ICCJ. Decizia nr. 2147/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2147/2014
Dosar nr. 363/1/2014
Şedinţa publică din 25 iunie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 4 din 04 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia penală, în dosarul nr. 6104/118/2009, s-a dispus în baza art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 10 din Legea nr. 143/2000 condamnarea inculpatului T.V. la o pedeapsă de 13 (treisprezece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de organizare de trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 65 C. pen. raportat la art. 66 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive a inculpatului cu începere de la data de 31 octombrie 2008 la 28 noiembrie 2008.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) şi la art. 10 din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpata K.V.L. la o pedeapsă de 10 (zece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 65 C. pen. raportat la art. 66 C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit a teza II şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive a inculpatei cu începere de la data de 31 octombrie 2008 la 28 noiembrie 2008.
În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) şi la art. 10 din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul Z.A.M. la o pedeapsă de 10 (zece) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 65 C. pen. raportat la art. 66 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive a inculpatului cu începere de la data de 31 octombrie 2008 la 28 noiembrie 2008.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa nr. 155D/P/2009 din data de 17 iunie 2009 înregistrat la această instanţă sub nr. 6104/118/2009 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:
1. T.V. porecla „M." pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000.
2. K.V.L., fostă Z., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
3. Z.A.M., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Din perspectiva apărărilor formulate de inculpatul T.V., instanţa de fond a reţinut că au existat convorbiri telefonice din care rezultă că inculpaţii l-au coordonat pe T.E., iar probele administrate în cauză în determinarea implicării lui T.V. sunt legale şi convingătoare .
S-a reţinut în sarcina acestui inculpat că în luna octombrie 2008 a organizat şi condus transportul cantităţii de 9,993 kg cocaină provenită din America de Sud de către T.E. recrutat în acest scop sub coordonarea sa, de către K.V.L. şi Z.A.M.
În acest sens s-a reţinut că la data de 06 octombrie 2008 Direcţia Poliţiei de Frontieră Constanţa s-a sesizat din oficiu cu privire la existenţa unui grup infracţional organizat transfrontalier implicat în traficul de droguri de mare risc. Din primele verificări s-a stabilit că I.M. a desfăşurat împreună cu alte persoane activităţi de traficare a cocainei din America de Sud şi Europa. De asemenea, a rezultat că I.M. şi T.V. erau organizatorii unei reţele de narcotraficanţi cu ramificaţii în America Centrală şi America de Sud precum şi în Europa de Vest.
Din cercetările efectuate a reieşit că cei doi au intenţionat să organizeze aducerea unui transport de cocaină din Costa Rica. La data de 25 octombrie 2008 a fost depistat pe aeroportul Schiphol din Amsterdam venind din Sao Paulo Brazilia, T.E. având în bagaje cantitatea de 9.9993 kg cocaină. Din documentele comunicate prin comisie rogatorie de autorităţile din Olanda a rezultat că acesta a călătorit pe ruta Bucureşti - Milano- Amasterdam - Sao Paulo -Amsterdam.
Din procesul-verbal de control al bagajelor şi bunurilor inculpatului T.E. a rezultat că s-au descoperit trei extrase de cont pe numele acestuia pe verso al unui extras fiind menţionat 117xxx M., aceasta fiind persoana cu care inculpatul T.V. a purtat discuţii.
Din sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Haarlem la 10 februarie 2009 rezultă că în baza probelor administrate instanţa a stabilit că inculpatul T.E. a introdus pe teritoriul Olandei 9.993 grame cocaină faptă pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 40 luni închisoare cu executare.
S-a reţinut că inculpatul a coordonat transportul cantităţii de 10 kg cocaină din Brazilia în Olanda, drogul fiind transportat de T.E. ce a fost depistat pe aeroportul Scbiphol, fiind condamnat de instanţele olandeze la pedeapsa de 40 luni închisoare.
Tribunalul Constanţa nu a considerat relevant faptul că la audiere, T.E. conform declaraţiei sale nu a relatat că îl cunoaşte pe inculpatul T.V. sau pe ceilalţi inculpaţi, în condiţiile în care nici unul dintre cei trei inculpaţi din prezenta cauză nu recunosc faptele.
Cu ocazia audierii acesta a arătat că într-adevăr pe data de 25 octombrie a sosit la Scbiphol din Brazilia, că a avut asupra sa 2 geamantane în care mai târziu a rezultat că era cocaină şi că urma să primească o recompensă de 2000 euro dacă le lua cu dânsul.
Inculpatul T.E. a precizat că era important că va primi 20.000 euro şi de aceea nu s-a gândit la consecinţe.
Din procesul-verbal de audiere a rezultat în ce împrejurări a plecat inculpatul T.E. din România şi scopul pentru care a plecat. Astfel, a plecat cu avionul la Milano, a declarat la bagaje o geantă sport de aproximativ 9 kg şi laptopul la bagaje de mână, a rămas pe aeroportul Milano 7 ore timp în care a mâncat, a dormit şi a aşteptat avionul pe care trebuia să-l ia, nu a plecat de pe aeroport, a aşteptat să-şi iau tichetul de KLM de la Amsterdam spre Sao Paulo.
Acesta a rezolvat problema tichetului în Bucureşti pe 15 octombrie. A vorbit cu domnişoara de la agenţia de turism, iar despre plecarea sa ştia mama, soţia, sora acestuia. S-a despărţit de soţie cu câteva zile înainte de a pleca în excursie, urmând să se despartă oficial după ce se întorcea în ţară.
De asemenea incupatul T.E. a precizat în apărarea sa că nu a ştiut că ia droguri, recunoscându-şi prostia că a luat acele pachete.
A cunoscut o persoană care l-a invitat să bea o bere. Nu era român şi inculpatul dorea puţină companie. A vorbit cu acea persoană în engleză. S-au întâlnit în holul hotelului şi au ieşit împreună două seri.
Persoana stătea la acelaşi hotel la etajul 6 sau 7, iar inculpatul la etajul 8. El a venit o singură seară la inculpat în cameră. Este adevărat că M. este singurul bărbat, cu care a avut contact, s-a întâlnit şi că nu a ştiut unde trebuie să ajungă drogurile.
Potrivit dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen. urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Din interpretarea textului, a rezultat că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai pentru trimiterea în judecată, neputând constitui temei de condamnare.
În faza procesuală a judecăţii în acord cu dispoziţiile art. 289 C. proc. pen., probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate de instanţă prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Numai în urma unei asemenea verificări, cu respectarea acestor principii fundamentale, obligatorii în faza cercetării judecătoreşti şi exercitând un rol activ, potrivit dispoziţiilor art. 287 C. proc. pen., instanţa trebuie să ajungă, motivat, la o soluţie temeinică şi legală, ca rezultat care exprimă adevărul impus de probele administrate în mod legal.
Referitor la prezumţia de nevinovăţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007 a reţinut că la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe.
Tribunalul a considerat că în această cauză probele în acuzare au un caracter cert, sunt decisive şi sunt legale, nelăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului T.V. sau a celorlalţi doi respectiv K.V.L. şi Z.A.M.
Nu s-a impus a se da eficienţă regulii potrivit căreia orice îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo), deoarece probele în acuzare au un caracter cert, sunt decisive şi sunt legale.
În cauză, în susţinerea acuzării au fost administrate aşa cum a reţinut instanţa de fond următoarele mijloace de probă: procesul verbal de sesizare din 6 octombrie 2008; procesele-verbale întocmite de către lucrătorii de poliţie judiciară la datele de 7, 8, 14, 16 şi 17 octombrie 2008; sesizarea autorităţilor olandeze întocmită de Inspectoratul General al Poliţiei Române la 21 octombrie 2008; procesul verbal întocmit de lucrătorii de poliţie judiciară la 23 şi 27 octombrie 2008; adresa din 29 octombrie 2008 a SC A.C.R. SRL Bucureşti şi anexa la aceasta; adresa din 30 octombrie 2008 a Băncii Comerciale Române şi anexa la aceasta; procesele-verbale din 30 octombrie 2008 de depistare a inculpaţilor T.V., Z.A.M. şi K.V.L.; procesul verbal de percheziţie corporală a inculpatului T.V.; procesul verbal din 30 octombrie 2008 de percheziţie la locuinţa inculpatului T.V.; procesul verbal din 30 octombrie 2008 de percheziţie asupra autoturismului marca O.V. utilizat de Z.A.M.; procesul verbal din 31 octombrie 2008 de ridicare facturi din autoturismului marca O.V. utilizat de Z.A.M.; facturile nr. F1 şi F2 din 15 octombrie 2008; procesele verbale de verificare a telefoanelor găsite şi ridicate de la inculpaţi; procesul verbal de percheziţie informatică din 18 decembrie 2008; procesul verbal din 12 decembrie 2008 de copiere a hard-disk-ului marca F.; declaraţiile martorei P.M.; procesul verbal de constatare întocmit de procuror la 15 ianuarie 2009; procesul-verbal din 30 octombrie 2008 de transcriere a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în baza autorizaţiilor emise în cauză; procesul-verbal din 5 noiembrie 2008 de transcriere a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate în baza autorizaţiei nr. 306/2008; declaraţiile inculpaţilor audiaţi în cauză; răspunsul Autorităţilor Judiciare din Olanda la cererea de comisie rogatorie formulată la data de 29 octombrie 2008; răspunsul Autorităţilor Judiciare din Olanda la cererea de comisie rogatorie formulată la data de 30 ianuarie 2009; mijloacele materiale de probă: telefonul mobil marca N.E. prevăzut cu cartela V., telefonul mobil marca I. prevăzut cu cartela C., cartela SIM C1 şi cartela SIM C2, toate ridicate de la inculpatul T.V. la 30 octombrie 2008, suportul cartelei C3, suportul cartelei C4 şi cartela SIM C5, având acelaşi număr de apel toate ridicate de la Z.A.M. la 30 octombrie 2008.
Referitor la percheziţia domiciliară la locuinţa inculpatului, când cu acea ocazie au fost ridicate din apartament o serie de documente, cartele telefonice precum şi laptopul, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost legală, deoarece potrivit art. 100 alin. (6) C. proc. pen. percheziţia se dispune după începerea urmăririi penale şi în baza autorizaţiei emisă de judecător.
La data de 30 octombrie 2008 s-a formulat cererea de efectuare a percheziţiei domiciliare şi s-a motivat că - la adresa susnumitului s-ar putea găsi documente din care rezultă vinovăţia învinuitului, se impune de asemenea ca de la acelaşi imobil să fie ridicat sistemul informatic al învinuitului în vederea efectuării unei percheziţii informatice în scopul de a se dovedi faptul că acesta a comunicat cu proprietarul cocainei.
Conform ordonanţei de începere a urmăririi penale, aceasta a început la data de 30 octombrie 2008 orele 13.10, autorizaţia a fost eliberată la ora 15.00.
Aceste chestiuni care constituie o parte din fondul apărării inculpaţilor au mai fost avute în vedere de către instanţă care a sesizat că în conformitate cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 modificat prin O.U.G. nr. 131/2006 „Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară anume desemnaţi potrivit art. 27 efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, sub directa coordonare şi controlul nemijlocit al acestora." iar potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege „dispoziţiile procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). „Actele întocmite de ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia".
Potrivit art. 27 Legea nr. 508/2004 „Ministerul Administraţiei şi Internelor va desemna nominal, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară care îşi vor desfăşura activitatea sub coordonarea procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism".
Urmărirea penală s-a efectuat în condiţiile corelării acestor texte de lege din perspectiva ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 21 octombrie 2008, ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 31 octombrie 2008, ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 21 octombrie 2008, ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 21 noiembrie 2008, ordonanţelor nr. 162/D/P/2008 din data de 19 noiembrie 2009 emise de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa dar şi a adresei din data de 23 februarie 2010 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Resurse Umane.
Tribunalul a constatat în aceste condiţii că urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa, organ de urmărire penală competent material potrivit art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 12 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 508/2004, prin delegare aşa cum impune să efectueze în mod obligatoriu urmărirea penală raportat la obiectul cauzei, respectiv - instigare la trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/200, pentru care au fost trimişi în judecata inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. prin actul de sesizare a instanţei.
Astfel actele de urmărire penală au fost efectuate din dispoziţia procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de către ofiţeri şi agenţi din cadru I.G.P.F. şi D.P.F.C., poliţişti care erau competenţi să efectueze acte de cercetare penală din dispoziţia procurorului deoarece îndeplinesc condiţiile prevăzute art. 9 rap. la art. 27 din Legea nr. 508/2004, în referire la art. 2 din Legea nr. 364/2004, în raport de actele nominalizate şi textele de lege corelative.
S-a sesizat că nu se poate reţine incidenţa disp. art. 197 alin. (2) C. proc. pen. care să implice refacerea urmăririi penale deoarece tribunalul nu a constatat încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează procesul penal.
Instanţa a constatat legalitatea probelor efectuate de organul de cercetare penală din dispoziţia procurorului de caz, respectiv legala cercetare penală efectuată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare din cadrul D.P.F.C., potrivit proceselor-verbale din perioada 6-10 octombrie 2008, raportat la obiectul cauzei.
Nu s-a constatat încălcarea disp. art. 210 C. proc. pen. deoarece organul de urmărire penală sesizat potrivit art. 221 C. proc. pen. şi-a verificat competenţa organul de cercetare penală al poliţiei judiciare D.P.F.C., trimiţând cauza, procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la data de 10 octombrie 2008, actele procesuale/procedurale efectuate până la aceasta dată respectiv procesele-verbale din perioada 06-10 octombrie 2008, fiind legale deoarece au fost efectuate de un organ competent, care au primit delegare ulterioară prin ordonanţa procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, pentru a efectua acte de cercetare penală.
Instanţa nu a putut reţine, de asemenea, nelegalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice ale inculpaţilor.
În cauza s-a dispus şi s-a efectuat interceptarea convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice ale inculpaţilor, existând autorizaţia judecătorului, nefiind relevant aspectul conform căruia aceasta a fost emisă înainte de începerea urmăririi penale, respectiv la data de 14 octombrie 2008, în condiţiile în care urmărirea penală a fost dispusă prin rezoluţia din data 30 octombrie 2008.
