "B." şi s-a deplasat la localul amintit anterior.
Ajungând aici inculpatul A.S. a lovit cu toporul uşa de acces în clădire apoi a urcat la etajul acesteia, unde se afla barul propriu zis şi, observând victima, i s-a adresat cu un ton ameninţător "ia zi, M.?", astfel că cei ce însoţeau victima au fugit de teama inculpatului la fel procedând şi victima, care însă a fost oprită la uşa de acces de către inculpatul A.F., în timp ce inculpatul A.S. i-a aplicat cu cuţitul o lovitură la nivelul hemitoracelui drept.
În continuare cei doi inculpaţi au îmbrâncit partea vătămată pe scări până în faţa imobilului în care funcţiona barul, moment în care dându-şi seama că totuşi starea victimei se agrava, au abandonat locul faptei, urcându-se în autoturism şi plecând spre municipiul Slatina.
Partea vătămată a fost apoi condus de verii săi A.I. zis "M." şi A.I. zis "B." la Spitalul din municipiul Caracal unde a fost consultat şi s-a stabilit diagnosticul "plagă prin tăiere hemitorace drept (interscapulo-vertebral) iar la explorarea digitală s-a constatat un traiect de aproximativ 5 cm.
Concluzionând că situaţia impunea asistenţă medicală mai complexă, partea vătămată a fost îndrumat spre Spitalul nr. 1 din Craiova - unitatea de primiri urgenţe, unde a ajuns în jurul orelor 22,00 şi a fost internat la secţia Chirurgie toracică apoi transferat la ATI cu diagnosticul: "plagă înjunghiată paravertebral dreapta spaţiul III intercostal, hemopneumotorax drept. Se practică drenaj pleural prin pleurotomie pentru a minima, se evacuează 1100 ml sânge necoagulabil".
De asemenea partea vătămată prezenta şi mai multe excoriaţii pe faţa dorsolaterală a degetelor II - III - IV de la mâna dreaptă, care au fost apreciate de medicul legist ca fiind produse de un corp tăietor, posibil cuţit.
După agresiune, inculpatul A.S. a părăsit locul faptei, fiind căutat de organele de poliţie, aşa cum rezultă din procesele-verbale de căutare de la dosar, fiind găsit în seara de 19 februarie 2011 în municipiul Bucureşti, la locuinţa numitului G.V.
Iniţial, partea vătămată a declarat că agresorul său este inculpatul A.S. şi că acesta a fost ajutat de fiul său, inculpatul A.F., în acest sens fiind declaraţia dată de acesta la data de 18 februarie 2011.
Ulterior, respectiv la data de 08 aprilie 2011, când cauza se afla încă în faza de urmărire penală, partea vătămată, în prezenţa tatălui său, şi-a schimbat declaraţia dată iniţial şi a afirmat că de fapt agresorul său ar fi A.G.I., un alt fiu al inculpatului A.S., în vârstă de 14 ani la data comiterii faptei, iar relatările consemnate în declaraţiile date iniţial au fost făcute întrucât ar fi fost determinat de procurorul care a instrumentat cazul.
Această poziţie procesuală a fost menţinută şi în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, cu prilejul audierii sale în calitate de parte vătămată.
Astfel, instanţa de fond a constatat că, în drept, faptele săvârşite de inculpatul A.S. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de: tentativă de omor calificat săvârşită asupra unei rude apropiate, respectiv nepot de frate, prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen.; ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice în varianta agravată, prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.; instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen. şi portul cuţitului fără drept, în locuri şi împrejurări în care s-ar putea primejdui viaţa ori integritatea corporală a persoanelor, prev. de art. 1 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 61/1991.
De asemenea, s-a reţinut de instanţa de fond că faptele inculpatului A.F. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de: complicitate la tentativă de omor calificat, săvârşită asupra unei rude apropiate, respectiv nepot de frate, prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. şi ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, în varianta agravată, prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.
Cu privire la activitatea infracţională a inculpatei F.A. zisă "S.", instanţa de fond a constatat că fapta acesteia de a lua legătura cu martorul M.V. şi de a încerca să-l determine pe acesta să facă declaraţii mincinoase cu privire la condiţiile şi împrejurările în care a fost agresată partea vătămată A.I., ameninţându-l că dacă va face declaraţie va avea de a face cu clanul B., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii încercarea de a determina mărturia mincinoasă prev. de art. 261 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., instanţa de fond a dispus achitarea acestei inculpate pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare prev. de art. 25 rap. la art. 260 C. pen., cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.
Referitor la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa de fond, cu privire la inculpatul A.S., a reţinut că împotriva inculpatului acestuia au existat numeroase plângeri ce au făcut obiectul mai multor dosare penale, fiind totodată adevărat că, din cazierul judiciar al acestuia, nu rezultă existenţa vreunei condamnări penale definitive. Totuşi, circumstanţele atenuante nu se recunosc în mod automat, iar simpla inexistenţă a unei condamnări penale definitive, nu atrage după sine aplicarea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen. S-a mai avut în vedere că inculpatul nu a recunoscut şi nici nu a regretat fapta săvârşită, ba mai mult, a dovedit un comportament disimulat, histrionic, astfel cum s-a reţinut prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cauză, nefiind incidente pe cale de consecinţă nici circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. b) şi c) C. pen.
După agresiune, inculpatul A.S. a părăsit locul faptei, fiind căutat de organele de poliţie, fiind găsit în seara de 19 februarie 2011 în municipiul Bucureşti, la locuinţa numitului G.V. De asemenea, prima instanţă a avut în vedere că inculpatul a făcut numeroase demersuri pentru ca o altă persoană să ia asupra sa răspunderea penală, respectiv fiul său minor în vârstă de 14 ani, A.G.I.
Pe cale de consecinţă, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru a se aplica inculpatului pedepse într-un cuantum sub minimul special prevăzut de lege, iar pe de altă parte, împrejurările arătate nefiind de natură să creeze instanţei convingerea că există posibilitatea de îndreptare a conduitei inculpatului în viitor, motiv pentru care ar fi mai util ca acesta să beneficieze de clemenţă, la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului s-a ţinut seama de: limitele speciale de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal şi în Legea nr. 61/1991, de criteriile de individualizare a pedepsei astfel cum au fost prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptei săvârşite, modul şi condiţiile în care a fost săvârşită, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei.
În ce priveşte infracţiunea de tentativă la omor asupra nepotului de frate, prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen., inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de şapte ani şi şase luni închisoare, pedeapsă care oricum este orientată spre minimul special, în condiţiile în care limitele de pedeapsă pentru fapta consumată este de la 15 la 25 de ani.
De asemenea, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen., la pedeapsa de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen. şi la pedeapsa de trei luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, toate acestea fiind orientate spre limita specială minimă prevăzută de legiuitor.
Totodată, cu privire la inculpatul A.F., instanţa de fond a reţinut că şi împotriva acestuia au existat anterior plângeri, iar în prezent este judecat în Dosarul nr. 8053/311/2010 la Curtea de Apel Craiova, fiind condamnat la pedeapsa de şase luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei prin Sentinţa penală nr. 844 din 28 octombrie 2010 a Judecătoriei Slatina; ca şi în cazul inculpatului A.S., şi în privinţa acestui inculpat s-a reţinut că circumstanţele atenuante nu se recunosc în mod automat, iar simpla inexistenţă a unei condamnări penale definitive, nu atrage după sine aplicarea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.; de asemenea, recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât atunci când împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu, sau caracterizează favorabil persoana inculpatului într-o asemenea manieră încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin Decizia nr. 1227 din 2 aprilie 2009.
S-a mai avut în vedere că inculpatul nu a recunoscut şi nici nu a regretat fapta săvârşită, încercând să găsească diferite pretexte şi alibiuri pentru a demonstra că nici nu a fost prezent la locul faptei, nefiind deci incidente nici circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. b) şi c) C. pen.
Aşadar, la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, s-a ţinut seama de limitele speciale de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal şi ale Legii 61/1991, de criteriile de individualizare a pedepsei astfel cum au fost prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptei săvârşite, modul şi condiţiile în care a fost săvârşită, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei.
Astfel, în ce priveşte infracţiunea complicitate la tentativă la omor asupra nepotului de frate, prev. de art. 26 rap. la art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen., inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de şapte ani şi şase luni închisoare, pedeapsă care oricum este orientată spre minimul special, în condiţiile în care limitele de pedeapsă pentru fapta consumată este de la 15 la 25 de ani, iar pedeapsa în caz de participaţie, conform art. 27 C. pen., este aceeaşi ca şi pedeapsa prevăzută pentru autor, ţinându-se seama de contribuţia fiecăruia. S-a avut însă în vedere că inculpatul A.F. a avut la săvârşirea infracţiunii de către inculpatul A.S. o contribuţie decisivă, fără de care acesta nu ar fi reuşit să-şi pună în aplicare hotărârea de a-i aplica lovitura cu cuţitul părţii vătămate A.I.
De asemenea, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.
În ceea ce o priveşte pe inculpata F.A., instanţa de fond a reţinut faptul că fişa de cazier judiciar a acesteia nu evidenţiază existenţa vreunei condamnări penale definitive la momentul pronunţării prezentei sentinţe, însă circumstanţele atenuante nu se recunosc în mod automat, iar simpla inexistenţă a unei condamnări penale definitive nu atrage după sine aplicarea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.
S-a ţinut seama de faptul că inculpata nu a recunoscut şi nici nu a regretat fapta săvârşită, negând vehement că ar fi făcut demersuri prin ameninţarea vreunuia dintre martori pentru a declara mincinos în faţa autorităţilor judiciare, aşa încât nu sunt incidente nici circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. b) şi c) C. pen.
Aşadar, s-a considerat că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru a se aplica inculpatei pedepse într-un cuantum sub minimul special prevăzut de lege, iar pe de altă parte, împrejurările arătate nici nu sunt de natură să creeze instanţei convingerea că există posibilitatea de îndreptare a conduitei acesteia în viitor, motiv pentru care aceasta să beneficieze de clemenţă.
Astfel, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatei, s-a ţinut seama de limitele speciale de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal pentru fapta reţinută în sarcina acesteia, de criteriile de individualizare a pedepsei astfel cum au fost prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gravitatea faptei săvârşite, modul şi condiţiile în care a fost săvârşită, precum şi de persoana şi conduita făptuitoarei atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei.
Ca atare, în ce priveşte infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă prev. de art. 261 alin. (1) C. pen. săvârşită de inculpată, instanţa de fond s-a orientat la o pedeapsă în cuantum de trei luni închisoare.
Deoarece în speţă sunt întrunite cerinţele legale cu privire la cuantumul pedepsei, prev. de art. 81 C. pen., şi s-a apreciat că scopul pedepsei s-ar putea atinge şi prin neexecutarea acesteia în regim privativ de libertate, prima instanţă a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de doi ani şi trei luni, constituind termen de încercare, conform art. 82 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., inculpata a fost achitată de instanţa de fond pentru fapta prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., pentru care a fost aceasta trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat în esenţă că partea vătămată A.I. nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal, luându-se astfel act de această împrejurare, conform dispoziţiilor art. 15 C. proc. pen.
De asemenea, reţinând că Spitalul clinic nr. 1 Craiova s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 3280,43 RON reprezentând cheltuieli efectuate ca urmare a spitalizării părţii vătămate A.I., datorită agresiunii exercitată de către inculpatul A.S., săvârşită cu ajutorul nemijlocit dat de inculpatul A.F., cei doi inculpaţi au fost obligaţia de către instanţa de fond, în solidar, la plata sumei de 3280,43 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă, potrivit dispoziţiilor art. 14 şi 346 C. proc. pen. cu aplicarea art. 313 din Legea nr. 95/2006.
În final, în temeiul art. 118 lit. b) C. pen., prima instanţă a constatat imposibilitatea confiscării cuţitului folosit de inculpatul A.S. la săvârşirea infracţiunii din seara de 17 februarie 2011, întrucât acest obiect nu a fost găsit nici în urma percheziţiilor efectuate în faza de urmărire penală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, cât şi inculpaţii A.S., A.F. şi F.A.
Ministerul Public a solicitat desfiinţarea sentinţei şi schimbarea încadrării juridice, reţinându-se dispoziţiile art. 41 rap. la art. 25 rap. la art. 29 C. pen. combinat cu art. 260 C. pen. pentru inculpaţii A.S. şi F.A., deoarece, cei doi inculpaţi, în baza unei rezoluţii unice infracţionale, în perioada 17 - 19 februarie 2011, în mod direct ori prin intermediul soţiei - pentru inculpatul A.S. - au încercat să determine martori ai cauzei să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului (P.A., C.I.M., C.F.). De asemenea, pentru a obţine un rezultat pozitiv, inculpata F.A. chiar a proferat ameninţări la adresa martorilor.
