ICCJ. Decizia nr. 2059/2014. Penal. Alte cereri privind judecata în fond. Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2059/2014
Dosar nr. 3947/2/2014
Şedinţa publică din data de 18 iunie 2014
Asupra contestaţiei de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 253 din 16 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 3947/2/2014, în conformitate cu art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (7), alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunţate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13, pe numele persoanei solicitate C.S.
S-a constatat că persoana solicitată nu a consimţit la predare.
S-a respins, ca nefondată, cererea de amânare a predării, formulată de persoana solicitată.
S-a dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile din Regatul Suediei, cu respectarea drepturilor conferite de la regula specialităţii.
S-a dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 16 iunie 2014 până la data de 15 iulie 2014, inclusiv.
S-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută, pe o durată de 24 de ore, la data de 15 iunie 2014, începând cu ora 19:50.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin adresa din data de 16 iunie 2014, înregistrată la aceeaşi dată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea arestării şi predării către autorităţile din Regatul Suediei a persoanei solicitate C.S., în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunţate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13.
Persoana solicitată a fost adusă în faţa Curţii în stare de reţinere, această măsură fiind dispusă în ceea ce o priveşte de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, potrivit art. 100 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 republicată raportat la art. 209 C. proc. pen., prin ordonanţa emisă în Dosarul nr. 1056/II-5/2014, pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 15 iunie 2014, ora 19:50 şi până la data de 16 iunie 2014, ora 19:50.
Asistenţa juridică a persoanei solicitate a fost asigurată de avocatul I.P., din cadrul Baroului Bucureşti, desemnat din oficiu.
Persoana solicitată nu a consimţit la predare şi, fiind ascultată, potrivit art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 republicată, nu a formulat obiecţii în ceea ce priveşte identitatea şi nici nu a invocat vreun motiv de neexecutare a mandatului european de arestare emis pe numele său, dintre cele prevăzute în art. 98 alin. (1) şi alin. (2) din aceeaşi lege.
Cu ocazia audierii, persoana respectivă a solicitat amânarea predării, până la data de 15 septembrie 2014, invocând, ca unic motiv al acestei cereri, dorinţa de a-şi întreţine copilul minor aflat pe teritoriul României şi a precizat că, în cazul predării sale către autorităţile din statul emitent al mandatului european de arestare, nu renunţă la drepturile conferite de regula specialităţii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că, în privinţa persoanei solicitate C.S. (cetăţean român cu domiciliul în Regatul Suediei, dar cu reşedinţa în România), a fost emis la data de 27 mai 2014, de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunţate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13, un mandat european de arestare, potrivit căruia aceasta este suspectată de comiterea, pe teritoriul statului suedez, a trei infracţiuni, şi anume atac deosebit de grav şi ameninţare ilegală (presupus săvârşite la data de 26 mai 2013) şi abuz corporal (presupus comisă la data de 28 octombrie 2012), prevăzute în capitolul 3 art. 6 alin. (1), capitolul 4 art. 5 alin. (1) şi respectiv capitolul 3 art. 5 C. pen. suedez şi pedepsite cu închisoare de maximum 6 ani (în cazul infracţiunii de atac deosebit de grav), 2 ani (în cazul infracţiunii de abuz corporal) şi respectiv 1 an (în cazul infracţiunii de ameninţare ilegală) şi prezintă riscul de sustragere.
În sarcina persoanei solicitate, s-a reţinut în fapt că, la data de 26 mai 2013, într-un apartament din oraşul Kalmar, cu intenţie, folosind un obiect contondent asimilat unei arme, a lovit-o de mai multe ori pe persoana vătămată A.H., inclusiv după ce aceasta a căzut la podea, cauzându-i fracturi şi excoriaţii la nivelul nasului şi al tibiei piciorului drept şi, în aceeaşi împrejurare, ţinând în mână un cuţit, a ameninţat-o cu moartea pe aceeaşi persoană vătămată, căreia i-a cauzat astfel o stare de teamă.
De asemenea, s-a reţinut că, în noaptea de 28 octombrie 2012, într-un centru comercial din acelaşi oraş, le-a lovit cu pumnul pe persoanele vătămate V.H.L. şi V.H.H., cauzându-le dureri şi vătămări corporale.
Curtea a mai constatat că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplineşte toate condiţiile de formă şi de conţinut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Totodată, Curtea a constatat că una dintre infracţiunile care fac obiectul anchetei penale desfăşurate de către autorităţile judiciare suedeze (şi anume aceea de atac deosebit de grav), sancţionată de legea statului respectiv cu pedeapsa închisorii de maximum 6 ani, nu este supusă verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, potrivit art. 96 alin. (1) pct. 14 teza a II-a din Legea nr. 302/2004 republicată, condiţie care este însă oricum îndeplinită, întrucât fapta presupus săvârşită de persoana solicitată este incriminată şi de legea penală română, ca infracţiune de vătămare corporală gravă, conform art. 182 vechiul C. pen. (art. 194 noul C. pen.).
De asemenea, în cazul celorlalte două presupuse infracţiuni (şi anume acelea de ameninţare ilegală şi abuz corporal), pentru care legea statului emitent al mandatului european de arestare prevede pedepse mai mici de 3 ani închisoare, Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări, faptele imputate persoanei solicitate fiind incriminate şi de legea penală romană, ca infracţiuni de ameninţare şi lovire sau alte violenţe, potrivit art. 193 vechiul C. pen. (art. 206 noul C. pen.) şi respectiv art. 180 vechiul C. pen. (art. 193 noul C. pen.).
