ICCJ. Decizia nr. 2179/2014. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2179/2014
Dosar nr. 468/83/2013
Şedinţa publică din 26 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 144 din 18 iunie 2013, Tribunalul Satu Mare, secţia penală în baza art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi a art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnată inculpata I.I.M., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare.
În baza art. 215 alin. (1) C. pen. raportat la art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpata I.I.M. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an şi 10 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1451 C. proc. pen. s-a instituit faţă de inculpata I.I.M. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
Potrivit art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (11) C. proc. pen., pe durata acestei măsuri s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;
- să se prezinte la organele de poliţie din cadrul IPJ Satu Mare, conform programului de supraveghere întocmit de acestea, sau ori de câte ori este chemată;
- să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea Tribunalului Satu Mare;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de armă;
În baza dispoziţiilor art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (22) C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatei I.I.M. că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor mai sus stabilite se va lua faţă de aceasta măsura arestării preventive.
În baza art. 61 alin. (4) Legea nr. 78/2000 s-a dispus restituirea de către inculpata I.I.M. a sumelor de 20.000 euro (în echivalent RON) şi de 7.000 RON către cumpărătorul de influenţă B.F., sume care au făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ. a fost obligată inculpata I.I.M. să plătească părţii civile B.F., domiciliat în localitatea Negreşti-Oaş, str. L., suma de 60.000 RON cu titlu de despăgubiri civile.
Au fost respinse restul pretenţiilor materiale formulate de către partea civilă B.F.
În baza art. 30 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus publicarea hotărârii (dispozitiv), după rămânerea definitivă, într-un ziar local, pe cheltuiala inculpatei.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata sumei totale de 1.000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 189 C. proc. pen. s-a dispus virarea din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Satu Mare a sumei de 200 RON, onorariu apărător din oficiu, conform Delegaţiei nr. 1036/2013, pe seama domnului avocat P.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea emis în Dosarul nr. 10/P/2012 la data de 7 ianuarie 2013 s-a dispus, sub punctul nr. 1, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatei: I.I.M., având datele personale din dispozitivul prezentei sentinţe, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) C. pen., fapte comise în condiţiile concursului real de infracţiuni, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.
În actul de sesizare, s-a reţinut cu privire la starea de fapt următoarele:
„1. Denunţătorul B.F. a cunoscut-o pe învinuita I.I.M. în cursul anului 2003 prin intermediul unei cunoştinţe comune. În cursul lunii septembrie 2009, întâlnindu-se cu învinuita I.I.M. în Bucureşti, aceasta i-a relatat denunţătorului B.F. că prin intermediul a doi funcţionari - fraţi, unul care lucrează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi altul care face parte din Baroul Bucureşti, poate să o ajute pe fiica acestuia - B.N.B. să se angajeze în cadrul M.A.E, condiţia esenţială fiind ca aceasta să fie admisă iniţial, în cadrul Baroului Bucureşti, cu media 10.
În acest sens, învinuita I.I.M. i-a creat convingere denunţătorului B.F. că are influenţă asupra celor doi funcţionari (care în realitate nu există), şi că poate să-i determine pe aceştia iniţial ca unul să o admită cu nota 10 în Baroul Bucureşti iar ulterior, altul să o angajeze în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Pentru această presupusă influenţă, învinuita I.I.M. a pretins de la denunţător suma de 20.000 euro, sumă care i-a fost remisă învinuitei, în scopul arătat, astfel: 10.000 euro într-o primă fază iar diferenţa de 10.000 euro în mai multe tranşe.
2. În cursul lunii decembrie 2009, învinuita I.I.M., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins de la denunţătorul B.F., suma de 5.000 euro, spunându-i că are influenţă asupra unui funcţionar din cadrul T., pe care-l va determina să o angajeze pe cealaltă fiică a denunţătorului, numita B.F.A., în cadrul acestei instituţii, la Compartimentul de audit Financiar.
Şi în acest caz, învinuita I.I.M. s-a prevalat de o pretinsă influenţă, cu toate acestea ea reuşind să-i creeze denunţătorului convingerea că poate să-l determine pe acel funcţionar, să dispună angajarea fiicei sale la T.
Din totalul sumei de 5.000 euro pretinse, învinuita I.I.M. a primit de la denunţător suma de 7.000 RON, acesta refuzând să-i mai dea diferenţa.