S-a mai invocat şi faptul că, în mod greşit a fost achitată inculpata F.A. pentru inf. prev. de art. 25 rap. la art. 29 rap. la art. 260 alin. (1) C. pen., în condiţiile în care există probe certe cu privire la fapta comisă potrivit încadrării juridice menţionată.
Parchetul a mai susţinut şi că hotărârea este nelegală, deoarece nu s-au aplicat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2008 pentru inculpatul A.S. şi inculpatul A.F., precum şi dispoziţiile art. 64 lit. a) şi b C. pen., privind interzicerea dreptului de a alege, în condiţiile în care cei doi inculpaţi sunt acuzaţi de o infracţiune de tentativă de omor, faptă cu un grad foarte ridicat de pericol social.
De asemenea, s-a invocat faptul că prima instanţă a făcut o greşită individualizare a pedepselor pentru inculpaţii A.S., F.A. şi A.F., cerându-se majorarea lor şi executarea pedepselor în regim de detenţie, ţinându-se seama de gradul de pericol social al infracţiunilor comise, de modul în care au cooperat inculpaţii, de urmarea produsă şi de poziţia procesuală nesinceră şi necooperantă atât în faza urmăririi penale cât şi în faza de judecată.
În apelul său, inculpatul A.S. a susţinut că se impune achitarea sa pentru inf. prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., deoarece poate fi considerat cel mult autor al infracţiunii de ultraj, existând în cauză dubiu care-i profită, părţile vătămate, prin poziţiile lor procesuale iniţial nesincere, au denaturat starea de fapt atât în ceea ce priveşte presupusa agresare a victimei de către el - există un dubiu în raport de cele susţinute de martori şi victimă cu privire la instrumentul cu care a fost agresată partea vătămată (topor ori cuţit) -, dar şi cu privire la urmarea produsă în incinta barului unde s-au derulat actele de violenţă şi presupusa tulburare a ordinii publice. A mai arătat că, la baza condamnării au stat probe, respectiv declaraţii de martori cu privire la care cei în cauză nu şi le-au mai menţinut, şi interceptări telefonice care au fost nelegal efectuate. În acelaşi timp, transcrierea interceptărilor telefonice nu s-a făcut în condiţiile art. 91 alin. (1) C. proc. pen., fiindcă interpretul nu a fost autorizat, iar traducerea nu este conformă.
De asemenea, a criticat faptul că instanţa de fond, prin analiza făcută probelor, nu a înlăturat contradicţiile existente între aceste probe şi nu a analizat şi probele administrate în favoarea inculpaţilor. Acesta a mai solicitat, avându-se în vedere probatoriul administrat, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor în infracţiunea prev. de art. 181 C. pen. şi din infracţiunea de ultraj şi port ilegal de cuţit, într-o singură infracţiune de ultraj, avându-se în vedere că portul cuţitului, datorită caracterului complex al infracţiunii de ultraj, este absorbit în această infracţiune. Totodată, a criticat faptul că s-a reţinut agravanta pentru infracţiunea de ultraj, în condiţiile în care incidentul s-a petrecut într-un bar ce aparţinea inculpaţilor, loc în care s-au aflat puţine persoane, iar inculpaţii nu au urmărit tulburarea liniştii şi ordinii publice.
Totodată, în susţinerea apelului inculpatul a susţinut că instanţa de fond nu a motivat de ce a înlăturat probele administrate de el în apărare şi pentru ce s-au reţinut probele administrate în acuzare; de asemenea, arată că instanţa de fond l-a pus în libertate în mod repetat, iar ulterior l-a condamnat, deşi există numeroase contradicţii ale probelor administrate în faza urmăririi penale.
Acesta a susţinut că instanţa de fond nu a răspuns, prin modul în care a motivat hotărârea, de ce în certificatul medico-legal nu apar presupusele lovituri aplicate asupra victimei cu pumnul şi de ce nu este stabilită poziţia clară dintre victimă şi agresor. De asemenea, a invocat faptul că instanţa de fond a reţinut greşit că urmărirea penală a fost efectuată legal, deoarece nu s-a pus în mişcare acţiunea penală şi pentru infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, precum şi că în cauză nu s-au respectat dispoziţiile art. 263 C. proc. pen., fiindcă rechizitoriul nu a fost verificat în mod corespunzător de către procurorul ierarhic superior celui care a efectuat urmărirea penală şi a emis actul de trimitere în judecată.
A mai arătat inculpatul că faţă de modul în care au fost administrate unele dintre probe, acestea trebuie înlăturate şi, pe cale de consecinţă, să se constate că nu există elemente care să dovedească o instigare la mărturie mincinoasă.
În concluzie, inculpatul A.S. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei la organul de urmărire penală în vederea completării probelor, care nu au fost administrate, deşi au fost solicitate în apărare de către inculpaţi.
Inculpatul A.F. a solicitat desfiinţarea sentinţei în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) teza II-a C. proc. pen. rap. la art. 2, 3 şi 4 C. proc. pen. şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, deoarece s-au încălcat regulile de bază ce privesc procesul penal, respectiv art. 3 şi 4 C. proc. pen.
Într-o teză subsidiară, a solicitat, în raport de dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. şi art. 6 alin. (2) C. proc. pen., art. 63 alin. (2) C. proc. pen., achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru inf. prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen. şi pentru inf. prev. de art. 321 C. pen., deoarece, faţă de el nu există dovezi certe şi concludente ori dovezi administrate legal, care să fie reţinute în favoarea condamnării.
În ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă de omor, inculpatul a precizat că există în cauză trei versiuni, respectiv: versiunea că niciunul dintre inculpaţi nu a participat, versiunea că cei doi inculpaţi au participat şi versiunea că doar inc. A.S. este singurul participat, iar în cadrul acestor versiuni, instanţa de fond nu a explicat de ce nu s-a folosit şi toporul şi sabia împotriva victimei, ci doar cuţitul, şi, totodată, nu s-a explicat poziţia participanţilor în timpul conflictului.
În susţinerea apelului său inculpatul a arătat că există probe, respectiv interceptarea convorbirilor telefonice, administrate nelegal, fiindcă procurorul nu poate să dispună efectuarea de interceptări, considerând că ele sunt urgente, fără să obţină pentru următoarele interceptări autorizarea în condiţiile legii de la judecător, astfel încât a doua interceptare a convorbirilor telefonice s-a făcut nelegal, ea neputând avea caracter de urgenţă.
În acelaşi timp, a criticat că instanţa de fond nu a verificat alibiul său, respectiv că el nu s-a aflat la locul agresiunii, ci într-un alt loc, sens în care s-au pronunţat şi martorii cauzei, dar există şi raportul tehnic auto extrajudiciar depus.
Inculpata F.A. a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării, deoarece nu există dovezi suficiente pentru a se dispune condamnarea sa pentru instigare la mărturie mincinoasă, neurmată de executare, astfel încât ea trebuie să fie achitată pentru toate acuzaţiile care i se aduc. A susţinut că, în condiţiile în care nu rezultă că martorii cauzei au depus jurământul în faţa procurorului, că declaraţiile lor au fost luate în absenţa apărătorului, deşi avocatul ceruse să fie încunoştinţat, ori că există indicii că s-au exercitat presiuni la urmărirea penală asupra lor, în condiţiile lipsei unei expertize "lingvistice", nu există certitudinea că ea ar fi persoana care poartă acele discuţii telefonice, sau că traducerea din limba ţigănească în limba română este fidelă, în sens şi sintaxă, nu se poate stabili cu certitudine vinovăţia sa, astfel încât cauza trebuie trimisă, în teză principală, la instanţa de fond şi, în teze secundare, restituită la parchet ori inculpata achitată.
Prin Decizia penală nr. 331 din 01 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate apelurile inculpaţilor A.S., F.A. şi A.F., declarate împotriva Sentinţei penale nr. 29 de la 22 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul cu nr. 1927/104/2011.
A fost admis apelul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, privind pe inculpaţii A.S. (deţinut în prezent în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova), A.F. şi F.A.
A fost desfiinţată sentinţa pe latură penală, cu privire la inculpaţii A.S., F.A. şi A.F., au fost descontopite pedepsele aplicate inculpaţilor A.S. şi A.F. şi, rejudecând, a dispus următoarele:
I.1. În baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice pentru inculpatul A.S., din fapta prevăzută de art. 25 raportat la art. 260 cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., în fapta prevăzută de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;
2. În baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice pentru care a fost trimis în judecată inculpata F.A., din fapta prevăzută de art. 25 raportat la art. 260 cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., în fapta prevăzută de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
II. 1. A fost majorată pedeapsa şi a fost condamnat inculpatul A.S., (în prezent arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Craiova), la:
- 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) combinat cu art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen.;
- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost recontopite pedepsele aplicate şi a fost obligat inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată prevenţia de la 22 februarie 2012 în continuare, la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului A.S.
Au fost aplicate pentru acest inculpat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2008.
2. A fost majorată pedeapsa şi a fost condamnat inculpatul A.F., la:
- 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tentativă de omor, prevăzută de art. 26 raportat la art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) comb. cu art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen.;
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. au fost recontopite pedepsele aplicate şi a fost obligat inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., a fost aplicată inculpatului A.F. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
Au fost aplicate pentru acest inculpat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 76/2008.
3. Au fost înlăturate dispoziţiile art. 81 - 83 C. pen. şi ale prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen. şi cele privind achitarea pentru infracţiunea prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.
A fost condamnată inculpata F.A. la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen. şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost recontopite pedepsele aplicate şi a fost obligată inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare, în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., a fost aplicată inculpatei F.A. şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la câte 760 de RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut aceeaşi stare de fapt ca şi cea din rechizitoriu şi din sentinţă, cu următoarele particularizări:
Astfel, instanţa de apel a reţinut că în data de 17 februarie 2011, inculpatul A.S., aflat sub influenţa alcoolului (aşa cum acesta recunoaşte într-o discuţie telefonică - nota transcrierii interceptărilor telefonice din 18 februarie 2011, ora 16:09, discuţie telefonică purtată de inculpat pe telefonul X1), s-a deplasat împreună cu coinculpatul A.F. în localitatea Drăgăneşti-Olt, la un bar, unde se afla victima A.I., pentru a se răzbuna pe acesta ca urmare a unor conflicte existente între familia inculpatului şi familia victimei, conflicte care nu s-au limitat anterior doar la ameninţări, ci şi la violenţe fizice.
În timp ce inculpatul A.F. s-a postat în dreptul uşii, inculpatul A.S., care era înarmat cu o toporişca şi un cuţit, s-a îndreptat spre victimă, ameninţând-o şi lovind-o, aceasta încetând să mai joace biliard.
Totodată, inculpatul A.S. a ameninţat persoanele prezente, care erau înjur de 15 - 30, pentru a le împiedica să intervină în apărarea victimei.
În conflict a intervenit şi celălalt inculpat, ambii lovind cu pumnii victima şi încercând să o scoată în afara barului, iar la un moment dat, inculpatul A.F. l-a prins de braţe pe A.I., timp în care inculpatul A.S. l-a înjunghiat. Ulterior, victima a fost scoasă cu forţa din încăpere de către cei doi, şi pe scara localului s-a împiedicat, a căzut, iar inculpaţii au părăsit locul faptei.
Conflictul, potrivit probelor (copia fişelor medicale de la Spitalul Caracal şi Spitalul Judeţean de Urgenţă nr. 1 Craiova, notele telefonice întocmite de agenţii de poliţie ca urmare a sesizărilor făcute prin Serviciul de Urgenţă 112 de personalul medical şi chiar de către B.I.), s-a desfăşurat între orele 20:30 şi 21:00.
Victima, în urma loviturilor primite, a suferit leziuni prin înjunghiere, mai multe plăgi, una interoscapulară-vertebrală (leziune care i-a pus viaţa în primejdie) şi mai multe leziuni pe faţa dorso-laterală a degetelor 2,3 şi 4 mâna dreaptă, ce au fost produse cu un corp tăietor-înţepător.
După părăsirea locului faptei, inculpaţii, potrivit unei strategii exersate anterior, pe trei direcţii (cum recunoaşte tot inculpatul A.S. într-o discuţie telefonică interceptată) au încercat - ajutaţi fiind şi de membri familiei - să împiedice aflarea adevărului şi tragerea lor la răspundere penală.