În acelaşi timp, Curtea a constatat că, în privinţa persoanei solicitate, nu este incident niciun motiv, obligatoriu sau opţional, de refuz al executării mandatului european de arestare emis pe numele acesteia, dintre cele prevăzute în art. 98 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Drept urmare, chiar dacă persoana solicitată nu a consimţit la predare, Curtea a constatat că, în speţă, nu există temei pentru a fi refuzată punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele său de către autoritatea judiciară competentă a statului suedez, astfel că, ţinând seama de necesitatea executării acestuia, prin prisma principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile deciziei-cadru a consiliului nr. 2002/584/JAI, dar şi de toate împrejurările cauzei, între care se remarcă aceea a suspectării persoanei solicitate de comiterea unei infracţiuni grave de violenţă, aceea a condamnării definitive anterioare a acesteia, de către o instanţă suedeză, pentru infracţiuni de aceeaşi natură cu cele care au motivat emiterea mandatului prezentat instanţei române, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar (dosar Parchetul) şi, nu în ultimul rând, aceea a riscului ca persoana solicitată să se sustragă de la urmărirea penală efectuată pe teritoriul statului suedez, pe care l-a părăsit fără vreun motiv, deşi avea stabilit acolo în mod legal domiciliul, revenind în ţara de origine, împreună cu familia, a admis, potrivit art. 107 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (7), alin. (10) din Legea nr. 302/2004 republicată, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dispunând punerea în executare a mandatului respectiv, prin predarea persoanei solicitate către autorităţile din Regatul Suediei, cu respectarea drepturilor conferite acesteia de regula specialităţii.
Cererea persoanei solicitate, de amânare a predării, a fost respinsă, sens în care Curtea a constatat că, în privinţa acesteia, nu este incident niciun motiv, obligatoriu sau opţional, dintre cele prevăzute în art. 112 alin. (1) raportat la art. 58 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, care să justifice o astfel de măsură.
În mod particular, Curtea a constatat că fiica minoră a persoanei solicitate, C.R., are vârsta de 7 ani, fiind născută la data de 1 ianuarie 2007, iar, în speţă, nu s-a dovedit nicio împrejurare specială, în raport cu care să se poată aprecia în mod rezonabil că predarea imediată a tatălui său ar avea consecinţe grave pentru aceasta. Astfel, în declaraţia formulată în faţa Curţii, persoana solicitată a precizat în mod expres că, în cazul predării sale către autorităţile suedeze, fiica minoră va rămâne în îngrijirea mamei, care se află în România şi are posibilităţi materiale să o întreţină.
În vederea predării persoanei solicitate, Curtea a dispus arestarea acesteia, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 16 iunie 2014 şi până la data de 15 iulie 2014, inclusiv.
Referitor la această măsură, Curtea a constatat că este intrinsecă punerii în executare a mandatului european de arestare, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (10), alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată, predarea persoanei solicitate către autorităţile suedeze, în baza mandatului respectiv, nu se poate realiza decât în stare de arest.
S-a constatat că, anterior arestării, persoana solicitată a fost reţinută, pe o durată de 24 de ore, la data de 15 iunie 2014, începând cu ora 19:50.
I. Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie persoana solicitată C.S., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 iunie 2014.
În dezbateri, contestatorul, persoana solicitată C.S., prin apărător din oficiu, a solicitat admiterea contestaţiei, şi în principal desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pe fond respingerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, pe numele persoanei solicitate C.S., deoarece arestarea nu este necesară şi nu există pericol ca persoana solicitată C.S. să se sustragă de la executarea acestui mandat.
În subsidiar, a solicitat amânarea predării contestatorului persoana solicitată C.S., deoarece acesta nu a consimţit la predare şi are un minor în vârstă de 7 ani care va rămâne în ţară în grija mamei sale, iar predarea imediată a acestuia ar avea consecinţe grave asupra minorului.
Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată C.S., Înalta Curte constată că este nefondată pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Alin. (2) al acelui text statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile deciziei-cadru a consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.”
Din dispoziţiile art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004 rezultă că rolul instanţei române, în această procedură, se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.
Cât priveşte conţinutul şi forma mandatului european de arestare, acestea sunt prevăzute în art. 86 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare trebuind să conţină, pe lângă celelalte elemente stipulate în mod expres, şi indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 88 şi art. 96 din prezenta lege.
Din actele cauzei se constată ca fiind îndeplinite cerinţele legii, dat fiind faptul că autorităţile suedeze au menţionat expres, că la baza solicitării adresate autorităţilor judiciare române a stat mandatul european de arestare emis la data de 27 mai 2014 de către Parchetul din Kalmar, în baza hotărârii pronunţate de Judecătoria din Kalmar la data de 27 martie 2014, în Dosarul nr. B 643-13, pe numele persoanei solicitate C.S.
În atare condiţii, instanţa de fond în mod corect a dispus executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Regatul Suediei.
În cauză nu există niciun impediment privind punerea în executare şi predarea către autorităţile suedeze a persoanei solicitate, neexistând niciunul din motivele de refuz a executării mandatului european de arestare, prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004
Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a dispus arestarea persoanei solicitate, conform art. 103 alin. (10) din Legea nr. 302/2004, având în vedere că aceasta nu şi-a dat acordul în vederea predării către autorităţile suedeze, conform declaraţiei aflată la dosarul instanţei de fond, ceea ce echivalează cu o lipsă de cooperare cu autorităţile judiciare din statul solicitant, existând astfel riscul să se sustragă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată C.S. împotriva sentinţei penale nr. 253 din 16 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi o va obliga la 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 320 RON reprezentând onorariul avocatului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată persoana solicitată C.S. împotriva sentinţei penale nr. 253 din 16 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă persoana solicitată la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2036/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 207/2014. Penal. Falsul în înscrisuri sub... → |
|---|