3. În aceeaşi perioada, învinuita I.I.M., l-a indus în eroare pe denunţătorul B.F., spunându-i acestuia că poate să-i faciliteze vânzarea unor active din patrimoniul M.A.E., mai precis trei autoturisme de lux, trei apartamente şi trei case situate în Bucureşti, la un preţ de inventar. Pentru a-l convinge de veridicitatea celor susţinute, învinuita I.I.M. l-a dus pe numitul B.F. la mai multe imobile din capitală, despre care i-a spus că sunt în patrimoniu M.A.E. şi că urmează să fie scoase la vânzare.
Aşa cum declară şi învinuita, a procedat la inducerea în eroare a denunţătorului B.F., pentru a obţine de la acesta în mod injust sume de bani, dat fiind faptul că în aceea perioadă avea nevoie de bani pentru a-şi plăti unele datorii.
Prin activitatea de inducere în eroare mai sus descrisă, învinuita I.I.M. a obţinut de la numitul B.F. suma de 60.000 RON despre care i-a spus că are nevoie pentru înmatricularea celor trei autoturisme.
Cu privire la sumele de bani date învinuitei I.I.M., denunţătorul B.F. solicită restituirea acestor sume (20.000 euro şi 7.000 RON) şi se constituie parte civilă cu suma de 60.000 RON”.
Prin acelaşi rechizitoriu, sub punctul 2 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. i1) C. proc. pen., faţă de făptuitorul B.F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
Alăturat acţiunii penale instanţa a fost sesizată şi cu soluţionarea laturii civile a cauzei, ca efect al constituirii de parte civilă, formulată încă în cursul urmăririi penale de către numitul B.F.
Trecând la soluţionarea cauzei, pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, precum şi din Dosarul de urmărire penală cu numărul 10/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi în baza dispoziţiilor legale aplicabile speţei, instanţa a reţinut următoarele:
Cauza a fost înregistrată la instanţă sub dosar cu număr de mai sus, la data de 16 ianuarie 2013, fixându-se primul termen de judecată pentru data de 5 februarie 2013.
Printr-un înscris depus la dosar la data de 4 februarie 2013, numitul B.F. a arătat că se constituie parte civilă faţă de inculpata I.I.M. cu suma de 50.000 euro, plus despăgubiri privind daune morale pe care le va prezenta în cursul judecăţii.
Printr-un nou înscris depus la dosar la data de 4 martie 2013, partea civilă B.F. a solicitat instanţei luarea faţă de inculpata I.I.M. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
La termenul de judecată din data de 19 martie 2013, instanţa a constatat regularitatea actului de sesizare, conform dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., în prezenţa inculpatei I.I.M., după care aceasta a solicitat, în prezenţa apărătorului ales, soluţionarea cauzei pe baza recunoaşterii vinovăţiei, în condiţiile art. 3201 C. proc. pen., sens în care a fost luată declaraţia acesteia, aflată la fila 24. Prin această declaraţie, inculpata I.I.M., a arătat că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, nu solicită administrarea altor probe, cunoaşte probele administrate în faza de urmărire penală, fiindu-i prezentat materialul de urmărire penală, pe care şi le însuşeşte.
După ce instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., a admis cererea inculpatei I.I.M. prin încheierea şedinţei publice din data de 11 iunie 2013, după care s-a trecut la faza dezbaterilor, fiind luate concluziile pe fond cu privire la această inculpată.
În drept, instanţa a reţinut că fapta inculpatei I.I.M. care în perioada septembrie-decembrie 2009, a pretins de la denunţătorul B.F., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale suma de 20.000 euro, respectiv 5.000 euro şi din care a primit suma de 20.000 euro respectiv 7.000 RON, lăsându-l pe acesta să creadă că are influenţă asupra unor funcţionari din cadrul Baroului Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe, respectiv T., pe care poate să-i determine să o admită pe una dintre fiice în Baroul Bucureşti şi mai apoi să o angajeze la M.A.E. iar pe cealaltă fiică s-o angajeze la T., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Fapta aceleiaşi inculpate, care în aceeaşi perioadă, l-a indus în eroare pe numitul B.F., prezentându-i ca adevărat un fapt mincinos, respectiv că poate să-i faciliteze vânzarea unor bunuri mobile şi imobile din patrimoniul M.A.E. la un preţ de inventar, obţinând pentru sine un folos material injust în valoare de 60.000 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) C. pen.
