ICCJ. Decizia nr. 2096/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2096/2014

Dosar nr. 1037/1/2014

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2014

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 30/F din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus condamnarea inculpatei, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 80 C. pen., la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., art. 76 C. pen. şi art. 80 C. pen., a condamnat pe aceeaşi inculpată la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. instanţa a contopit pedepsele aplicate inculpatei O.C.M. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatei pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Dosarul de urmărire penală s-a format în urma disjungerii urmăririi penale prin rechizitoriul nr. 65/P/2005 din 31 martie 2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de către militari.

Astfel, prin rechizitoriul nr. 65/P/2005 din 31 martie 2006 al D.N.A. s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei O.C.M., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de:

- art. 254 alin. (1) C. pen., cu ref. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte);

- art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte);

- art. 26 C. pen. rap art. 289 C. pen. cu aplic. art. 41 alin.2 C. pen. (211 fapte);

- art. 290 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte);

- art. 26 C. pen. rap. la art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte);

- art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (211 fapte), toate faptele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Prin rechizitoriul nr. 65/P/2005 din 31 martie 2006, s-a reţinut în sarcina inculpatei următoarea situaţie de fapt.

Inculpata O.C.M. în calitate de funcţionară a DGMPS Bucureşti şi membră la comisia de aplicare a Decretul-Lege Nr. 118/1990, constituită la nivelul mun. Bucureşti, printr-o rezoluţie unică în perioada aprilie 1998 - iunie 2000, de a nu respinge, de a accepta promisiunea, ori de a pretinde şi primi bani ori foloase ce nu i se cuveneau, în sumă totală de 10.550.000 Rol (1055 RON) de la învinuiţii intermediari, dar şi direct de la învinuiţii beneficiari, în scopul de a face un act contrar îndatoririlor de serviciu (prevăzute în Decizia 54/1998 şi normele de aplicare) şi a elibera decizii false prin care se atesta calitatea de persecutat politic prin strămutare unor persoane care în realitate nu ar fi avut vocaţia să beneficieze de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Totodată, prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus în temeiul art. 38 C. proc. pen., disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor faţă de alte persoane care au beneficiat ilegal de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 (peste 3.000), faţă de învinuiţii I.F., L.G. şi O.C.M. în raport de activităţile infracţionale ale acestora - emiterea actelor/documentelor false care au permis beneficiarilor să obţină ilegal drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, precum şi faţă de intermediarii care au facilitat activitatea infracţională a acestora.

Astfel, urmare a disjungerii cauzei prin rechizitoriul nr. 65/P/2005 din 31 martie 2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de către militari, s-au format mai multe dosare, respectiv, Dosarul nr. 30/P/2006 vizând activitatea infracţională detaliată anterior, în raport cu 1385 învinuiţi beneficiari, Dosarul nr. 97/P/2006 vizând activitatea infracţională detaliată anterior, în raport cu 860 învinuiţi beneficiari, precum şi Dosarul nr. 98/P/2006 vizând activitatea infracţională detaliată anterior, în raport cu 878 învinuiţi beneficiari.

Cu privire la inculpata O.C.M., Tribunalul a reţinut că începând cu data de 16 aprilie 1998, prin Decizia cu nr. 54/1998 a directorului general al D.G.M.P.S. a Municipiului Bucureşti, a fost numită membră în Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate pe motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat.

Pentru a pune în aplicare atribuţiile lor, membrii comisiei, din proprie iniţiativă, au luat unele măsuri operative de lucru, între care şi înfiinţarea unui registru special cu ajutorul căruia s-a ţinut evidenţa beneficiarilor Decretul-Lege nr. 118/1990, sub aspectul identificării acestora, a cererilor lor, temeiul juridic de încadrare în dispoziţiile decretului, evidenţa deciziilor şi data emiterii lor, soluţia adoptată de comisie, modul de comunicare a deciziilor către titulari, menţiuni privind rămânerea definitivă a deciziilor şi altele.

Potrivit Deciziei nr. 54/1998, membrii comisiei aveau ca atribuţii să analizeze cererile petenţilor, să redacteze şi să semneze încheierea de şedinţă în care se arăta, motivat, hotărârea luată.