În acest sens, au luat legătura cu martorii cauzei (C.F., C.M., P.D.) pentru a-i determina să nu de-a curs cererilor organelor de urmărire penală şi să nu participe la procesul penal ori să nu spună adevărul, sens în care s-au folosit promisiuni materiale ori ameninţări, la aceste demersuri, într-un mod direct şi determinat, a participat şi inculpata F.A., soţia inculpatului A.S.
De asemenea, după părăsirea locului faptei, inculpatul A.F. s-a întâlnit cu martorul C.F. în extravilanul comunei Brebeni, jud. Olt (a se vedea în acest sens listingul convorbirilor telefonice), iar inculpatul A.S. s-a deplasat, de asemenea, în afara judeţului Olt, sustrăgându-se cercetărilor.
O altă direcţie a fost de a implica în comiterea faptei un membru al familiei, de regulă un minor, procedură care a mai fost urmată şi în cazul infracţiunii de vătămare corporală având ca victimă pe partea vătămată viceprimarul mun. Slatina, M.V. (constatare făcută în Dosarul de urmărire penală nr. 16/P/2009, la data de 22 februarie 2011, prin nota întocmită de procurorul I.).
A treia direcţie folosită de inculpaţi, a fost aceea de a corupe organele judiciare prin intermediul unor politicieni de pe plan local şi central, ori compromiterea procurorului anchetator prin susţinerea unor neadevăruri cu privire la persoana sa.
În demersurile lor, inculpaţii s-au folosit chiar şi de logistica apărătorilor şi, pentru a nu putea fi interceptate convorbirile telefonice purtate între ei, au folosit telefonul cu nr. X2 al avocatului C., inculpatul A.S. prefăcându-se că vorbeşte din arest cu apărătorul său, când de fapt vorbea cu coinculpatul A.F. şi alţi membri ai familiei, aspecte rezultând din adresa din 21 martie 2011 a Inspectoratului de Poliţie Olt.
A mai reţinut instanţa de apel că aceste demersuri, inculpaţii le-au continuat atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, atât la judecata de fond cât şi în apel, iar urmare a presiunilor exercitate, martorii reaudiaţi nu şi-au mai menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală, invocând împrejurări sau motive care nu sunt susţinute de probele din dosar ori nu pot fi explicate.
S-a apreciat că această stare de fapt este susţinută atât de înscrisuri, cât şi de declaraţiile martorilor, astfel:
- proces-verbal de cercetare la faţa locului din 17 februarie 2011, în care martora P.D. a indicat uşa barului pe care au pătruns împreună A.S. şi A.F., cât şi locul ocupat în incinta barului de către inculpatul A.F.;
- procesul-verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală la locul faptei, în care se constată existenţa unor urme de încălţăminte, o urmă de topor pe uşa de acces în bar, cât şi faptul că mânerul broaştei este distrus atât pe interior cât şi pe exterior;
- procesul-verbal din 18 februarie 2011 în care martorul A.M.B. însoţit de A.F. zis F., a prezentat pe telefonul lui mobil un mesaj de ameninţare de la inculpatul A.F.;
- proces-verbal din 19 februarie 2011, în care A.I., însoţit de tatăl său, A.V.A., a reclamat că în data de 19 februarie 2011, în jurul orei 11:34, a fost ameninţat telefonic de A.S., care i-a cerut totodată să spună că autorul tentativei de omor este minorul A.G.;
- proces-verbal din 20 februarie 2011, în care procurorul de caz I.E. constată că, într-o intervenţie telefonică directă, inculpatul A.S. a încercat să-l determine pe C.F., C.M. şi pe P.D. să nu spună adevărul, s-a interesat de mersul anchetei şi a cerut ca martorii cauzei să se ascundă pentru a nu da declaraţii, aspecte care rezultă din transcrierea interceptărilor telefonice;
- proces-verbal încheiat de agent şef R.D. în data de 18 februarie 2011, din care rezultă că la ora 21:15, victima a fost înregistrată la Spitalul Caracal şi că aceasta a indicat personalului medical, împreună cu martorul A.I. zis M., ca agresor pe A.S.;
- proces-verbal încheiat de organele de poliţie la 17 februarie 2011, prin care se atestă că victima este înregistrată la Spitalul Municipal Caracal la ora 21:10, şi ca transferată la Spitalul nr. 1 Craiova la ora 21:47;
- proces-verbal din 19 februarie 2011, prin care procurorul de caz I.E. constată că A.I. zis B.l, însoţit de A.G. zis F., a reclamat că a fost sunat de soţia lui A.S., aceasta cerându-le să declare că autorul cauzei este minorul A.G.; de asemenea, din acelaşi proces-verbal rezultă că A.I. zis B.l, a susţinut că a fost sunat telefonic de A.S., care i-a cerut să spună că autorul tentativei de omor este minorul A.G., sens în care s-au întocmit planşe fotografice care ilustrează apelurile telefonice şi numărul de telefon folosit pentru apelare;
- proces-verbal din 23 februarie 2011, în care martorul cu altă identitate, D.G., susţine că în bar erau 30 de persoane, că A.F. a ţinut în braţe victima, iar A.S. a înjunghiat-o, după care cei doi au împins victima pe scări, în afara barului, declarând însă eronat că ora conflictului era 21:00 - 21:30;
- proces-verbal din 19 februarie 2011, martor cu identitate protejată M.V., în care se consemnează că victima că a încercat să fugă, dar a fost prinsă şi imobilizată la uşă de A.F., iar A.S. a înjunghiat-o;
- declaraţiile lui A.I. din 19 februarie 2011, în care se arată că A.S. avea asupra lui un topor şi faptul că a pus la dispoziţia procurorului anchetator numerele de telefon X3 şi X4, folosite pentru apelare de A.S.;
- proces-verbal din 12 aprilie 2011, încheiat de procurorul de la Curtea de Apel Craiova, din care rezultă că P.D. nu a dat declaraţii, pentru că nu putea să-şi amintească nimic datorită stării de temere încercate la data faptei;
- declaraţia din 08 aprilie 2011, în care A.S. recunoaşte că a avut discuţii repetate telefonic cu C.F., după incident;
- declaraţia victimei de la data de 10 februarie 2011, dată în faţa procurorului şi în prezenţa tatălui, care susţine că A.S. era însoţit de A.F. şi avea în mână un cuţit şi o toporişcă, iar de faţă era şi A.L. cu o sabie; în declaraţie se mai susţine că cel care l-a înjunghiat a fost A.S.;
- declaraţia martorului cu identitate protejată P.M., care a văzut că A.S. avea o toporişca în mână şi a alergat victima înjurai mesei de biliard;
- declaraţia victimei A.I., scrisă personal şi contrasemnată de părintele său, în care arată că, în bar au fost 3 participanţi, respectiv A.S., A.F. şi A.L., în care se susţine că a fost înjunghiat în incinta barului de A.S., scos afară, unde a fost agresat din nou şi că nimeni din bar nu a intervenit de teamă, ca urmare a ameninţărilor lui A.S.
S-a apreciat de către Curtea de Apel că toate aceste dovezi se coroborează şi cu transcrierile convorbirilor telefonice pentru posturile de telefonice mobilă: X0, X1, X5, X4 (A.S.), X6 (Arest Inspectoratului de Poliţie Olt), X7 (A.F. şi F.A.) şi cu listingul convorbirilor telefonice, listing care infirmă apărările inculpatului şi dovedind prezenţa inculpatului A.F. în apropierea locului faptei, ca urmare a identificării locaţiei (Brebeni, jud. Olt) din care s-a primit sau s-a apelat telefonic.
În ceea ce priveşte apelul inculpatului A.S., instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu a fost nelegal sesizată, pentru că, pentru infracţiunea prev. de art. 2 din Legea nr. 61/1991, nu s-ar fi pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă sau prin rechizitoriu, deoarece, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, potrivit art. 238 C. proc. pen., organul de urmărire penală, inclusiv procurorul, poate să extindă cercetările penale.
S-a constatat că la data emiterii ordonanţei de extindere, exista începută urmărirea penală şi pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul A.S., întrucât procurorul, constatând fapte noi în sarcina acestui inculpat, respectiv portul şi folosirea de arme albe, a dispus extinderea cercetărilor penale pentru o nouă infracţiune, actul extinderii echivalând cu punerea în mişcare a acţiunii penale, astfel încât s-a apreciat că nu mai era necesară emiterea unei ordonanţe separate de punere în mişcare a acţiunii penale.
Practica judiciară depusă în sensul celor susţinute de apărare, nu a putut fi reţinută de Curtea de Apel pentru motivele arătate şi, în consecinţă, a considerat că nu există un caz de nulitate absolută care să impună restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale.
S-a mai reţinut că o altă critică a vizat neefectuarea expertizei medico-legale la instanţa de fond şi în cursul urmăririi penale, însă s-a menţionat că administrarea acestei probe nu era utilă şi necesară, deoarece actul medical constatator al leziunilor, care se completează cu fişele de observaţie clinică de la Spitalul mun. Caracal şi Spitalul nr. 1 Craiova, atestă atât existenţa unei plăgi înjunghiate în zona tracică, cât şi a unor plăgi tăiate la mâna dreaptă, iar din aceste constatări s-a constatat că rezultă cert că victima, înainte de a fi înjunghiată, s-a opus unor agresiuni fizice.
A mai arătat instanţa de apel că niciuna dintre împrejurările care sunt cerute în apărare pentru a se lămuri existenţa şi participarea inculpatului, solicitate prin expertiza medico-legală, nu sunt utile şi necesare atât timp cât s-a stabilit, aşa cum s-a arătat, o stare de fapt care îi indică pe inculpaţi ca autori şi complici.
Cu privire la unele împrejurări ce se solicită a fi lămurite (tipul instrumentului, dacă leziunea a pus în pericol viaţa, dacă au existat întârzieri între agresiunea produsă şi prezenţa victimei la spital, dacă există infirmitate fizică permanentă sau pierderea unui organ), s-a arătat că nu necesită răspunsuri suplimentare, întrucât actul medical constatator şi celelalte acte medicale conţin concluzii certe. S-a apreciat că celelalte împrejurări invocate ţin de dinamica derulării faptelor şi ele nu pot înlătura concluziile medico-legale privind natura leziunii, zonele lezate şi consecinţele leziunilor suferite de victimă, iar aceste elemente sunt cele esenţiale, care sunt avute în vedere la stabilirea încadrării juridice.
S-a considerat că, în raport şi de intensitatea loviturii, de zona vizată, de instrumentul folosit (respectiv un cuţit), este cert că inculpatul a acţionat cel puţin cu intenţie indirectă, deşi în transcrierea unei convorbiri telefonice, inculpatul recunoaşte că ar fi spus în momentul intrării în bar fiului său A.L. numit "P." să-l taie (transcrierea convorbirii telefonice din 18 februarie 2011, ora 16:02, telefon X1).
În aceste condiţii, s-a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice potrivit art. 334 C. proc. pen., din infracţiunea de tentativă la omor calificat în infracţiunea prev. de art. 182 C. pen., fiindcă inculpatul, aşa cum s-a arătat, a prevăzut rezultatul faptei şi l-a urmărit.
S-a reţinut că o altă critică formulată de acelaşi inculpat, a vizat faptul că infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 ar fi absorbită în inf. prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen., ori în infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.
Însă, nici această critică nu a fost apreciată fondată, deoarece, aşa cum s-a arătat, inculpatul nu s-a limitat doar la a ataca, în prezenţa unor persoane, pe victimă, dar a exercitat şi acte de violenţă asupra unor bunuri din incinta barului (uşa de acces), aceste aspecte rezultând nu numai din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, dar şi din transcrierea interceptării telefonice din 19 februarie 2011, ora 07:06 din A.S. şi C.F., acesta din urmă comunicându-i inculpatului nu se cunosc urme de lovituri, dar la uşa de intrare se cunosc, dar ele sunt minore, tabla fiind îndoită. În acelaşi sens este şi transcrierea convorbirii telefonice din 19 februarie 2011, ora 06:31, dintre A.S. şi C.F., în care A.S. îi cere să ia legătura cu martora Patru, iar în cadrul discuţiilor, martorul C. spune că uşa prezintă lovituri de topor "atunci când ai dat", fără ca inculpatul să nege afirmaţia martorului.
Totodată, s-a avut în vedere că inculpatul a proferat ameninţări asupra persoanelor aflate în bar, pentru a le împiedica să intervină în aplanarea conflictului.
S-a apreciat că atât timp cât armele pe care le poseda inculpatul nu au fost folosite doar pentru agresarea victimei, cele două infracţiuni (respectiv cea de tentativă de omor calificat şi cea prevăzută în dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991) îşi păstrează identitatea proprie şi ca urmare a valorilor diferite protejate prin cele două reglementări legale.