În interpretarea disp. art. 911 C. proc. pen. respectiv "interceptarea convorbirilor telefonice se realizează cu autorizaţia judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală", trebuie avută în vedere calitatea solicitantului şi nu alte aspecte colaterale aşa cum acreditează ideea apărarea.
Faţă de aceste motive, Tribunalul a considerat că interceptarea convorbirilor telefonice a fost efectuată în mod legal.
Tribunalul a constatat, de asemenea, în cauză legalitatea percheziţiei autoturismului utilizat de inculpatul Z.A.M. deoarece prin ordonanţa din data de 30 octombrie 2010, procurorul a dispus efectuarea unei percheziţii asupra autoturismului inculpaţilor de către organele de cercetare penală din cadrul I.G.P.F. s-a reţinut că martorii asistenţi ai acestei percheziţii au avut aceeaşi atitudine procesuală în faţa instanţei, în mod nemijlocit.
Astfel, la data de 30 octombrie 2008, organul de cercetare penală a efectuat percheziţia autoturismului nr. B-xxx, utilizat de inculpatul Z.A.M., ocazie cu care au ridicat mai multe obiecte şi înscrisuri ce au fost consemnate în procesul-verbal din data de 30 octombrie 2008, efectuat în prezenta inculpatului.
De asemenea, la data de 31 octombrie 2008, organul de cercetare penală nu efectuează o noua percheziţie asupra autoturismului indicat aşa cum se susţine, ci în continuarea cercetărilor, în lipsa inculpatului şi în prezenta a doi martori asistenţi, ocazie cu care au fost ridicate două facturi reprezentând biletele de avion emise pe numele T.E. şi C.G.
Tribunalul a apreciat că nu s-a efectuat o nouă percheziţie a autoturismului, care să necesite o nouă ordonanţă, potrivit art. 100 alin. (5) rap. la art. 106 C. proc. pen. a procurorului de caz, motiv pentru percheziţia este legală.
De asemenea, Tribunalul a apreciat că nu a avut loc încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor Z.A.M. şi K.V.L. în faza de urmărire penală potrivit art. 6 rap. la art. 172 C. proc. pen. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în condiţiile în care inculpaţii au fost audiaţi în prezenţa apărătorilor aleşi şi materialul de urmărire penală a fost prezentat în aceleaşi condiţii.
În aceste condiţii Tribunalul a apreciat că nu se impune anularea actelor şi refacerea acestora în prezenţa apărătorilor cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv art. 6 alin. (2) şi (4) rap. la art. 172 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 6 pct. 3 lit. c) şi d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 06 octombrie 2008 s-a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu de poliţiştii din cadrul Poliţiei de Frontieră, în care se consemnează că există indicii că numitul l.M. efectuează trafic de droguri din ţările Americii de Sud.
La data de 07 octombrie 2008 s-a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu unde se reţine că, l.M. şi T.V. au fost implicaţi în trafic de droguri.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 508/2004 urmărirea penală este obligatorie a fi efectuată de procuror, care poate să dispună ca anumite acte să fie efectuate de organele poliţiei judiciare.
Nu sunt incidente încălcări ale disp. art. 207 C. proc. pen., potrivit cu care organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează cercetare penală pentru orice infracţiune, care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare şi art. 208 C. proc. pen. care reglementează competenţa organelor de cercetare specială, care la lit. d), se referă la ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră în condiţiile derogării de la general prin norma specială respectiv art. 12 din Legea nr. 508/2004 care stabileşte competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi faptul că urmărirea penală pentru aceste fapte este obligatoriu a fi efectuată de procuror.
Astfel, din perspectiva ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 21 octombrie 2008, ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 31 octombrie 2008, ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 21 octombrie 2008, ordonanţei nr. 162/D/P/2008 din data de 21 noiembrie 2008, ordonanţelor nr. 162/D/P/2008 din data de 19 noiembrie 2009 emise de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Constanţa dar şi a adresei din data de 23 februarie 2010 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Resurse Umane, enunţate anterior, Tribunalul Constanţa a considerat că urmărirea penală s-a efectuat în condiţiile delegării conform legii.
În cauză s-a dispus efectuarea unei percheziţii informatice a laptopului ce a fost ridicat de la locuinţa inculpatului, cu ocazia percheziţiei domiciliare Dosar nr. 10445/118/2009.
Dispoziţii privitoare la percheziţia informatică nu sunt cuprinse în C. proc. pen., însă sunt cuprinse în legea specială, respectiv Legea nr. 161/2003 - privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, accesul într-un sistem informatic precum şi interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor desfăşurate prin intermediul sistemelor informatice, se efectuează când sunt utile pentru aflarea adevărului, iar stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorilor nu poate fi realizată în baza altor probe.
Apărarea nu a probat că informaţiile au fost obţinute înainte ca instanţa să dispună autorizarea acestora, afirmaţia fiind pur speculativă.
De asemenea nu se poate susţine că încheierea prin care instanţa a autorizat efectuarea percheziţiei informatice, este nelegală, deoarece instanţa a invocat ca temei a admiterii cererii dispoziţiile Legii nr. 161/2003 ori conform art. 58 din lege efectuarea percheziţiei informatice se aplică în urmărirea penală sau judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în prezentul titlu (infracţiuni informatice) dar şi a oricăror alte infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, nefiind excluse alte infracţiuni.
Nu a reieşit din nicio probă că procurorul a accesat sistemul informatic fără autorizaţia instanţei iar cererea de percheziţie informatică nu putea fi admisă de instanţă ori că încheierea a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale, din perspectiva raţionamentului anterior.
De asemenea potrivit dispoziţiilor art. 911 alin. (3) C. proc. pen., autorizaţia de interceptare se dă de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judeca cauza, iar în lipsa acestuia de un judecător anume desemnat de preşedintele instanţei.
Autorizaţiile de interceptare şi localizare sunt emise in corpore de Preşedintele Tribunalului Constanţa.
Laptopul a fost ridicat cu ocazia percheziţiei domiciliare la data de 30 octombrie 2008, în condiţiile în care şi percheziţia a fost legală, deoarece potrivit art. 24 din Legea nr. 143/2000 - percheziţia se poate efectua în locurile în care sunt indicii că s-a comis ori că se pregăteşte săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în lege, cu respectarea dispoziţiilor C. proc. pen.
Faţă de inculpat exista la acel moment procesual o bănuială că se săvârşeşte o infracţiune transfrontalieră, drogurile fiind transportate din Brazilia în Olanda de inculpatul T.E., care conform declaraţiilor sale nu l-a cunoscut pe inculpatul T.V., însă existau suficiente indicii în condiţiile legii pentru solicitarea şi ulterior dispunerea efectuării percheziţiei în condiţiile legii.
Nu s-a reţinut, de asemenea, că în cauză nu s-au administrat toate probele iar procurorul a întocmit rechizitoriul şi a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor fără administrarea unor probe care au fost încuviinţate în cursul urmăririi penale, deoarece s-a considerat de către procuror că probele administrate sunt suficiente pentru trimiterea în judecată, ori Tribunalul a considerat că acestea sunt suficiente pentru a se reţine vinovăţia fiecărui inculpat.
Astfel au fost respectate dispoziţiile privind audierea inculpatului având în vedere modalitatea în care s-a efectuat.
Audiat în instanţă inculpatul T.V. a avut o atitudine de nerecunoaştere totală a faptelor reţinute în sarcina sa, speculând în apărare o eventuală nelegală audiere, care însă nu s-a dovedit, iar ceilalţi inculpaţi K.V.L. şi Z.A.M. au avut o atitudine rezervată în sensul că nu au dorit să dea declaraţii.
Atitudinea celor trei inculpaţi de maniera descrisă anterior nu le este favorabilă şi din perspectiva faptului că s-au întocmit referatele de evaluare pentru fiecare dintre inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M. de către Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, acestea nefiind favorabile vreunuia dintre inculpaţi în condiţiile în care consilierul de probaţiune nu poate da detalii privind şansele reale de reintegrare ale fiecărui inculpat în raport de faptul că nici unul dintre aceştia nu recunoaşte săvârşirea faptelor.
Matorul S.M. şi martorul Ş.L. au confirmat cu prisosinţă cele reţinute în procesul - verbal de percheziţie al autoturismului, în continuarea cercetărilor.
Martora P.M., angajata agenţiei de turism care a vândut biletul de avion pentru călătoria lui T.E., a declarat că - îşi menţine declaraţiile pe care le-a dat în cauză în integralitatea lor deoarece ele corespund întru totul adevărului.
Nu a fost primită susţinerea potrivit căreia cu privire la legalitatea probelor instanţa s-a pronunţat în parte cu ocazia soluţionării cererii de prelungire a măsurii arestării preventive, aspect susţinut de instanţa de recurs prin încheierea nr. 94 din 28 noiembrie 2008 prin care a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Însă, această instanţă nu a analizat substanţial legalitatea probelor ci Tribunalul prin încheierea din data de 26 martie 2010 pronunţată în cauză.
S-a reţinut corect în sarcina inculpatului T.V. activitatea de organizare şi conducere a transportului cantităţii de 10 kg cocaină.
Organizarea reprezintă demersurile pe care una sau mai multe persoane le fac pentru constituirea unei asociaţii sau grupări, precum şi constituirea efectivă a acestei organizaţii, naşterea acestuia având la bază acordul de voinţă al tuturor participanţilor.
Prin conducerea unei asemenea activităţi se înţelege acţiunea uneia sau mai multor persoane din interiorul organizaţiei care supraveghează, dirijează şi coordonează activităţile ilicite incriminate.
S-a reţinut, astfel, justificat în sarcina inculpatului T.V. că a coordonat activitatea de transport a cantităţii de 10 kg cocaină din Brazilia în Olanda, în condiţiile în care s-au cunoscut o parte din membrii grupului şi s-a făcut dovada existenţei unui grup care să aibă acordul de voinţă al participanţilor, chiar dacă inculpaţii, membri ai grupului nu au dorit să dea declaraţii sau să se incrimineze unii pe alţii, astfel că dincolo de legalitatea probelor s-a reţinut indubitabil existenţa elementelor constitutive ale infracţiuni prevăzută de art. 10 din Legea nr. 143/2000.
Instanţa de fond a considerat ca fiind lipsit de relevenţă faptul că din primele indicii a rezultat că I.M. era persoana despre care se cunoştea că organizează trafic de droguri, cu privire la care nu s-au mai făcut cercetări, dispunându-se disjungerea de această cauză, cât timp cercetările ulterioare au convers către acest inculpat T.V.
Corelativ celor precizate anterior Tribunalul a apreciat că nu se impune a se dispune achitarea inculpatului pentru infracţiunea de trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (2) în referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. în referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în condiţiile în care fapta există, este săvârşită de inculpat, cu intenţie.
Pentru considerentele expuse de asemenea instanţa de fond nu a reţinut că inculpatul T.V. ar fi avut doar o contribuţie la introducerea în Olanda de către T.E. a cantităţii de 10 kg cocaină, şi că în sarcina inculpatului s-ar reţine doar infracţiunea de instigare la trafic de droguri prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, instigator fiind persoana care cu intenţie determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Această chestiune a fost sesizată de apărare în concluziile scrise şi nu a fost invocată în faţa instanţei pentru a putea fi pusă în discuţie în contradictoriu, ca o cerere expresă de schimbare a încadrării juridice a faptelor.
Din probe a rezultat că inculpatul T.V. l-a ajutat pe T.E. în vreun mod la transportul cantităţii de 10 kg cocaină şi l-a determinat să efectueze acest transport, cei doi se cunoşteau, astfel că nu s-a impus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. în referire la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Instanţa de fond nu a apreciat ca fiind valabil silogismul conform căruia dacă instanţa a reţinut existenţa unei infracţiuni, trebuie să aibă în vedere şi prevederile art. 27 C. pen. potrivit cu care instigatorul se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei instanţa de fond a avut în vedere contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii precum şi dispoziţiile art. 72 C. pen., aplicându-i inculpatului cel mult pedeapsa aplicată inculpatului T.E., pentru instigator neputând fi aplicată o pedeapsă mai mare decât pentru autor, respectiv 3 ani şi 4 luni, în condiţiile în care inculpatul T.E. este condamnat în altă procedură decât cea română.
Nu a fost primită nici apărarea inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M., care au solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., respectiv fapta nu există, deoarece probatoriul care a stat la baza acuzării inculpaţilor nu a fost lovit de nulitate, având în vedere că a fost administrat cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal.
Apărarea nu a probat că informaţiile au fost obţinute înainte ca instanţa să dispună autorizarea acestora, afirmaţia fiind pur speculativă.
De asemenea nu a fost primită nici susţinerea potrivit căreia încheierea prin care instanţa a autorizat efectuarea percheziţiei informatice, este nelegală, deoarece instanţa a invocat ca temei a admiterii cererii dispoziţiile Legii nr. 161/2003 ori conform art. 58 din lege efectuarea percheziţiei informatice se aplică în urmărirea penală sau judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în prezentul titlu (infracţiuni informatice) dar şi a oricăror altei infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, nefiind excluse alte infracţiuni.
De asemenea, nu s-a reţinut că procurorul a accesat sistemul informatic fără autorizaţia instanţei iar cererea de percheziţie informatică nu putea fi admisă de instanţă ori că încheierea a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale , din perspectiva raţionamentului anterior.
De asemenea potrivit dispoziţiilor art. 911 alin. (3) C. proc. pen., autorizaţia de interceptare se dă de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judeca cauza, iar în lipsa acestuia de un judecător anume desemnat de preşedintele instanţei.
Autorizaţiile de interceptare şi localizare sunt emise in corpore de Preşedintele Tribunalului Constanţa.
Laptopul a fost ridicat cu ocazia percheziţiei domiciliare la data de 30 octombrie 2008, în condiţiile în care şi percheziţia a fost legală deoarece potrivit art. 24 din Legea nr. 143/2000 - percheziţia se poate efectua în locurile în care sunt indicii că s-a comis ori că se pregăteşte săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în lege, cu respectarea dispoziţiilor C. proc. pen.
Probele administrate nu reclamă sub nicio formă achitarea inculpaţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, deoarece inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., sub coordonarea inculpatului T.V., l-au recrutat pe numitul T.E. pe care l-au instigat şi ajutat să transporte droguri din America de Sud în Europa. Astfel, în urma analizării probatoriului administrat în mod nemijlocit în cauză, prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii a fost răsturnată, inculpaţii fiind vinovaţi.