Dosarul format la Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială, primea mai întâi număr de înregistrare şi trebuia să conţină următoarele documente: cererea petentului (eventual formular tipizat) prin care solicita stabilirea calităţii de strămutat; acte doveditoare (adeverinţă emisă de Direcţia Instanţelor Militare, acte de stare civilă în xerocopie, alte acte după caz), care conform procedurii administrative trebuiau datate şi autentificate prin semnătură de către funcţionarul public, pentru conformitate cu originalele.

După soluţionarea cererilor, Comisia emitea decizii, pe care le înainta conducerii D.G.M.P.S. pentru semnare.

Pe decizia astfel semnată de conducerea unităţii şi înregistrată în registrul special (numărul trecut pe coperta fiecărui dosar), secretara comisiei aplica ştampila D.G.M.P.S. Conform metodologiei doar secretara comisiei avea acces la calculator pentru procesarea deciziilor sau altor adrese şi comunicări.

Decizia semnată şi ştampilată (un exemplar) era restituită petentului care semna pentru primirea ei.

Comisia a funcţionat în baza Deciziei nr. 54/1998 până la data de 21 august 2000, când s-au declanşat anchete administrative şi apoi, penale, privind membrii comisiei şi modul de eliberare a deciziilor.

Contrar metodologiei descrise mai sus inculpaţii L.G. şi O.C. erau contactaţi de beneficiar sau de către intermediar, de la care primeau documentele necesare emiterii deciziei de strămutat conform Decretul-Lege nr. 118/1990.

Cei doi învinuiţi, încălcând metodologia nu primeau cererile completate ori semnate de petent, nu certificau pentru conformitate actele doveditoare ori de stare civilă depuse, nu întocmeau încheierile de şedinţă ale comisiei, nu restituiau un exemplar original al deciziei D.G.M.P.S. direct petentului, ori în cazul în care înmânau decizia altei persoane, o făceau fără să pretindă procură specială care să rămână în original la dosar.

Referitor la inculpata O.C., tribunalul a reţinut că activitatea de primire, înregistrare şi verificare a dosarelor depuse de beneficiari ori de intermediari a continuat şi după ce aceasta a fost numită la A.N.O.A.F. Bucureşti (din 1 ianuarie 1999), care avea sediul în altă locaţie decât D.G.M.P.S., ceea ce demonstrează că aceasta şi-a îndeplinit în fapt, dar şi în drept atribuţiile de membru al Comisiei de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 până la data de 21 august 2000, când Decizia nr. 54/1998 a fost anulată.

Au fost situaţii în care atât inculpatul L.G., cât şi inculpata O.C., contrar îndatoririlor de serviciu statuate în Decizia nr. 54/1998 a DGMPS, au scris cereri olografe, au completat cereri (pe formular tipizat) şi au semnat în numele învinuiţilor beneficiari prin care solicitau conducerii DGMPS (şi implicit Comisiei de aplicare a Decretul-Lege nr. 118/1990) eliberarea unei decizii din care să rezulte că era persecutat politic prin strămutare.

Spre deosebire de inculpatul L.G., inculpata O.C. completa deciziile tipizate (primite de la L.G., pe care, ulterior, le multiplica) prin dactilografiere cu maşinile de scris personale, ridicate pe parcursul urmăririi penale, după care le ducea la sediul D.G.M.P.S., pentru a fi semnate şi ştampilate.

Deciziile false emise în prezenta cauză au fost semnate şi datate pentru formula "definitiv" atât de inculpatul L.G., cât şi de inculpata O.C.M..

În privinţa modalităţii de semnare şi ştampilare a deciziilor false, inculpatul L.G. fie prezenta deciziile la conducere în vederea semnării şi ştampilării (puţine cazuri), fie xerografia semnătura directorului peste care aplica apoi ştampila instituţiei (D.G.M.P.S.) şi o înmâna persoanelor interesate.

Din verificarea datelor din registrul Comisiei de Aplicare Decretul-Lege nr. 118/1990 şi din condica de la registratura generală rezultă că numerele de înregistrare a cererilor erau date în ordine crescătoare, atât în registru, cât şi în condica de la registratura generală, fiind menţionată şi data înregistrării

Regula era ca toate cererile primite într-o singură zi la registratura generală să fie înregistrate în aceeaşi zi şi în registru special al comisiei, astfel că numărul de înregistrare trebuia să fie aceeaşi atât în condica registraturii generale cât şi în registrul special.

Din conţinutul registrului s-a constatat că, înregistrările efectuate din aprilie 1998 până în aprilie 1999, aparţineau secretarei Comisiei, numita A.L..