Faptele mai sus descrise şi reţinute în sarcina inculpatei I.I.M., a rezultat din coroborarea probelor ce au fost reţinute ca urmare a administrării următoarelor mijloace de probă: declaraţiile denunţătorului B.F., a fiicelor sale B.N.B. şi B.C.F.A. şi a soţiei sale B.M., declaraţiile inculpatei I.I.M. de recunoaştere a faptelor, procesul verbal de confruntare dintre denunţător şi inculpată, înscrisuri depuse de către denunţător. În consecinţă, instanţa constată, dincolo de orice îndoială, că fapta de distrugere pentru care inculpatul a fost cercetat în prezenta cauză prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni pentru sancţionarea căreia se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea.
Aşadar, constatând că faptele există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpată, instanţa, potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen. a condamnat pe inculpata I.I.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată şi înşelăciune.
La individualizarea judiciară a pedepselor ce urmează a fi aplicate inculpatei, instanţa a avut vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen., şi anume, dispoziţiile părţii generale ale Codului penal cu privire la concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, limitele de pedeapsă prevăzute de dispoziţiile art. 257, respectiv art. 215 alin. (1) C. pen., gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatei şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În ce priveşte limitele de pedeapsă prevăzute în cuprinsul legilor de incriminare a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, instanţa a reţinut următoarele:
- potrivit dispoziţiilor art. 257 C. pen., traficul de influenţă se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 10 ani, iar potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. (1) C. pen., infracţiunea de înşelăciune se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 12 ani; Urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., instanţa constată că limitele de pedeapsă reduse cu treime sunt între 16 luni (1 an şi 4 luni) şi 80 de luni (6 ani şi 8 luni), în ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, respectiv între 4 luni şi 88 de luni (7 ani şi 4 luni), în ce priveşte infracţiunea de înşelăciune.
În ce priveşte gradul de pericol social al faptelor comise de inculpată, instanţa a apreciat că acesta este unul relativ ridicat şi acesta rezultă din modul de săvârşire al faptelor şi folosul ilicit obţinut de pe urma acestora.
Fără a reţine alte împrejurări care să atenueze sau să agraveze răspunderea penală a inculpatei, instanţa a aplicat acesteia pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată şi pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
Infracţiunile fiind comise în condiţiile concursului real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., s-a procedat la contopirea celor două pedepse aplicate, în final aceasta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 1 an şi 10 luni închisoare.
În ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepselor aplicate inculpatei, instanţa a apreciat că scopul preventiv şi punitiv al pedepsei, astfel cum acesta rezultă din prevederile art. 52 C. pen., poate fi atins în cazul inculpatei I.I.M. doar prin privare de libertate.
De asemenea, instanţa a constatat că aplicarea pedepselor accesorii inculpatei trebuie realizată atât în baza art. 71 şi 64 C. pen., cât şi prin prisma Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a Protocoalelor adiţionale la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii europene a Drepturilor Omului.
Astfel, raportat la cauzele Calmanovici c. României (hotărârea din 1 iulie 2008) şi Hirst c. Marii Britanii (Hotărârea din 30 martie 2004), instanţa nu va aplica în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., ci va analiza în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune faţă de natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite sau comportamentul inculpatei.
Totodată, faţă de jurisprudenţa Curţii Europene în materie, instanţa va avea în vedere şi Decizia nr. LXXIV (74) pronunţată în data de 5 noiembrie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, în raport de natura faptelor săvârşite, instanţa a interzis inculpatei, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 3501 raportat la art. 1451 C. proc. pen., s-a instituit faţă de inculpata I.I.M. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, la cerea procurorului care a susţinut astfel cererea părţii civile B.F., cu scopul de a se evita încercarea inculpatei de a se sustrage în continuare de la judecată sau de la executarea pedepsei dispuse.
Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, bani, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2), iar potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. În temeiul acestor dispoziţii legale se va dispune restituirea de către inculpata I.I.M. către denunţătorul B.F. a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv a sumelor de 20.000 euro (în echivalent RON) şi 7.000 RON.
Sub aspectul laturii civile, instanţa a reţinut că partea vătămată B.F. s-a constituit parte civilă în cadrul urmăririi penale, cerere reiterată şi mai înainte de începerea cercetării judecătoreşti în cauză.
Instanţa a arătat că legea civilă aplicabilă prezentei cauze este Codul civil intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, întrucât, în concordanţă cu art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, este legea în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.
Instanţa a constatat că, în baza art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale s-au cerut a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: fapta ilicită, prejudiciul produs ca urmare a faptei ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
Cu privire la fapta ilicită, aşa cum s-a arătat pe parcursul considerentelor, aceasta a constat în inducerea în eroare a părţii civile. Consecinţa faptei inculpatei a constat în plata, în mod succesiv de către partea vătămată către inculpată a sumei de 60.000 RON. Raportul de cauzalitate a fost dovedit prin mijloacele de probă administrate în cauză. Vinovăţia inculpatei a fost recunoscută de aceasta.
În consecinţă, având în vedere că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa a admis, în parte, acţiunea civilă formulată în cauză de partea civilă B.F. şi, în temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., a obligat pe inculpata I.I.M. la plata sumei de 60.000 RON, reprezentând despăgubiri civile, către partea civilă B.F.
Au fost respinse restul pretenţiilor civile solicitate reţinând că în raport de natura infracţiunilor comise în dauna părţii civile nu se impune acordarea de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea civilă B.F. şi inculpata I.M.I.
Prin Decizia penală nr. 157 din 16 decembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a respins cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpata I.I.M.
În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul penal declarat de inculpata I.I.M. împotriva Sentinţei penale nr. 144 din 18 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Satu Mare pe care a desfiinţat-o în sensul că:
S-a constatat că inculpata a achitat suma de 1970 RON conform chitanţelor aflate la dosarul de urmărire penală, sumă ce a fost dedusă din creanţa principală de 20.000 euro (echivalent în RON) cu privire la care s-a dispus restituirea către partea civilă B.F.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul penal declarat de partea civilă B.F. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A fost obligată partea civilă la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, cu privire la critica părţii civile referitoare la faptul că instanţa nu a reţinut toate actele materiale ale infracţiunii de trafic de influenţă, că aceasta este neîntemeiată. Instanţa a reţinut vinovăţia inculpatei cu privire la actele materiale reţinute în rechizitoriu, respectiv cu privire la ceea ce a fost sesizată. Instanţa are obligaţia să se pronunţe numai cu privire la fapta reţinută în rechizitoriu şi la persoana arătată în actul de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 317 C. proc. pen. De asemenea, instanţa procedând la verificarea regularităţii actului de sesizare mai înainte de a face aplicarea dispoziţiei art. 3201 C. proc. pen., în mod corect a constatat că acesta a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă şi de conţinut prevăzute de art. 263 - 264 C. proc. pen.
Totodată, inculpata prevalându-se de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., recunoscând în totalitate faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, însuşindu-şi probele administrate în faza de urmărire penală şi arătând că nu solicită alte probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere, instanţa de fond în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor privind procedura simplificată luând act de manifestarea de voinţă a inculpatei, în această situaţie nefiind posibilă declanşarea administrării probatoriului.
Nemulţumirea părţii civile legată de faptul că organul de anchetă nu a extins cercetările penale şi faţă de alte persoane pe care partea civilă îi consideră „complici” nu poate determina restituirea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor, cazurile de restituire a cauzei la procuror fiind reglementate prin lege.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, curtea a constatat următoarele:
În privinţa daunelor morale, curtea a constatat că pentru acordarea daunelor morale este necesar ca cel ce le pretinde să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate. Or, în speţă, partea civilă nu a adus argumente care să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii daunelor morale, din simpla existenţă a faptei ilicite neputându-se deduce un asemenea prejudiciu. În plus, în materie civilă funcţionează regula că, nimeni nu poate invoca propria turpitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept, în speţă partea civilă neputând invoca în susţinerea intereselor sale propria vină, incorectitudine şi să se apere valorificând un asemenea temei pentru obţinerea daunelor morale.
Referitor la daunele materiale, acestea nu pot fi acordate decât în măsura dovedirii lor. Suma de bani acordată părţii civile cu titlu de daune materiale a fost corect stabilită, fiind dovedită prin probele administrate în cauză, restul pretenţiilor părţii civile nefiind justificate.
Faţă de aspectele arătate, apelul declarat de partea civilă apare ca nefondat şi a fost respins ca atare.
