ICCJ. Decizia nr. 1710/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1710/2014
Dosar nr. 305/1/2014
Şedinţa publică din 20 mai 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 84 din 13 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 8556/62/2012, au fost respinse, că nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.D.Ş., R.M.M. şi I.D.Ş. împotriva Deciziei penale nr. 69/AP din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
S-a reţinut, în esenţă, că, la instigarea inculpatului R., inculpaţii C. şi I. s-au deplasat din oraşul Zărneşti către Braşov în zona Gării Centrale de unde au fost preluaţi de un taxi condus de martorul M.M. şi împreună au umplut o sticlă de plastic de 2 litri cu motorină, au cumpărat 2 sticle cu vin şi au confecţionat 2 proiectile tip "Molotov" după care s-au deplasat în oraşul Săcele, în apropierea casei familiei C. unde au aprins recipientele şi le-au aruncat prin geamul de la parter unde locuia numitul M.V., incendiind camera şi provocând victimei M.V. arsuri de gradul I - II la nivelul extremităţii cefalice şi căilor aeriene superioare (prin flacără) şi arsuri de gradul II - III, pe mâini bilateral. S-a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav şi nu se impune schimbarea încadrării juridice, reţinerea infracţiunii de instigare la tentativă la omor deosebit de grav, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.M.M., fiind determinată şi de incidenţa disp. art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, apreciindu-se în mod corect, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică prin reţinerea dispoziţiilor mai sus menţionate deoarece, anterior, inculpatul R. "a mai săvârşit un omor", a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 26 rap. la art. 174, 176 lit. d) C. pen. anterior, prin Sentinţa penală nr. 303 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3508 din 04 iulie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare condamnatul R.M.M., cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 22 ianuarie 2014.
Contestatorul a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. anterior (având corespondent în art. 426 lit. h) C. proc. pen.) şi a argumentat, în esenţă, că instanţa de recurs nu a verificat hotărârea Curţii de Apel Braşov, neraportându-se la materialul probator.
A arătat că autorii faptelor, C.D.Ş. şi I.D.Ş., şi-au recunoscut vinovăţia şi au declarat că contestatorul R.M.M. nu a avut nicio implicare în cauză şi a apreciat că a fost condamnat pe baza unor declaraţii mincinoase ale martorilor M.M. şi B.V.
A arătat că în mod nelegal instanţa de apel nu i-a înlăturat sporul de 6 luni aplicat ca urmare a contopirii unei pedepse de 4 ani şi 6 luni aplicată pentru infracţiunile de instigare la vătămare corporală şi distrugere în condiţiile în care a fost achitat pentru aceste fapte.
A precizat că a prezentat în faţa instanţei de recurs înscrisuri care arată că nu a trăit într-un mediu infracţional şi că a fost angajat cu carte de muncă încă de la vârsta de 17 ani.
În concluzie a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului.
Examinând în principiu contestaţia în anulare formulată de R.M.M., în conformitate cu dispoziţiile art. 431 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Conform dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen., contestaţia în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunţa pe fondul contestaţiei.
În această etapă procesuală instanţa examinează dacă contestaţia în anulare priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Prin urmare, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual-penale.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că la termenul de soluţionare a recursului din data de 13 ianuarie 2014 contestatorul a fost prezent, în stare de arest, a fost asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat B.M. şi de apărător ales, avocat A.A. şi, fiind întrebat dacă doreşte sau nu să dea o declaraţie în cauză, aceasta a precizat că se prevalează de dreptul la tăcere.
Prin urmare, în cauză nu este incident cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen. referitor la neaudierea inculpatului prezent, când audierea era legal posibilă, având în vedere poziţia procesuală a acestuia în faţa instanţei de recurs.
Mai mult, Înalta Curte constată că acest caz de contestaţie în anulare a fost invocat în mod formal, acesta neregăsindu-se în motivarea în fapt a contestaţiei, iar celelalte motive invocate tind la restabilirea situaţiei de fapt, la provocarea unei noi judecăţi în fapt şi în drept, în scopul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, ceea ce nu se poate realiza în calea de atac a contestaţiei în anulare.
În concluzie, Înalta Curte va respinge, că inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul R.M.M. împotriva Deciziei penale nr. 84 din 13 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 8556/62/2012.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de câte 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, că inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul R.M.M. împotriva Deciziei penale nr. 84 din 13 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 8556/62/2012.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1693/2014. Penal. Contestaţia la executare... | ICCJ. Decizia nr. 1724/2014. Penal → |
|---|
