ICCJ. Decizia nr. 1810/2014. Penal. Vătămarea corporală gravă (art. 182). Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 321 C.p.), infracţiuni la normele de convieţuire socială (Legea 61/1991 art.1 ind.1). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1810/2014

Dosar nr. 4319/107/2013

Şedinţa publică din data de 28 mai 2014

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 211 din 2 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4319/107/2013, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpatul T.A., prin apărător ales, şi în consecinţă, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

A fost condamnat inculpatul T.A. la pedeapsa de:

- 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.;

- 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.;

- 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port, fără drept, de armă albă în public, prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în cea mai grea, de 3 ani închisoare şi în baza art. 86¹ alin. (2) C. pen., s-a dispus suspendarea executării acesteia sub supraveghere, pe o durată de 7 ani, ce constituie termen de încercare stabilit conform art. 86² alin. (1) C. pen. şi a încredinţat supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Alba.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a pus în vedere inculpatului T.A. că pe durata termenului de încercare trebuie să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86³ alin. (1) C. pen., şi anume:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Alba;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 86³ alin. (3) lit. c) C. pen., s-a impus inculpatului T.A. ca pe durata termenului de încercare să nu frecventeze localurile publice cu destinaţie de bar şi discotecă.

Instanţa a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 86⁴ alin. (1) C. pen. raportat la art. 83, art. 84 şi art. 86 alin. (2) C. pen. cu privire revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârşirii unei infracţiuni în termenul de încercare, în cazul neexecutării obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, precum şi în cazul neîndeplinirii, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi stabilite de instanţă.

În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea, de îndată, în libertate a inculpatului T.A., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 37 din 14 iulie 2013 emis de Tribunalul Alba, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive începând cu 14 iulie 2013 la zi.

Au fost admise pretenţiile civile formulate de partea civilă B.M.V. şi în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. şi art. 1349 C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 RON daune morale către partea civilă B.M.V.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Institutul Inimii "N.S." Cluj-Napoca şi în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. şi art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 313 din Legea 95/2006, a fost obligat inculpatul T.A. la plata sumei de 8.107 RON plus dobânda legală calculată de la data formulării acţiunii şi până la plata integrală a sumei.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea briceagului - corp delict, aparţinând inculpatului şi ridicat de organele de poliţie la data de 14 iulie 2013, conform înscrisului - dovada de la dosarul de urmărire penală.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de la inculpatul T.A. a probelor biologice şi în baza art. 5 alin. (5) din aceeaşi lege, s-a comunicat inculpatului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, a profilului său genetic.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 400 RON în faza de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la primul termen de judecată, inculpatul T.A., asistat de apărătorul său ales, a solicitat aplicarea prevederilor art. 320¹ C. proc. pen., declarând că recunoaşte săvârşirea faptelor aşa cum sunt descrise în rechizitoriu şi îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală.

Apărătorul ales a solicitat însă, în numele inculpatului, schimbarea încadrării juridice a infracţiunii contra vieţii, din tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. întrucât inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate, nu avea niciun motiv să dorească acest lucru, a fost un gest spontan, nefericit şi inexplicabil, pe fondul consumului de alcool, o dovadă în plus că nu a acţionat cu intenţia de a ucide fiind şi lipsa de intensitate a loviturii, care nu a cauzat o plagă majoră, dar a pus în primejdie viaţa părţii vătămate prin lezarea unui vas de sânge.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că starea de fapt descrisă în rechizitoriu a fost corect reţinută pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi că încadrarea în drept a faptelor este, de asemenea, corectă în ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi cea de port, fără drept, de armă albă în public.

În ceea ce priveşte, însă, infracţiunea de tentativă la omor calificat, tribunalul a apreciat că lipseşte latura subiectivă a acestei infracţiuni, şi anume intenţia directă sau indirectă de a ucide.

Chiar dacă obiectul vulnerant era apt să producă moartea unei persoane şi chiar dacă a fost pusă în primejdie viaţa părţii vătămate, tribunalul, având în vedere aspectele concrete ale faptei, a apreciat că inculpatul nu a urmărit şi nici nu a prevăzut posibilitatea producerii unui rezultat letal.

Inculpatul nu a avut niciun motiv pentru a suprima viaţa părţii vătămate, lovind-o pe aceasta cu briceagul, a făcut un gest pe care martorii nu şi l-au putut explica, aşa cum se reţine în rechizitoriu.

Tot în rechizitoriu se menţionează că inculpatul a acţionat pe fondul consumului de alcool şi al agitaţiei psihomotorii inerente orei târzii de petrecere, ori în acest context este clar că mintea inculpatului nu a fost limpede, negândind aşa cum ar fi făcut în condiţii normale; mai mult decât atât, fiind un gest spontan, se pune întrebarea dacă a avut timp să gândească gestul prin prisma consecinţelor lui, adică să prevadă posibilitatea producerii morţii şi să o accepte, pentru a fi vorba de intenţie indirectă; instanţa consideră că nu.