De asemenea, instanţa de apel a opinat că infracţiunea nu este absorbită în dispoziţiile art. 321 C. pen., fiindcă ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice constă în mai multe manifestări alternative, respectiv acte şi gesturi - pe de o parte - şi cuvinte şi expresii - pe de altă parte -, acestea acoperind aproape întreaga arie de manifestări prin care în mod curent se săvârşeşte infracţiunea. Textul încriminator nu atribuie actelor, gesturilor, cuvintelor, expresiilor şi tuturor celorlalte manifestări, anumite caracteristici proprii şi nu determină natura acestor manifestări, impunându-se doar să aibă doar unul din efectele prevăzute în text, şi anume să aducă atingere bunelor moravuri sau să producă un scandal public.
A aduce atingere bunelor moravuri, înseamnă a încălca acele obiceiuri, deprinderi, care sunt compatibile cu respectul reciproc, cu păstrarea demnităţii umane, cu observarea decenţei în cuvinte şi atitudine, iar în cadrul acestor manifestări se înscrie şi proferarea de expresii indecente, efectuarea de acte de distrugere ori ameninţări la adresa unor martori oculari.
S-a mai arătat că producerea scandalului public care se reţine în sarcina inculpatului, presupune o manifestare care stârneşte zarvă, vâlvă, care provoacă indignare şi sunt de natură a produce indignare, zarvă, vâlvă, scandal public, fapte ca: spargerea unor geamuri, de sticle în local, acostarea unor persoane necunoscute, exercitarea faţă de acestea a unor acte de violenţă, ori, aşa cum s-a arătat, în incinta barului, inculpatul a efectuat o multitudine de acte materiale de natura celor descrise, distincte de portul şi folosirea toporului şi a cuţitului.
În acelaşi timp, s-a apreciat că nu este fondată nici critica prin care se susţine că inculpatul nu a săvârşit o formă agravantă a infracţiunii prev. de art. 321 C. pen., deoarece tulburarea ordinii a fost minimă, în condiţiile în care o parte dintre cei prezenţi la începutul conflictului nu au părăsit barul.
Însă, instanţa de apel a subliniat că, în literatura juridică, s-a arătat, avându-se în vedere că legea nu indică niciun criteriu de caracterizare a tulburării grave a liniştii publice şi de diferenţiere a acesteia de tulburarea obişnuită, că trebuie să se ţină seama de: amploarea mediului social în care s-a produs tulburarea, de natura acelui mediu social, de durata ei, de intensitatea tulburărilor, reflectată în reacţiile la care a dat naştere.
Or, în raport de aceste criterii, s-a constatat că a existat atât la momentul faptei, dar şi ulterior, o reacţie publică evidentă de respingere, de teamă şi revoltă.
Aşa cum s-a arătat, în ceea ce priveşte cererea de achitare în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că inculpatul A.S. este autorul infracţiunii de tentativă de omor şi nu fiul său minor A.G., aşa cum s-a apărat în prezent.
S-a apreciat în acest sens că declaraţiile martorilor, interceptările convorbirilor telefonice şi chiar recunoaşterile parţiale ale inculpatului, făcute secvenţional, în diferite etape ale procesului penal, înlătură orice dubiu cu privire la autorul infracţiunii, critica privind nemotivarea Măturării probelor administrate la cererea inculpatului şi nereţinute de către instanţa de fond fiind neîntemeiată, deoarece, aşa cum rezultă din motivarea sentinţei, prima instanţă a făcut referiri la împrejurările cauzei şi la probele pe care le-a considerat că reflectă starea de fapt reţinută.
A mai precizat instanţa de apel că nu se poate considera că interceptarea convorbirilor telefonice s-ar fi făcut nelegal, deoarece procurorul de caz, după ce a dispus interceptarea provizorie iniţială, tot în mod provizoriu şi în decursul celor 48 de ore pe care le avea la dispoziţie să prezinte judecătorului interceptările iniţial făcute, a făcut noi interceptări provizorii, întrucât legea nu condiţionează în niciuna din dispoziţiile art. 911 - 916 C. proc. pen. emiterea de noi ordonanţe pentru interceptări provizorii, de confirmare a primelor interceptări de către judecător, deoarece însăşi prin dispoziţiile legale, interceptarea provizorie făcută de procuror are caracterul urgent şi această urgenţă rezultă din procesele-verbale încheiate de procurorul de caz ca urmare a denunţurilor făcute de membri familiei victimei împotriva familiei inculpaţilor, denunţuri din care rezultă că aceştia ameninţă părţile, martorii cauzei, rudele victimei şi încearcă să-i determine să nu spună adevărul, iar incidentul să fie soluţionat pe calea unei înţelegeri amiabile. De altfel, aceste interceptări telefonice au fost confirmate de către judecător prin încheierile date în cauză în faza de urmărire penală.
Totodată, s-a apreciat că nu este fondată nici critica prin care se susţine că nu au fost respectate dispoziţiile art. 263 C. proc. pen., şi că rechizitoriul nu a fost verificat, deoarece Rechizitoriul nr. 307/P/2011 poartă ştampila şi semnătura procurorului general, prin care se atestă că acesta a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen., între semnătura procurorului de caz şi cea a procurorului general neexistând identitate.
Cu privire la apelul inculpatului A.F., instanţa de apel a constatat că nu s-au încălcat regulile ce reglementează desfăşurarea procesului penal şi dreptul la apărare al inculpatului şi că, faţă de acest inculpat, există aceleaşi dovezi certe şi concludente - ca şi în cazul inc. A.S. - cu privire la prezenţa sa în incinta barului.
Alibiul inculpatului că nu ar fi fost prezent la locul faptei, nu a fost reţinut de instanţa de apel, deoarece, datorită unei erori materiale, s-a reţinut faptul că acest conflict s-ar fi desfăşurat după ora 21:00, astfel încât inculpatul fie n-ar fi avut timp să ajungă din mun. Slatina în localitatea Drăgăneşti-Olt, fie n-ar fi avut timp să se deplaseze din Drăgăneşti-Olt în staţia peco la care a alimentat.
Menţionează instanţa de apel că şi dacă s-ar accepta că probele extrajudiciare depuse de inculpat îl poziţionau pe acesta la ora 21:09 în incinta unei staţii peco aflată în municipiul Slatina, adică în timpul derulării conflictului, potrivit celor arătate, respectiv că acesta conflict s-a desfăşurat între orele 20:30 până în ora 21:00, şi nu după ora 21:00 cum s-a reţinut eronat, acesta avea posibilitatea să ajungă în acel loc indicat, distanţa de 33 kilometri între peco Slatina şi localitatea Drăgăneşti-Olt putându-se parcurge, potrivit expertizei de inculpat, în maxim 27 de minute.
De altfel, s-a avut în vedere că, aşa cum reţine şi expertul, în fotografiile 4, 5 şi 6 se vede cum A.F., la ora 21:10, vine în grabă în staţia peco şi pleacă precipitat, după ce vorbeşte la telefon, astfel încât lucrătorul care a pus combustibilul aproape că nu terminase de pus buşonul la rezervorul de benzină.
S-a apreciat că aceste constatări, coroborate şi cu listingurile convorbirilor telefonice, dovedesc că inculpatul, aşa cum au susţinut iniţial martorii cauzei, a participat în mod direct, în calitate de complice, alături de tatăl său, inc. A.S. la comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi la săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.
Aşa cum s-a arătat, interceptare convorbirilor telefonice nu este nelegală, iar transcrierea lor s-a făcut în condiţiile legii, existând documentele şi avizele necesare ale unui traducător autorizat pentru limba rromani - autorizaţie din 20 ianuarie 2010 pe numele L.M.A.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că nu este întemeiată nici critica faptului că, în timpul urmăririi penale, unele dintre probe s-ar fi administrat în lipsa apărătorilor, deşi aceştia au cerut în mod expres să fie prezenţi la administrarea oricăror probe pe care le efectuează procurorul, deşi, pe de o parte există dovezi că unii dintre martori au fost audiaţi în prezenţa apărătorilor, iar victima a fost reaudiată în prezenţa lor, iar pe de altă parte, există cereri formulate în mod repetat de avocat N. prin care solicita ca aceste probe să nu fie administrate decât după ora 15:00, atunci când ar fi avut posibilitatea să fie prezent (exemplu: cerere audiere martori, din 28 februarie 2011).
A menţionat instanţa de prim control judiciar că potrivit art. 172 teza a II-a C. proc. pen., lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului, la dosar, tocmai prin cererea formulată de apărător existând dovada că acesta cunoştea - ca urmare a informării - despre data şi locul în care urmează să fie audiaţi martorii.
În ceste condiţii, se arată că nu se poate susţine în mod credibil, pe baza unor dovezi certe, că vreunuia dintre inculpaţi i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, ori că probele s-ar fi administrat în mod nelegal.
Cu privire la apelul inculpatei F.A., instanţa de apel a constatat că şi criticile formulate de aceasta sunt nefondate, deoarece nu există motive de fapt sau de drept care să impună trimiterea cauzei la instanţa de fond, în condiţiile în care nu se invocă, potrivit art. 379 alin. (2) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., faptul că judecata ar fi avut loc în lipsa inculpatei ori că s-ar fi încălcat competenţele după materie, după calitatea persoanei, competenţele privind compunerea instanţei, publicitatea şedinţei, participarea procurorului şi asistarea inculpatului de către apărător.
A arătat instanţa de apel că în discuţie ar rămâne doar contestarea împrejurării că transcrierea interceptărilor telefonice nu ar fi rezultatul unor convorbiri dintre inculpată şi inculpatul A.S. sau martorii cauzei, ori că această transcriere nu este fidelă, împrejurări care, însă, aşa cum s-a arătat, nu pot fi reţinute, deoarece persoana care a făcut transcrierea este una calificată, fiind atestată de Ministerul Justiţiei, dar şi inculpaţii recunosc că au purtat discuţii între ei atât în limba română cât şi în limba ţigănească (rromani), iar martorii care au fost vizaţi de inculpaţi pentru a face declaraţii necorespunzătoare adevărului, au confirmat la rândul lor aceste convorbiri.
În aceste condiţii, s-a apreciat că nu există nicio îndoială că de pe telefoanele inculpaţilor au vorbit chiar inculpaţii. În acelaşi timp, s-a reţinut că aceste transcrieri ale convorbirilor telefonice se completează şi cu înregistrările făcute în mediul ambiental, înregistrări care surprinde discuţiile purtate între inculpatul A.S. şi inculpata F.A., cei doi comunicându-şi reciproc informaţii cu privire la stadiul anchetei, demersurile făcute de inc. F.A. pentru a determina martorii cauzei să nu spună adevărul, ori să se ascundă şi să nu participe la urmărirea penală, existând şi promisiuni pentru foloase materiale, dar şi ameninţări în acelaşi timp faţă de aceşti martori, respectiv C.M., C.F., P.D.
De asemenea, nu putut fi primită de către instanţa de apel nici critica că martorii cauzei sau că unii dintre aceştia nu ar fi depus jurământul în faţa procurorului anchetator, deoarece în faţa instanţei de fond au fost readministrate toate probele privind martorii pe a căror depoziţie se bazează condamnarea inculpatei, iar la dosarul cauzei există dovezi contrare acestui punct de vedere, constând în înregistrarea declaraţiilor făcute de unii dintre aceşti martori.
S-a arătat că potrivit art. 197 C. proc. pen., nedepunerea de către martor a jurământului în faza de urmărire penală, nu reprezintă o încălcare care să atragă nulitatea, atât timp cât Curtea apreciază că nu este necesar anularea actului în sine, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, formularul pe care l-a semnat martorul conţine şi menţiunea depunerii jurământului.
În ceea ce priveşte criticile formulate de Ministerul Public privind încadrarea juridică, individualizarea pedepselor principale şi accesorii şi achitarea inculpatei F.A., au fost apreciate întemeiate, pentru următoarele considerente:
Aşadar, s-a apreciată fondată critica formulată de Ministerul Public care vizează omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008, faţă de inculpaţii A.F. şi A.S., privind dispunerea recoltării de probe biologice de la inculpaţi, deoarece infracţiunea de omor calificat este prevăzută în mod expres în anexa la legea menţionată şi care obliga instanţa să dispună recoltarea de probe biologice ca urmare a condamnării.