Probatoriul, în opinia instanţei de fond, nu a creat dubiu în ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor, în sensul că aceştia l-au recrutat, determinat şi ajutat pe numitul T.E. pentru a efectua un transport de droguri din America de Sud în Europa.
Astfel, analizând convorbirile telefonice efectuate în prezenta cauză, proba esenţială pe care se bazează acuzarea, s-a constatat că inculpaţii l-au trimis pe T.E. şi C.G. pentru a efectua un transport din America de Sud în Europa.
T.E. a fost prins pe aeroport în Olanda cu o cantitate de droguri pe care o transporta din Brazilia.
Declaraţia lui T.E. luată de organele judiciare olandeze, a arătat că rezoluţia infracţională de a efectua transportul de droguri a fost luată la îndemnul unui cetăţean brazilian pe nume M. pe care l-a cunoscut în Brazilia, motivând faptul că datorită problemelor de sănătate pe care le avea soţia sa, având nevoie de bani în acest sens, a acceptat propunerea acestuia de a transporta nişte bagaje al căror conţinut nu îl cunoştea.
De asemenea, interceptarea telefonică dintre inculpatul T.V. şi o persoană vorbitoare de limbă spaniolă face referire la un transport. În agenda telefonică personală a inculpatului T.V. s-au arătat două numere din Columbia, şi unul din Brazilia aparţinând unei persoane cu numele M., fiind aceeaşi persoană cu care a discutat numitul T.E.
Probatoriul administrat în cauză a confirmat acuzarea, respectiv existenţa faptei care constituie infracţiune precum şi vinovăţia inculpaţilor.
Tribunalul a apreciat că probele administrate în cursul urmăririi penale, şi care sunt menţionate în rechizitoriu, se coroborează cu probele administrate nemijlocit de instanţă, în sensul dovedirii vinovăţiei inculpaţilor privind faptele deduse judecăţii, şi anume pentru T.V. infracţiunea de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (2) în referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000, pentru K.V.L. infracţiunea de instigare la trafic de droguri de mare risc prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, şi pentru Z.A.M. infracţiunea de instigare la trafic de droguri de mare risc prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. De asemenea, a apreciat că se mai coroborează cu aceste probe şi împrejurarea că T.E., un alt coparticipant, a fost prins de alte autorităţi cu cantitatea de 9.993 grame cocaină, faptă pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 40 luni de închisoare cu executare în penitenciar.
Probele administrate la dosarul cauzei au dovedit cu certitudine că inculpatul T.V., care nu se afla la prima abatere de la legea penală (anterior fiind condamnat pentru comiterea infracţiunilor de uz de fals şi fals privind identitatea, ambele în formă continuată), a organizat şi condus transportul cantităţii de 9,993 kg. cocaină de către T.E., scop în care, prin intermediul inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M., a fost recrutat inculpatul T.E., care a fost determinat şi ajutat de către aceştia din urmă să realizeze activitatea de transport a cantităţii de cocaină.
Inculpatul T.V. a supravegheat, dirijat şi coordonat în mod efectiv punerea în circulaţie a 9,993 kg. cocaină. Pe parcursul realizării activiăţii infracţionale el s-a aflat într-o comunicare permanentă cu inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., pe care i-a îndrumat în legătură cu achiziţionarea biletelor de transport pentru T.E., a stabilit ruta şi momentul plecării „cărăuşului", a finanţat deplasarea inculpatului T.E. în Brazilia, i-a comunicat acestuia din urmă datele care să-i permită intrarea în legătură cu M., persoana de la care a primit cocaina, pentru a o transporta în Europa.
În plus, inculpatul T.V. a comunicat şi cu numitul M. (persoană care nu a putut fi identificată datorită faptului că T.V. nu a colaborat în acest sens) pentru a se asigura de finalizarea activităţii infracţionale de transport a cocainei, acesta fiind un alt element ce denotă că a supravegheat, dirijat şi coordonat punerea în circulaţie a drogurilor.
În acest sens, în momentul în care T.E. a rămas fără bani în Brazilia, prin intermediul numitului M. şi a inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M., l-a dirijat pe T.E., ca să poată intra în posesia sumei de 566 de dolari trimisă prin W.U.
Interceptările convorbirilor şi comunicărilor telefonice existente în cauză au relevat faptul că inculpatul T.V. a suportat costul deplasării lui T.E. în Brazilia, sumele necesare acestuia din urmă pentru hrană şi cazare, inclusiv suma de 566 dolari.
Împrejurarea că inculpatul T.V. a fost cel care a organizat traficarea cantităţii de 9,993 kg. cocaină a rezultat şi din discuţia pe care acesta a purtat-o la data de 22 octombrie 2008, ora 17:50 autorizaţia 306 (procesul verbal de redare convorbiri încheiat la 5 noiembrie 2009), cu numitul M.
Materialul de urmărire penală a dovedit, fără nici un dubiu, de asemenea, participaţia inculpaţilor Z.A.M. şi K.V.L., care sub coordonarea lui T.V. l-au determinat şi ajutat pe T.E. să pună în circulaţie cantitatea de 9,993 kg. cocaină. Primii doi inculpaţi l-au recrutat pe T.E., i-au procurat biletul de avion şi s-au aflat în contact permanent cu acesta, în scopul realizat al traficării cocainei. În plus, inculpatul Z.A.M. i-a trimis suma de 566 de dolari lui T.E., ce rămăsese fără resurse financiare în Brazilia.
În drept:
Fapta inculpatului T.V., care în luna octombrie 2008 a organizat şi a condus transportul cantităţii de 9,993 kg. cocaină, provenită din America de Sud, de către T.E., recrutat în acest scop, sub coordonarea sa, de către K.V.L. şi Z.A.M., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 în referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000.
Fapta inculpatei K..V.L., care în cursul lunii octombrie 2008, sub coordonarea lui T.V. l-a recrutat pe T.E., pe care l-a instigat şi ajutat să transporte cantitatea de 9,993 kg. cocaină, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 25 din C. pen. rap. la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Fapta inculpatului Z.A.M., care în cursul lunii octombrie 2008, sub coordonarea lui T.V. l-a recrutat pe T.E., pe care l-a instigat şi ajutat să transporte cantitatea de 9,993 kg. cocaină, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 25 din C. pen. rap. la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Aceste texte au fost enunţate în şedinţă publică şi în baza lor s-a pronunţat condamnarea fiecărui inculpat.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen. instanţa va avea în vedere pe lângă criteriile generale de individualizare, dispoziţiile Părţii generale ale Codului penal, normele care impun regimul sancţionator, natura şi gravitatea faptelor comise raportat la modalitatea de săvârşire a acestora respectiv inculpatul T.V., în luna octombrie 2008 a organizat şi a condus transportul cantităţii de 9,993 kg. cocaină, provenită din America de Sud, de către T.E., recrutat în acest scop, sub coordonarea sa, de către K.V.L. şi Z.A.M., inculpata K.V.L., în cursul lunii octombrie 2008, sub coordonarea lui T.V. l-a recrutat pe T.E., pe care l-a instigat şi ajutat să transporte cantitatea de 9,993 kg. cocaină şi inculpatul Z.A.M., în cursul lunii octombrie 2008, sub coordonarea lui T.V. l-a recrutat pe T.E., pe care l-a instigat şi ajutat să transporte cantitatea de 9,993 kg. cocaină.
Tribunalul a avut în vedere şi datele ce au caracterizat fiecare inculpat în raport de actele în circumstanţiere dar şi de referatele de evaluare pentru fiecare dintre inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M. întocmite de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care nu sunt favorabile vreunuia dintre inculpaţi în condiţiile în care consilierul de probaţiune nu poate da detalii privind şansele reale de reintegrare ale fiecărui inculpat în raport de faptul că nici unul dintre aceştia nu recunoaşte săvârşirea faptelor - instanţa apreciind în aceste condiţii că scopul educativ al pedepsei putea fi atins doar prin aplicarea unor pedepse cu închisoarea în limitele prevăzute de textele incriminatoare.
Atitudinea, contextul infracţional, antecedenţa inculpaţilor nu au impus sub nicio formă reţinerea de atenuante în favoarea acestora aşa cum s-a solicitat de către apărare.
În concluzie, s-a impus condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea în limitele textelor de lege, iar la dozarea pedepselor Tribunalul a avut în vedere cantitatea şi natura drogului, modul de organizare a activităţii infracţionale şi modul de punere în aplicare a planului infracţional, participarea şi rolul fiecărui inculpat chiar şi atitudinea procesuală a inculpaţilor.
Pentru inculpatul T.V. care a organizat şi a condus transportul cantităţii de 9,993 kg. cocaină, provenită din America de Sud, de către T.E., recrutat în acest scop, sub coordonarea sa, de către K.V.L. şi Z.A.M. s-a impus aplicarea unei pedepse peste minimul prevăzut de lege.
Pentru inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. care sub coordonarea lui T.V. l-au recrutat pe T.E., pe care l-au instigat şi ajutat să transporte cantitatea de 9,993 kg. cocaină pedepsele au fost orientate către minimul prevăzut de lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M.
Inculpatul T.V. a criticat sentinţa penală pronunţată de instanţa de fond întrucât din împrejurările descrise în situaţia de fapt nu se arată în ce constă activitatea inculpatului de organizare şi conducere a transportului. Hotărârea atacată cuprinde aprecieri generale de stabilire a vinovăţiei inculpatului, bazându-se pe o singură probă, respectiv interceptările convorbirilor telefonice, fără a face nicio referire la celelalte mijloace de probă.
De asemenea, inculpatul T.V. a invocat în susţinerea moivelor sale de apel că percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa sa este ilegală, deoarece potrivit art. 100 alin. (6) C. proc. pen. percheziţia domiciliară se dispune după începerea urmăririi, penale şi în baza autorizaţiei emisă de judecător. Ori, în speţă, urmărirea penală a început la data de 30 octombrie 2008 orele 13.10, autorizaţia a fost eliberată la ora 15.00, iar percheziţia a început la orele 11.15.
În ceea ce priveşte percheziţia informatică, inculpatul a considerat că şi aceasta este ilegală, întrucât încalcă dispoziţiile Legii nr. 143/2000.
În cuprinsul motivelor sale de apel, inculpatul T.V. a susţinut că interceptarea convobirilor telefonice pentru parte din numerele de telefon aparţinând inculpatului au fost autorizate de instanţă la data de 28 octombrie 2008, iar în acuzarea inculpatului sunt reţinute convorbiri interceptate în perioada 25 octombrie-28 octombrie 2008.
O altă critică adusă de către inculpat sentinţei penale atacate vizează nerespectarea dispoziţiilor privind audierea inculpatului, având în vedere modalitatea în care s-a făcut, precum şi orele la care s-a făcut audierea: a fost reţinut de poliţiştii de frontieră la orele 13.00, după care a fost efectuată percheziţia corporală, a autoturismului şi cea domiciliară, fiind adus de la Bucureşti la Constanţa, unde audierile au durat până la orele 03.28.
Mai mult, inculpatul a precizat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut la momentul individualizării pedepsei aplicate împrejurarea că inculpatul a mai fost condamnat anterior pentru săvârşirea infracţiunilor de uz de fals şi fals privind identitatea, ambele în formă continuată, având în vedere că aceasta a fost condamnat pentru cele două infracţiuni în anul 1995, că faptele au fost graţiate prin Legea nr. 543/2002 şi că a intervenit reabilitarea.
Prin motivele de apel, inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., au criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul temeiniciei şi legalităţii.
Au susţinut că motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii în sensul că instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru.care inculpaţii au fost trimişi în judecată. Astfel, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) Legea nr. 143/2000, însă au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de organizare şi instigare la trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) cu referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000, fără a exista o motivare în acest sens şi fără a pune în discuţia părţilor o eventuală schimbare de încadrare juridică a faptei pentru reţinerea acestei agravante.
De asemenea, s-a realizat o greşită individualizare a pedepsei în raport de dispoziţiile art. 72 raportat la art. 861 C. pen. raportat la art. 3201 C. proc. pen. cu aplicarea art. XI din O.U.G. nr. 121/2011 şi decizia nr. 1470/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţii de care incupaţii au înţeles să se prevaleze în apel, raportat la noile reglementări în materie procesual penală ce le erau mai favorabile.
Prin decizia penală nr. 145/P din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul T.V. împotriva sentinţei penale nr. 4 din 04 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 6104/118/2009.
În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile formulate de inculpaţii K. (fostă Z.) V.L. şi Z.A.M. împotriva sentinţei penale nr. 4 din 04 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 6104/118/2009.
În baza art. 382 alin. (2) C. proc. pen. a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată, numai cu privire la inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. şi rejudecând:
A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 pentru inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpatul T.V. la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare avansate de stat, iar în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat la soluţionarea apelurilor au rămas în sarcina acestuia.
În baza art. 189 C. proc. pen. suma de 225 RON reprezentând onorarii parţiale apărători desemnaţi din oficiu - avocat l. (C.) S. (75 RON), avocat V.C. (75 RON) şi avocat P.G.A. (75 RON) s-au avansat din fondurile Ministerului Justiţiei în favoarea Baroului Constanţa.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Asupra criticilor privind nelegalitatea mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală şi a nelegalităţii hotărârii primei instanţe, Curtea a reţinut că doar critica privind nelegalitatea celei de-a doua percheziţii auto şi greşita reţinere a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 pentru inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. au fost întemeiate, restul criticilor fiind neîntemeiate.
Urmărirea penală a fost începută împotriva inculpaţilor T.V., K.V.L. şi Z.A.M. prin rezoluţia din data de 30 octombrie 2008, ora 13,10. Anterior începerii urmăririi penale procurorul a solicitat autorizarea interceptării unor convorbiri telefonice purtate de inculpaţi, solicitarea fiind mcuviinţată de preşedintele Tribunalului Constanţa, astfel cum rezultă din autorizaţii.
Deşi autorizarea interceptării convorbirilor telefonice şi a comunicărilor de la posturile telefonice este anterioară începerii urmăririi penale, acest element nu. atrage nelegalitatea interceptărilor, dat fiind că dispoziţiile art. 911 şi urm. C. proc. pen. permit autorizarea şi anterior începerii urmăririi penale.