După aprilie 1999 înregistrările au fost făcute de membrii Comisiei, respectiv O.C. şi L.G..

Din cercetările efectuate a rezultat că, de regulă, inculpatul care înregistra dosarele era cel care le şi lucra, în sensul că: primea actele, le verifica prin confruntarea cu cele originale, semnând pentru conformitate, redacta proiectul de decizie, prezenta acest proiect spre semnare unuia dintre directorii generali-adjuncţi spre semnare, preda deciziile beneficiarilor ori intermediarilor (două exemplare din cele patru) urmând ca, ulterior să completeze şi celelalte rubrici ale Registrului.

Din analiza datelor înscrise în registru se pot identifica grupuri de beneficiari, de la 2 - 3 persoane până la 20 - 30, avându-se în vedere succesiunea numerelor de înregistrare, a cererilor şi a datei comunicării deciziilor. În aceste situaţii, beneficiarii din asemenea grupuri au cereri înregistrate una după alta, în aceeaşi zi, deciziile fiind eliberate în numele acestora şi predate tot într-o singură zi, unei singure persoane (intermediar).

În ceea ce priveşte persoanele beneficiare, care nu au fost recunoscute de intermediari, menţiunile din registru au venit în sprijinul identificării acestora prin apartenenţa acestora la grupul de persoane pentru care s-a solicitat acordarea drepturilor, grup pentru care deciziile au fost ridicate la aceeaşi dată.

Ca şi inculpatul I.F., în schimbul emiterii deciziilor ce atestau în fals calitatea de strămutat şi recunoşteau drepturile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, inculpaţii L.G. şi O.C., separat, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au primit sumele sau diverse alte bunuri (ţigări, cafea, băutură, produse cosmetice sau alimentare), direct de la învinuiţii beneficiari sau le erau înmânate de către diferiţi intermediari odată cu depunerea dosarelor de solicitare a deciziilor de strămutaţi.

Tribunalul a reţinut că inculpaţii L.G. şi O.C. au prevăzut şi au acceptat că prin faptele lor poate prejudicia în mod grav autorităţile, care acordau falşilor strămutaţi drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

În ceea ce priveşte pe beneficiarii adeverinţelor şi deciziilor de strămutaţi, din probele administrate în cauză în ambele faze ale procesului penal, tribunalul a reţinut că aceştia erau racolaţi de intermediarii cercetaţi în legătură cu infracţiunile deduse judecăţii din interiorul cercului dintre cunoscuţi, vecini, rude, etc, sau pur şi simplu oameni cu care intermediarii intrau întâmplător în vorbă. Aceşti intermediari solicitau beneficiarilor - martori în prezenta cauză - copii ale actelor de identitate şi sume de bani, din care o parte erau destinate inculpaţilor ce întocmeau actele false, iar restul revenea intermediarilor, care luau mai întâi legătura cu inculpatul I.F., care întocmea adeverinţele false, iar ulterior cu inculpaţii L.G. sau O.C..

În ceea ce priveşte pe inculpata O.C., tribunalul a reţinut că deşi aceasta a susţinut că nu a cunoscut caracterul fals al adeverinţelor de strămutat şi că foarte târziu a avut anumite bănuieli cu privire la realitatea şi legalitatea acestor adeverinţe, apărările inculpatei au fost apreciate ca vădit neîntemeiate şi contrare probelor administrate în cauză.

Astfel, tribunalul a constatat că inculpata a fost judecată în mai multe dosare pentru falsificarea unui număr extrem de mare de decizii de strămutat prin inserarea de menţiuni nereale, cu încălcarea gravă a atribuţiilor sale de serviciu.

Faptul că deciziile erau emise în lipsa unor cereri scrise din partea beneficiarilor, faptul că, în numeroase situaţii, inculpata redacta astfel de cereri şi le semna în mod fals în numele petenţilor, faptul că inculpata nu certifica pentru conformitate actele doveditoare de stare civilă, faptul că atât primirea cererilor, cât şi predarea deciziilor de strămutat se făcea de la şi către terţe persoane - intermediari, de la care primea diverse bunuri necuvenite -, faptul că intermediarii nu se legitimau printr-o procură specială prevăzută de metodologia de lucru a comisiei din care făcea parte inculpata, numărul extrem de mare de adeverinţe neînsoţite de alte înscrisuri doveditoare ale strămutării, toate aceste împrejurări dovedesc fără umbră de îndoială că inculpata a conştientizat şi acceptat posibilitatea ca adeverinţele să fie falsificate şi a falsificat deciziile de strămutat prin inserarea datelor nereale din adeverinţe. În plus, inculpata a prevăzut şi cel puţin a acceptat ca deciziile emise să fie ulterior folosite la instituţiile abilitate pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu consecinţa păgubiţii patrimoniului acestor instituţii.