De asemenea, lipsa intenţiei este apreciată de tribunal şi prin prisma caracterului singular al acţiunii şi a intensităţii loviturii.

În opinia instanţei inculpatul, băut şi agitat de ambianţă, deranjat de faptul că partea vătămată l-a împins, i-a aplicat o lovitură cu briceagul, dar care n-a fost intensă, întrucât a cauzat, conform constatării medicului, o plagă înţepată de circa 1/0,5 cm la nivelul hemitoracelui stâng, apoi s-a trezit la realitate, s-a speriat şi a fugit. Este adevărat că lovitura a fost în zona pieptului, dar dacă exista intenţia de a ucide, aplica fie o lovitură mai puternică, fie mai multe lovituri.

În acest context, faptul că părţii vătămate i-a fost pusă în primejdie viaţa nu ţine de intenţia inculpatului de a-i suprima acesteia viaţa, ci de intenţia de a-i cauza o vătămare a integrităţii corporale.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a admis, în baza art. 334 C. proc. pen., cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apărătorul inculpatului, schimbare care este permisă în procedura simplificată prevăzută de art. 320¹ C. proc. pen., întrucât inculpatul este ţinut să recunoască faptele din actul de sesizare şi nu încadrarea juridică a acestora.

Constatând îndeplinite cerinţele art. 345 alin. (2) C. proc. pen. şi ale art. 320¹ alin. (4) C. proc. pen., instanţa a dispus condamnarea inculpatului T.A., ţinând cont de criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen., la pedepsele de 3 ani închisoare, 8 luni închisoare şi 2 luni închisoare, a contopit pedepsele stabilite, în cea mai grea, de 3 ani închisoare, şi a dispus suspendarea executării acesteia sub supraveghere pe o durată de 7 ani.

În alegerea modalităţii de executare tribunalul, având în vedere conduita procesuală a inculpatului T.A., perioada de arest preventiv, faptul că are familie cu 3 copii minori, a apreciat că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, nu va mai comite infracţiuni.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că s-au formulat două acţiuni civile, de către Institutul Inimii "N.S." din Cluj, care s-a constituit parte civilă cu suma de 8.107 RON reprezentând cheltuielile efectuate cu spitalizarea părţii vătămate B.M.V. plus dobânda legală şi de către aceasta din urmă, care s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 RON daune morale.

În ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile Institutul Inimii Cluj-Napoca, tribunalul a constatat că acestea sunt întemeiate şi dovedite prin înscrisul ataşat cererii, astfel că în baza art. 346 alin. (1) raportat la art. 14 C. proc. pen. şi art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 313 din Legea 95/2006, a admis acţiunea civilă şi a obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile către partea civilă sus-menţionată, în sumă de 8.107 RON plus dobânda legală calculată de la data formulării pretenţiilor până la data plăţii.

În ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile B.M.V., tribunalul a constatat că acesta a solicitat despăgubiri cu titlu de daune morale.

Având în vedere natura infracţiunii comise în dauna sa, consecinţele acesteia care, indiscutabil, au cauzat părţii civile o suferinţă, atât fizică, cât şi psihică, tribunalul a apreciat că pretenţiile civile formulate de parte sunt întemeiate, fiind justificată acordarea unei sume de bani care să compenseze prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului, pe care l-a obligat la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, în favoarea părţii civile B.M.V.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi partea vătămată constituită parte civilă B.M.V.

Prin apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba s-au invocat aspecte de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii, arătându-se că instanţa de fond în mod greşit a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.; pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. şi art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 sunt netemeinice; alegerea modalităţii de executare a pedepsei este total nejustificată şi neoportună; conform art. 34 lit. b) C. pen., instanţa de fond putea şi era oportun să aplice un spor de pedeapsă, atât în raport cu persoana inculpatului, cât şi cu modul de săvârşire a infracţiunilor.

În motivarea apelului s-a arătat că aceeaşi instanţă, cu ocazia luării măsurii arestării preventive a inculpatului pentru o perioadă de 29 de zile, a subliniat împrejurarea în care a fost comisă infracţiunea, obiectul folosit, mecanismul de producere, precum şi persoana inculpatului, regiunea vizată de inculpatul agresor (lovitura cu briceagul în zona inimii), în contextul periculozităţii comiterii infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. şi a faptului că acesta se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi a lovit victima în condiţiile în care nu o cunoştea (doar pe considerentul că urma să-l bată), ceea ce denotă o gravitate sporită a faptei săvârşite.