Conform art. 911 alin. (1) C. proc. pen., interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Alin. (2) al aceluiaşi art. enumera infracţiunile pentru care se poate admite acest mijloc de probă.
Din analiza dispoziţiilor art. 911 C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni;
b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;
d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.
Faţă de aceste precizări, Curtea de Apel a reţinut că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiţionată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanţie distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia. De altfel, nici nu s-ar fi putut prevedea posibilitatea autorizării exclusiv după începerea urmăririi penale, în condiţiile în care legiuitorul a făcut trimitere şi la ipoteza pregătirii unei infracţiuni, ceea ce nu ar fi permis începerea urmăririi penale pentru o faptă viitoare care urma să fie comisă.
Având în vedere că au fost respectate condiţiile impuse de art. 911 C. proc. pen., autorizarea şi interceptarea convorbirilor telefonice şi a comunicărilor s-a realizat în condiţii de legalitate.
Percheziţia domiciliară efectuată la imobilul situat în Bucureşti, Aleea A.C., unde locuia inculpatul T.V., a fost autorizată prin încheierea nr. 197 din 30 octombrie 2008 a Tribunalului Constanţa, fiind emisă autorizaţia de percheziţia nr. 84 din 30 octombrie 2008, ora 15,00.
Percheziţia domiciliară efectuată a fost consemnată în procesul verbal din data de 30 octombrie 2008, menţionându-se că percheziţia s-a desfăşurat în intervalul 16,15 - 19,05. Iniţial, s-a menţionat în procesul verbal că percheziţia a început la altă ora, dar această menţiune a fost corectată şi s-a menţionat ora 16,15. Deşi inculpatul a susţinut că se trecuse ora 11,10, Curtea nu a putut aprecia asupra acestei ore, întrucât nu se observă foarte bine prima oră trecută, putând fi menţionată şi ora 15,15. În orice caz, indiferent de ora menţionată, aceasta a fost cu certitudine urmarea unei erori materiale, ce a fost imediat corectată, în timpul redactării procesului verbal. În niciun caz percheziţia nu putea fi începută anterior urmăririi penale, în condiţiile în care în procesul verbal este menţionată autorizarea emisă de judecător, care a fost emisă după începerea urmăririi penale, deci şi percheziţia a fost începută după începerea urmăririi penale şi emiterea autorizaţiei de judecător, astfel nu ar fi fost cunoscute la efectuarea percheziţiei.
Astfel bunurile ridicate la efectuarea percheziţiei au fost legal ridicate, inclusiv laptopul marca S.V., care a fost ulterior supus expertizei informatice.
Percheziţia informatică asupra laptopului marca S.V. ridicat de la inculpatul T.V. a fost încuviinţată de instanţă prin încheierea nr. 219 din 19 noiembrie 2008.
În cererea procurorului de încuviinţare a autorizării, datată 19 noiembrie 2008, s-a susţinut că, din conţinutul discuţiilor telefonice purtate de inculpaţi, au rezultat indicii concrete că aceştia comunicau detalii ale activităţii infracţionale şi prin intermediul sistemelor informatice, fiind necesară încuviinţarea percheziţiei informatice pentru probarea activităţii infracţionale.
Din lecturarea propunerii de încuviinţare a autorizării percheziţiei informatice nu a rezultat că procurorul ar fi cunoscut conţinutul datelor din sistemul informatic, această apreciere a inculpaţilor fiind o simplă speculaţie, fără suport probator.
Curtea a constatat că în mod legal a fost dispusă şi efectuată percheziţia informatică, cu respectarea dispoziţiilor art. 54 şi urm. din Legea nr. 161/2003.
În art. 54 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 „în cazuri urgente şi temeinic justificate, dacă există date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni prin intermediul sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, se poate dispune conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informaţional, faţă de care există pericolul distrugerii ori alterării".
Întrucât existau date că pentru săvârşirea infracţiunii ce făcea obiectul urmăririi penale a fost folosit un sistem informatic, dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 permiteau autorizarea percheziţiei informatice. Curtea nu a considerat ca fiind întemeiată aprecierea inculpaţilor că percheziţia informatică s-ar putea dispune doar în cazul infracţiunilor prev. de Legea nr. 161/2003 sau a altor infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, întrucât această condiţionalitate invocată excede dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.
De asemenea, nu s-a reţinut că percheziţia informatică nu se putea dispune pe motiv că nu servea la stabilirea stării de fapt şi identificarea autorilor, în condiţiile în care în cauză nu erau la dispoziţia organelor de urmărire penale numeroase mijloace de probă care să permită stabilirea cu uşurinţă a stării de fapt, fiind utilă exploatarea oricărei informaţii, contest în care sunt îndeplinite cerinţele art. 57 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 56 din lege, care permit cercetarea unui sistem informatic ori de câte ori este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Drept urmare, nici criticile privind nelegalitatea percheziţiei informatice asupra laptopului marca S.V. ridicat de la inculpatul T.V. nu au fost întemeiate.
În referire la audierea inculpatului T.V. în faza de urmărire penală Curtea a observat că acesta a fost audiat în calitate de învinuit în data de 31 octombrie 2008, între orele 0,25 - 1,05, în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu B.A. Tot în data de 31 octombrie 2008, între orele 2,55 - 3,28, a fost audiat în calitate de inculpat, în prezenţa aceluiaşi avocat, după ce între timp s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului T.V.
În prima declaraţia a negat total acuzaţiile aduse, iar în cea de-a doua a precizat că în luna octombrie 2008 a discutat cu inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. despre posibilitatea ca aceştia să găsească o persoană de încredere care să se deplaseze în Brazilia de unde să transporte în Europa cantitatea de 10 kg cocaină, negând că a organizat traficul de droguri. Ulterior, inculpatul a uzat de dreptul la tăcere.
S-a invocat nelegalitatea audierii inculpatului, în raport de lipsa declaraţiei olografe, modalitatea în care a fost audiat şi lipsa unei apărări efective din partea apărătorului desemnat din oficiu.
În declaraţiile mai sus menţionate se arată că inculpatul nu a dorit să dea declaraţii olografe, în acest fel explicându-se lipsa declaraţiei olografe anterior declaraţiei pe formular tipizat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 70 alin. (3) C. proc. pen. în condiţiile în care lipsa declaraţiei olografe este consecinţa conduitei inculpatului, care a refuzat darea acestei declaraţii, nu s-a putut constata, din această perspectivă, niciun element de nelegalitate în audierea inculpatului.
Nu s-au constatat date obiective că inculpatul T.V. a fost lipsit de o apărare efectivă la audierea sa în data de 31 octombrie 2008, chiar dacă a fost asistat de un apărător desemnat din oficiu. Această apărare a inculpatului a survenit la o perioadă mai lungă după momentul audierii sale în data de 31 octombrie 2008. Deşi nu s-a putut verifica în ce măsură inculpatul T.V. a beneficiat de o apărare efectivă în faţa procurorului, din împrejurările ulterioare s-a dedus că apărarea exercitată de apărătorul desemnat din oficiu nu a fost una formală. În data de 31 octombrie 2008 s-a formulat propunere de arestare preventivă a inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M., ce a făcut obiectul Dosarului nr. 9640/118/2008 al Tribunalului Constanţa. Pentru această cauză inculpatul T.V. l-a angajat în calitate de apărător ales pe domnul avocat B.A., ale cărui concluzii se regăsesc în încheierea nr. 143 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului Constanţa şi încheierea nr. 89/P din 04 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa. Concluziile apărătorului au demonstrat că în faţa instanţei a apărat în mod efectiv interesele inculpatului T.V., astfel că nu au existat motive pentru a considera că a acţionat de o manieră diferită în faţa organelor de urmărire penală; de altfel, alegerea ca apărător ales a celui care iniţial a fost desemnat apărător din oficiu arată că inculpatul T.V. a fost mulţumit de prestaţia apărătorului, altfel nu s-ar justifica alegerea sa în calitatea de apărător ales.
Audierea inculpatului T.V. în data de 31 octombrie 2008 s-a realizat în prezenţa mai multor persoane, care au adresat succesiv întrebări inculpatului, aşa cum rezultă din susţinerile inculpatului şi a apărătorului B.A., care i-a acordat la acel moment asistenţă juridică. În declaraţia dată la soluţionarea propunerii de arestare preventivă, în faţa instanţei de recurs, inculpatul T.V. a susţinut că în timpul audierii sale de către procuror erau prezente 3-4 persoane, care i-au adresat întrebări, fapt ce l-a bulversat şi intimidat.
Aceste precizări ale inculpatului nu au lăsat să se întrevadă o conduită abuzivă a organelor de cercetare penală, care să-l fi determinat direct sau indirect pe inculpatul T.V. să facă declaraţii de recunoaştere. Inculpatul a dat două declaraţii în data de 31 octombrie 2008, în prima a negat total acuzaţiile, iar în cea de-a doua a recunoscut o mică implicare în activitatea infracţională. Dacă maniera de audiere ar fi fost de natură să-l intimideze ori să-l tulbure pe inculpat, nu s-ar fi identificat motivul pentru care în prima declaraţie s-a consemnat poziţia sa de negare totală, iar în a doua declaraţie doar o recunoaştere parţială.
Analizând conţinutul declaraţiilor inculpatului, precum şi maniera în care s-a susţinut de către inculpat şi apărătorul B.A. nu s-au identificat motive pertinente în a considera că audierea inculpatului de către procuror s-a realizat prin mijloace de natură a intimida, tulbura sau dezorienta inculpatul.
În consecinţă, nu s-a reţinut nelegalitatea declaraţiilor inculpatului din data de 31 octombrie 2008, acestea urmând a fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, chiar dacă au o importanţă extrem de redusă în soluţia finală a cauzei.
Percheziţia autoturismului marca O.V. cu nr. de înmatriculare B-xxx, folosit de inculpatul Z.A.M., a fost dispusă prin rezoluţia procurorului nr. 162/D/P/2008 din data de 30 octombrie 2008.
În aceeaşi dată a fost efectuată percheziţia autoturismului, consemnată în procesul verbal din data de 30 octombrie 2008. Cu prilejul percheziţiei au fost ridicate mai multe bunuri, acestea fiind individualizate în procesul verbal. În procesul verbal se mai arată că percheziţia a început la orele 19,30 şi s-a încheiat la orele 20,00, ceea ce înseamnă că această activitate procedurală a fost finalizată.
În data de 31 octombrie 2008 s-a efectuat o nouă percheziţie asupra aceluiaşi autoturism, ocazie cu care au fost identificate două facturi emise de J.T. în data de 15 octombrie 2008, reprezentând bilete de avion pe numele T.E. şi C.G. pentru ruta Bucureşti-Milano -Malpensa-Amsterdam-Sao Paolo şi retur.
Activitatea procedurală din data de 31 octombrie 2008 a avut, în opinia Curţii, în contradicţie cu opinia primei instanţe, caracterul unei noi percheziţii a autoturismului, ceea ce presupunea necesitatea unei noi autorizări.
Conform art. 100 alin. (5) C. proc. pen. „percheziţia corporală sau asupra vehiculelor poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător". Deşi dispoziţiile procesual penale nu conţin o reglementare detaliată a procedurii percheziţiei asupra vehiculelor, trebuie să se ţină seama şi în acest caz de regula potrivit căreia autorizaţia poate fi folosită o singură dată. Deşi autorizaţia este emisă doar în cazul percheziţiei domiciliare, dispoziţia de la art. 100 alin. (4) C. proc. pen. evidenţiază posibilitatea efectuării unei singure percheziţii în baza unei singure autorizaţii. Autorizaţia se emite în baza încheierii de admiterii a cererii de efectuare a percheziţiei, astfel că şi dispoziţia organului judiciar de efectuare a percheziţiei vehiculului permite efectuarea unei singure percheziţii. O interpretare contrară ar permite efectuarea unui număr nelimitat şi în orice moment a percheziţiilor vehiculului, ceea ce ar contraveni spiritului reglementării şi ar permite exercitarea abuzivă a activităţilor procedurale.
Şi din conţinutul procesul verbal întocmit în data de 30 octombrie 2008 a rezultat că prima percheziţia asupra autoturismului a fost finalizată, iar activitatea din data de 31 octombrie 2008 a constituit o nouă percheziţie.
Curtea a apreciat că o dispoziţie singulară de efectuare a percheziţiei asupra autoturismului permitea efectuarea unei singure percheziţii, motiv pentru care percheziţia din data de 31 octombrie 2008 a fost nelegală, deoarece nu are la baza dispoziţia procurorului, potrivit art. 100 alin. (5) C. proc. pen., astfel că procesul verbal de percheziţie din data de 31 octombrie 2008 şi înscrisurile ridicate cu acel prilej vor fi îndepărtate din ansamblul probator, conform art. 64 alin. (2) C. proc. pen.
Aceeaşi sancţiune a intervenit şi cu privire la declaraţiile martorilor Ş.L.C. şi S.M. care au participat în calitate de martori asistenţi la percheziţia autoturismului din data de 31 octombrie 2008, întrucât cei doi martori au relatat aspecte percepute în cursul percheziţiei autoturismului, activitate procedurală derulată în mod nelegal. Nelegalitatea percheziţiei din 31 octombrie 2008 s-a răsfrânt şi asupra declaraţiilor martorilor, întrucât în lipsa efectuării acestei percheziţii martorii nu ar fi cunoscut că în autoturism s-au aflat cele două facturi, ceea ce înseamnă că valabilitatea declaraţiilor martorilor este condiţionată de valabilitatea percheziţiei autoturismului, sancţiunea nulităţii procesului verbal de percheziţie din data de 31 octombrie 2008 afectând şi declaraţiile martorilor.
Ca atare, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. pen. au fost înlăturate şi declaraţiile martorilor Ş.L.C. şi S.M.
În referire la omisiunea primei instanţe de a repune cauza pe rol şi a pune în discuţie cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de trafic de droguri în forma autoratului în infracţiunea de instigare la trafic de droguri, Curtea a constatat că această cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, în cuprinsul concluziilor scrise formulate în termenul de amânare a pronunţării.
Conform art. 301 alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecăţii inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, însă acest drept este limitat la închiderea dezbaterilor, moment procesul după care nu se mai pot reitera cereri noi. Întrucât inculpatul T.V. a formulat cererea după închiderea dezbaterilor, moment până la care se puteau pune în discuţie, cu respectarea principiilor publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, cererile părţilor, prima instanţă nu era ţinută să se pronunţe asupra cererii şi nici să repună cauza pe rol pentru discutarea cererii de schimbare a încadrării juridice.