În condiţiile în care inculpata O.C. avea şi studii superioare juridice, este imposibil a se reţine că falsificarea deciziilor de strămutat s-a făcut din culpă.

De altfel, prevederea de către inculpată a posibilităţii ca adeverinţele primite să fie false, precum şi cunoaşterea de către inculpată a atribuţiilor de serviciu pe care le avea rezulta în mod cert din declaraţiile acesteia.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpata O.C.M.. Inculpata O.C.M. în motivarea apelului a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a manifestat rol activ în cauză conform art. 4 C. proc. pen. şi nu a efectuat o cercetare judecătorească completă, situaţie în care nu a făcut o corectă individualizare a pedepselor aplicate, în mod nelegal s-a dispus la renunţarea la audierea martorilor din lucrări şi a soluţionat greşit latura civilă a cauzei.

Prin Decizia nr. 220A din 11 iulie 2012 pronunţată de Curtea d Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a dispus admiterea apelurilor declarate de către apelanţii inculpaţi I.F. şi O.C.M. şi de apelantele părţi responsabile civilmente Agenţia pentru Plăti, şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, cu consecinţa desfiinţării Sentinţei penale apelate nr. 30 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea a reţinut că în perioada noiembrie 1998 - iunie 2000, inculpatul I.F. a îndeplinit funcţia de ajutor în biroul arhivă, anexă la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, fiind angajat al Ministerului Apărării Naţionale care, prin ordinul Şefului Direcţiei Management Resurse Umane nr. 6 din 5 iunie 2000, în baza art. 43 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi art. 12 din Ordinul General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 44/1994, pe data de 15 iunie 2000 plutonierul major I.F., ajutor în biroul arhivă, anexă la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a fost trecut în rezervă prin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege.

În raport de acest ordin depus la dosar la solicitarea instanţei de apel, s-a constatat întemeiat motivul de apel invocat în cauză de partea responsabilă civilmente Ministerul Justiţiei, care a susţinut corect că inculpatul I.F. nu a fost prepusul său, acesta fiind angajat şi eliberat din funcţie de Ministerul Apărării Naţionale, instituţie care trebuia citată în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente.

Constatând nelegalitatea hotărârii apelate, s-a evidenţiat că judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, partea responsabilă civilmente, Ministerul Apărării Naţionale, aşa încât s-au admis toate apelurile declarate în speţă, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a sentinţa penală apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.

Împotriva acestei Decizii nr. 220/A din 1 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti s-a exercitat calea de atac a recursului de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

S-au invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate pentru următoarele argumente:

Ca motive de procedură, s-a apreciat că desfiinţarea sentinţei se poate dispune doar dacă partea nu a fost legal citată, ori în cauză toate părţile cauzei au fost legal citate, motiv pentru care apelul nu putea fi admis.

Astfel, s-a arătat că părţile dobândesc calitatea legală în condiţiile codului de procedură penală, aspecte care nu mai pot fi analizate după pronunţarea unei hotărâri de primă instanţă, în calea de atac a apelului, cu atât mai mult cu cât introducerea în cauză a acestora nu a fost solicitată de partea civilă, singura în măsură să formuleze o astfel de cerere.

Concret, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale ale comitentului pentru fapta prepusului, s-a apreciat că putea să admită apelul Ministerului Justiţiei şi să înlăture obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile.

În continuare au fost aduse argumente juridice şi de fapt ce pe fond ar justifica existenţa raportului de subordonare a inculpatului I.F. faţă de Ministerul Justiţiei în săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.

În concluzie, în baza cazurilor de casare de la pct. 10 şi 17² s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru judecarea apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 4207 din 19 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a casat decizia penală atacată şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, pentru continuarea judecării cauzei.

Instanţa supremă a arătat că în cauză părţile au fost legal citate, iar introducerea în cauză a Ministerului Apărării Naţionale ca parte responsabilă civilmente nu a fost solicitată de partea civilă.