S-a mai arătat că în mod greşit tribunalul a apreciat că infracţiunii îi lipseşte latura subiectivă, şi anume intenţia directă sau indirectă de a ucide. Atâta timp cât însuşi inculpatul a recunoscut modul în care a acţionat, "(...) am scos briceagul şi l-am împuns o singură dată în zona pieptului, cu intenţia de a-l speria.", instanţa trebuia să constate că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea urmării infracţionale, acesta fiind şi motivul pentru care, după aplicarea loviturii, a părăsit discoteca. S-au invocat în acest sens Deciziile nr. 38/2013 şi nr. 39/2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Având în vedere modalitatea de săvârşire a faptei, obiectul folosit, zona vizată, coroborate cu raportul de expertiză medico-legală din care rezultă în mod cert că leziunile produse victimei (plagă cardiacă înţepată de circa 1/0,5 cm) i-au pus viaţa în primejdie, nu puteau să conducă la o altă încadrare juridică, decât cea pentru care inculpatul T.A. a fost trimis în judecată.

În privinţa pedepselor aplicate inculpatului pentru infracţiunile prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. şi art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 s-a arătat că acestea sunt netemeinice în contextul modului în care au fost săvârşite şi a urmărilor produse, chiar dacă limitele lor au fost reduse cu o treime, conform aplicării art. 320¹ C. proc. pen. În raport de criteriile generale de individualizare a pedepselor, instanţa de fond a omis să ia în considerare persoana inculpatului care, anterior comiterii infracţiunilor pentru care a fost cercetat în prezenta cauză, a mai fost condamnat la 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 208, art. 209 lit. a) şi g) C. pen., la 200 RON amendă penală pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. şi la 1.000 RON amendă administrativă pentru infracţiunile prevăzute de art. 180 alin. (1) C. pen. şi de art. 321 alin. (1) C. pen.

S-a arătat că alegerea modalităţii de executare a pedepsei este total nejustificată şi neoportună, în sensul că atingerea scopului educativ şi preventiv al executării pedepsei în regim privativ de libertate se impunea faţă de inculpatul T.A., tocmai pentru a se produce o schimbare în comportamentul acestuia faţă de valorile sociale şi morale pe care le-a negat prin săvârşirea de noi infracţiuni.

Prin apelul formulat, susţinut în faţa instanţei prin apărătorul ales, partea vătămată constituită parte civilă B.M.V. a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, rejudecând cauza, reţinerea încadrării juridice dată faptei reţinute în sarcina inculpatului ca fiind în infracţiunea de tentativă de omor raportat la zona vizată, împrejurările comiterii faptelor şi faptul că în mod clar s-a reţinut în rechizitoriu că este vorba de un briceag, că lovitura s-a aplicat cu o intensitate deosebit de mare care a dus la leşinarea părţii vătămate. S-a arătat că, pe lângă probatoriul testimonial, trebuie să se aibă în vedere că inculpatul s-a aruncat asupra acesteia, iar cu privire la acel briceag o parte dintre martori spun că inculpatul ar fi avut ceva cu fratele părţii vătămate şi astfel că mobil exista. În cauză s-a efectuat şi există depus la dosar un raport de expertiză medico-legală care arată că leziunile suferite de partea vătămată puteau duce la suprimarea vieţii acesteia.

S-a mai solicitat aplicarea unui spor de pedeapsă, în cauză operând concursul de infracţiuni şi aplicarea unei pedepse cu executare, nu cu suspendare deoarece chiar şi în prezent inculpatul este cercetat la organele de poliţie.

Prin Decizia penală nr. 200/A din 4 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi partea vătămată parte civilă B.M.V. împotriva Sentinţei penale nr. 211 din data de 2 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4319/107/2013.

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată sub aspectul schimbării încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. şi al individualizării judiciare a pedepsei şi procedând la o nouă judecată în aceste limite:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului T.A. în elementele ei componente:

A fost respinsă cererea inculpatului T.A. privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. şi a fost înlăturată dispoziţia primei instanţe de schimbare a încadrării juridice.

A fost condamnat inculpatul T.A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen.

În baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 2 ani, a următoarelor drepturi prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele de 8 luni închisoare, 2 luni închisoare şi 5 ani închisoare în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care inculpatul T.A. o va executa în final, alături de care s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata unui termen de 2 ani.

A fost interzisă inculpatului exercitarea, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen., a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Au fost înlăturate din sentinţa penală apelată dispoziţiile privind suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor principale şi accesorii.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată, de 5 ani închisoare, timpul reţinerii din 14 iulie 2013 şi al arestării preventive începând cu 15 iulie 2013 şi până la 2 septembrie 2013.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul parţial acordat apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 50 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., însă în limitele prevăzute de art. 371 alin. (1) şi de art. 373, curtea de apel a constatat că inculpatul T.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, sub forma tentativei, constând în aceea că în noaptea de 13/14 iulie 2013, în timp ce se afla într-o discotecă - loc public - a aplicat părţii vătămate B.M.V. o lovitură cu cuţitul în zona pieptului, cauzându-i leziuni ce necesită pentru vindecare un număr de 45 - 50 de zile de îngrijiri medicale, lovitura aplicată având potenţial tanatogenerator.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: procesul verbal încheiat de organele de poliţie după ce au fost sesizate telefonic cu privire la incidentul din discotecă, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele fotografice anexate, declaraţiile părţii vătămate, Raportul de expertiză medico-legală întocmit în 23 iulie 2013 la Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca, declaraţiile martorilor: C.D., C.E., D.M., T.A., C.R.V., G.V. şi M.R.C., procesul-verbal de recunoaştere a inculpatului, după fotografii, de către martorul G.V. şi declaraţiile inculpatului.