Chiar şi în măsura în care prima instanţă ar fi omis să se pronunţe asupra unei cereri de schimbare a încadrării juridice nu ar fi fost incidente dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., care permit desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. În virtutea efectului devolutiv integral al apelului, această neregularitate ar fi soluţionată de instanţa de apel.
Reţinerea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 pentru inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. a constituit o critică întemeiată a hotărârii primei instanţe, care urmare a unei erori a reţinut în dispozitiv aplicarea acestor dispoziţii, deşi nici în rechizitoriu şi nici în considerentele hotărârii nu s-a considerat incident acest text de lege. Într-adevăr, menţiunea din dispozitiv a venit în contradicţie cu considerentele hotărârii primei instanţe, însă această neregularitate nu a atras trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât această soluţie putea fi adoptată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., care nu sunt aplicabile.
Această neregularitate a fost remediată de instanţa de apel prin înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 pentru inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M.
Asupra criticilor privind netemeinicia hotărârii primei instanţe, Curtea a constatat că acestea nu sunt întemeiate, prima instanţă stabilind în mod corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor T.V., K.V.L. şi Z.A.M. pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.
Mijloacele de probă administrate în cauză, chiar şi în condiţiile înlăturării din materialul probator a procesului verbal de percheziţie a autoturismului din data de 31 octombrie 2008, a înscrisurile ridicate cu acel prilej, precum şi a declaraţiilor martorilor Ş.L.C. şi S.M., au oferit elemente de fapt care dovedesc cert implicarea şi vinovăţia celor trei inculpaţi.
Prima instanţă a realizat o analiză detaliată a stării de fapt, corelând mijloacele de probă care au condus la concluzia certă a vinovăţiei inculpaţilor.
Martorul T.E. a fost depistat în data de 25 octombrie 2008 în aeroportul din Amsterdam, la sosirea din Sao Paolo - Brazilia, având asupra sa două geamantane ce conţineau cantitatea totală de 9.993.7 kg. cocaină.
Martorul T.E. a negat vreo legătură cu inculpaţii din prezenta cauză, însă s-a dovedit că recrutarea sa pentru transportarea cocainei a fost făcută de inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., în timp ce inculpatul T.V. a fost cel care a organizat şi condus transportul de cocaină din Brazilia.
Martorul T.E. a ajuns în Brazilia în data de 17 octombrie 2008 şi a părăsit această ţară în data de 24 octombrie 2008, astfel cum rezultă din vizele de intrare/ieşire de pe paşaportul său şi biletele de avion.
Autorităţile române aveau informaţii despre existenţa unor persoane care recrutau cărăuşi pentru a transporta cocaină din America Centrală şi America de Sud, printre persoanele suspectate de această activitate infracţională fiind şi inculpatul T.V., iar ulterior şi inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M.
Convorbirile şi comunicările telefonice interceptate, ce au fost purtate de inculpaţi, coroborate cu identificarea unor înscrisuri ce dovedeau implicarea lor, dar şi, în final, cu depistarea martorului T.E., au confirmat conţinutul convorbirilor şi comunicărilor telefonice interceptate anterior, fiind suficiente în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor.
Martorul T.E. a plecat din Bucureşti către Sao Paolo, în data de 16 octombrie 2008, ora 12,10, urmând traseul Bucureşti - Milano - Amsterdam - Sao Paolo, iar ruta de întoarcere era stabilită pentru data de 23 octombrie 2008, pe traseul Sao Paolo - Amsterdam - Milano - Bucureşti, data de sosire în Amsterdam fiind 24 octombrie 2008, iar în Bucureşti 25 octombrie 2008.
Aceste date au rezultat din verificările efectuate de la sediul agenţiei J.T. din Bucureşti de unde au fost cumpărate biletele de avion.
Odată cu biletele de avion pentru martorul T.E. au fost achiziţionate bilete de avion şi pentru numitul C.G., pentru aceeaşi rută şi perioadă, doar la data de întoarcere fiind o mică diferenţă de timp.
În mod cert aceste bilete au fost cumpărate de inculpatul Z.A.M., aspect confirmat de martora P.M., angajata agenţiei J.T. din Bucureşti de unde au fost cumpărate biletele de avion, care l-a recunoscut pe inculpatul Z.A.M. ca fiind persoana care a cumpărat biletele de avion pentru T.E. şi C.G.
De altfel, şi martorul T.E. a declarat în apel că biletele de avion au fost plătite şi ridicate de inculpatul Z.A.M., de la care a şi solicitat o sumă de bani în perioada cât s-a aflat în Brazilia. Deşi martorul T.E. nu a confirmat discuţiile cu inculpatul Z.A.M. pentru transportarea unei cantităţi de cocaină din Brazilia, au reprezentat aspecte ale declaraţiile sale care nu au indicat faptul că acesta a mers în Brazilia în vacanţă. Martorul T.E. nu şi-a achiziţionat şi ridicat singur biletele de avion, nu părea să fi avut resurse financiare pentru o astfel de călătorie costisitoare, la care numai biletele de avion au costat aproximativ 1800 euro. La scurt timp după ce a ajuns în Brazilia martorul T.E. a primit suma de 438 euro de la inculpatul Z.A.M., prin serviciul W.U. În măsura în care călătoria s-ar fi realizat în scopuri turistice, nu s-ar fi justificat lipsa resurselor financiare, fiind puţin probabil să se efectueze deplasarea într-o zonă îndepărtată fără minimul de bani necesar călătoriei. Relaţiile dintre martorul T.E. şi inculpatul Z.A.M. nu au relevat o relaţie strânsă între aceştia, pentru a justifica apelarea martorului la ajutorul inculpatului Z.A.M. Relaţia dintre cei doi a fost explicată de martorul T.E. în declaraţia sa, relevând doar faptul că au fost colegi de serviciu în anul 2007, punct comun care nu a putut explica relaţiile ulterioare şi suportul financiar oferit de inculpat.
La fel, explicaţiile oferite de martorul T.E. în faţa autorităţilor olandeze nu au conferit credibilitate susţinerilor sale, întrucât nu s-ar putea reţine că a preluat cele două geamantane conţinând cocaină, direct la aeroportul din Sao Paolo, la simpla solicitare a unei persoane, fără a cunoaşte expeditorul, destinatarul şi conţinutul bagajelor.
Dacă scopul călătoriei era turismul nu s-ar justifica achiziţionarea biletelor de avion în preziua plecării, întrucât costul este mult mai ridicat la achiziţionarea biletelor cu puţin timp înainte de plecare. Data cumpărării biletelor a indicat faptul că nu a fost o călătorie planificată, ci o plecare rapidă, când i s-a solicitat de inculpaţi.
Martorul T.E., la depistarea în Olanda, exceptând cele două geamantane ce conţineau droguri, nu avea decât două bagaje de mână, care nu sunt caracteristice unei deplasări în scop turistic.
Din corelarea împrejurărilor în care a efectuat călătoria în Brazilia şi conţinutul convorbirilor şi comunicărilor telefonice purtate de inculpaţi Curtea a reţinut că martorul T.E. s-a deplasat cu scopul precis de a transporta cocaină în Europa.
Martorul T.E. a declarat că îl cunoaşte doar pe inculpatul Z.A.M., iar această afirmaţie a fost considerată credibilă, dat fiind că nu sunt nici un fel de date că i-ar fi cunoscut şi pe ceilalţi doi coinculpaţi. Şi conţinutul convorbirilor telefonice, redate pe larg de prima instanţă, a arătat faptul că martorul T.E. păstra legătura cu inculpatul Z.A.M., care l-a rândul său comunica cu inculpata K.V.L., pentru ca deciziile finale privind transportul să îi aparţină inculpatului T.V.
Interceptarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice purtate de inculpaţi a început cu data de 14 octombrie 2008, acestea arătând că inculpatul Z.A.M. păstra legătura cu martorul T.E. şi inculpata K.V.L., discuţiile relevând că inculpatul Z.A.M. s-a ocupat de achiziţionarea biletelor de avion pentru martorul T.E., dar şi pentru o altă persoană, cel mai probabil C.G., încercând obţinerea unei preţ cât mai bun.
În data de 14 octombrie 2008 inculpata K.V.L. a purtat convorbiri telefonice cu inculpatul T.V., din care a rezultat că acesta asigura finanţarea călătoriei, dând îndrumări inculpatei privind sumele pe care trebuia să le mai ia pentru cumpărarea biletelor de avion şi asigurarea resurselor financiare pe timpul călătoriei.
A mai rezultat că inculpatul Z.A.M. a discutat şi cu inculpatul T.V., care i-a dat indicaţiile necesare pentru cumpărarea biletelor, dar şi că sumele de bani proveneau de la T.V.
În data de 15 octombrie 2008 inculpatul T.V. a mai discutat cu o persoană de sex feminin căreia i-a transmis că trebuie să-i mai dea o sumă de bani inculpatului Z.A.M.
Discuţiile telefonice purtate în data de 15 octombrie 2008 între K.V.L. şi Z.A.M. dovedesc că martorul T.E. nu a avut niciun rol în cumpărarea biletelor, fiind un simplu executant al sarcinilor transmise prin intermediul inculpatului Z.A.M.
Rolul de lider şi organizator ale inculpatului T.V. a rezultat şi din faptul că a solicitat telefonic să i se transmită prin email copia biletelor de avion cumpărate, exprimându-şi apoi nemulţumirea privind companiile aeriene cu care urma să se efectueze transportul.
După data de 16 octombrie 2008 nu au mai existat discuţii între inculpaţi privind achiziţionarea unor bilete de avion, ceea ce întăreşte concluzia că discuţiile anterioare vizau cumpărarea biletelor de avion pentru martorul T.E.
Discuţiile dintre inculpaţi din perioada cât martorul T.E. s-a aflat în Brazilia demonstrează că inculpaţii au urmărit activitatea martorului din Brazilia, aveau cunoştinţă despre locaţia unde era cazat, despre plata hotelului şi locurile unde se putea mânca ieftin, dar şi că martorul mai avea nevoie de o sumă de bani suplimentară.
În data de 22 octombrie 2008 inculpatul Z.A.M. a trimis martorului T.E. suma de 438 euro, aşa cum am arătat, iar din discuţiile telefonice a rezultat că martorul avea dificultăţi în ridicarea banilor, inculpatul afirmând că va discuta cu „Mu.", adică inculpatul T.V., pentru că o persoană aflată în Brazilia să-l ajute, ceea ce a demonstrat că inculpatul T.V. avea conexiunile necesare în Brazilia şi cunoştea foarte bine locaţia, fiind singurul dintre inculpaţi care ar fi putut organiza transportul drogurilor.
Tot în data de 22 octombrie 2008 inculpatul T.V. a purtat o discuţie telefonică cu o persoană pe nume „M.", care se referea la trimiterea sumei de 438 euro (566 dolari SUA) ceea ce înseamnă că întreaga discuţie nu se putea referi decât la martorul T.E. În convorbire se mai făcea trimitere la efectuarea unui transport, la un terminal, ceea ce a întărit convingerea că discutau despre T.E. La depistarea acestuia în Olanda a fost găsit un extras de cont pe versoul căruia era menţionat „1170xxx M.", această menţiune demonstrând suplimentar că numitul M., rămas neidentificat, era persoana de legătură din Brazilia a inculpatului T.V.
Conform datelor obţinute de la agenţia J.T., martorul T.E. trebuia să plece din Brazilia în data de 23 octombrie 2008, dar în final a plecat în data de 24 octombrie 2008, aspect confirmat de copia biletului de avion, dar şi de faptul că a ajuns în Olanda abia în data de 25 octombrie 2008, când a şi fost depistat.
În discuţiile telefonice dintre inculpatul T.V. şi numitul M. a rezultat că acesta din urmă a schimbat data de plecare, care a fost decalată cu o zi, coroborându-se cu datele privind biletele de avion, astfel că a fost cert obiectul discuţiilor dintre inculpatul T.V. şi numitul M.
Imediat după depistarea martorului T.E. de autorităţile din Olanda au încetat discuţiile dintre inculpaţi, ce aveau ca obiect organizarea transportului.
Compararea discuţiilor telefonice ale inculpaţilor cu traseul urmat de martorul T.E. a arătat corespondenţa dintre acţiunile şi indicaţiile inculpaţilor şi cele ale martorului, în opinia Curţii fiind certă implicarea celor trei inculpaţi.
Rezumând, Curtea a reţinut că inculpatul T.V. a iniţiat, organizat, finanţat şi condus transportul drogurilor de către martorul T.E. din Brazilia în Olanda. Martorul T.E. a fost determinat de inculpatul Z.A.M. să efectueze transportul, fiind singurul inculpat pe care îl cunoştea. De altfel, a rezultat din convorbirile telefonice că martorul T.E. păstra legătura cu inculpatul Z.A.M., ceea ce a confirmat varianta reţinută.
Inculpata K.V.L. a fost persoana care, la solicitarea inculpatului T.V., a căutat persoane care să efectueze transportul, determinându-l pe martorul T.E. să efectueze transportul, prin intermediul fratelui său Z.A.M.
În mod corect a fost reţinută pentru inculpaţii Z.A.M. şi K.V.L. forma de participaţie a instigării, contextul în care s-au derulat faptele pledând pentru această formă de participaţie penală.
Martorul T.E. nu se cunoştea decât cu inculpatul Z.A.M. astfel că o propunere de această natură nu putea proveni de la o persoană total necunoscută, cum era iniţial inculpata K.V.L. Chiar şi discuţiile telefonice, expedierea sumei de bani în Brazilia a arătat legătura directă dintre inculpatul Z.A.M. şi martorul T.E., motiv pentru care instigarea directă a martorului nu putea proveni decât de la inculpatul Z.A.M.
Inculpata K.V.L. se cunoştea cu inculpatul T.V. de mai mulţi ani, inclusiv în perioada în care a fost arestată în Costa Rica, iar inculpatul T.V., a rezultat cu certitudine din probele administrate, avea rolul de organizator şi lider al grupului infracţional, fiind persoana interesată în identificarea unor „cărăuşi".