Totodată, s-a subliniat caracterul devolutiv integral al căii de atac al apelului, aşa încât în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile ale comitentului pentru fapta prepusului, putea să admită apelul Ministerului Justiţiei şi să înlăture obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile.

De asemenea, instanţa supremă a arătat că împotriva inculpatului I.F. au fost înregistrate mai multe dosare, cu fundament faptic asemănător, fiind pronunţate în unele cauze hotărâri judecătoreşti care au urmat şi toate căile de atac, până la nivelul instanţei supreme.

Instanţa de recurs a subliniat şi aspectul de fond vizând contextul că parte responsabilă civilmente a figurat întotdeauna Ministerul Justiţiei, dar şi a împrejurării că prin Decizia nr. 75 din 9 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dezbătut efectiv această problemă juridică şi s-a stabilit că Ministerul Apărării Naţionale nu are calitatea de parte responsabilă civilmente, astfel că nu răspunde solidar cu inculpatul I.F. la repararea pagubei.

Instanţa supremă a arătat că în rejudecarea apelurilor, cu caracter devolutiv integral, instanţa învestită - Curtea de Apel Bucureşti - trebuie să hotărască la modul efectiv asupra acestei probleme juridice vizând persoana care are calitatea de parte responsabilă civilmente în cauză. Pe cale de consecinţă,a mai arătat instanţa supremă, se impune continuarea judecăţii din apel de la stadiul imediat prealabil pronunţării deciziei, toate actele procedurale întocmite rămânând valabile.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti - secţia a II-a penală, la data de 29 ianuarie 2013, sub nr. 2023/2/2013* (299/2013).

La termenul de judecată din data de 16 aprilie 2013, apelantul inculpat I.F. a declarat că înţelege să-şi retragă apelul formulat în cauză.

De asemenea, la acelaşi termen, inculpata O.C.M., prin avocat, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina sa, în sensul înlăturării alin. (5) din art. 215 C. pen., arătând că prejudiciul din cauză nu a fost stabilit cu certitudine, prejudiciul fiind recuperat, reţinându-se doar penalităţi de întârziere. Aceasta a mai arătat că doreşte să beneficieze de prevederile art. 320¹ C. proc. pen., sens în care a şi dat declaraţie, fiind ataşată la dosar, solicitând reindividualizarea pedepsei aplicate, în susţinerea apelului fiind depuse o serie de înscrisuri referitoare la circumstanţele personale ale inculpatei.

Prin Decizia penală nr. 127/A din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de apelanta inculpată O.C.M..

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de inculpata O.C.M., Ministerul Justiţiei şi Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 30 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, în fond:

În baza art. 320 C. proc. pen. a respins ca tardiv formulată cererea inculpatei O.C.M. de judecare a cauzei în procedura simplificată.

A redus pedeapsa aplicată inculpatei O.C.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 C. pen., de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare.

În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatei O.C.M. în pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 14 C. proc. pen., art. 998 şi urm. C. civ. a obligat în solidar inculpaţii I.F., acesta în solidar şi cu partea responsabilă civilmente Ministerul Justiţiei, şi L.G. şi O.C.M., aceştia şi în solidar cu partea responsabilă civilmente Agenţia pentru Prestaţii Sociale a Municipiului Bucureşti, la plata de despăgubiri civile, după cum urmează:

- 521.289,23 lei către partea civilă RATB;

- 12.858,24 lei către partea civilă Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale, sector 1 Bucureşti;

- 116.430 lei către partea civilă Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti M. S.A.;

- 1.935.575,09 lei către partea civilă Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti;

- 402 lei către partea civilă Consiliul Local Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale;

- 8.438 lei către partea civilă Consiliul Local Sector 2 - Direcţia de Venituri Buget - Local Sector 2;

- 14.841,68 lei către partea civilă Consiliul Local Sector 3 - Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 3.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele aspecte:

Curtea a constatat că faptele reţinute în sarcina apelantei inculpate există şi întrunesc în drept - obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată.

Probele administrate în cauză, care nu au fost infirmate în cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc situaţia de fapt reţinută, respectiv că inculpata în perioada aprilie 1998 - iunie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la intervale scurte de timp, după acelaşi mod de operare şi în împrejurări similare, în calitate de funcţionară a DGMPS Bucureşti şi membră în comisia de aplicare a Decretul-Lege Nr. 118/1990, constituită la nivelul mun. Bucureşti, nu a respins, a acceptat promisiunea ori a pretins şi a primit diverse foloase ce nu i se cuveneau, în sumă totală de 1.560 RON de la învinuiţii intermediari, dar şi direct de la învinuiţii beneficiari, în scopul de a face un act contrar îndatoririlor de serviciu, fapte ce întrunesc atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (290 fapte).