În faţa primei instanţe, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul, asistat fiind de apărător ales, a declarat că recunoaşte săvârşirea faptelor, aşa cum sunt descrise în rechizitoriu şi îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală, solicitând ca judecata să se facă potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen.

Instanţa de apel a reţinut că din coroborarea faptelor şi împrejurărilor ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cursul urmăririi penale rezultă, în esenţă, că în noaptea de 13/14 iulie 2013, partea vătămată B.M.V. s-a aflat împreună cu numitele C.D.L. şi C.E.B. în discoteca din Ciumbrud, local în care a venit ulterior şi inculpatul T.A., care serba întoarcerea fratelui său, T.S., din Spania.

La un moment dat, pe fondul consumului de alcool şi al agitaţiei specifice locului, inculpatul s-a îmbrâncit cu partea vătămată, apoi a scos un briceag cu lama de 7 cm şi i-a aplicat acesteia o lovitură în zona pieptului, după care a părăsit localul, mergând la domiciliul concubinei sale M.R.C., căreia i-a predat briceagul şi apoi a plecat pe câmp, fiind găsit de organele de poliţie în tufişurile din apropierea cimitirului. În urma loviturii aplicate de inculpat, partea vătămată a început să sângereze şi la scurt timp şi-a pierdut cunoştinţa, fiind transportată cu ambulanţa, iniţial, la Spitalul Municipal Aiud, apoi la Institutul Inimii din Cluj-Napoca, unde a rămas internată până în 22 iulie 2013, fiind supusă unei intervenţii chirurgicale.

În cauză nu s-a dovedit că partea vătămată l-ar fi împins sau îmbrâncit pe inculpat, cum acesta a declarat în cursul urmăririi penale, martorii prezenţi la faţa locului apreciind că inculpatul a crezut că fratele său şi partea vătămată se bat, întrucât inculpatul a mers direct către partea vătămată şi a înjunghiat-o.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului de a aplica victimei, cu un corp înţepător-tăietor, o lovitură intensă în zona pieptului cu intenţia indirectă de ucidere a acesteia, faptă comisă în loc public, în sensul dispoziţiilor art. 152 C. pen., constituie infracţiunea de omor calificat sub forma tentativei prevăzute de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.

Referitor la încadrarea juridică dată faptei, raportat la forma de vinovăţie, instanţa de apel a constatat că acţiunea inculpatului, prin natura şi împrejurările în care s-a produs, relevă faptul că acesta a avut intenţia indirectă de a ucide, iar nu intenţia generală de a vătăma şi că, deşi nu a urmărit producerea decesului, a acceptat posibilitatea intervenirii morţii părţii vătămate.

Fapta a fost săvârşită pe fondul consumului de alcool şi al considerării de către inculpat că partea vătămată ar putea avea un conflict cu fratele său, urmată de folosirea de către inculpat a unui obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona inimii), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă cardiacă, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat după săvârşirea faptei. Acesta a părăsit imediat locul săvârşirii faptei, s-a deplasat la domiciliul concubinei sale şi i-a dat briceagul, după care a plecat pe câmp, fiind găsit de organele de poliţie ascuns în tufişurile din apropierea cimitirului.

Reţinerea primei instanţe în sensul că infracţiunea săvârşită de inculpat se încadrează în dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen. este nejustificată, întrucât pe plan subiectiv, aşa cum rezultă din materialitatea faptei, inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de ucidere, caracteristică omorului, nicidecum numai cu intenţia de a-i provoca o vătămare corporală.

În cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul, relevă - prin natura lor şi împrejurările în care au fost comise - că infractorul a avut intenţia de a ucide.

Este adevărat că infracţiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. poate avea ca element subiectiv şi intenţia depăşită, însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieţii persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar şi caracteristică pentru forma mixtă de vinovăţie "praeterintenţie" (intenţie depăşită).

În cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost comise - că infractorul a avut intenţia de a ucide.

Astfel, există tentativă de omor, şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.

Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.

S-a apreciat că în cauza de faţă, modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului, însuşită de prima instanţă, în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare, faptă care ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit şi neprevăzut.

De altfel, prin declaraţia dată de inculpat în faţa instanţei, prin care a solicitat ca judecata să se facă potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen., acesta a recunoscut săvârşirea faptelor, aşa cum sunt descrise în rechizitoriu, ceea ce presupune recunoaşterea şi a formei de vinovăţie reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei.

Faţă de toate aceste aspecte, curtea de apel, în baza propriei analize a materialului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, a constatat că din acesta rezultă că fapta inculpatului există, constituie infracţiunea omor calificat sub forma tentativei şi a fost săvârşită de inculpat în modalitatea reţinută în actul de sesizare a instanţei.