În raport de starea de fapt reţinută, s-a constatat că este evident că, după comiterea faptei, inculpaţii - potrivit unor practici exersate anterior, sens în care trebuie avute în vedere înscrisurile depuse din alte dosare penale pe care inc. A.S. le-a avut - pentru a scăpa de răspundere penală, în baza unei rezoluţii unice infracţionale, au hotărât şi au acţionat în acest sens în mod direct să ia legătura cu martorii principali ai cauzei şi cu rudele victimei, şi să-i determine să nu spună adevărul, iar pe ultimele să le determine să-şi retragă acuzaţiile.
Din aceste considerente, chiar dacă au existat mai multe persoane contactate de inculpaţi şi care au calitatea de martori, s-a constatat că atât inculpatul A.S. cât şi inculpata F.A. au acţionat, aşa cum s-a arătat încă de la început, în baza unei rezoluţii unice, prin care au instigat pe martorii C.F., C.M. şi P.D. să susţină în faţa organelor de urmărire penală aspecte care nu corespund adevărului, acest demers însă nereuşind în această fază datorită intervenţiei organelor de urmărire penală, deşi martorii acceptaseră cererile repetate ale inculpaţilor. Ca urmare, nu se poate considera că există o unitate naturală a actelor materiale comise de fiecare din inculpaţii A.S. şi F.A.
În consecinţă, în temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice atât pentru inc. A.S. cât şi pentru inc. F.A., din inf. prev. de art. 25 rap. la art. 260 cu aplic. art. 29 alin. (1) C. pen., în infr. prev. de art. 25 rap. la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 29 alin. (1) C. pen. şi cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
În acelaşi timp, instanţa de apel a considerat că nu se justifică interzicerea, în raport de infracţiunea de tentativă de omor, ca pedepse accesorii şi complementare, doar a unora dintre drepturile prev. de art. 64 lit. a) C. pen., deoarece inculpaţii A.S. şi A.F., prin comportamentul violent avut anterior şi în raport de natura infracţiunii comise, dovedesc lipsa oricărei consideraţii referitoare la viaţa şi integritatea corporală a semenilor lor, astfel încât exercitarea dreptului de a alege prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., nu se justifică.
În acelaşi timp s-a apreciat fondată şi critica privind achitarea inculpatei F.A., deoarece instanţa de apel a constatat, contrar celor reţinute de prima instanţă că nu ar exista în mod cert şi fără niciun dubiu probe cu privire la existenţa infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, că faţă de inculpata F.A. există dovezi concludente care atestă acuzaţia formulată prin rechizitoriu.
În acest sens se exemplifică interceptarea telefonică din 18 februarie 2011 care arată - în transcrierea convorbirii purtate de A.S. cu F.A. - că inculpatul A.S. cere ca românca de la bar să declare că altcineva a tăiat victima şi că nu-l cunoaşte pe el, iar F.A. spune că aşa a învăţat-o să spună. S-a mai constatat că acelaşi lucru rezultă şi din interceptarea convorbirii telefonice din 18 februarie 2011, ora 16:28, în ceea ce-l priveşte pe martorul C.M., precum şi că nu poate fi ignorat nici procesul-verbal din 19 februarie 2011 încheiat de procurorul de caz, care constată că A.I. zis B.l a reclamat că a fost sunat de soţia lui A.S., respectiv de inculpata F.A., care i-a cerut să declare că autor este A.G.
În acelaşi timp, instanţa de apel a mai menţionat că acest probatoriu se completează şi cu notele de transcriere a redării convorbirilor interceptate în mediul ambiental dintre inc. A.S. şi inculpata F.A., înscrisuri din care rezultă, de asemenea, că cererile inculpatului A.S. au fost aduse la cunoştinţa martorilor prin intermediul soţiei sale, inculpata F.A.
De altfel, s-a apreciat că aceste probe directe se completează şi cu probe indirecte, respectiv cu: proces-verbal încheiat de procuror, din care rezultă că în cursul urmăririi penale, martora P.D. nu a mai vrut să coopereze, refuzând să facă declaraţii, cu motivarea că datorită spaimei încercate la data faptei, nu-şi mai aminteşte nimic, deşi în momentul efectuării cercetării la faţa locului a fost cooperantă şi a furnizat informaţii poliţiştilor ci privire la persoanele participante şi la identitatea lor.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa de apel a menţionat că trebuie avute în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen. şi art. 181 alin. (2) C. pen., apreciindu-se că pedepsele principale proporţionalizate de instanţa de fond sunt netemeinice, sens în care acestea au fost majorate, iar pentru inculpata F.A. - faţă de care s-a reţinut că a comis şi infracţiunea prevăzută de art. 25 rap. la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 29 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. - s-a făcut o primă individualizare, pedeapsa urmând să fie proporţionalizată, ţinându-se seama de aportul hotărâtor şi direct adus de inculpată la îngreunarea cercetărilor şi ţinându-se seama şi de poziţia sa nesinceră şi necooperantă.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a respins apelurile inculpaţilor şi a admis apelul Ministerului Public, în rejudecare procedându-se conform celor anterior menţionate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, inculpaţii A.S., A.F. şi F.A.
Prin motivele scrise de recurs, depuse în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, inculpatul A.S., prin apărător ales, a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Astfel, a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică motiv pentru care a solicitat, în principal, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs şi achitarea pentru toate faptele cu privire la care s-a dispus trimiterea sa în judecată, ca o consecinţă a constatării incidenţei principiului in dubio pro reo şi, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru administrarea probelor în vederea înlăturării dubiului.
Cu privire la acest motiv de recurs, a mai arătat că a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie prin aceea că probaţiunea administrată în cauză creează dubii cu privire la autorul faptelor, locul comiterii acestora, împrejurările concrete de săvârşire şi veridicitatea conţinutului convorbirilor telefonice, astfel că instanţele de fond şi apel au încălcat principiul potrivit căruia orice îndoială se interpretează în favoarea inculpatului.
A solicitat a se ţine seama de faptul că a tăgăduit că este autorul tentativei la infracţiunea de omor şi nu s-a ţinut seama de declaraţia martorului A.G.I. care a declarat că a comis fapta, depoziţie care se coroborează cu cele ale martorilor M.V. şi P.D. audiaţi în cauză.
Prin motivele de recurs s-a învederat că instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat condamnarea exclusiv pe baza probelor de la urmărire penală fără a ţine cont de celelalte probe administrate în cursul cercetării judecătoreşti. Sub acest aspect, s-a susţinut că toţi martorii care la debutul anchetei au susţinut versiunea acuzării au revenit asupra declaraţiilor iniţiale, invocând maniera abuzivă în care au fost audiaţi.
De asemenea, a arătat că există o serie de incertitudini legate atât de locul săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor (lângă masa de biliard, ori pe hol), cât şi în ceea ce priveşte instrumentul folosit (cuţit ori topor).
În ceea ce priveşte instanţa de apel a susţinut că acesta, în mod neîntemeiat, a respins cererile privind administrarea probei testimoniale şi a unor probe cu caracter ştiinţific cum ar fi expertiza medico-legală asupra leziunilor victimei şi expertiza vocii asupra înregistrărilor convorbirilor telefonice şi a înlăturat probele în apărare, astfel că hotărârea acesteia este contrară legii prin aceea că i-a fost încălcat dreptul la un proces efectiv.
Totodată, a susţinut că hotărârea atacată este contrară legii şi din perspectiva campaniei de presă care a creat asupra judecăţii o puternică presiune.
Din această perspectivă, apreciază că o asemenea condamnare nu poate fi menţinută de către instanţa de recurs şi în aceste condiţii, a solicitat achitarea.
În subsidiar, în vederea completării probatoriului, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Totodată, pentru situaţia în care instanţa de recurs va reţine cauza spre rejudecare, a solicitat aplicarea legii mai favorabile, potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen., şi în acest sens a arătat că se impune schimbarea încadrării juridice dată faptelor de tentativă la infracţiunea de omor calificat şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzute în C. pen. anterior în tentativă la infracţiunea de omor şi infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzute în noul C. pen.
De asemenea, a cerut modificarea pedepselor prin înlăturarea majorărilor de pedepse aplicată de instanţa de apel, reducerea cuantumului pedepselor ca efect al aplicării art. 5 C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen. anterior, ca urmare a aplicării art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior.
Prin motivele scrise de recurs, depuse în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, inculpatul A.F., prin apărător ales, a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Inculpatul A.F. şi-a structurat motivele de recurs pe două paliere. Astfel, primul dintre ele vizează strict aspectele referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, în ceea ce priveşte ambele acuzaţii.
Astfel, cu referire la infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, reglementată în noul C. pen. de art. 371 C. pen., cu denumirea marginală tulburarea ordinii şi liniştii publice, având limitele de pedeapsă de la 3 luni la 2 ani sau amenda, se solicită a fi avută în vedere această sancţiune.
Cât priveşte infracţiunea de omor calificat în forma complicităţii la tentativă, infracţiune pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de către ambele instanţe, a solicitat a se observa că împrejurările care au determinat reţinerea variantei calificate, prevăzute de art. 175 lit. c) şi i) C. pen. anterior, nu se mai regăsesc în prezent printre circumstanţele care ar determina reţinerea faptei în versiunea de incriminare a omorului calificat, astfel cum este reglementat la dispoziţiile art. 189 C. pen.
Prin urmare, fapta ce urmează a fi reţinută este infracţiunea de omor în forma complicităţii la tentativă, în varianta simplă, prevăzută de art. 188 C. pen., care prevede limite de pedeapsă de la 10 la 20 ani, ceea ce reprezintă lege penală mai favorabilă faţă de dispoziţiile art. 175 C. pen. anterior care prevedea limite de la 15 la 25 ani.
Pe cale de consecinţă, în sarcina sa urmează a fi reţinute, în concurs real, infracţiunile prev. de art. de art. 371 C. pen. şi art. 48 C. pen. raportat la art. 32 C. pen. şi la art. 188 C. pen., cu menţinerea dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. anterior cu privire la stabilirea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, deoarece aceste ultime dispoziţii de drept penal substanţial, reprezintă lege penală mai favorabilă şi ultra activează.
Având în vedere dispoziţiile obligatorii ale art. 5 C. pen., s-a apreciat că nu este necesară invocarea niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, motiv pentru care solicită individualizarea pedepselor şi coborârea limitelor de pedeapsă, prin proporţionalizarea acestora.
Al doilea palier pe care şi-a structurat apărarea, îl reprezintă dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, care deşi nu dau posibilitatea instanţei de a reevalua situaţia de fapt, consideră că este nelegal să fie lăsat a fi intrată în puterea lucrului judecat o hotărâre greşită, astfel că, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., a solicitat achitarea, în legătură cu ambele învinuiri reţinute în sarcina sa, constatându-se inexistenţa unui material probator suficient care să confirme nu presupunerea rezonabilă, ci convingerea instanţei că se face vinovat de săvârşirea faptelor ce i-au fost reţinute în sarcină.
Astfel, ambele instanţe au dat o evaluare greşită a elementelor probatorii care au stat la baza pronunţării unei condamnări iniţiale de 7 ani şi 6 luni, ulterior majorată la 8 ani închisoare.
Probele care stau la baza pronunţării acestor hotărâri pot fi analizate de instanţa recursului, chiar dacă nu există vreun caz de casare care să dea această posibilitate, context în care solicită, retrimiterea cauzei instanţei de apel pentru completarea materialului probator, întrucât situaţia este rămasă neclarificată.
Inexistenţa probelor, caracterul lor contradictoriu şi confuz, existenţa unor declaraţii contradictorii, chiar mincinoase ale părţii vătămate ori ale martorilor care au generat o situaţie de fapt care a dus la trimiterea în judecată şi condamnarea inculpaţilor, probele administrate care confirmă totala neimplicare în legătură cu faptele, sunt aspecte care coroborate conduc la soluţia de achitare.
Inculpata F.A. nu a depus motive scrise de recurs însă cu prilejul dezbaterilor a solicitat admiterea recursului prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior, casarea hotărârii şi reindividualizarea pedepsei rezultante aplicate, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 5 C. pen., ca lege penală mai favorabilă.
În cauză, recursurile formulate de inculpaţi au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 decembrie 2013 şi s-a stabilit termen de judecată la data de 04 aprilie 2014.
Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.
Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţă de soluţionare cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."
Prin urmare, constatând că recursul în prezenta cauză se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile Codului de procedură penală anterior în materia recursului.
Cu privire la prevederile Codului de procedură penală anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că, în raport cu data pronunţării deciziei recurate, sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată la data de 01 noiembrie 2013 de către Curtea de Apel Craiova, ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menţionat, rezultă că prin limitarea obiectului judecăţii în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
În consecinţă, Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că, nu poate examina decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.