Având în vedere calitatea inculpatei de la momentul săvârşirii faptelor, în mod corect tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Totodată, faptele aceleiaşi inculpate, care, în perioada aprilie 1998 - iunie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la intervale scurte de timp, după acelaşi mod de operare şi în împrejurări similare, a falsificat deciziile emise în calitate de membră a Comisiei de aplicare a Decretului-Lege Nr. 118/1990, pe care le-a remis (direct ori prin intermediari) către învinuiţii beneficiari pentru ca aceştia să inducă în eroare instituţiile care acordau drepturile ori facilităţile prev. de Decretul-Lege nr. 118/1990, folosind documentele false, ajutând astfel ca învinuiţii beneficiari să obţină foloase materiale injuste (indemnizaţii lunare, permise de călătorie gratuite, scutire de impozite, etc., acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990), prejudiciul cauzat fiind evaluat la suma de 1.387.918 RON, întrunesc atât pe latură obiectivă, cât şi pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (276 fapte).

Modul în care inculpata a acţionat, demonstrează că susţinerile sale iniţiale în sensul că nu a cunoscut caracterul fals al adeverinţelor de strămutat şi că foarte târziu a avut anumite bănuieli cu privire la realitatea şi legalitatea acestor adeverinţe sunt vădit neîntemeiate şi contrare probelor administrate în cauză.

Astfel, faptul că deciziile erau emise în lipsa unor cereri scrise din partea beneficiarilor, împrejurarea că, în numeroase situaţii, inculpata redacta astfel de cereri şi le semna în mod fals în numele petenţilor, faptul că inculpata nu certifica pentru conformitate actele doveditoare de stare civilă, că atât primirea cererilor, cât şi predarea deciziilor de strămutat se făcea de la şi către terţe persoane - intermediari, de la care primea diverse bunuri necuvenite, respectiv că intermediarii nu se legitimau printr-o procură specială prevăzută de metodologia de lucru a comisiei din care făcea parte inculpata, numărul extrem de mare de adeverinţe neînsoţite de alte înscrisuri doveditoare ale strămutării, toate aceste împrejurări dovedesc fără umbră de îndoială că inculpata a conştientizat şi acceptat posibilitatea ca adeverinţele să fie falsificate şi a falsificat deciziile de strămutat prin inserarea datelor nereale din adeverinţe.

În plus, inculpata a prevăzut şi cel puţin a acceptat ca deciziile emise să fie ulterior folosite la instituţiile abilitate pentru acordarea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu consecinţa păgubirii patrimoniului acestor instituţii.

Astfel, fiind audiată, la datele de 16 iulie 2009 şi 29 septembrie 2009, inculpata O.C.M. a recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, din declaraţiile inculpatei rezultând cu claritate că, deşi a cunoscut sau cel puţin a avut o bănuială serioasă că adeverinţele prezentate de diverşii intermediari sunt false, aceasta a acceptat posibilitatea ca şi deciziile de strămutat să fie falsificate prin inserarea de date nereale, atitudinea inculpatei fiind determinată în mare măsură de foloasele necuvenite obţinute în schimbul deciziilor falsificate.

Faptul că inculpata, care are studii juridice, a recunoscut în cursul urmăririi penale infracţiunile săvârşite, confirmă o dată în plus reprezentarea subiectivă, pe care aceasta a avut-o cu privire la faptele imputate, fiind cu desăvârşire exclusă ideea săvârşirii faptelor din culpă.

Prin urmare, încadrarea juridică este corectă şi corespunzătoare stării de fapt dovedite.

Referitor la solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul eliminării dispoziţiilor alineatului 5 al art. 215 C. pen. referitor la producerea unor consecinţe deosebit de grave, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, atâta timp cât prejudiciul produs în cauză se încadrează în dispoziţiile articolului menţionat, fiind dovedit de materialul probator administrat în cauză, mai ales de listele cu debitele restante prezentate de părţile vătămate, pe care inculpata nu le-a contestat.