Nu s-ar fi putut reţine că inculpatul a avut rolul de instigator la săvârşirea infracţiunii, întrucât rolul său a fost mai mult decât de simplu instigator, fiind persoana care conducea şi finanţa grupul infracţional, ceea ce ar atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143 /2000.
Prin decizia nr. 38/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că fapta de organizare, conducere sau finanţare a acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 constituie o infracţiune distinctă şi nu o formă agravată a infracţiunilor prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege.
Întrucât infracţiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 143/2000 este „o infracţiune de sine stătătoare, iar inculpatul T.V. a realizat acţiuni care se circumscriu elementului material al acestei infracţiuni, dat fiind că a organizat, condus şi finanţat transportul, în mod corect a fost reţinută în sarcina sa infracţiunea prev. de art. 2 alin. (2) în ref. la art. 10 din Legea nr. 143/2000, astfel că nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de instigare la trafic de droguri de mare risc.
Activitatea inculpatului, deşi include şi o instigare mediată la traficul de droguri de mare risc, este mai amplă, astfel că prin desfăşurarea şi de activităţi de organizare, finanţare şi conducere a activităţii celui instigat, se va reţine infracţiunea mai gravă, respectiv art. 10 din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Inculpata K.V.L. a fost elementul de legătură dintre persoana care conducea activitatea infracţională - T.V. şi inculpatul Z.A.M. şi martorul T.E.
Inculpata K.V.L. este sora inculpatului Z.A.M., astfel că intenţiile infracţionale ale inculpatului T.V. nu puteau fi transmise de la T.V. la Z.A.M. decât în această modalitate, întrucât nu au existat date că cei doi se cunoşteau anterior. Acest fapt a fost confirmat de convorbirile telefonice care au atestat că orice acţiune în legătură cu organizarea deplasării în Brazilia era comunicată de inculpata K.V.L. către inculpatul T.V.
Dorinţa inculpatului T.V. de a identifica persoane pe care să le folosească drept „cărăuşi" ai drogurilor era cunoscută de inculpata K.V.L., care a derulat acţiuni în acest sens, ajungând să-l cunoască pe T.E. prin intermediul fratelui său Z.A.M.
Curtea a reţinut, având în vedere starea de fapt descrisă şi mijloacele de probă administrate, că inculpata K.V.L. a instigat pe martorul T.E. să săvârşească infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, însă acţiunile sale au fost intermediate de inculpatul Z.A.M., fiind în prezenţa unei instigări mediate.
Ulterior, atât inculpata K.V.L., cât şi inculpatul Z.A.M. au desfăşurat activităţi de sprijinire a martorului Z.A.M. în săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prin cumpărarea biletelor de avion, transmiterea unei sume de bani în Brazilia, oferirea de informaţii pentru ca T.E. să poate intra în legătură cu persoana de contact din Brazilia, însă forma de participaţie a complicităţii a fost absorbită de forma mai gravă a instigării.
În concluzie, Curtea a reţinut că în cauză s-a dovedit cert că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor au existat, au constituit infracţiunile menţionate în actul de sesizare a instanţei şi au fost comise de inculpaţi, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 345 alin. (2) C. proc. pen. pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare.
Criticile inculpaţilor privind inexistenţa faptei sau neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor au fost vădit neîntemeiate, în condiţiile în care s-a dovedit că fapta a existat, iar inculpaţii aveau reprezentarea exactă a naturii bunurilor ce urmau a fi transportate de martorul T.E.
Individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor T.V., K.V.L. şi Z.A.M. a corespuns criteriilor prev. de art. 72 C. pen.
Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a acestui Cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În stabilirea unei pedepse care să reflecte scopul şi funcţiile pedepsei, prin raportare la aceste criterii generale de individualizare, este necesar a se examina cumulativ circumstanţele reale de comitere a faptei, urmările produse, circumstanţele personale ale inculpatului.
Prima instanţă a aplicat inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M. pedepse egale cu minimul special, în timp ce inculpatului T.V. i-a aplicat o pedeapsă apropiată de minimul special, în considerarea rolului său mai important în activitatea infracţională, reliefat şi de încadrarea juridică a faptei.
Din punct de vedere al circumstanţele reale de comitere a faptelor se constată un pericol social ridicat, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, având în vedere natura şi cantitatea drogului, implicarea activă a inculpaţilor în identificarea unei persoane care să transporte o cantitatea mare de droguri din Brazilia, asigurarea deplasării cărăuşului în Brazilia, finanţarea călătoriei, rolul inculpaţilor fiind esenţial în activitatea infracţională. Trebuia avut în vedere că inculpaţii au cooptat alte persoane în reţeaua infracţională, aveau legături în Brazilia, fiind evidenţiat caracterul transfrontalier al infracţiunii, de natură a accentua gravitatea faptei. Pericolul social ridicat este reflectat şi de legiuitor prin incriminarea faptei şi stabilirea unor limite mari de pedeapsă, în considerarea consecinţelor negative ale consumului de droguri asupra sănătăţii populaţiei şi proliferarea acestui gen de infracţiuni, în special în rândul persoanelor mai tinere.
Din perspectiva datelor personale s-a constatat că inculpatul T.V. a mai fost anterior condamnat, iar conform declaraţiilor sale a mai fost condamnat în Australia pentru infracţiuni în legătură cu drogurile. Inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. nu au fost cunoscuţi cu antecedente penale, însă din referatul de evaluare pentru inculpata K.V.L. a rezultat că ar fi executat o pedeapsă privativă de libertate în Costa Rica. Referatele de evaluare pentru inculpaţi nu au scos în evidenţă aspecte personale deosebite, cărora instanţa să le dea valenţa unor circumstanţe atenuante, conform art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.
Conduita procesuală a inculpaţilor a fost una de negare constantă a acuzaţiilor, astfel că s-a impus aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.
Curtea nu a identificat alte împrejurări care să exprime un grad mai redus de pericol social al faptei sau al persoanei inculpaţilor şi care să justifice reţinerea vreunei circumstanţe atenuante judiciare.
Pedepsele aplicate inculpaţilor sunt necesare pentru a se asigura realizarea prevenţiei generale şi speciale, scop reglementat de art. 52 C. pen., motiv pentru care vor fi menţinute pedepsele stabilite de prima instanţă pentru cei trei inculpaţi.
Nu s-a putut face o legătură cu pedeapsa aplicată martorului T.E. de către autorităţile din Olanda, întrucât soluţionarea cauzelor se realizează în baza unor proceduri judiciare distincte, a unor norme incriminatoare diferite, cel mai probabil cu limite de pedeapsă diferite, posibil mai reduse în Olanda. În opinia Curţii nu a prezentat relevanţă cuantumul pedepsei aplicate martorului T.E. în Olanda, întrucât circumstanţele procedurilor judiciare din cele două jurisdicţii sunt diferite, aşa încât pedeapsa aplicată martorului T.E. nu a constituit un criteriu de orientare pentru instanţele române la sancţionarea inculpaţilor.
Cererea inculpatului T.V. de recunoaştere pe care incidentală a hotărârii de condamnare a martorului T.E. a fost vădit neîntemeiată, întrucât această cerere nu a fost de natură a ajuta la soluţionarea prezentei cauze.
Prin sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Haarlem la data de 10 februarie 2009 în legătură cu dosarul parchetului nr. 15/801838-08 martorul T.E. a fost condamnat la pedeapsa de 40 luni închisoare, întrucât a introdus în Olanda cantitatea de 9993,7 kg. cocaină.
Dispoziţiile art. 134 din Legea nr. 302/2004 permit recunoaşterea pe cale incidentală a hotărârii penală pronunţată de o instanţa a altui stat, însă recurgerea la această procedură ar fi justificată numai în măsura în care recunoaşterea hotărârii ar prezenta un interes practic în actuala procedură. Trebuie ţinut seama că recunoaşterea unei hotărârii penale străine are în vedere producerea unor consecinţe juridice ale respectivei hotărâri pe teritoriul statului unde se recunoaşte hotărârea, însă în prezenta cauză nu ar fi produs nicio consecinţă juridică recunoaşterea hotărârii de condamnare a martorului T.E., situaţia juridică a inculpaţilor T.V., K.V.L. şi Z.A.M., din perspectiva sancţionării, neputând fi influenţată de sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Haarlem la data de 10 februarie 2009.
În concluzie, singura critică întemeiată a fost cea vizând greşita reţinere a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 pentru inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., astfel că doar apelurile acestora şi exclusiv sub acest aspect au fost admise.
Împotriva deciziei penale nr. 1670 din 16 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat recurs inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M.
Recurentul inculpat T.V. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, 14, 17, 18 C. proc. pen.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii privind schimbarea încadrării juridice dată faptei pe care a solicitat-o inculpatul din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea de instigare prevăzută de art. 25 C. pen. cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
De asemenea, instanţa de apel nu s-a pronunţat, în temeiul art. 137 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu privire la recunoaşterea unei hotărâri pronunţată de autorităţile olandeze privindu-l pe T.E.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. a arătat că nu s-a dat eficienă dispoziţiilor art. 72 C. pen. referitor la circumstanţele personale ale inculpatului.
A contestat legalitatea probelor administrate în cauză, percheziţia domiciliară a fost efectuată înainte de a se fi început urmărirea penală în cauză, iar în ceea ce priveşte percheziţia informatică, aceasta a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 143/2000.
Recurenţii inculpaţi K.L.V. şi Z.A.M. au invocat motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171, art. 18 şi art. 14 C. proc. pen.
Au susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că ambele instanţe în stabilirea vinovăţiei inculpaţilor au avut ca temei un probatoriu administrat ilegal. Au precizat că nu a existat un probatoriu cert, complet şi sigur care să fi condus la incriminarea inculpaţilor. Au arătat că nu a existat intenţia directă a inculpaţilor de a săvârşi faptele reţinute în sarcina lor, aceştia neştiind ce transport va efectua T.E.
Prin decizia penală nr. 1670 din 16 mai 2013, Înalta Curte a admis recursurile declarate de inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M. împotriva deciziei penale nr. 145/P din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A casat decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Curtea de Apel Constanţa.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Referitor la critica inculpatului T.V. privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. cu referire la art. 2 alin. (2) Legea nr. 143/2000, Înalta Curte a constatat, din examinarea cauzei, că instanţa de apel nu a luat în discuţie şi nu a analizat prin prisma propriei evaluări solicitarea apelantului inculpat T.V., privind schimbarea încadrării juridice, invocată de acesta în motivele de apel formulate în scris, cât şi în concluziile orale susţinute în faţa instanţei de apel în cadrul dezbaterilor.
Înalta Curte a constatat că în cuprinsul considerentelor, instanţa de apel şi-a însuşit întocmai motivarea instanţei de fond cu privire la această solicitare, nepronunţându-se, în cadrul motivelor proprii care a fundamentat soluţia pronunţată, asupra cererii de schimbare a încadrării juridice invocată în faţa instanţei de apel de către inculpatul T.V., ceea ce atrage incidenţa cazului de casare reglementată în art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
Cu privire la critica celor doi inculpaţi referitor la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) cu referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000, schimbare de încadrare dispusă de către instanţa de fond în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., Înalta Curte a constatat că în mod greşit instanţa de apel a dispus înlăturarea art. 10 din Legea nr. 143/2000, apreciind că prin înlăturarea acestei dispoziţii de condamnare s-a complinit omisiunea instanţei de fond de a fi pusă în discuţie schimbarea încadrării juridice dată faptei în ceea ce-i priveşte pe cei doi inculpaţi.
Înalta Curte a arătat că încadrarea juridică a faptei prezintă o deosebită importantă atât sub aspectul răspunderii penale, cât şi sub aspectul desfăşurării procesului penal în funcţie de încadrarea juridică a faptei, legea stabilind o anumită sancţiune penală. Pe de altă parte, având în vedere respectarea garanţiilor procesuale, instanţa de apel era obligată să pună în discuţia părţilor noua încadrare juridică şi să atragă atenţia inculpaţilor că au dreptul să ceară lăsarea cauzei la urmă, sau eventual să ceară amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea, în conformitate cu dispoziţiile în materie.
Instanţa de apel prin înlăturarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000, din dispoziţia de condamnare a celor doi inculpaţi, stabilită prin soluţia instanţei de fond, greşit a apreciat că aceasta echivalează cu acoperirea lipsei obligaţiei instanţei de fond de a pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin acest procedeu aducându-se o vătămare inculpaţilor lipsindu-i de posibilitatea de a-şi formula apărările cu privire la acest aspect.
În raport cu cele precizate anterior, cu privire la lipsa unei analizări concrete în considerentele deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele de apel formulate de către inculpaţi, Înalta Curte a constatat că se aduce atingere unui proces echitabil încălcându-se prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia penală nr. 144/P din 22 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins apelul declarat de apelantul inculpat T.V. - porecla „Mu." împotriva sentinţei penale nr. 4 din 04 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 6104/118/2009, ca nefondat
În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de apelanţii inculpaţi Z.A.M. şi K. (fostă Z.) V.L. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a dispus:
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute prin sentinţa penală apelată în sarcina inculpaţilor Z.A.M. şi K.V.L. din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2), în referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 25 C. pen., raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, a condamnat pe inculpata K.V.L. (fostă Z.), la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 65 raportat art. 66 C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei perioada reţinerii şi arestării preventive, cu începere de la data de 31 octombrie 2008 la 28 noiembrie 2008.
În baza art. 25 C. pen., raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, a condamnat pe inculpatul Z.A.M., la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 65 raportat art. 66 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive cu începere de la data de 31 octombrie 2008 la 28 noiembrie 2008.
A înlăturat din sentinţa penală apelată dispoziţiile contrare deciziei penale de faţă şi a menţinut celelalte dispoziţii.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare, a reţinut următoarele:
În rejudecare, la termenele din 10 octombrie 2013 şi 14 noiembrie 2013, Curtea a procedat la punerea în discuţia părţilor şi a procurorului a celor două schimbări de încadrare juridică, fără a proceda la administrarea de noi probe, inculpaţii prevalându-se de dreptul de a nu da declaraţii în cauză.