Examinând recursurile formulate de inculpaţi, conform dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs recurenţii inculpaţi A.S. şi A.F. au susţinut că instanţa de fond şi cea de apel au pronunţat condamnarea exclusiv pe baza probelor de la urmărire penală fără a ţine cont de celelalte probe administrate în cursul cercetării judecătoreşti.
În ceea ce priveşte instanţa de apel s-a susţinut că, în mod neîntemeiat, a respins cererile privind administrarea probei testimoniale şi a unor probe cu caracter ştiinţific cum ar fi expertiza medico-legală asupra leziunilor victimei şi expertiza vocii asupra înregistrărilor convorbirilor telefonice şi a înlăturat probele în apărare, astfel că hotărârea acesteia este contrară legii prin aceea că a fost încălcat dreptul la un proces efectiv.
Criticile inculpaţilor A.S. şi A.F. vizând încălcarea unor dispoziţii legale care guvernează cercetarea judecătorească în primă instanţă şi în apel, cu consecinţa încălcării unor drepturi procesuale pot fi examinate prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, invocat în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Sub acest aspect, Înalta Curte notează că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 şi art. 287 alin. (2) C. proc. pen. anterior, în vigoare la data judecării cauzei în primă instanţă şi în apel, instanţa îşi exercită atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.
Prin motivele de recurs, formulate de apărătorii aleşi ai inculpaţilor, nu au fost indicate, în concret, care sunt dispoziţiile legale care au fost încălcate de către instanţele de fond şi apel în cursul cercetării judecătoreşti însă, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea se referă la normele procesual penale care reglementează administrarea şi verificarea probelor.
Astfel, cu privire la critica vizând greşita respingere a unor probe propuse de către recurentul inculpat A.S. se constată că potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (2) C. proc. pen. anterior, cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă.
Din examinarea dosarului şi a considerentelor hotărârii recurate rezultă că au fost respinse cererile privind administrarea probei testimoniale şi a unor probe cu caracter ştiinţific cum ar fi expertiza medico-legală asupra leziunilor victimei şi expertiza vocii asupra înregistrărilor convorbirilor telefonice apreciindu-se că tezele probatorii susţinute nu îndeplinesc cerinţele impuse de textul menţionat, de a fi utile şi necesare.
Astfel, în ceea ce priveşte neefectuarea expertizei medico-legale la instanţa de fond şi în cursul urmăririi penale, instanţa de apel a apreciat că administrarea acestei probe nu era utilă şi necesară, deoarece actul medical constatator al leziunilor, care se completează cu fişele de observaţie clinică de la Spitalul mun. Caracal şi Spitalul nr. 1 Craiova, atestă atât existenţa unei plăgi înjunghiate în zona toracică, cât şi a unor plăgi tăiate la mâna dreaptă. A mai arătat instanţa de apel că niciuna dintre împrejurările care sunt cerute în apărare pentru a se lămuri existenţa şi participarea inculpatului, solicitate prin expertiza medico-legală, nu sunt utile şi necesare atât timp cât s-a stabilit, aşa cum s-a arătat, o stare de fapt care îi indică pe inculpaţi ca autori şi complici.
Cu privire la unele împrejurări ce se solicită a fi lămurite (tipul instrumentului, dacă leziunea a pus în pericol viaţa, dacă au existat întârzieri între agresiunea produsă şi prezenţa victimei la spital, dacă există infirmitate fizică permanentă sau pierderea unui organ), s-a arătat că nu necesită răspunsuri suplimentare, întrucât actul medical constatator şi celelalte acte medicale conţin concluzii certe. S-a apreciat, totodată, că celelalte împrejurări invocate ţin de dinamica derulării faptelor şi ele nu pot înlătura concluziile medico-legale privind natura leziunii, zonele lezate şi consecinţele leziunilor suferite de victimă, iar aceste elemente sunt cele esenţiale, care sunt avute în vedere la stabilirea încadrării juridice.
Astfel, instanţele au respins probele motivat de neîndeplinirea condiţiei de a fi utilă, prevăzută de art. 67 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Critica referitoare la faptul că instanţa de fond şi cea de apel au pronunţat condamnarea exclusiv pe baza probelor de la urmărire penală fără a ţine cont de celelalte probe administrate în cursul cercetării judecătoreşti poate fi examinată prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior, probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Examinând hotărârile atacate, contrar celor susţinute de recurenţii inculpaţi, Înalta Curte constată că instanţele menţionate au avut în vedere ansamblul probator administrat în cauză, pe care l-au apreciat în condiţiile respectării art. 69 şi art. 75 C. proc. pen. anterior.
Susţinerile inculpaţilor referitoare la inexistenţa probelor privind participarea la comiterea faptelor sunt neîntemeiate, din moment ce, de fapt, nu se critică existenţa acestora în materialitatea lor, ci împrejurarea că instanţa le-a înlăturat motivat şi nu a ţinut seama de ele cu prilejul stabilirii situaţiei de fapt.
Prin urmare, din actele dosarului rezultă că administrarea şi aprecierea probatoriului a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor procesual penale care reglementează această materie, ceea ce conduce la concluzia că sunt neîntemeiate criticile vizând greşita aplicare a legii cu privire la administrarea şi verificarea probelor.
În ceea ce priveşte temeinicia dispoziţiei de respingere a unor probe solicitate sau a evaluării materialului probator, se impune precizarea că aceste critici nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare, expres prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior. În recurs administrarea unui probatoriu suplimentar, cu excepţia celui cu înscrisuri noi prezentate, este subsecventă constatării existenţei unei critici apte de a conduce la casarea hotărârii.
Sub acest aspect procurorul a susţinut, în mod just, că nu există încălcarea art. 6 din Convenţie, iar dacă o procedură este sau nu echitabilă nu se examinează pe faze procesuale, ci în ansamblu, prin urmare dacă unele probe au fost administrate în faza procesuală a fondului, împrejurarea că ele nu au fost readministrate în apel nu determină inechitatea procedurii, ci trebuie examinat dacă, în ansamblu, inculpatul a avut sau nu posibilitatea de a audia martorii acuzării şi de a propune probe. În cauză au fost audiaţi numeroşi martori ai apărării atât în fond, cât şi în apel şi au fost administrate numeroase probe propuse de apărare, astfel că procedura în ansamblul său a avut un caracter echitabil şi nu există vreun motiv de casare cu trimitere pentru a fi readministrate probele. De asemenea, nu există vreo dovadă că o aşa zisă presiune mediatică ar fi dus la pronunţarea hotărârii în cauză.
În concluzie, Înalta Curte nu a identificat vreo situaţie în care dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea cercetării judecătoreşti de către instanţa de fond şi, în mod particular, a celor care referitoare la administrarea şi verificarea probelor să fi fost greşit aplicate.
Criticile analizate anterior, se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior şi, în consecinţă, permit doar o examinare sub aspectul legalităţii, ceea ce presupune o verificare a respectării dispoziţiilor legale care reglementează materia respectivă, fiind exclusă o verificare a temeiniciei hotărârilor prin care instanţele au apreciat asupra utilităţii sau a concludenţei administrării unor probe ori au interpretat probatoriul administrat.
Ca atare, contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi, potrivit cărora probele care stau la baza pronunţării acestor hotărâri pot fi reanalizate de instanţa de recurs, chiar dacă nu există vreun caz de casare care să dea posibilitatea de a le examina, Înalta Curte apreciază că judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. anterior şi nu provoacă un control integral din partea instanţei de control judiciar, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în aceleaşi coordonate în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicţie.
Totodată, Înalta Curte observă că nemulţumirile inculpaţilor, vizând constatarea caracterul contradictoriu şi confuz al probelor (existenţa unor declaraţii contradictorii, chiar mincinoase ale părţii vătămate ori ale martorilor) care au generat o situaţie de fapt care a dus la condamnarea lor precum şi constatarea existenţei unor probe care confirmă totala neimplicare în legătură cu faptele, tind, în opinia instanţei, către o reapreciere a probelor cu consecinţa modificării situaţiei de fapt.
Aşadar, prin motivele de recurs se solicită, de fapt, o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, diferită de cea reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel.
Aceasta, în condiţiile în care, prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs.
Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin aprecierea faptelor, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori a deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Aşadar, criticile inculpaţilor vizând interpretarea greşită a probelor nu pot fi examinate prin prisma vreunui caz de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Solicitarea inculpaţilor A.S. şi F.A. de a se dispune achitarea, s-ar fi circumscris, teoretic, cazului de casare prev. de pct. 18 al art. 3859 din vechiul C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, care dădea dreptul instanţei de recurs de a cenzura modul în care au fost reţinute faptele şi împrejurările de fapt ale cauzei.
Prevederile pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen. anterior au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat.
Cu privire la solicitarea formulată de recurenţii inculpaţi A.S. şi A.F. de a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, Înalta Curte constată că, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. c) din C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.
Aplicarea dispoziţiei menţionate este subordonată admiterii recursului ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. anterior, care să conducă la casarea hotărârii atacate.
Or, în cauză, criticile recurenţilor inculpaţi au fost apreciate ca neîntemeiate criticile vizând greşita individualizare a pedepselor atât sub aspectul cuantumului (majorarea nejustificată de către instanţa de apel a pedepselor aplicate inculpaţilor A.S. şi A.F., nereţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen. anterior în favoarea inculpatului A.S.) dar şi a modalităţii de executare (greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 81 C. pen. anterior în ceea ce o priveşte pe inculpata A.F.) sunt neîntemeiate.
Individualizarea pedepsei aplicate fiecărui inculpat în parte s-a realizat pe baza criteriilor menţionate în art. 72 C. pen. anterior, printr-o operaţiune de apreciere fundamentată pe probatoriului administrat, astfel că, aşa cum s-a arătat anterior, în recurs nu se mai poate proceda la o reapreciere a probelor ori a circumstanţelor personale de care instanţele au ţinut seama în procesul de stabilire a pedepsei.
Tot astfel, existenţa unor circumstanţe atenuante nu mai poate fi analizată în recurs, pentru că ar conduce la o modificare a situaţiei stabilite cu caracter definitiv de către instanţa de apel.
De altfel, modificarea expresă a cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior, invocat de recurenta inculpată F.A., arată că voinţa legiuitorului a fost aceea că, în conformitate cu art. 3859 C. proc. pen. anterior, examinarea în recurs să se limiteze doar la chestiunile de legalitate şi nu de temeinicie.
Totodată, Înalta Curte constată că, susţinerea inculpaţilor A.S., prin apărător, vizând aplicarea unei pedepse mai mici nu intră sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, dar nici sub incidenţa pct. 14 al aceluiaşi articol, câtă vreme, este evident că, în realizarea aceluiaşi scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege şi reglementându-se aşadar un caz de casare exclusiv de nelegalitate, astfel încât temeinicia deciziei atacate - sub aspectul individualizării pedepsei - nu mai poate fi examinată în recurs.
Referitor la solicitările recurenţilor inculpaţi A.S., A.F. şi F.A. privind aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate pentru următoarele motive:
În prealabil se impune a se constata că în timpul judecării recursului, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor precum şi modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru aceste infracţiuni.
Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Demersul apare ca fiind necesar în condiţiile în care principiul legalităţii incriminării şi pedepsei ar impune ca infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor şi limitele de pedeapsă pentru aceasta să fie cele prevăzute de lege la data comiterii faptei, ceea ce ar face imposibil ca legea nouă să se aplice cu privire la fapta comisă anterior intrării ei în vigoare.
Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.
Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Controlul legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond şi apel ci şi verificarea dacă prin ivirea unor situaţii ulterioare pronunţării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalităţii şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanţială.
În reglementarea C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, a fost abrogat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen. anterior, care viza situaţia în care a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului.
Prin abrogarea cazului de casare menţionat, în situaţia în care legea penală nouă intervine înaintea soluţionării cauzei în primă instanţă sau în apel, iar aceste instanţe nu i-au dat eficienţă, hotărârea de condamnarea va fi pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Situaţia în care legea penală intervine după pronunţarea hotărârii în apel nu este reglementată distinct printr-un caz special de casare, însă atrage incidenţa temeiului de casare înscris în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, pentru că hotărârea chiar dacă la momentul pronunţării era legală, nelegalitatea ei este determinată de reglementări survenite ulterior pronunţării, şi nu ca urmare a unor erori de drept produse în cursul judecăţii în fond şi apel.
Aşadar, o hotărâre judecătorească care este legală la momentul pronunţării poate deveni contrară legii sau să aplice greşit legea în raport cu un element ulterior pronunţării, cum ar fi intervenţia unei noi legi.
În cauză, inculpaţii A.S. şi A.F. au invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, solicitând să se facă aplicarea legii mai favorabile.