Totodată, apelanta inculpată nu a argumentat de ce nu se poate reţine acest prejudiciu, respectiv nu a făcut dovada faptului că s-a achitat o parte din respectivul prejudiciu în aşa fel încât cuantumul acestuia să fie mai mic decât cel prevăzut de art. 215 alin. (5) C. pen. raportat la art. 146 C. pen.

Susţinerile sale în sensul că, de fapt, în cauză au fost solicitate doar penalităţi de întârziere nu sunt reale, faţă de constituirile de parte civilă formulate în cauză şi aflate în dosarul tribunalului.

Totodată, susţinerile apelantei inculpate în sensul că aceste debite ar trebui imputate beneficiarilor faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală nu pot fi primite, câtă vreme este vorba de fapte continuate pentru care inculpaţii răspund în solidar, întrucât aceştia sunt participanţi la comiterea lor.

Încadrarea juridică dată faptei de înşelăciune este exactă, fiind aplicabile dispoziţiile alin. (5) privind consecinţele deosebit de grave, întrucât prin contribuţia sa importantă, conjugată cu contribuţia celorlalţi inculpaţi intermediari, inculpata a facilitat inducerea în eroare a instituţiilor statului, de către inculpaţii beneficiari cu consecinţa producerii unui prejudiciu, calculat prin însumarea tuturor prejudiciilor rezultate din actele materiale realizate, ce a atins pragul consecinţelor deosebit de grave. Astfel, prin modul în care s-au conjugat acţiunile infracţionale în cauză, inculpata a acceptat producerea rezultatului păgubitor.

Cu privire la celelalte critici formulate de apelanta inculpată, referitoare la neexercitarea rolului activ al instanţei de fond în efectuarea unei complete cercetări judecătoreşti precum şi de aplicarea art. 329 C. proc. pen., Curtea constată că sunt vădit nefondate, întrucât pe parcursul amplei cercetări judecătoreşti desfăşurate în prezenta cauză, au fost reaudiaţi inculpaţii principali, intermediari şi beneficiari şi unii din martorii propuşi prin rechizitoriu, nefiind nelegală renunţarea la martorii propuşi de acuzare atâta timp cât s-a considerat că readministrarea acestei probe testimoniale nu mai este utilă, existând aspecte de fapt şi de drept lămurite deja, prin declaraţiile celorlalţi martori pe care instanţa de fond i-a audiat,în mod nemijlocit.

În ceea ce priveşte cererea apelantei inculpate de aplicarea a dispoziţiilor art. 320 ind. 1 C. proc. pen., Curtea a constatat că a fost tardiv formulată şi a respins-o ca atare, având în vedere Ordonanţa nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care a fost publicată în M.Of. nr. 931/29.12.2011.

În actul normativ menţionat se arată la art. XI că referitor la cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanţă începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Prin urmare, sentinţa apelată a fost pronunţată la data de 16 ianuarie 2012, dezbaterile având loc la data de 12 decembrie 2011, aşa încât la primul termen de judecată imediat următor, respectiv în faţa instanţei de apel, apelanta inculpată trebuia să solicite aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ C. proc. pen., acestea neaplicându-se fără solicitarea expresă a inculpatei, conform prevederilor art. 320 ind. 1 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, însă, apelanta inculpată a solicitat aplicarea acestor dispoziţii doar la primul termen cu procedura legal îndeplinită în faţa instanţei de apel învestită cu continuarea judecăţii apelurilor, Decizia penală nr. 4207 din 19 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizând în mod expres că se impune continuarea judecăţii din apel de la stadiul imediat prealabil pronunţării Deciziei nr. 220/A din 1 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, toate actele procedurale întocmite rămânând valabile.

Astfel cum se poate observa din încheierea din data de 11 mai 2012 şi din motivele de apel depuse la dosar de către apelanta inculpată, apelanta nu a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 320 ind. 1 C. proc. pen., iar la data de 15 iunie 2012 - după repunerea cauzei pe rol - cauza s-a amânat pentru lipsa relaţiilor solicitate Ministerului Apărării Naţionale, ultimul termen fiind la data de 11 iulie 2012, când au avut loc şi dezbaterile în faţa instanţei de apel, când iarăşi apelanta inculpată nu a solicitat aplicarea art. 320 ind. 1 C. proc. pen.

Prin urmare, anterior pronunţării Deciziei penale nr. 220A din 1 iulie 2012 în faţa instanţei de apel au fost mai multe termene de judecată, cu procedura legal îndeplinită, la care apelanta inculpată nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 320 ind. 1 C. proc. pen., aşa încât fiind depăşit stadiul procesual până la care trebuia să se solicite judecarea cauzei în procedura simplificată, Curtea va respinge, ca tardiv formulată cererea inculpatei O.C.M. de judecare a cauzei în procedura simplificată.