Instanţa de apel a constatat că tribunalul a dat o greşită încadrare juridică faptei comise de inculpat, apreciind că lipseşte latura subiectivă deoarece mintea inculpatului nu a fost limpede, negândind aşa cum ar fi făcut în condiţii normale; gestul său a fost unul spontan, şi nu a avut timp să gândească gestul prin prisma consecinţelor lui, adică să prevadă posibilitatea producerii morţii şi să o accepte. S-au mai avut în vedere caracterul singular al acţiunii, intensitatea loviturii, faptul că inculpatul nu ar fi avut niciun motiv pentru a suprima viaţa părţii vătămate şi că lovind-o pe aceasta cu briceagul, a făcut un gest pe care martorii nu şi l-au putut explica.

S-a arătat că aceste argumente sunt aprecieri ale instanţei care nu sunt susţinute însă de probatoriul administrat.

Astfel, martora C.D.L. a declarat că partea vătămată a fost trasă în joacă de fratele inculpatului şi că ea consideră că inculpatul a crezut că fratele său şi partea vătămată se bat, întrucât inculpatul a mers direct către partea vătămată şi a înjunghiat-o. În acelaşi sens a declarat şi martora S.C.

Martora C.D. a relatat, de asemenea, că partea vătămată a avut ceva discuţii cu fratele inculpatului şi că la scurt timp l-a văzut pe inculpat cum l-a împins pe fratele său într-o parte, iar apoi a scos un cuţit cu care a împuns în zona pieptului pe partea vătămată.

Martorul G.V. a declarat că o persoană necunoscută a prins-o pe partea vătămată după cap şi a tras-o înspre grupul său şi imediat o altă persoană din grupul respectiv i-a aplicat o lovitură de sus în jos părţii vătămate în zona pieptului cu un obiect pe care îl avea în mână.

Instanţa de apel reţine astfel că starea conflictuală a fost generată de comportamentul inculpatului faţă de partea vătămată, pe fondul unei stări de ebrietate, iar chiar dacă nu a existat un interval temporal mare între discuţiile purtate de partea vătămată cu fratele inculpatului şi intervenţia acestuia din urmă, modul şi împrejurările de comitere a faptei, folosirea unui obiect apt să producă decesul, zona anatomică vizată, modalitatea de aplicare a loviturii - de sus în jos - şi comportamentul inculpatului imediat după săvârşirea faptei, constând în abandonarea victimei şi încercarea sa de a se ascunde, sunt de natură să justifice concluzia existenţei unei reflecţii, conştiente asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal ale acţiunii sale.

Pentru toate aceste motive, instanţa de apel a constatat că în mod greşit tribunalul a admis cererea inculpatului T.A. şi a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. S-a constatat, de asemenea, că în cauză este dovedită vinovăţia inculpatului şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., prin aceea că prin aplicarea unei lovituri cu cuţitul într-un local, în prezenţa mai multor persoane, precum şi gălăgia provocată în acest context a tulburat liniştea publică, respectiv acel climat necesar desfăşurării normale a vieţii sociale, în care relaţiile dintre oameni se desfăşoară paşnic, climat care a fost tulburat, deranjat prin atitudinea inculpatului, inclusiv prin lovirea cu intenţie a părţii vătămate cu cuţitul pe care îl avea în mod nejustificat asupra sa şi deci săvârşirea unor alte infracţiuni.

De asemenea, actele inculpatului au fost săvârşite în public, încadrându-se în dispoziţiile art. 152 C. pen.

Referitor la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, curtea de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii sunt închisoarea de la 7 ani şi 6 luni la 12 de ani şi 6 luni, de la 1 an la 5 ani şi de la 3 luni la 2 ani sau amendă penală, iar, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen., limitele de pedeapsă sunt de 5 ani şi 8 ani şi 4 luni, respectiv 8 luni şi 3 ani şi 4 luni şi 2 luni şi 1 an şi 4 luni.

S-a apreciat că faptele săvârşite de inculpat prezintă un grad de pericol social concret ridicat, raportat la modul şi mijloacele de săvârşire - prin folosirea unui cuţit, în public -, la împrejurările în care a fost comisă - în prezenţa mai multor persoane, fără un motiv justificat - la scopul urmărit - pedepsirea părţii vătămate pentru un eventual conflict avut de aceasta cu fratele inculpatului - şi la urmarea produsă - leziunile cauzate părţii vătămate, punerea în primejdie a vieţii acesteia şi atingerea adusă liniştii publice.

În ceea ce priveşte conduita şi persoana inculpatului, curtea de apel a reţinut că este adevărat că acesta are antecedente penale, care nu atrag însă starea de recidivă, apreciind însă că aplicarea unor pedepse în cuantumul minim prevăzut de lege, raportat şi la atitudinea procesuală a inculpatului, este suficientă şi corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., fiind aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare consfinţit prin dispoziţiile art. 52 C. pen.

S-a arătat că nu se justifică nici aplicarea unui spor de pedeapsă, având în vedere că fapta pentru care s-a pronunţat pedeapsa cea mai grea prezintă un pericol social mult mai accentuat faţă de faptele prevăzute de art. 321 alin. (1) şi de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, fiind suficientă aplicarea pentru întreg concursul a pedepsei de bază.

Pentru aceste motive, curtea de apel în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepsei stabilite, a considerat că aplicarea unei pedepse rezultante la 5 ani închisoare va fi aptă să asigure reeducarea inculpatului, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale.

Referitor la individualizarea judiciară a executării pedepselor aplicate inculpatului, raportat la motivele de apel expuse, instanţa a constatat că, raportat la cuantumul pedepsei aplicate acesteia, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 86¹ lit. a) C. pen. Totodată, instanţa de apel a apreciat că scopul pedepsei poate fi realizat numai în condiţiile executării efective a pedepsei, în acest mod fiind respectată şi cerinţa proporţionalităţii între gravitatea faptelor săvârşite şi datele personale ale inculpatului.

Examinând din oficiu hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a constatat că celelalte dispoziţii ale primei instanţe referitoare la aplicarea pedepselor accesorii, la aplicarea art. 88 C. pen., la soluţionarea acţiunilor civile şi la obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare sunt legale şi temeinice.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.A., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, în motivele de recurs depuse la dosar de apărătorul desemnat din oficiu s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 4 şi 5 C. pen. şi în baza art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. pen., achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, întrucât fapta nu mai este prevăzută de legea penală. S-a arătat că limitele de pedeapsă pentru infracţiunea prevăzută de art. 321 C. pen. (1969) au fost reduse în noua reglementare (art. 371 C. pen.), iar în dispoziţiile art. 189 C. pen. nu se mai regăseşte agravanta prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969).

Invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., s-a arătat că hotărârea atacată este contrară legii fiind dată cu aplicarea greşită a acesteia, cu referire la încadrarea juridică dată faptei, respectiv respingerea de către curtea de apel a solicitării inculpatului de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală gravă, aşa cum a fost condamnat inculpatul de către instanţa de fond, apreciindu-se că faptei îi lipseşte mobilul şi nu a fost dovedită intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate cu referire la circumstanţele săvârşirii faptei.

S-a arătat că prima instanţă a apreciat în mod corect că scopul preventiv şi educativ poate fi atins prin aplicarea dispoziţiilor art. 86¹ C. pen., sens în care a făcut trimitere la înscrisurile aflate la dosar cu referire la circumstanţele personale ale inculpatului.

Apărătorul ales al inculpatului, în motivele scrise depuse la dosar, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 17 şi pct. 17² C. proc. pen., apreciindu-se că s-a făcut o greşită aplicare a legii, instanţa de apel dând faptei o greşită încadrare juridică, pct. 17 al textului de lege menţionat nemaifiind susţinut cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei dat fiind că a fost abrogat.

S-a apreciat că, chiar dacă prevederile pct. 17 din art. 385⁹ C. proc. pen. au fost abrogate, greşita încadrare juridică dată faptei de instanţa de apel echivalează cu o greşită aplicare a legii, fiind o chestiune de legalitate, iar Înalta Curte, ca ultimă instanţă de control judiciar, este obligată să facă o încadrare juridică a faptei săvârşite de către inculpat în concordanţă cu aplicarea în mod corect a legii. În acest sens, s-a arătat că legiuitorul, prin abrogarea pct. 17, nu a înţeles să înlăture situaţia unei greşite încadrări juridice dată faptei, ci să încorporeze în prevederile pct. 17² atât o situaţie de aplicare greşită a legii, cât şi o situaţie de greşită încadrare juridică dată faptei.

Făcându-se referire la circumstanţele comiterii faptei şi probele aflate la dosar, apărarea a arătat că instanţa de apel în mod greşit a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. (1969) în fapta prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. (1969), întrucât din toate lucrările dosarului rezultă faptul că inculpatul nu a intenţionat niciodată să suprime viaţa părţii vătămate, gestul său fiind spontan, necugetat, fără premeditare, dar, bineînţeles, nejustificat şi condamnabil. Astfel, s-a apreciat că deşi s-a pus în pericol viaţa părţii vătămate, nu se poate califica decât drept vătămare corporală gravă, deoarece faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv intenţia.

S-a susţinut că, în eventualitatea admiterii recursului în sensul solicitat de apărare, soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, modalitatea de executare şi neaplicarea sporului pentru faptele concurente este aptă a conduce la atingerea scopului preventiv şi educativ al pedepsei.

S-a arătat că, în funcţie de încadrarea juridică a faptei săvârşite de către inculpat, trebuiau reţinute şi circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. a), b) şi c) C. pen., aspect neavut în vedere de către instanţa de fond, critică circumscrisă de apărare aceluiaşi caz de casare.