Inculpata F.A. nu a formulat motive scrise de recurs astfel că în ceea ce o priveşte, Înalta Curte va aplica principiul constituţional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată.
Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, instanţa apreciază că alegerea legii penale mai blânde presupune într-o primă etapă stabilirea legii penale mai favorabile sub aspectul condiţiilor de incriminare, a cerinţelor privind tragerea la răspundere penală şi a condiţiilor de sancţionare.
În etapele următoare, independent de legea care a fost identificată ca fiind mai blândă în prima fază, legea penală mai favorabilă trebuie determinată, distinct, pentru fiecare dintre celelalte norme penale incidente în cauză, între ele existând, de asemenea, autonomie.
Modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi nu într-o manieră globală, se întemeiază pe interpretarea atât a dispoziţiilor legale (art. 5 alin. (2) şi art. 173 C. pen. care demonstrează că noţiunea de "lege penală" se referă la norme de drept cu caracter individual şi nu legea în integralitatea ei) cât şi a normelor tranzitorii în materia tratamentului pluralităţii de infracţiuni, a pedepselor complementare şi accesorii, a suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 10, art. 12, art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 187/2012).
Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă, cu suficientă evidenţă, voinţa legiuitorului de a consacra mecanismul de stabilire a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
De altfel, această manieră de interpretare este majoritară în doctrină, fiind exprimată în mod constant din 1923 şi până în prezent în lucrări de referinţă ale unor autori cum ar fi: Traian Pop (Drept penal comparat, Cluj, 1923, p.121), Vintilă Dongoroz (C. pen. "Regele Carol II" adnotat, vol. I, Ed. Librăriei Socec, Bucureşti, 1937, p.10 şi 12, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 132 - 133), George Antoniu (C. pen. al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 64 şi Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 37), Theodor Vasiliu (C. pen. al R.S.R. comentat şi adnotat, vol. I, Bucureşti, 1972, p. 66), Constantin Bulai (Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 139) şi F. Streteanu (Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 366 şi urm., Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 283 şi urm.", Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a noului C. pen." - Legea nr. 286/2009, material întocmit la solicitarea Ministerului Justiţiei, publicat pe site-ul oficial www.just.ro).
În legătură cu mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, o precizare se impune în legătură cu opinia, exprimată de Vintilă Dongoroz în lucrarea Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei Române şi AU Beck, Ediţia a II-a, vol. I, pg. 71, potrivit căreia "dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate "ceea ce ar conduce la concluzia unei aplicări globale a legii penale mai blânde. Examinând contextul unei asemenea aserţiuni, se constată că se referă la etapa în care este necesar a se stabili "care lege - dintre cele succesive - prevede o sancţiune mai uşoară", când, potrivit aceluiaşi autor, "trebuie să se ţină seama de pedeapsa care - în cazul concret şi în raport cu toate agravările şi atenuările prevăzute de lege - poate fi aplicată potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive." În continuare, în cuprinsul aceleiaşi secţiuni din lucrarea anterior menţionată, este analizat separat modul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor continue, continuate şi de obişnuinţă, al pedepselor complementare, al legilor intermediare şi temporare precum şi al măsurilor de siguranţă şi educative. În situaţia acestora din urmă autorul menţionat arată că au o natură juridică diferită de cea a pedepselor, aşa încât şi determinarea legii mai favorabile implică aspecte deosebite.
Prin urmare, natura juridică diferită a unor instituţii de drept penal substanţial poate conduce la abordări diferite în ceea ce priveşte determinarea legii penale mai favorabile.
Totodată, practica judiciară din perioada interbelică a Curţii de Casaţie (V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, C. pen. al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 21, 23, 27, Cas. II, Decizia nr. 2154/1937 Cas. II, Decizia nr. 4021/1938, Cas. II, Decizia nr. 4486/1940) dar şi cea ulterioară, a fostului Tribunal Suprem (Decizia nr. 939/1969, în V. Pasca, Curs de drept penal, partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.89, Decizia nr. 4044/1970, în Culegere de decizii, 1970, p. 275, Decizia nr. 1802/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 - 1975, p. 362) a pus în evidenţă o astfel de interpretare în sensul aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Curtea Constituţională, cu referire la aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 13 C. pen. anterior, a statuat că aceste dispoziţii legale "care consacră principiul legii penale mai favorabile în cazul situaţiilor tranzitorii (...) privesc atât legea, în ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării condiţionate" (Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997).
Jurisprudenţa anterior menţionată are, de asemenea, rolul de a face previzibilă interpretarea cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Ca atare, determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând aşadar criteriul aprecierii în concret.
În concret, aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome în cazul inculpaţilor A.S., F.A. şi A.F. presupune compararea dispoziţiilor din legile succesive incidente sub aspectul soluţionării laturii penale, stabilirea legii penale mai favorabile pentru fiecare dintre instituţiile autonome şi aplicarea normelor mai blânde care prin efectele lor să conducă la crearea unei situaţii mai uşoare pentru recurenţii-inculpaţi.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Examinând cauza sub aspectul îndeplinirii ultimelor două condiţii, Înalta Curte constată următoarele:
Tentativa la infracţiunea de omor calificat, în modalitatea faptică concretă în care a fost comisă de inculpaţii A.S. şi A.F., continuă să fie încriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare încriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 C. pen. şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La momentul comiterii, infracţiunea, în modalitatea faptică reţinută de instanţa de fond, era încriminată în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. anterior, fiind sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor.
În ceea ce priveşte varianta agravată a comiterii faptei de omor asupra unei rude apropiate aceasta corespunde unui unei noi norme de incriminare, art. 199 C. pen., cu caracter general, care se raportează la infracţiunile comise cu violenţă asupra unui membru de familie, inclusiv la infracţiunea de omor.
Noţiunea de membru de familie, potrivit art. 177 alin. (1) C. pen., ca şi reglementarea anterioară din art. 149 alin. (1) C. pen. anterior, include şi copiii fraţilor ori surorilor subiectului activ al infracţiunii (în speţă victima fiind copilul fratelui inculpatului A.S.).
Înlăturarea elementului circumstanţial agravant, privind comiterea în loc public a infracţiunii de omor, precum şi crearea unei variante agravate a infracţiuni de omor pentru situaţia în care fapta a fost comisă asupra unui membru de familie influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea de omor în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 188 C. pen. raportată la varianta agravată prev. de art. 199 C. pen., fără efecte cu privire la incriminarea faptei de a ucide o persoană care a rămas în continuare prevăzută de legea penală.
Deşi legea penală mai favorabilă se aplică ope legis, în cauză, aceasta presupune, în prealabil, schimbarea de încadrare juridică din forma calificată a infracţiunii de omor, prev. de art. art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. anterior, în forma de bază a infracţiunii de omor cu referire la varianta agravată, prev. de art. 188 rap. la art. 199 C. pen.
Condiţiile de existenţă a tentativei, dispoziţiile referitoare la tratamentul sancţionator al tentativei, precum şi cele privind complicitatea, toate cu aplicabilitate în cauză, nu au fost modificate în noul C. pen., fiind preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în art. 32, 33, 48 şi 49, astfel că sub acest aspect nu se impune alegerea legii penale mai favorabile.
Cu privire la sancţiune, Înalta Curte reţine că potrivit legii vechi, fapta de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. anterior comisă de inculpaţii A.S. şi A.F. era sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, limite care, prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prev. de art. 21 C. pen. anterior C. proc. pen. anterior, erau reduse, fiind în final de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni închisoare. în raport cu aceste limite, pedeapsa aplicată inculpatului A.S. de 10 ani închisoare fiind orientată către mediu, iar cea aplicată inculpatului A.F. a fost de 8 ani închisoare, orientată către minim.
Potrivit legii noi, faptele inculpaţilor corespund infracţiunii prev. de art. 188 alin. (1) rap. la art. 199 C. pen. care este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 25 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, maximul special al pedepsei pentru infracţiunea de omor, de 20 de ani închisoare, fiind majorat cu o pătrime ca efect al reţinerii variantei agravate prev. de art. 199 alin. (1) C. pen.
Având în vedere că infracţiunea de omor a rămas în faza tentativei, prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei, prev. de art. 33 alin. (2) C. pen., limitele de pedeapsă sunt de la 5 ani la 12 ani şi 6 luni şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu cuantumul abstract al pedepselor prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a proporţionalizării pedepsei.
Menţinerea pedepselor de 10 ani şi respectiv, 8 ani închisoare aplicate potrivit legii vechi, sancţiuni care se încadrează şi în limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă, astfel cum a solicitat procurorul prin concluziile sale, ar presupune ca această instanţă să realizeze o nouă individualizare a pedepsele or, în recurs, nu există un caz de casare care să permită o reapreciere asupra cuantumului sancţiunii aplicate.
Pe de altă parte, din moment ce inculpatului A.F. i s-a aplicat de către instanţa de apel o pedeapsă de 8 ani închisoare orientată către minimul special prevăzut de lege, de 7 ani şi 6 luni închisoare, a menţine în recursul inculpatului această pedeapsă, cu 3 ani mai mare faţă de noul minim, de 5 ani închisoare, ar agrava situaţia inculpatului în propria cale de atac.
Tot astfel, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.S., căruia i s-a aplicat o pedeapsă de 10 ani închisoare, orientată către mediu în raport cu limitele de pedeapsă cuprinse între 7 ani şi 6 luni şi 12 ani şi 6 luni închisoare, a menţine în propria cale de atac această pedeapsă, cu un an şi 3 luni mai mare faţă de pedeapsa ce ar reprezenta mediu, în raport cu noile limite, de la 5 ani la 12 ani şi 6 luni închisoare, ar constitui o agravare a situaţiei inculpatului în propriul recurs.
Prin urmare, Înalta Curte este ţinută să respecte modul în care pedeapsa a fost individualizată de către instanţa de apel.
Astfel, având în vedere că inculpatului A.F. i s-a aplicat, de către instanţa de apel, o pedeapsă orientată către minim dar, în prezent, limita minimă a fost redusă iar inculpatului A.S. i s-a aplicat o pedeapsă orientată către mediu prin raportare la un minim care a fost redus potrivit legii noi, rezultă că pedepsele trebuie adaptate la aceste noi limite.
Ca atare, Înalta Curte va adapta pedeapsa prin luarea în considerare a noilor limite în sensul proporţionalizării acesteia în aceste noi coordonate, dar cu respectarea raţionamentului pe care instanţa de apel l-a avut în vedere în procesul de individualizare a pedepsei pentru faptele de tentativă la infracţiunea de omor calificat.
Ţinând seama de principiile anterior menţionate, Înalta Curte urmează să stabilească o pedeapsă de 8 ani şi 9 luni închisoare pentru inculpatul A.S. şi o pedeapsă de 5 ani şi 3 luni închisoare pentru inculpatul A.F., legea nouă fiind, din această perspectivă, mai favorabilă.
Instanţa de recurs va aplica principiul proporţionalizării şi cu privire la pedepsele complementare, în legătură cu care art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 prevede că "se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă", urmând a le adapta în funcţie de noile limite şi conţinut, prin raportare la cele aplicate prin hotărârile atacate, conform legii vechi.
Solicitarea inculpatului A.S. de a fi înlăturată pedeapsa complementară este neîntemeiată întrucât dispoziţiile art. 188 C. pen. prevăd aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi iar în conformitate cu art. 67 alin. (2) C. pen., aplicarea ei este obligatorie.
Potrivit art. 66 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi, spre deosebire de vechea reglementare, din art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior, care stabilea limite de la unu la 10 ani.
Prin urmare, va adapta pedeapsa complementară la noile limite şi va dispune interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen. pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni pentru inculpatul A.S. redusă de la 3 ani şi 2 ani pentru inculpatul A.F., redusă de la 3 ani.
Cu privire la cea de-a doua acuzaţie formulată faţă de inculpaţii A.S. şi A.F. se constată că fapta de tulburare a ordinii şi liniştii publice, în modalitatea concretă în care a fost comisă, continuă să fie încriminată în noul C. pen.
Potrivit art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea şi ordinea publică, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă prin fapta prevăzută la alin. (1) s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
În noul C. pen., legiuitorul a separat modalitatea de săvârşire a infracţiunii prin tulburarea ordinii şi liniştii publice de ultrajul contra bunelor moravuri, creând două infracţiuni distincte.
Fapta inculpaţilor constând în tulburarea ordinii şi liniştii publice va impune examinarea condiţiilor de incriminare şi a sancţiunii prevăzute în art. 371 C. pen.