Referitor însă la individualizarea pedepselor aplicate inculpatei, Curtea a constatat că se impune reducerea pedepsei aplicate acesteia pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 C. pen., de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare, având în vedere timpul scurs de la săvârşirea faptelor, împrejurarea că inculpata a regretat fapta comisă, conştientizând că fapta săvârşită, pentru care a realizat beneficii relativ mici, a implicat-o într-un număr foarte mare de procese desfăşurate din anul 2000 până în prezent, vârsta inculpatei, situaţia sa familială, profesională şi socială rezultată din actele depuse în circumstanţiere, ţinând cont de contribuţia acesteia la comiterea faptelor deduse judecăţii, de lipsa antecedentelor penale la data comiterii faptelor, dar şi de împrejurarea că prin Decizia penală nr. 75 din 9 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă, inculpatei O.C.M. i s-a aplicat pentru o faptă similară pedeapsa de 4 ani închisoare pentru un număr mai mare de acte materiale (746 de acte materiale, care însumate au creat un prejudiciu total de 20.133.698.469 ROL), decât cel din prezenta cauză (276 de acte materiale).

Pe de altă parte, o reducere mai însemnată a pedepsei aplicate nu s-a impus, faţă de numărul mare de acte materiale, de cuantumul prejudiciului produs, de atingerea adusă prestigiul instituţiilor publice, inculpata săvârşind fapta în calitatea de funcţionar al DGMPS Bucureşti şi membră în comisia de aplicare a Decretul-Lege Nr. 118/1990.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire al art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 80 C. pen. Curtea a constatat că s-a făcut o justă individualizare prin raportare la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Împotriva acestei decizii penale au formulat recurs părţile responsabile civilmente Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, sub aspectul laturii civile.

Prin Decizia penală nr. 530 din 13 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins ca nefondate, recursurile declarate de părţile responsabile civilmente Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei împotriva Deciziei penale nr. 127/A din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind şi pe inculpaţii I.F., O.C.M. şi L.G.. A obligat recurentele părţi responsabile civilmente la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii penale, inculpata O.C.M. a formulat contestaţie în anulare. A susţinut prin motivele sale scrise că Înalta Curte, la momentul judecării recursului nu s-a pronunţat şi cu privire la intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale a inculpatei. A arătat că faţă de data săvârşirii faptelor, aprilie 1998 - iunie 2000, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în iunie 2008.

Examinând contestaţia în anulare formulată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Din coroborarea dispoziţiilor art. 386 cu cele ale art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen., rezultă că hotărârile date în recurs, nu pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atât timp cât inculpata nu a exercitat calea de atac a recursului şi nu a invocat aspecte de nelegalitate cu privire la decizia penală pronunţată de instanţa de apel. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată trecând peste recurs, omisso medio.

Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat recurs sau care, declarând recurs, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva deciziei penale pronunţate de instanţa de apel, nu are deschisă calea extraordinară a contestaţiei în anulare prevăzută de art. 386 - 392 C. proc. pen.

Atribuţiile instanţei de control judiciar în contestaţie în anulare se referă la verificarea aspectelor care se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi, cât timp inculpata nu a declarat recurs, criticile sunt formulate omisso medio şi nu pot fi primite de această instanţă.

Astfel, inculpata nu a formulat recurs împotriva Deciziei penale nr. 127/A din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care să invoce aplicarea dispoziţiilor privitoare la prescripţia răspunderii penală. În cauză au formulat recurs, doar sub aspectul laturii civile, părţile responsabile civilmente Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei. În mod corect, Înalta Curte, în judecarea recursului în Dosarul nr. 2023/2/2012* s-a pronunţat doar cu privire la aspectele invocate de părţile menţionate, fără a face referire la aspectele de natură penală, neinvocate pe calea recursului de către inculpată, însă susţinute pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 530 din 13 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Va obliga contestatoarea O.C.M. la plata sumei de 100 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea O.C.M. împotriva Deciziei penale nr. 530 din 13 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2023/2/2012*.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 207/2014. Penal. Falsul în înscrisuri sub...		ICCJ. Decizia nr. 2118/2014. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 2096/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2096/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs