ICCJ. Decizia nr. 2218/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Decizii penale ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2218/2014

Dosar nr. 333/85/2009*

Şedinţa publică din 30 iunie 2014

Deliberând asupra recursurilor de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1 din data de 04 ianuarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 333/85/2009 al Tribunalului Sibiu, secţia penală, au fost dispuse următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen., a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din infracţiunile prevăzute de art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată, şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunile prevăzute de art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii P.S., C.I., C.F., G.M., Ş.F. şi M.I.

1. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.S., fost director la Banca C.R. - Sucursala Novaci, în prezent fără ocupaţie, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 248-248¹ C. pen. raportat la art. 146 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

În baza art. 256 C. pen. combinat cu art. 6¹ şi 8¹ din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, a condamnat inculpatul P.S. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., a suspendat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 83 C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor care atrag revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 118 lit. a) C. pen., a confiscat de la inculpat echivalentul folosului necuvenit în sumă de 920 RON.

2. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpatul C.I., fost ofiţer de credite la Banca C.R. - Sucursala Novaci, în prezent pensionar, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 26 raportat la art. 248-248¹ C. pen. raportat la art. 146 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpata C.F., fost ofiţer de credite la Banca C.R. - Sucursala Novaci, în prezent fără ocupaţie, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 26 raportat la art. 248-248¹ C. pen. raportat la art. 146 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

4. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpata G.M., fost şef de contabilitate la Banca C.R. - Sucursala Novaci, în prezent fără ocupaţie, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

5. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpata C.C., fost administrator de cont la Banca C.R. - Sucursala Novaci, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

6. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpatul Ş.F., administrator la SC S. SA Târgu Jiu şi SC G.T. SRL Târgu Cărbuneşti, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 26 raportat la art. 248-248¹ C. pen. raportat la art. 146 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

În baza art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 17 lit. h), art. 18 pct. 5 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., condamnă inculpatul Ş.F. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., interzice inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. suspendă executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 83 C. pen., atrage atenţia inculpatului asupra cauzelor care atrag revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

7. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpatul M.I., fost administrator la SC R. SRL Berbeşti şi SC R. SRL Râmnicu Vâlcea, consilier la SC P.D. SA Râmnicu Vâlcea, fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 26 raportat la art. 248-248¹ C. pen. raportat la art. 146 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 323 alin. (2) C. pen., raportat la art. 17 lit. b), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

8. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat inculpata V.E.G., fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul P.S. la plata sumei de 1.700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale avansate de stat, şi inculpatul Ş.F. la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale avansate de stat, din care suma de 300 RON reprezentând onorariul avocatului din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Soluţionând cauza pe fond, Tribunalul Sibiu a reţinut că probatoriul administrat în cursul urmăririi penale a relevat:

Prin rechizitoriul procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a reţinut că SC S. SA şi SC G.T. SA prin administratorii Ş.F. şi M.I. au beneficiat de credite de 83.618 milioane ROL, de la BCR, în perioada martie 2002 - februarie 2003, prin încălcarea dispoziţiilor legale de creditare, fapt posibil urmare concursului infracţional al funcţionarilor băncii, din cadrul Agenţiei Novaci a Băncii C.R. (devenită sucursală la data de 21 iunie 2002), respectiv director, ofiţeri credite, contabil şef, administrator cont. Aceste credite au fost folosite ulterior de către inculpaţii Ş.F. şi M.I. contrar scopului pentru care au fost acordate, dar şi în interes personal.

Situaţia premisă:

SC S. SA a avut ca acţionar majoritar pe inculpatul Ş.F. cu 96% din acţiuni (mandatul acestuia expirând la data de 03 aprilie 2003), un procent de 1% a fost deţinut de către Ş.F., Ş.E., Ş.M. şi P.O., iar SC G.T. SA . înfiinţată la data de 23 iulie 1991, a avut ca acţionar unic statul.

La data rechizitoriului, atât SC S. SA, cât şi SC G.T. SA îşi aveau sediul în oraşul Novaci, jud. Gorj şi aveau cont deschis la Băncii C.R. - Agenţia Novaci (devenită sucursală în urma hotărârii din 21 iunie 2002 a Consiliului de administrare a Băncii C.R. SA). Societăţile comerciale au fost reprezentate în relaţia cu banca de administratorii acestora, inculpaţii Ş.F., M.I. şi de B.D., lucrător comercial, împuternicit de Ş.F. cu procură specială. Evidenţa contabilă a societăţilor comerciale era ţinută în fapt de V.M. (care nu este parte în acest dosar) care avea contract de muncă încheiat doar cu SC G.T. SA, nu şi cu SC S. SA.

I.1. În perioada ianuarie 2002 - februarie 2003, cele două societăţi comerciale au obţinut de la Banca C.R. - Sucursala Novaci, 26 credite în valoare totală de 83.618 milioane ROL.

Astfel, un prim credit global de exploatare în valoare de 3.000 milioane ROL a fost acordat SC S. SA la data de 17 iulie 2001.

Deşi SC S. SA nu a respectat condiţiile de rambursare şi nici nu a achitat creditul global, în perioada ianuarie - decembrie 2002, i-au mai fost favorizate şi i-au fost acordate alte 19 credite în valoare totală de 60.700 milioane ROL (nouă credite facilitate cont, două credite globale de exploatare, trei credite pentru finanţare stocuri, două credite overdraft, două credite file cec, credit scont).

De asemenea, SC G.T. SA i-a fost favorizată în perioada aprilie 2002 - februarie 2003 acordarea a 7 credite (cinci credite facilitate cont în valoare totală de 17.200 milioane ROL; un credit pe documente în curs de încasare în valoare totală de 218 milioane ROL; un credit pentru finanţarea stocurilor în valoare de 5.500 milioane ROL)

Creditele au fost utilizate contrar destinaţiei stabilite prin contractele de credit, o parte importantă din credite fiind virate altor societăţi aparţinând grupului de firme al inculpatului M.I., respectiv SC R. SRL Berbeşti şi SC R. SRL Râmnicu Vâlcea, o altă parte fiind destinată acoperirii altor credite anterioare ori acoperirii intereselor şi nevoilor băneşti ale celor doi administratori, inculpaţii Ş. şi M.

I.2. Din analiza actelor de control întocmite de echipe din cadrul centralei Băncii C.R. - nota înregistrată în 04 aprilie 2005 şi din cadrul B.N.R. - Direcţia de Supraveghere - procesul-verbal din 21 august 2003, dar şi din rapoartele de constatare din 17 ianuarie 2005 şi 30 mai 2005, întocmite de specialistul Parchetului Naţional Anticorupţie, rezultă că acordarea creditelor a fost efectuată cu încălcarea legii, a normelor bancare şi/sau au fost utilizate contrar destinaţiei stabilite prin contractele de creditare.

I.3. În concret, SC S. SA a contractat un credit pentru facilitare de scont conform contractului de credit din 18 martie 2002 în valoare de 1.000 milioane ROL. Deşi potrivit pct. 2 din contract creditul a fost acordat pentru achitare furnizori cu efectuarea plăţii prin virament, o parte din sumă (100 milioane ROL), a fost ridicată în numerar, cu filă cec, semnată de martorul B.D., pe verso fiind menţionat ca scop al plăţii „cumpărări materiale” (30 milioane ROL), şi „salarii” (70 milioane ROL).

O parte din suma ridicată, (17 milioane ROL), a fost justificată prin întocmirea de către contabila V.M. a chitanţei din 18 martie 2002, care menţiona că ar fi fost achitată către SC G.T. SA cu explicaţia contravaloare prestaţii auto. În realitate această plată nu a fost efectuată, suma respectivă fiind folosită în interes personal de inculpatul Ş.F.