Referitor la aplicabilitatea legii penale mai favorabile, cu ocazia dezbaterilor pe fond s-a arătat că fapta prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, nu mai are corespondent în legea penală nouă şi, în temeiul art. 385⁹ art. 13 C. proc. pen. anterior rap. la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a solicitat achitarea inculpatului, fapta fiind dezincriminată. În ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 371 C. pen., care este mai favorabilă, având limite de pedeapsă reduse.

În subsidiar, s-a arătat că, în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de omor, legea penală mai favorabilă este legea nouă, întrucât agravanta prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. (1969) nu mai există, iar limitele de pedeapsă prevăzute de art. 188 C. pen. sunt mai reduse.

Examinând recursul formulat, atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, cât şi din prisma cazurilor de casare ce pot fi invocate din oficiu, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1. Prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385¹ - art. 385¹⁹ din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest sens dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

2. Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. (1968) stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen. (1968).

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. (1968) prevede în alin. (2¹), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată la data de 4 decembrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013).

În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menţionat.

Totodată, se constată că motivele de recurs au fost depuse la dosar în termenul legal, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat T.A. a susţinut că instanţa de apel a dat o greşită încadrare juridică faptei de care este acuzat, aceasta întrunind, în opinia sa, elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. (1969).

În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurentului, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menţionat, având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 385⁹ C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.

Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deşi cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 17² al textului de lege menţionat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greşita aplicare a normei de incriminare, din punct de vedere al corespondenţei dintre aceasta şi situaţia de fapt stabilită de instanţele inferioare.

Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs şi poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., cu condiţia, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanţa de ultim control judiciar, aşa cum au fost stabilite în mod suveran de instanţele de fond, examinarea situaţiei de fapt deja reţinută în cauză (constatarea existenţei sau inexistenţei faptei, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt) şi eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecăţii în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.

Analizând din prisma acestui caz de casare solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală gravă, raportat doar la poziţia psihică a recurentului în momentul comiterii infracţiunii, Înalta Curte apreciază că aceasta trebuie verificată tot pe baza unor elemente de fapt reţinute de instanţele inferioare, fără a repune în discuţie situaţia stabilită deja în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracţiunea de omor, în cazul căreia făptuitorul prevede moartea victimei ca rezultat al acţiunii sale, pe care îl urmăreşte sau acceptă producerea lui, infracţiunea de vătămare corporală gravă, în care s-a solicitat de către recurent schimbarea încadrării juridice, presupune, sub aspectul laturii subiective, ca autorul să-şi fi dat seama că, prin lovire sau alte acte de violenţă, va produce o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau una din consecinţele prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat prin săvârşirea faptei. Poziţia subiectivă a făptuitorului trebuie stabilită pentru fiecare caz în parte, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei şi îndeosebi în raport cu obiectul vulnerant folosit (apt sau nu de a produce moartea), zona spre care au fost îndreptate actele de violenţă (o zonă vitală sau nu), numărul şi intensitatea acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor şi victimă, precum şi atitudinea agresorului după comiterea faptei.

Raportat la aceste elemente şi la situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului T.A. de a aplica părţii vătămate B.M.V., pe fondul unei stări de ebrietate, o lovitură cu un obiect apt să producă decesul (cuţit), de sus în jos, în zona pieptului, cauzând leziuni ce necesită pentru vindecare 45 - 50 de zile îngrijiri medicale şi punând în primejdie viaţa victimei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, şi nu pe cele ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.(1969), inculpatul acţionând cu vinovăţie, sub forma intenţiei indirecte, în sensul că a prevăzut moartea victimei, ca rezultat al acţiunii sale, şi, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea acestui rezultat.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar că, în condiţiile concrete în care a acţionat - crezând că partea vătămată şi fratele său se bat, a mers direct la aceasta şi a înjunghiat-o, apoi după săvârşirea faptei a abandonat victima şi a încercat să se ascundă -, inculpatul a avut reprezentarea că victima poate deceda ca urmare a agresiunii exercitate, neputându-se reţine că nu a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului letal, aşa cum greşit a apreciat judecătorul fondului.

Având în vedere toate aceste împrejurări de fapt deja reţinute în cauză şi la care s-a făcut anterior trimitere, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, consideră că inculpatul T.A. a acţionat, în plan subiectiv, cu intenţia indirectă de a ucide victima, constatând, aşadar, că instanţa de prim control judiciar a dat o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta.

În ceea ce priveşte susţinerea Ministerului Public, subsumată aceluiaşi caz de casare, în sensul că instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. în condiţiile în care a reţinut o altă situaţie de fapt decât prima instanţă, împrejurare în care trebuia să procedeze la efectuarea cercetării judecătoreşti în întregime şi abia apoi să soluţioneze acţiunea penală în baza procedurii administrate nemijlocit, întrucât în cauză parchetul nu a formulat recurs, iar motivele invocate de inculpat în calea de atac nu vizează acest aspect, Înalta Curte nu va putea proceda la analizarea ei, dat fiind faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁸ C. proc. pen., în propria cale de atac nu se poate crea părţii o situaţie mai grea.