Întrucât unanimitatea nu a fost întrunită, potrivit art. 308 alin. (5) C. proc. pen., prin încheierea de şedinţă din 01 noiembrie 2013, Curtea a dispus repunerea cauzei pe rol şi reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă, în baza art. 343 şi art. 344 C. proc. pen., în referire la art. 54 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară şi art. 99 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
În apel inculpatul T.V. a reiterat criticile invocate în precedentul ciclu procesual referitoare la contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul sentinţei penale atacate, cu privire la inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., pentru care doar în dispozitiv s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000, precum şi la omisiunea primei instanţe de a repune cauza pe rol şi a pune în discuţie cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de trafic de droguri în forma autoratului în infracţiunea de instigare la trafic de droguri, susţinând că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Deosebit de aspectele de ordin procedural mai sus arătate, inculpatul a invocat nelegalitatea unor mijloacele de probă administrate în cauză, precum percheziţia domiciliară, percheziţia informatică, interceptările telefonice autorizate, percheziţia, efectuată asupra autoturismului, alături de nerespectarea dispoziţiilor privind audierea sa, în această calitate, în cursul urmăririi penale, probele aduse în sprijinul acuzării neputând sta la baza soluţiei de condamnare.
Prin urmare, inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., susţinând că împotriva sa nu există probe certe de vinovăţie, solicitând concomitent şi schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute prin rechizitoriu, din infracţiunea de trafic de droguri în forma autoratului, în infracţiunea de instigare la trafic de droguri.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate, precum şi recunoaşterea hotărârii de condamnare a martorului T.E., pronunţată de autorităţile judiciare olandeze.
Inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. au invocat aceleaşi aspecte de nelegalitate a hotărârii ca şi inculpatul T.V., susţinând că la dosarul cauzei nu au existat probe care să ii incrirnineze, solicitând achitarea lor, în principal, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, neavând intenţia de a-l ajuta pe martorul T.E. în efectuarea transportului de droguri, ajutorul vizând un transport de altă natură.
Inculpaţii au criticat şi greşita individualizare a pedepselor aplicate de prima instanţă, solicitând reducerea lor, prin reţinerea de circumstanţe atenuante şi schimbarea modalităţii de executare a acestora, prin aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.
În referire la omisiunea primei instanţe de a repune cauza pe rol şi a pune în discuţie cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de trafic de droguri în forma autoratului în infracţiunea de instigare la trafic de droguri, Curtea a constatat că o astfel de cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe şi anume în cuprinsul concluziilor scrise formulate în termenul de amânare a pronunţării.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 301 alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecăţii inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. Acest drept nu este însă unul neţărmurit, ci limitat la închiderea dezbaterilor, moment procesul după care nu se mai pot reitera cereri noi.
Întrucât inculpatul T.V. a formulat cererea după închiderea dezbaterilor, moment până la care se puteau pune în discuţie, cu respectarea principiilor publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, cererile părţilor, prima instanţă nu era ţinută să se pronunţe asupra cererii şi nici să repună cauza pe rol pentru discutarea cererii de schimbare a încadrării juridice.
Trecând peste acest aspect, chiar şi în măsura în care prima instanţă ar fi omis să se pronunţe asupra unei cereri de schimbare a încadrării juridice, în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., care permit desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în virtutea efectului devolutiv integral al apelului, această neregularitate procedurală urmând a fi înlăturată de instanţa de apel.
Trimiterea cauzei spre rejudecare nu se putea dispune nici ca urmare a faptului că prima instanţă a omis a pune în discuţia părţilor necesitatea reţinerii faţă de inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000, o astfel de neregularitate procedurală, de natură a-i prejudicia pe apelanţi, nefăcând parte din rândul cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., susceptibile a susţine soluţia prevăzută de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
Pe fondul apelurilor, reţinerea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 faţă de inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. a constituit, însă o critică întemeiată adusă hotărârii primei instanţe, care urmare a unei erori a reţinut în dispozitiv aplicarea acestor dispoziţii, deşi nici în rechizitoriu şi nici în considerentele hotărârii nu s-a considerat incident acest text de lege.
Într-adevăr, menţiunea din dispozitiv a venit în contradicţie cu considerentele hotărârii primei instanţe, însă această neregularitate nu putea atrage trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, o astfel de soluţie putând fi adoptată, aşa cum s-a mai spus, numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi care, speţă, nu erau aplicabile.
Prin urmare, această neregularitate a fost remediată de instanţa de apel, prin înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 pentru inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., în urma schimbării încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina celor inculpaţi, din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 2 alin. (2), în referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, text de lege în temeiul căruia Curtea a dispus o soluţie de condamnare a inculpaţilor la câte o pedeapsă cu închisoarea.
În ceea ce îi priveşte pe inculpatul T.V., probele administrate la dosarul cauzei au dovedit cu certitudine că acesta nu putea fi socotit ca instigator la activitatea de trafic de droguri de mare risc, aşa cum apărarea a pretins, ci dimpotrivă, ele au pus în evidenţă faptul că inculpatul a organizat şi condus transportul cantităţii de 9,993 kg. cocaină de către T.E., scop în care, prin intermediul inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M., a fost recrutat T.E., care a fost determinat şi ajutat de către aceştia din urmă să realizeze transportul cantităţii de cocaină din Brazilia în Europa.
Faptul că inculpatul T.V. a supravegheat, dirijat şi coordonat, în mod efectiv, punerea în circulaţie a cantităţii de 9,993 kg cocaină rezultă din ansamblul elementelor probatorii aflate la dosar.
Astfel pe parcursul activităţii infracţionale, inculpatul T.V. s-a aflat într-o permanentă comunicare cu inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., pe care i-a îndrumat în legătură cu achiziţionarea biletelor de transport pentru T.E., a stabilit ruta şi momentul plecării „cărăuşului", a finanţat deplasarea cărăuşului T.E. în Brazilia, i-a comunicat acestuia din urmă datele care să-i permită intrarea în legătură cu „M.", persoana de la care a primit cocaina, pentru a o transporta în Europa.
În plus, inculpatul T.V. a comunicat şi cu numitul „M." (persoană care nu a putut fi identificată datorită faptului că inculpatul nu a colaborat cu organele de urmărire penală), pentru a se asigura de finalizarea activităţii infracţionale de transport a cocainei, acesta fiind un alt element ce denotă că a supravegheat, dirijat şi coordonat punerea în circulaţie a drogurilor.
Mai mult, în momentul în care T.E. a rămas fără bani în Brazilia, inculpatul T.V., prin intermediul numitului „M." şi al inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M., l-a dirijat pe T.E., pentru ca acesta să poată intra în posesia sumei de 566 de dolari, trimisă prin serviciul W.U.
Nu în ultimul rând, interceptările convorbirilor şi comunicărilor telefonice au relevat faptul că inculpatul T.V. a suportat costul deplasării lui T.E. în Brazilia, sumele necesare acestuia, pentru hrană şi cazare, inclusiv suma de 566 dolari.
În sfârşit, împrejurarea că inculpatul T.V. este cel care a organizat traficarea cantităţii de 9,993 kg. cocaină a rezultat şi din discuţia pe care acesta a purtat-o la data de 22 octombrie 2008, ora 17:50 cu numitul „M." (autorizaţia nr. 306, procesul-verbal de redare convorbiri încheiat la 5 noiembrie 2009).
Aceste ultime aspecte, care nu privesc neapărat chestiuni de legalitate a hotărârii penale apelate, au fost totuşi antamate în cadrul secţiunii de faţă, pentru a răspunde şi criticilor care vizează corecta încadrare juridică dată faptei, ele urmând a fi detalitate în cadrul secţiunii a doua, consacrate criticilor referitoare la netemeinicia sentinţei atacate şi care, în lumina considerentelor de mai jos, vor fi înlăturate ca neîntemeiate.
Din perspectiva individualizării pedepsei aplicate inculpatului T.V., ca şi a celor ce a fost aplicate inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M., în urma schimbării încadrării juridice a faptelor, Curtea a reţinut că potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, al cărei scop este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Pentru ca pedeapsa să îşi poată îndeplini funcţiile ce-i sunt atribuite, este necesar ca aceasta să corespundă gravităţii infracţiunii şi nevoilor de îndreptare ale infractorului, impunându-se ca ea să fie adaptată pericolului social concret al faptei şi periculozităţii infractorului, asupra căruia trebuie să acţioneze.
În acest sens, între gradul de pericol social al faptei săvârşite şi periculozitatea infractorului, pe de o parte, şi pedeapsa aplicată de instanţă, pe de altă parte, trebuie să existe o anumită concordanţă, în caz contrar pedeapsa neputându-şi atinge scopul, putând conduce chiar la rezultate contrare acestui scop.
De aceea, cu ocazia stabiliţii şi aplicării pedepsei, trebuie să se ţină seama de necesitatea acestei concordanţe, deoarece în măsura în care se atribuie pedepsei funcţia de a influenţa asupra conştiinţei, mentalităţii şi conduitei viitoare a condamnatului, pedeapsa trebuia să corespundă în aceeaşi măsură gradului de receptivitate a condamnatului faţă de influenţa educativă a pedepsei.
Fireşte, acest grad de receptivitate este reflectat în conduita procesuală a condamnatului, în atitudinea sa faţă de faptă, în modul în acesta a contribuit la aflarea adevărului şi a relaţionat în raporturile cu organele judiciare.
Pe de altă parte, în stabilirea unei pedepse care să reflecte scopul şi funcţiile pedepsei, este necesar a fi examinate, în mod cumulativ, circumstanţele reale de comitere a faptei, urmările produse şi circumstanţele personale ale inculpatului.
În acest sens, potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a acestui Cod, de limitele de pedeapsă fixate în Partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Prin raportare la aceste exigenţe legale, Curtea a reţinut că prima instanţă a aplicat inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M. pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege, în timp ce inculpatului T.V. i-a aplicat o pedeapsă apropiată de minimul special, în considerarea rolului său mai important în activitatea infracţională, reliefat şi de încadrarea juridică a faptei.
Din punctul de vedere al circumstanţelor reale de comitere a faptelor, acestea se prezintă ca având un pericol social deosebit de ridicat, în sensul reţinut şi de prima instanţă, având în vedere natura şi cantitatea drogului, implicarea activă a inculpaţilor în identificarea unei persoane care să transporte o cantitatea mare de droguri din Brazilia, asigurarea deplasării cărăuşului în Brazilia, finanţarea călătoriei, rolul inculpaţilor fiind esenţial în activitatea infracţională.
Trebuie avut în vedere că inculpaţii au cooptat alte persoane în reţeaua infracţională, că aceştia aveau legături în Brazilia, fiind evidenţiat caracterul transfrontalier al infracţiunii, de natură a accentua gravitatea faptei.
Pericolul social deosebit de ridicat al faptelor este reflectat şi de legiuitor prin incriminarea faptei şi stabilirea unor limite mari de pedeapsă, în considerarea consecinţelor negative ale consumului de droguri asupra sănătăţii populaţiei şi proliferării acestui gen de infracţiuni, în special în rândul persoanelor mai tinere.
Plecând de la premisa că în măsura în care sunt consumate în afara oricărei forme de control, produsele şi substanţele stupefiante sunt profund dăunătoare organismului uman, Curtea a reţinut că, în ultimele decenii, toxicomania, care atrage consecinţe dintre cele mai grave asupra persoanei, atăt din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere psihic, putând determina, în cele din urmă, chiar moartea, a luat proporţii deosebite.
În proliferarea acestui fenomen, un rol deosebit îl joacă traficul ilicit de stupefiante, care constituie o sursă de venituri fabuloase, reprezentând una dintre cele mai periculoase forme ale criminalităţii organizate, el fiind reprimat atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, prin adoptarea a numeroase convenţii internaţionale la care România este parte.
Ţinând seama de cele arătate mai sus, în stabilirea pedepselor a fost avută în vedere premisa că numai prin aplicarea unor sancţiuni exemplare cu închisoarea, fenomenul traficului de droguri, cu multiple şi ample ramificaţii transfrontaliere poate fi descurajat, în cazul de faţă pericolul deosebit de ridicat al faptelor fiind reliefat prin cantitatea ridicată a drogurilor, prin caracterul organizat al activităţii, planificată în cele mai mici detalii şi caracterul transnaţional - al acesteia, fapt ce constituie o dovadă elocventă a îndrăznelii, perspicacităţii şi perseverenţei infracţionale a inculpaţilor, specializaţi în comiterea unor astfel de fapte penale.
Din perspectiva datelor personale ale inculpaţilor, Curtea a constatat că apelantul inculpat T.V. a mai fost anterior condamnat, conform declaraţiilor sale acesta fiind anterior condamnat chiar şi de autorităţile judiciare ale statului Australia, pentru infracţiuni legate de droguri.
În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M., cei doi nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, însă din referatul de evaluare întocmit în cauză a reieşit că inculpata K.V.L. ar fi executat o pedeapsă privativă de libertate în Costa Rica.
Referatele de evaluare întocmite în cauză nu evidenţiază aspecte personale deosebite în favoarea inculpaţilor, cărora instanţa să le acorde valenţa unor circumstanţe atenuante, conform art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.
Dimpotrivă, situaţia personală a inculpaţilor nu se deosebeşte cu nimic de starea de normalitate ce trebuie să caracterizeze orice persoană obişnuită, iar din perspectiva conduitei procesuale a inculpaţilor, aceasta a fost una nesinceră, de negare constantă a acuzaţiilor penale, circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. fiind, astfel, inaplicabilă.
În dezacord cu solicitările subsidiare inculpaţilor, Curtea nu a identificat în favoarea acestora nici o altă împrejurare care să exprime un grad mai redus de pericol social al faptei sau şi nici un alt element care să ajute la caracterizarea persoanei inculpaţilor, apt să justifice reţinerea vreunei circumstanţe atenuante judiciare.
Atât pedeapsa aplicată inculpatului T.V., cât şi pedepsele aplicate celorlaţi doi inculpaţi trebuie să exprime relaţia acestora cu faptele, precum şi cu gradul de pericol social intrinsec al infracţiunilor, doar astfel putându-se asigura în mod eficient realizarea prevenţiei generale şi speciale, urmărită de art. 52 C. pen.
Pentru acest motiv, pedeapsa aplicată inclpatului T.V. a fost menţinută ca atare, în timp ce pedepsele stabilite pentru ceilalţi doi inculpaţi au fost astfel individualizate încât să exprime reacţia necesară de apărare a societăţii împotriva acestui gen de infracţiuni, cu efecte dintre cele mai nefaste asupra sănătăţii populaţiei, fiind orientate într-un cuantum similar celui stabilit de prima instanţă.