De asemenea, suma de 390 milioane ROL din acelaşi credit a fost folosită pentru rambursarea parţială a creditului anterior din 30 ianuarie 2002, fapt posibil ca urmare a notei contabile din 18 martie 2002 întocmită de inculpata C.C. - administrator de cont şi vizei favorabile a inculpatei G.M.

I.4. Contractul de credit din 03 iunie 2002 în valoare de 1.000 milioane ROL a fost acordat în aceleaşi condiţii contractuale de încălcare a normelor bancare, din valoarea creditului fiind încasată în numerar suma de 200 milioane ROL cu filă cec, cu explicaţia „cumpărări materiale” (30 milioane ROL), şi salarii (70 milioane ROL). S-a dovedit că suma respectivă a fost utilizată de inculpatul Ş.F. în interes personal, iar pentru justificare a fost întocmită chitanţa din 03 iunie 2002, de către contabila V.M.

I.5. Contractul de credit din 29 iulie 2002 în valoare de 850 milioane ROL, a fost încheiat cu încălcarea Normelor de creditare nr. 1/2000 ale Băncii C.R., potrivit cărora creditele pentru facilităţi cont se pot acorda până la limita sumei de 5.000 milioane ROL. Acest contract a fost semnat din partea băncii de inculpata G.M. - şef birou contabilitate şi la rubrica director de către C.I., ofiţer de credite care a semnat pentru director şi referatele de credit.

Din acest credit, acordat prin contractul de credit din 29 iulie 2002 la data de 29 iulie 2002, suma de 755 milioane ROL s-a menţionat că se virează cu O.P. din 29 iulie 2002 semnat de martorul B.D., cu explicaţia „contravaloare mixtură asfaltică” la SC G.T. SA, societate care a folosit din această sumă 660 milioane ROL, pentru rambursarea totală a unui credit al său din 03 iulie 2002.

I.6. Contractul de credit din 31 iulie 2002 în sumă de 5.000 milioane ROL a fost, de asemenea, acordat în temeiul referatului semnat la rubrica ofiţer de credite de C.F., iar în data de 31 iulie 2002, când s-a primit creditul, acordat conform contractului din 31 iulie 2002, O.P. din 31 iulie 2002 a fost semnat de martorul B.D. cu explicaţia „contravaloare marfa” la SC R. SRL.

În aceeaşi zi, 31 iulie 2002, SC R. SRL a folosit suma primită în valoare de 5.000 milioane ROL, pentru rambursarea unui credit propriu anterior, şi a obţinut în cursul aceleiaşi zile un alt credit, în sumă de 5.000 milioane ROL. A doua zi, 01 august 2002, a restituit din acest credit la SC S. SA suma de 5.000 milioane ROL, sumă folosită pentru rambursarea integrală a creditului acordat cu o zi în urmă prin contractul de credit din 31 iulie 2002.

I.7. În ce priveşte contractul de credit din 20 august 2002 în valoare de 700 milioane ROL, acesta a fost acordat tot pentru achitare furnizori, însă la data obţinerii creditului, s-a ridicat în numerar suma de 130 milioane ROL cu fila cec nr. X semnată de B.D., cu explicaţia „cumpărări materiale” (30 milioane ROL) şi „salarii” (100 milioane ROL). În realitate suma a fost folosită de inculpatul Ş.F. în interes personal şi justificată prin întocmirea chitanţei din data de 20 august 2002 de către contabila V.M.

De asemenea, suma de 545,2 milioane ROL din credit a fost folosită pentru diminuarea creditului global de exploatare din 10 iulie 2002 în baza notei contabile din 20 august 2002 întocmită de către inculpata C.C. şi vizată de inculpata G.M.

I.8. Contractul de credit din 30 septembrie 2002 în valoare de 5.000 milioane ROL, a fost acordat în baza contractului din 20 august 2002, scadent la data de 19 septembrie 2002 şi a fost rambursat cu întârziere, respectiv la data de 30 septembrie 2002. Conform pct. 319 alin. (3) din Normele de creditare nr. 1/2000 nu se mai putea acorda alt credit pentru facilitate de cont decât peste 3 luni de la data rambursării efective. Contrar acestei prevederi şi fără respectarea termenului de 3 luni, în data de 30 septembrie 2002, s-a acordat un alt credit de facilităţi cont în valoare de 5.000 milioane ROL în baza contractului de credit din 30 septembrie 2002.

La baza acordării acestui credit a stat procesul-verbal de şedinţă din 30 septembrie 2002 al Comitetului Director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci, format din P.S., C.I. şi G.M., care a aprobat creditul pentru facilităţi cont în sumă de 1.000 milioane ROL, însă, prin contractul de credit din 30 septembrie 2002 şi comunicarea de plafon cu acelaşi număr, s-a acordat un credit mai mare, şi anume de 5.000 milioane ROL.

Referatul de credit a fost întocmit de ofiţerul de credite C.I., fiind semnat şi de directorul P.S., iar contractul de credit a fost semnat atât de director, cât şi de G.M. - şef birou contabilitate.

La data obţinerii creditului, 30 septembrie 2002, s-a folosit din credit suma de 700 milioane ROL în baza notei contabile din 30 septembrie 2002, întocmită de inculpata C.C. şi vizată de inculpata G.M., pentru rambursarea totală a creditului obţinut anterior, în urmă cu o lună, prin contractul din 20 august 2002, iar cu ordinul de plată din 30 septembrie 2002 semnat de B.D., s-a virat suma de 4.000 milioane ROL, cu explicaţia „sume datorate” la SC R. SRL, societate care a folosit suma de 4.000 milioane ROL, alături de alte încasări pentru rambursarea anticipată a unor credite proprii.

Contractul de credit din 25 noiembrie 2002 în valoare de 900 milioane ROL, a fost acordat cu încălcarea Normelor de creditare nr. 1/2000. Creditul acordat în baza contractului din 30 septembrie 2002, scadent în data de 29 octobmrie 2002 a fost rambursat cu întârziere, respectiv în data de 31 octombrie 2002, suma de 746 milioane ROL şi în data de 19 noiembrie 2002, suma de 36,54 milioane ROL, însă nu s-au respectat Normele de creditare nr. 1/2000, acordându-se creditul pentru facilităţi cont, conform contractului din 25 noiembrie 2002, deşi aceste facilităţi nu puteau să mai fie acordate, conform pct. 319 alin. (3) din Norme, deoarece nu era plata făcută efectiv şi nu trecuseră 3 luni de la data plăţii.

Referatul de credit a fost întocmit de ofiţerul de credite inculpatul C.I., fiind semnat de acesta şi de directorul P.S., iar contractul de credit a fost semnat doar de director.

La data de 26 noiembrie 2002 când s-a obţinut creditul, suma de 243,2 milioane ROL din credit s-a utilizat pentru diminuarea creditului global de exploatare acordat în iulie 2001, în baza notei contabile din 26 noiembrie 2002 întocmită de inculpata C.C. şi vizată de inculpata G.M.

II.1. Instanţa de fond a reţinut sub aspectul încadrării juridice că faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată s-au circumscris infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, sub aspectul acordării de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea conform legii sau a normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditorilor ori neurmărirea creditelor restante, infracţiuni care Ia data pronunţării prezentei hotărâri au fost dezincriminate prin Legea nr. 69 din 26 martie 2007 privind modificarea lit. b) şi c) din art. 10 din Legea nr. 78/2000.

Ca atare, pentru această infracţiune, în baza art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpaţilor P.S., C.I., C.F., G.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 republicată şi modificată prin Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 521/2004 şi a inculpaţilor Ş.F. şi M.I. pentru complicitate la aceeaşi infracţiune.

II.2. Instanţa de fond a reţinut că în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii Ş.F., C.C. şi M.I., aceştia au fost trimişi în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată prin Legea nr. 161/2003, respectiv Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, primul în forma coautoratului, iar ceilalţi doi în forma complicităţii, infracţiune de asemenea dezincriminată prin Legea nr. 69 din 26 martie 2007, astfel că în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a dispus achitarea lor, întrucât fapta reţinută în sarcina acestora nu mai era prevăzută de legea penală.

II.3. În sarcina inculpaţilor Ş.F., C.C. şi M.I., s-a reţinut prin rechizitoriu săvârşirea infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută şi pedepsită de art. 323 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată prin Legea nr. 161/2003, respectiv Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Analizând conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni, judecătorul instanţei de fond a reţinut că în art. 323 alin. (2) C. pen. se include condiţia că dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârşirea unei infracţiuni se aplică pedepse pentru acea infracţiune în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1), respectiv cea pentru asociere. În înţelesul textului legal, asocierea vizează numai acele fapte de pericol social care sunt incriminate ca infracţiuni, iar alin. (2) din art. 323 C. pen. vizează un concurs real de infracţiuni conexe, compus din asociere pe de o parte şi infracţiunea pentru care a avut loc asocierea pe de altă parte.

În accepţiunea art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, asocierea se constituie în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în secţiunea a 2-a şi a 3-a din lege, în cazul inculpaţilor fiind vorba de infracţiunea de acordare de credite cu încălcarea legii sau normelor de creditare, prevăzută de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, inclusă în secţiunea a 3-a.

Or, această infracţiune a fost dezincriminată, aşa cum de altfel s-a descris supra. În concluzie, din moment ce infracţiunea scop nu mai există, nici infracţiunea mijloc nu poate exista, motiv pentru care au fost achitaţi toţi inculpaţii pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen. în condiţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.

II.4. Instanţa de fond a mai fost sesizată şi cu infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, comisă de toţi inculpaţii fie sub forma autoratului (coautoratului) - cazul inculpaţilor P.S. şi G.M., fie în forma complicităţii - cazul celorlalţi inculpaţi.

Sub acest aspect, judecătorul instanţei de fond a reţinut că infracţiunea de înşelăciune din punct de vedere al naturii juridice, face parte din infracţiunile contra patrimoniului. Sub acest aspect, prin argumentele dezvoltate, judecătorul instanţei de fond a reţinut că potrivit art. 215 alin. (1) C. pen., urmarea imediată, ca element al laturii obiective, trebuie să se materializeze într-o pagubă, cu alte cuvinte să existe un prejudiciu pentru persoana vătămată. În prezenta cauză, această calitate a fost revendicată de Banca C.R. pentru că la sucursala Novaci nu au fost recuperate creditele acordate SC S. SA şi acela constituie prejudiciul la care se adaugă şi alte sume cu titlu de dobânzi, acesta fiind şi motivul pentru care banca a exercitat în cauză acţiunea civilă.

Cum prejudiciul pretins cu ocazia exercitării acţiunii civile trebuie dovedit ca fiind cert, iar acest lucru în cauză nu s-a făcut, şi în plus banca şi-a constituit garanţii la împrumuturile acordate societăţii de mai sus, plus garanţii suplimentare constând în ipoteci asupra unor bunuri imobile ale SC R. SRL şi ale inculpatului Ş.F., judecătorul instanţei de fond a reţinut ca nu a existat o inducere în eroare a băncii.

Analizând elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii, instanţa de fond a constatat că în cauză, banca, prin reprezentanţii ei legali, în speţă P.S., G.M., C.I., C.F., nu a fost indusă în eroare cu ocazia încheierii contractelor, acestea fiind încheiate cu acordul acestora.

Ca atare, lipsa de diligenţă a unei părţi contractante, în lipsa unor manopere dolosive nu poate atrage răspunderea penală a celeilalte părţi contractante care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate. În cauză poate fi angajată răspunderea contractuală ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin contract. În consecinţă, sumele constituind credite restante nu constituie prejudiciu de rezultat dintr-un fapt ilicit delictual, ci constituie o obligaţie contractuală.

Chiar în măsura în care creditele restante nu pot fi acoperite prin valorificarea garanţiilor constituite, banca îşi asumă un risc previzibil de la momentul contractării în măsura în care nu şi-a constituit garanţii suficiente. Ca atare, în cauză, judecătorul instanţei de fond a concluzionat că nu se poate reţine întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu referire la art. 146 C. pen.

II.5. Instanţa de fond a reţinut că inculpaţii P.S., C.I., C.F., G.M., V.E.G. au fost trimişi în judecată pentru complicitate la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 raportat la art. 290 raportat la art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată prin Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 521/2004 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, iar inculpaţii Ş.F. şi M.I. în calitate de autori ai aceleiaşi infracţiuni.

Analizând elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa de fond a subliniat că, sub aspectul laturii obiective, infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. presupune două acţiuni executate succesiv, în primul rând falsificarea înscrisului sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, urmată de folosirea înscrisului falsificat ori încredinţarea sa spre folosire altei persoane. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca falsificarea să se realizeze într-unui din modurile de falsificare prev. de art. 288 C. pen., respectiv prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.

Ori, în prezenta cauză, contractele şi chitanţele descrise ca fiind false nu au fost falsificate în modul arătat de art. 289 C. pen. Contractele şi chitanţele la care s-a făcut referire ca fiind false au fost falsificate cu ocazia întocmirii acestora întrucât relevă date nereale, astfel că în cauză faptele ar fi putut fi analizate din perspectiva art. 289 C. pen.

Însă chiar şi în cazul acestei infracţiuni prevăzută de art. 289 C. pen. pentru existenţa laturii obiective este vizată acţiunea sau inacţiunea de falsificare a unui înscris oficial, acesta fiind aşa cum este definit în art. 150 alin. (2) C. pen., orice înscris care emană de la o unitate dintre cele la care se referă art. 145 sau care aparţin unei asemenea unităţi. Potrivit art. 145 C. pen. termenul public se referă la tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel, care potrivit legii, sunt de interes public. În cauză, înscrisurile falsificate emanau de la societăţi comerciale, fie că este vorba de Banca C.R., fie de SC S. SA, astfel că niciuna dintre aceste societăţi nu face parte din categoria persoanelor de interes public, fiind persoane juridice de drept privat.

În consecinţă, s-a apreciat că în cauză nu este întrunită una din cerinţele laturii obiective, fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

Infracţiunea de fals, ca de altfel toate infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, nu sunt descrise în expozitivul şi nici în dispozitivul rechizitoriului, care cuprinde numai o descriere globală a stării de fapt.

În concret, acţiunea de falsificare are în vedere facturile fiscale şi chitanţele fictive întocmite de cele trei societăţi SC S. SA, SC R. SRL, SC G.T. SA pentru a acorda o aparenţă de legalitate utilizării creditelor obţinute de la Banca CR.

II.6. În cauză, s-a reţinut de către instanţa de fond că trimiterea în judecată a inculpaţilor P.S. şi G.M. s-a dispus pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prev. de art. 248¹ C. pen. raportat la art. 146 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată prin Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 521/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum şi a inculpaţilor C.F., C.I., Ş.F. şi M.I. pentru complicitate la aceeaşi infracţiune.

Analizând conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni, instanţa a constatat că Banca C.R. ca parte vătămată a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice nu face parte din categoria persoanelor de interes public şi ca atare în cauză nu este întrunită latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

De altfel, nici în cazul acestei infracţiuni prin rechizitoriu nu se indică în concret în ce constă latura obiectivă a acestei infracţiuni. Astfel, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, se va dispune în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

II.7. În cazul inculpatului P.S., instanţa de fond a reţinut că acesta a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 raportat la art. 6¹, 8¹ din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, constând în faptul că pentru facilitarea acordării creditelor către SC S. SA şi SC G.T. SA a pretins şi primit produse în valoare de 940 RON, ce au fost folosite atât pentru sine, cât şi pentru organizarea unor mese cu ocazia controalelor efectuate de echipe din Centrala Băncii C.R.