Referitor la apelul declarat de inculpată:
În faţa instanţei de fond, inculpata a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate în cazul recunoaşterii vinovăţiei, instanţa făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut ca temeinic dovedită situaţia de fapt aşa cum a fost expusă în rechizitoriu şi recunoscută de inculpată, încadrarea juridică a faptelor fiind de asemenea corect stabilită.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, prima instanţă a aplicat pedepse corect individualizate pentru cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatei în raport de criteriile art. 72 C. pen., având în vedere toate criteriile prevăzute de acest articol, respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, circumstanţele personale ale inculpatei şi circumstanţele reale urmărind ca atât pedepsele componente cât şi pedeapsa rezultantă şi modalitatea de executare să fie apte să asigure pe deplin scopul şi funcţiile pedepsei menţionate de art. 52 C. pen.
Conform dispoziţiilor textului de lege anterior menţionat, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a inculpatului, scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
Pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor pedeapsa trebuie să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptei comise de inculpată. Or, în speţă, faţă de gradul de pericol social al infracţiunilor comise analizat prin prisma modului şi împrejurărilor în care s-au comis faptele, caracterul continuat al activităţii infracţionale, urmările produse, respectiv cuantumul prejudiciului cauzat, rămas nerecuperat, persoana inculpatei, pedeapsa stabilită pentru inculpată a fost bine individualizată ca şi cuantum, neimpunându-se redusă sau schimbată modalitatea de executare aşa cum s-a solicitat în apărare de către inculpată.
Nu se impune nici aplicarea unui spor aşa cum a solicitat partea civilă, pedeapsa aplicată fiind adecvată situaţiei de fapt şi scopului urmărit de legea penală.
Sub aspectul laturii civile, curtea a constatat că apelul declarat de inculpată este fondat, chitanţele aflate la dosarul de urmărire penală dovedesc fără putere de tăgadă că aceasta a achitat la data de 8 octombrie 2012, respectiv la 11 octombrie 2012, sumele de 970 RON şi 1.000 RON în contul datoriei existente faţă de B.M. Chiar dacă o parte a datoriei a fost achitată către soţia părţii civile aceasta nu înseamnă că, creanţa nu s-a stins atât timp cât nu s-a înlăturat prezumţia mandatului tacit de reprezentare reciprocă între soţi potrivit căreia fiecare soţ poate primi bani sau alte bunuri, poate încheia valabil acte juridice civile în numele celuilalt soţ, presupunându-se că are consimţământul acestuia din urmă.
Interpretând cele 2 înscrisuri cu restul probelor administrate în cauză rezultă că suma de 1970 RON a fost plătită în contul prejudiciului cauzat familiei B. în prezentul dosar penal, relevante fiind trimiterile din cuprinsul chitanţei din 11 octombrie 2012 la tranzacţia încheiată la 8 octombrie 2012 între inculpată şi soţia părţii civile B.M. prin care se urmărea să se preîntâmpine un proces civil sau penal având ca obiect creanţa în valoare de 20.000 euro. Chiar dacă s-ar accepta ideea că cele 2 înscrisuri sunt echivoce cu privire la creanţa achitată, această situaţie profită inculpatei care este debitorul obligaţiei de plată potrivit regulii civile care prevede că clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea debitorului.
Instanţa a concluzionat că afirmaţiile părţii civile în sensul că nu a primit vreo sumă de bani în contul prejudiciului cauzat de inculpată, sunt infirmate de cele 2 înscrisuri depuse la dosar care dovedesc contrariul.
În schimb, instanţa nu a acordat valoare probantă menţiunilor consemnate în procesul verbal de percheziţie domiciliară din 25 noiembrie 2010, întrucât aceasta nu dovedeşte efectuarea unor plăţi pentru stingerea prejudiciului cazat în prezenta cauză.
Asupra cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, Curtea procedând la examinarea acesteia a constatat că motivele invocate de inculpată nu constituie împrejurări de natură să atragă revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Această măsură dispusă de instanţa de fond a fost necesară pentru apărarea ordinii şi desfăşurarea procesului penal împotriva inculpatei, măsura fiind proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv existenţa indiciilor temeinice că inculpata a săvârşit faptele prevăzute de legea penală pentru care a fost trimisă în judecată, fapte de o gravitate deosebită, motiv pentru care instanţa a respins ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpata I.I.M.
Împotriva deciziei au formulat recurs partea civilă B.F. şi inculpata I.M.I.
Examinând .................................
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpata I.I.M. şi partea civilă B.F. împotriva Deciziei penale nr. 157/A din data de 16 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2220/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2067/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