3. Referitor la criticile de netemeinicie formulate de inculpatul T.A. cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei stabilite de prima instanţă şi modificată prin decizia penală atacată, Înalta Curte arată că, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanţei de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanţial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare. Or, în cauză, hotărârile recurate au fost criticate de către inculpat doar sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată de instanţele inferioare, considerată prea mare în raport cu împrejurările comiterii faptelor şi circumstanţele sale personale, situaţie ce nu mai poate forma, însă, obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, şi nici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuţie conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce ţin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancţiunilor penale stabilite şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de ultim control judiciar.

4. Înalta Curte constată, însă, că recursul inculpatului T.A. este întemeiat în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen.

Astfel, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii ce influenţează răspunderea penală a inculpatului şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, noul C. pen., acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul T.A.

În acest sens, se constată că inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de apel pentru comiterea, în forma tentativei, a infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi, însă, în noua reglementare, respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanţial al săvârşirii faptei în public nu se mai regăseşte în conţinutul infracţiunii de omor calificat, situaţie în care fapta comisă de recurent trebuie încadrată ca tentativă la infracţiunea de omor simplu, prevăzut de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen., pedepsit de noua lege cu închisoarea de la 5 la 10 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, C. pen. în vigoare fiind, astfel, mai favorabil atât sub aspectul condiţiilor de incriminare, cât şi al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.

În ceea ce priveşte infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) având limite de pedeapsă cuprinse între 1 an şi 5 ani închisoare, Înalta Curte constată că fapta, astfel cum a fost recunoscută de inculpatul T.A., în noua reglementare se regăseşte în dispoziţiile art. 371 C. pen. cu limite de pedeapsă cuprinse între 3 luni şi 2 ani închisoare sau amendă, şi, apreciind că legea penală mai favorabilă este legea nouă, va dispune schimbarea încadrării juridice în mod corespunzător.

Totodată, Înalta Curte constată că susţinerea apărării în sensul dezincriminării infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 nu este fondată, întrucât în cuprinsul art. 372 alin. (2) C. pen. este incriminată fapta constând în folosirea fără drept a unui cuţit sau altui obiect fabricat ori confecţionat anume pentru tăiere ori înţepare, la adunări publice, în locuri de distracţie ori agrement şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, în speţa de faţă inculpatul folosind, într-o discotecă, un briceag cu lama de aproximativ 7 cm.

În acest context, în care se impune încadrarea faptelor de care este acuzat inculpatul în infracţiunile prevăzute de art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 371 C. pen. şi art. 372 alin. (2) C. pen. şi adaptarea corespunzătoare a pedepselor în raport cu noile limite stabilite de textele incriminatoare reduse cu o treime ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., respectiv art. 320¹ C. proc. pen. (1968), menţinând criteriile de individualizare operate de către instanţa de apel care nu mai pot fi cenzurate în recurs, se constată că, deşi tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului este mai aspru potrivit legii noi, care prevede cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu, prin aplicarea, în ansamblul dispoziţiilor sale, a noului C. pen. se va ajunge la o pedeapsă rezultantă mai redusă decât cea stabilită în temeiul C. pen. anterior, legea nouă fiind, astfel, cea care conduce la crearea unei situaţii mai blânde pentru inculpat.

Ca urmare, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul T.A., va casa, în parte, hotărârile instanţelor inferioare, iar, în rejudecare, va face aplicarea art. 5 C. pen. şi, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare din infracţiunile prev. de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 în infracţiunile prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 371 C. pen. şi art. 372 alin. (2) C. pen.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., va condamna inculpatul T.A. la o pedeapsă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., va condamna pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 luni închisoare.

În baza art. 372 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., va condamna pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 luni închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. va contopi pedepsele stabilite prin prezenta decizie şi va aplica inculpatului T.A. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 4 luni închisoare, la care va adăuga un spor de 2 luni închisoare, în final acesta urmând să execute pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

De asemenea, având în vedere motivele expuse pe larg în considerente, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se va dispune rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de inculpat, iar onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul T.A. împotriva Deciziei penale nr. 200/A din 4 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează în parte decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 211 din 2 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba şi rejudecând:

Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare din infracţiunile prev. de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 în infracţiunile prev. de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 371 C. pen. şi art. 372 alin. (2) C. pen.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., condamnă pe inculpatul T.A. la o pedeapsă de 3 ani şi 4 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., condamnă pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 luni închisoare.

În baza art. 372 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., condamnă pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 luni închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele stabilite prin prezenta decizie şi aplică inculpatului T.A. pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 4 luni închisoare, la care adaugă un spor de 2 luni închisoare, în final acesta urmând să execute pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 mai 2014.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 181/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1/2014. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1810/2014. Penal. Vătămarea corporală gravă (art. 182). Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 321 C.p.), infracţiuni la normele de convieţuire socială (Legea 61/1991 art.1 ind.1). Recurs