Potrivit textului de lege menţionat, fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de incriminare, se constată că infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpaţi, continuă să fie încriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
În cauză, modalitatea faptică în care au acţionat inculpaţii A.S. şi A.F. cu prilejul agresiunii exercitate asupra victimei corespunde modalităţii normative prescrisă de actuala normă de incriminare constând în violenţe comise împotriva bunurilor şi ameninţarea persoanelor aflate în bar, ceea ce exclude ipoteza dezincriminării.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a tulburării grave a ordinii şi liniştii publice.
Sub aspectul sancţiunii, se constată că inculpaţii A.S. şi A.F. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă orientată către minim în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de lege, cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare.
Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice din noul C. pen. prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Din compararea limitelor de pedeapsă din cele două legi succesive rezultă că, în mod evident, legea nouă este mai favorabilă inculpaţilor, întrucât a fost redus atât minimul cât şi maximul prevăzute de legea veche.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat inculpaţilor pedepse de 2 ani şi 6 luni închisoare orientate către minimul de 2 ani închisoare, iar în prezent acesta a devenit maxim, în timp ce minimul a fost redus la 3 luni închisoare.
Principiul proporţionalizării pedepsei ar impune reducerea pedepselor de câte 2 ani şi 6 luni şi aplicarea unor pedepse orientate către minimul de 3 luni închisoare, ceea ce face ca legea penală mai favorabilă să fie legea nouă.
Ţinând seama de principiile anterior menţionate, Înalta Curte urmează să reducă pedepsele de câte 2 ani şi 6 luni închisoare aplicate inculpaţilor A.S. şi A.F. la câte 8 luni închisoare.
Cu privire la fapta de instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă neurmată de executare, reţinută în sarcina inculpaţilor A.S. şi F.A. se constată că în modalitatea concretă în care a fost comisă, continuă să fie încriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, potrivit art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că "inculpaţii - potrivit unor practici exersate anterior, sens în care trebuie avute în vedere înscrisurile depuse din alte dosare penale pe care inc. A.S. le-a avut - pentru a scăpa de răspundere penală, în baza unei rezoluţii unice infracţionale, au hotărât şi au acţionat în acest sens în mod direct să ia legătura cu martorii principali ai cauzei şi cu rudele victimei, şi să-i determine să nu spună adevărul, iar pe ultimele să le determine să-şi retragă acuzaţiile.
Din aceste considerente, chiar dacă au existat mai multe persoane contactate de inculpaţi şi care au calitatea de martori, s-a constatat că atât inculpatul A.S. cât şi inculpata F.A. au acţionat, aşa cum s-a arătat încă de la început, în baza unei rezoluţii unice, prin care au instigat pe martorii C.F., C.M. şi P.D. să susţină în faţa organelor de urmărire penală aspecte care nu corespund adevărului, acest demers însă nereuşind în această fază datorită intervenţiei organelor de urmărire penală, deşi martorii acceptaseră cererile repetate ale inculpaţilor."
Totodată, s-a reţinut că inculpaţii A.S. şi F.A. "au luat legătura cu martorii cauzei (C.F., C.M., P.D.) pentru a-i determina să nu de-a curs cererilor organelor de urmărire penală şi să nu participe la procesul penal ori să nu spună adevărul, sens în care s-au folosit promisiuni materiale ori ameninţări, la aceste demersuri, într-un mod direct şi determinat, a participat şi inculpata F.A., soţia inculpatului A.S."
Prin acte de instigare neurmate de executare se înţeleg activităţile de instigare care, deşi au avut efectul de a determina pe cel instigat să comită fapta prevăzută de legea penală, totuşi ulterior nu a comis niciun act de executare.
Actele materiale ce caracterizează activitatea infracţională a inculpaţilor astfel cum a fost descrisă mai sus, corespund în prezent infracţiunii de influenţare a declaraţiilor, prev. de art. 272 alin. (1) C. pen.
În reglementarea anterioară, săvârşirea faptei în modalitatea determinării martorului de a da declaraţii mincinoase nu era prevăzută distinct în conţinutul unei infracţiuni, tocmai de aceea la încadrarea juridică a faptei se făcea referire la dispoziţiile privind instigarea ori instigarea neurmată de executare, după caz.
Doar încercarea de a determina mărturia mincinoasă era sancţionată prin intermediul art. 261 alin. (1) C. pen. anterior, potrivit căruia încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În prezent, art. 272 C. pen. încriminează atât încercarea de a determina (astfel cum era încriminată fapta în art. 261 alin. (1) C. pen. anterior) cât şi determinarea prin modalităţile menţionate a unei persoane să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciar.
Astfel, potrivit art. 272 alin. (1) C. pen., încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
În reglementarea anterioară, atunci când actul de influenţare se realiza prin corupere, fapta reprezenta o instigare la infracţiunea corespondentă solicitată victimei, în cauză mărturia mincinoasă.
În noul cod este încriminată distinct în art. 272 alin. (1) această formă de participaţie, a instigării urmată sau nu de executare.
Prin urmare, prevederea distinctă, în art. 272 alin. (1) C. pen., a formei de participaţie a instigării urmată sau nu de executare asigură continuitatea incriminării astfel că, fapta nu a fost dezincriminată.
Chiar dacă noul C. pen. nu a mai prevăzut ca infracţiune de sine stătătoare instigarea neurmată de executare, în mod excepţional fapta de a determina martorul prin constrângere sau corupere de a da declaraţii mincinoase este încriminată în mod autonom ca infracţiunea de influenţare a declaraţiilor.
Sub aspectul sancţiunii, anterior intrării în vigoare a noului C. pen., potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) C. pen. anterior, actele de instigare neurmate de executarea faptei se sancţionau cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general.
Astfel, limitele de pedeapsă erau închisoarea de la 15 zile (minim general) la 1 an (minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat, de mărturie mincinoasă).
În aceste limite instanţa de apel a aplicat inculpaţilor A.S. şi F.A. câte o pedeapsă de 1 an închisoare, reprezentând maximul special.
Dispoziţiile art. 272 alin. (1) C. pen. prevăd pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani.
Respectând principiul proporţionalităţii instanţa de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 272 alin. (1) C. pen., ar aplica o pedeapsă reprezentând maximul special, respectiv 5 ani închisoare.
Prin urmare, legea mai favorabilă pentru ambii inculpaţi este C. pen. anterior, lege care le-a fost aplicată.
Infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor, de instigare neurmată de executare la infracţiunea de mărturie mincinoasă, au fost comise în formă continuată, fiind reţinute dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Conform art. 42 din acelaşi cod, în cazul infracţiunii continuate, pedeapsa prevăzută de lege era pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită la care se putea adăuga un spor de 5 ani închisoare conform art. 34 C. pen. anterior.
Conform legii noi, infracţiunea continuată este reglementată de dispoziţiile art. 35 care introduce, în ceea ce priveşte infracţiunile de prejudiciu, condiţia unităţii subiectului activ, care nu influenţează însă situaţia inculpaţilor din cauza de faţă deoarece infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi nu fac parte din această categorie.
Conform art. 36 alin. (1) C. pen. în vigoare, infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii.
Cu toate acestea, având în vedere că instanţele nu au dat eficienţă dispoziţiilor legii vechi, căci aşa cum rezultă din hotărârile recurate, nu a fost aplicat un spor de pedeapsă, se constată că nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile.
În ceea ce o priveşte pe inculpata F.A., s-a dispus condamnarea şi pentru infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, prev. de art. 261 alin. (1) C. pen. anterior, la pedeapsa de 3 luni închisoare, reprezentând minimul, în condiţiile în care limitele de pedeapsă erau de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În prezent, fapta corespunde infracţiunii prev. de art. 272 alin. (1) C. pen. şi este sancţionată cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Respectând principiul proporţionalităţii instanţa de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 272 alin. (1) C. pen. ar putea aplica numai o pedeapsă reprezentând minimul special, respectiv 1 an închisoare mai mare, prin comparaţie, cu cea deja aplicată, de 3 luni închisoare.
Prin urmare, legea mai favorabilă pentru este C. pen. anterior, lege care i-a fost aplicată inculpatei F.A.
Concursul de infracţiuni existent între infracţiunile săvârşite de recurenţii inculpaţi impune, de asemenea, o evaluare separată sub aspectul identificării legii mai blânde.
Sub acest aspect se constată că instanţa de apel a aplicat pentru concursul de infracţiuni dispoziţiile art. 33 lit. a) şi 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.
Potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
Conform legii noi, sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., conform cărora în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Cum în cauză instanţa de apel a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpaţii să execute pedeapsa cea mai grea, fără aplicarea vreunui spor, se constată că în materia concursului de infracţiuni, legea veche este mai favorabilă, urmând a face aplicarea acestor dispoziţii.
Cu privire la pedepsele accesorii, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 prevede că "se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă", urmând a le adapta în funcţie de noile limite şi conţinut, prin raportare la cele aplicate prin hotărârile atacate, conform legii vechi.
Cum instanţa de apel a stabilit pedeapsă accesorie numai cu privire la pedeapsa rezultantă aplicată şi nu pe lângă fiecare din pedepsele aplicate, pentru a nu îngreuna situaţia inculpaţilor în propria cale de atac, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţia tranzitorie menţionată, în baza art. 65 C. pen. va interzice inculpaţilor A.S. şi A.F. exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursurile formulate de inculpaţii A.S. şi A.F. sunt fondate, din perspectiva solicitării de a li se aplica legea mai favorabilă şi, în consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, le va admite, va casa hotărârile recurate şi va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.S. în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor.
Va face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul A.S. din infracţiunea prev. de art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) combinat cu art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen.
În baza art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen. va condamna pe inculpatul A.S. la pedeapsa de 8 ani şi 9 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., conform art. 68 C. pen.
Va face aplicarea art. 5 C. pen. şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului A.S. pentru infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen. la 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, va contopi pedepsele aplicate prin prezenta cu pedeapsa aplicată inculpatului prin decizia penală recurată de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 25 rap. la art. 260 alin. (1) cu aplic. art. 29 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, urmând ca inculpatul A.S. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani şi 9 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen. pe perioada executării pedepsei.
Va deduce perioada reţinerii şi arestării inculpatului A.S. de la 20 februarie 2011 la 16 mai 2014.
Va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.F. în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 din C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul A.F. din infracţiunea prev. de art. 26 rap. la art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) combinat cu art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 48 rap. la art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen.
În baza art. 48 rap. la art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen. va condamna pe inculpatul A.F. la pedeapsa de 5 ani şi 3 luni închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., conform art. 68 C. pen.
Va face aplicarea art. 5 C. pen. şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului A.F. pentru infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen. la 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, va contopi pedepsele aplicate prin prezenta, urmând ca inculpatul A.F. să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 3 luni închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen. pe perioada executării pedepsei.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor care nu contravin prezentei.
Totodată, pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpata A.F. este nefondat şi, în consecinţă, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, îl va respinge şi o va obliga pe recurentă la 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţii A.S. şi A.F. vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de inculpaţii A.S. şi A.F., casează în parte Decizia penală nr. 331 din 1 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Sentinţa penală nr. 29 din 22 februarie 2012 a Tribunalului Olt şi rejudecând:
1. Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.S. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul A.S. din infracţiunea prev. de art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) combinat cu art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen.
În baza art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen. condamnă pe inculpatul A.S. la pedeapsa de 8 ani şi 9 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., conform art. 68 C. pen.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului A.S. pentru infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen. la 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, contopeşte pedepsele aplicate prin prezenta cu pedeapsa aplicată inculpatului prin decizia penală recurată de 1 an închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 25 rap. la art. 260 alin. (1) cu aplic. art. 29 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, urmând ca inculpatul A.S. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani şi 9 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen. pe perioada executării pedepsei.
Deduce perioada reţinerii şi arestării inculpatului A.S. de la 20 februarie 2011 la 16 mai 2014.
2. Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A.F. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul A.F. din infracţiunea prev. de art. 26 rap. la art. 20 alin. (1) rap. la art. 174 alin. (1) şi (2) combinat cu art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 48 rap. la art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen.
În baza art. 48 rap. la art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplic. art. 199 C. pen. condamnă pe inculpatul A.F. la pedeapsa de 5 ani şi 3 luni închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., conform art. 68 C. pen.
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului A.F. pentru infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen. la 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, contopeşte pedepsele aplicate prin prezenta, urmând ca inculpatul A.F. să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 3 luni închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen. pe perioada executării pedepsei.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor care nu contravin prezentei.
3. Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata F.A., pe care o obligă la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţii A.S. şi A.F. rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 1648/2014. Penal. Purtarea abuzivă (art. 250... | ICCJ. Decizia nr. 1434/2014. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs → |
|---|