Din acest ultim punct de vedere, nu se putea face o legătură între pedepsele aplicate celor trei inculpaţi şi pedeapsa aplicată martorului T.E. de către autorităţile judiciare olandeze, întrucât soluţionarea celor două cauze s-a realizat în baza unor proceduri judiciare distincte, a unor norme incriminatoare diferite, cel mai probabil cu limite de pedeapsă diferite, posibil mai reduse în Olanda.
De aceea, cuantumul pedepsei aplicate martorului T.E. în Olanda nu a prezentat relevanţă juridică penală, întrucât circumstanţele procedurilor judiciare din cele două jurisdicţii sunt diferite, aşa încât nici pedeapsa aplicată martorului T.E. nu putea constitui un element de referinţă şi un criteriu de orientare pentru instanţele române.
În cauză a existat şi o opinie separată susţinută de unul din membrii completului de judecată:
La individualizarea pedepsei trebuie avute în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen., respectiv dispoziţiile Părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în Partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Un element important ce trebuie avut în vedere îl constituie gradul de pericol social concret al faptelor prin prisma tuturor elementelor prin care se circumstanţiază ce trebuie coroborat şi cu circumstanţele personale ale inculpatului, astfel încât să se realizeze o individualizare corectă a pedepsei, atât sub aspectul cuantumului cât şi a modalităţii de executare, astfel încât acestea să conducă la realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei, astfel cum sunt stabilite prin dispoziţiile art. 52 alin. (1) şi (2) C. pen.
S-a aplicat inculpaţilor K.V.L. şi Z.A.M. pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege, în timp ce inculpatului T.V. i s-a aplicat o pedeapsă ce a depăşit minimul special cu 3 ani.
Totodată, a considerat necesar să fie evidenţiată şi să se ia în considerare contribuţia efectivă a fiecărui inculpat la comiterea faptei, implicarea efectivă a acestora în activitatea infracţională, rolul important sau subsidiar în desfăşurarea activităţii infracţionale, de elementele faptice pe care le-au cunoscut şi care sunt de natură să imprime faptei un caracter grav.
În mod cert, inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. nu au avut nici un rol în organizarea şi conducerea transportului cantităţii de 9,993 kg. cocaină de către numitul T.E., în finanţarea acestui transport, necunoscând, cu excepţia inculpatului T.V., persoanele care mai erau implicate, în străinătate, în activităţile de organizare, conducere şi finanţare a acestui transport.
De reţinut că, cei doi inculpaţi au fost recrutaţi de numitul T.V. şi că, tot la îndemnul acestora l-au recrutat pe numitul T.E., însă, toată activitatea desfăşurată de acesta a fost stabilită, coordonată şi finanţată de către inculpatul T.V.
Totodată, a evidenţiat şi faptul, deosebit de important, sub aspectul individualizării pedepsei, că, din probele administrate nu a rezultat că, inculpaţii K.V.L. şi Z.A.M. ar fi cunoscut cantitatea de droguri ce urma să fie transportată de numitul T.E., aspect care a probat încă o dată rolul secundar pe care cei doi inculpaţi l-au avut în activitatea infracţională.
Pe lângă faptul că, cei doi inculpaţi l-au recrutat pe numitul T.E., în conţinutul activităţii infracţionale desfăşurate de aceştia s-a mai reţinut că cei doi au cumpărat un bilet de avion şi au transmis către cărăuş o sumă de bani primită însă de la inculpatul T.V.
Relevant a fost şi faptul că, nu s-a evidenţiat nici faptul că, inculpaţii ar fi avut vreun profit din activitatea infracţională desfăşurată.
În raport de aceste acţiuni ale celor doi inculpaţi s-a reţinut o contribuţie minimă în ansamblul realizării transportului de droguri, aspect care coroborat cu circumstanţele personale favorabile celor doi inculpaţi, respectiv vârstă, pregătire, suport familial, lipsa antecedentelor penale, şi, în raport de acestea posibilităţile reale de reinserţie socială, au determinat ca minimul pedepsei aplicate de 10 ani să poată fi apreciat ca exagerat.
În consecinţă, s-a impus ca toate aceste aspecte să fie valorificate în condiţiile art. 74 alin. (2) C. pen. şi coborârea cuantumului pedepsei, în condiţiile art. 76 lit. a) C. pen., sub minimul special şi aplicarea unei pedepse în cuantum de 6 ani.
Acest cuantum a reflectat pericolul social al faptei comise determinat de substanţa traficată, drog de mare risc şi consecinţele care s-au produs prin punerea în circulaţie a unei asemenea substanţe.
Referitor la inculpatul T.V., în raport de elementele evidenţiate de instanţa de fond, a considerat că, pedeapsa ar fi trebuit, într-adevăr orientată spre minimul special, cel de zece ani şi aplicarea unei pedepse într-un cuantum de 11 ani.
În acest sens a avut în vedere că inculpatul a coordonat un singur transport de droguri, că nu au existat elemente din care să rezulte că şi anterior s-ar mai fi ocupat cu asemenea activităţi iar în ceea ce priveşte antecedentele penale, acestea nu sunt date de infracţiuni de acelaşi gen.
Referitor la cantitatea de droguri, aceasta putea fi apreciată ca fiind mare, însă, în dosare similare, unde s-au traficat cantităţi mult mai mari de 1000 kg s-au aplicat pedepse de cuprinse între 14 şi 16 ani.
Împotriva deciziei penale nr. 144/P din 22 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat recurs inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M.
Recurentul inculpat T.V. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12, 13, 14, 172 C. proc. pen. şi a solicitat aplicarea prevederilor art. 5 Noul C. pen., în sensul reducerii pedepsei aplicate inculpatului la minimul special prevăzut în Legea nr. 143/2000.
Dezvoltarea motivelor de recurs au fost consemnate în încheierea din data de 20 iunie 2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, nemaifiind reluate în cuprinsul considerentelor.
Recurenţii inculpaţi K.V.L. au invocat motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 13, 14, 172 C. proc. pen. şi au solicitat aplicarea prevederilor art. 5 Noul C. pen., în sensul reducerii pedepsei aplicate inculpaţilor la minimul special prevăzut în Legea nr. 143/2000 modificată prin Legea nr. 255/2013.
Dezvoltarea motivelor de recurs au fost consemnate în încheierea din data de 20 iunie 2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, nemaifiind reluate în cuprinsul considerentelor.
Examinând recursurile formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile şi urmează a fi admise pentru următoarele considerente:
În situaţia în care după comiterea faptei de către inculpat intră în vigoare o lege nouă care incriminează aceeaşi faptă dar modifică tratamentul sancţionator, de principiu legislaţiile penale moderne, în cadrul cărora se înscrie şi cea românească, admit aplicarea legii care îi este mai favorabilă inculpatului.
În această materie s-a decis, în acord cu hotărârea impusă în domeniu de către Curtea Constituţională - Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, că aplicarea legii penale mai favorabile se face global, în sensul că nu pot fi combinate dispoziţiile din vechile şi noile coduri în materie penală, şi nu pe instituţii autonome.
Din această perspectivă, raportat la situaţia inculpaţilor recurenţi, realizând o corespondenţă juridică pe marginea dispoziţiilor vizând infracţiunile reclamate, reţinute în sarcina lor, în contextul în care pe parcursul procesului penal a intervenit Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Noului C. pen., care prevede noi limite sancţionatorii, Înalta Curte constată că dispoziţiile legii penale noi sunt mai favorabile faţă de cadrul normativ anterior.
Astfel, pentru a putea stabili legea penală mai favorabilă, instanţa de recurs urmează să analizeze influenţa modificărilor legislative cu privire la limitele maxime de pedeapsă din legile succesive şi consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi la data judecării recursului, cu precizarea că se va avea în vedere caracterul global al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.
Pentru a compara cele două legi, Înalta Curte va analiza consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din incriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.
Art. 2 din Legea nr. 143/2000. forma anterioară modificării:
(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 81 din Legea nr. 187/2012 prevede că Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 362/03.08.2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
Art. 2 va avea următorul cuprins:
(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit legii vechi, inculpatul T.V. a primit o sancţiune de 13 ani închisoare, inculpata K.V.L. o sancţiune de 10 ani închisoare şi inculpatul Z.A.M. o sancţiune de 10 ani închisoare.
În speţă, nu s-au reţinut în sarcina celor trei inculpaţi dispoziţiile art. 74 C. pen. anterior.
Din examinarea celor două texte de lege sus menţionate se constată că acţiunea incriminatoare se regăseşte şi în legea penală nouă şi poate fi calificată în drept în conţinutul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată cu referire la art. 9 din Legea nr. 143/2000 (în cazul inculpatului T.V.), în conţinutul dispoziţiilor art. 47 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată (în cazul inculpatei K.V.L.), respectiv art. 47 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată (în cazul inculpatului Z.A.M.). De asemenea, se constată că legea nouă, sub aspectul tratamentului sancţionator, este mai favorabilă celor trei inculpaţi pentru că prevede un minim special de 5 ani închisoare şi un maxim special de 12 ani închisoare, astfel că, pedeapsa la care Înalta Curte, în temeiul principiului proporţionalizării pedepsei, va dispune condamnarea inculpatului T.V. va fi în cuantum de 11 închisoare, a inculpatei K.V.L. va fi în cuantum de 7 ani închisoare, iar pentru inculpatul Z.A.M. de 7 ani închisoare.
În ceea ce priveşte recursul formulat de inculpatul T.V., Înalta Curte constată că, raportat la cazurile de casare invocate, art. 3859 pct. 12, 13 şi 172 C. proc. pen. şi la motivele arătate în susţinerea acestora, este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. pen. anterior prevede: „când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337".
Inculpatul a arătat că instanţa de apel a reţinut în starea de fapt o altă modalitate de săvârşire a infracţiunii, prin rechizitoriu inculpatul fiind acuzat doar de organizarea şi coordonarea transportului de droguri şi nu de finanţarea acestei activităţi, motiv pentru care a contestat decizia instanţei de apel.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte subliniază că instanţa de recurs verifică doar corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, o atare verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului. Curtea de Apel Constanţa, ca instanţă de apel, în temeiul efectului devolutiv al căii de atac al apelului, avea posibilitatea de a proceda la stabilirea şi reţinerea unei situaţii de fapt diferită decât cea reţinută prin rechizitoriu, în baza întregului ansamblu probatoriu ce a fost în mod nemjlocit administrat în faţa instanţelor inferioare.
În ceea ce priveşte cel de-al motiv de recurs invocat de către inculpatul T.V., şi anume că prin art. 81 din Legea nr. 187/2012 s-a modificat art. 10 (actualmente art. 9) din Legea nr. 143/2000, fiind dezincriminată infracţiunea de organizare sau coordonare a unei asemenea activităţi (art 10 teza I din Legea nr. 143/2000), Înalta Curte apreciază că şi acest motiv este nefondat.
Aşa cum rezultă din expunerea de motive elaborată pentru punerea în aplicare a Noului C. pen. - Partea specială, anumite texte de incriminare din legislaţia specială au fost abrogate, ca urmare a cuprinderii acestora în Partea specială a noului C. pen. pentru evitarea paralelismelor de reglementare. În acest sens, se menţionează şi art. 10 teza I din Legea nr. 143/2000, ipoteza reglementată de acest text de lege găsindu-şi reglementarea în dispoziţiile art. 367 C. pen. - constituirea unui grup infracţional organizat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune achitarea inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa fiind incriminată prin dispoziţiile art. 367 C. pen.
În motivarea recursului formulat, inculpatul T.V. a invocat ca şi caz de casare, art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., susţinând că probele administrate nu sunt legale şi convingătoare.
Deşi cazul de casare invocat poate fi analizat de către instanţa de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să procedeze la o readministrare a ansamblului probatoriu, la stabilirea unei alte situaţii de fapt, şi pe cale de consecinţă la o reindividualizare a pedepsei.
Din actele existente la dosarul cauzei se constată că atât interceptările convorbirilor telefonice, cât şi percheziţiile efectuate în cauză s-au desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale în domeniu.
Având în vedere aceste menţiuni, Înalta Curte urmează a constata că şi acest caz de casare invocat nu este fondat.
Cu privire la motivele de recurs formulate de către inculpaţii Z.A.M. şi K.V.L., prin care solicită achitarea, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 lit. b) C. proc. pen., susţinând că activitatea infracţională a acestor doi inculpaţi, de instigare la organizarea şi coordonarea activităţii de trafic de droguri este legată de infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului T.V., respectiv art. 2 alin. (2) cu referire la art. 10 din Legea nr. 143/2000, infracţiune dezincriminată.
Faţă de aspectele menţionate anterior cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 10 teza I din Legea nr. 143/2000, în sensul că este reglementată în prezent de dispoziţiile art. 367 C. pen., precum şi faţă de ansamblul elementelor faptice reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpaţii Z.A.M. şi K.V.L., sub acest aspect, sunt nefondate.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte va admite recursurile declarate de inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M. împotriva deciziei penale nr. 144/P din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Va casa în parte decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 4 din 4 ianuarie 2012 a Tribunalului Constanţa şi rejudecând în fond:
Va face aplicarea art. 5 C. pen. şi în consecinţă:
Va reduce pedeapsa aplicată inculpatului T.V. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată cu referire la art. 9 din Legea nr. 143/2000 republicată de la 13 ani închisoare la 11 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen. va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani.
În baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Va reduce pedeapsa aplicată inculpatei K.V.L. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen. va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Va reduce pedeapsa aplicată inculpatului Z.A.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen. va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Onorariile parţiale cuvenite cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sume de câte 50 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de inculpaţii T.V., K.V.L. şi Z.A.M. împotriva deciziei penale nr. 144/P din 22 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Casează în parte decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 4 din 4 ianuarie 2012 a Tribunalului Constanţa şi rejudecând în fond: Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în consecinţă:
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului T.V. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată cu referire la art. 9 din Legea nr. 143/2000 republicată de la 13 ani închisoare la 11 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani.
În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatei K.V.L. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare.
În baza art. 67 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului Z.A.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 republicată de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare.
În bază art. 67 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor. Onorariile parţiale cuvenite cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sume de câte 50 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2118/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2154/2014. Penal → |
|---|