Primirea unor produse, respectiv un miel şi suma de 640 RON sunt dovedite atât cu declaraţiile martorului B.D., care a fost cel care a transportat bunurile la locul de organizare al protocolului. În privinţa sumelor de bani se regăsesc menţiunile făcute de martor în agenda personală, şi pe care, cu ocazia audierii nu le-a negat.

În conţinutul constitutiv ale acestei infracţiuni, prin actul de sesizare este inclusă şi primirea de premii, stimulente, participare la profit, acte materiale care nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite întrucât acestea s-au acordat în condiţii de legalitate conform regulamentului intern al Băncii C.R.

Ca atare, faţă de numărul de acte materiale dovedite ca formând conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 256 C. pen. combinat cu art. 6¹ şi 8¹ din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, se va aplica inculpatului P. o pedeapsă de 1 an închisoare.

La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere valoarea mică a sumelor pretinse şi a bunurilor primite, împrejurarea că inculpatul se află la prima confruntare cu legea penală, precum şi atitudinea relativ sinceră, cooperantă a inculpatului, în faţa organelor judiciare.

Faţă de aceste circumstanţe, instanţa a apreciat ca temeinică suspendarea executării pedepsei. Prin această modalitate de executare a pedepsei poate fi atins atât scopul preventiv, dar şi cel educativ, asigurând o reintegrare socială eficientă a inculpatului în societate.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 83 C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor care atrag revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 118 lit. a) C. pen., a confiscat de la inculpat echivalentul folosului necuvenit în sumă de 920 RON.

II.8. Inculpatul Ş.F. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de folosire a creditului acordat societăţii în scop contrar intereselor acesteia, faptă prevăzută de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 17 lit. h), art. 18 pct. 5 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Inculpatul Ş.F. a recunoscut comiterea faptei şi a avut o atitudine sinceră, recunoscând că a solicitat şi obţinut credite pentru ajutarea firmelor administrate de inculpatul M.I., cât şi în interes personal, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 17 lit. h), art. 18 pct. 5 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., text în baza căruia se va aplica inculpatului o pedeapsă de 2 ani închisoare.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa are în vedere valoarea creditelor solicitate, modul de operare, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului care a cooperat cu organele judiciare, faptul că este infractor primar.

Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că în cauză se impune suspendarea executării pedepsei, prin acest mod de individualizare a executării pedepsei asigurându-se atât scopul preventiv, cât şi cel educativ, şi totodată, o reintegrare socială adecvată a inculpatului.

În baza art. 71 C. pen., se va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. se va suspenda şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 83 C. pen., se va atrage atenţia inculpatului asupra cauzelor care atrag revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

III. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, prin rechizitoriu instanţa nu a fost sesizată cu o acţiune civilă şi numai în faza cercetării judecătoreşti s-a exercitat acţiunea civilă de către Banca C.R., solicitând obligarea la plată cu titlu de despăgubiri a creditelor neachitate. Acţiunea civilă exercitată, s-a reţinut că este nefondată întrucât banca a acordat creditele în baza unor contracte de credit care constituie titluri executorii, constituindu-şi pentru garantarea recuperării acestor credite garanţii reale mobilare şi imobiliare. Ca atare, judecătorul instanţei de fond a reţinut că banca îşi va putea acoperi prejudiciul executând aceste garanţii în temeiul contractelor de credite care constituie titluri executorii.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul P.S. la plata sumei de 1.700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale avansate de stat, şi inculpatul Ş.F. la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale avansate de stat, din care suma de 300 RON reprezentând onorariul avocatului din oficiu, se va avansa sin fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

IV.l.1. Prin apelul declarat in primul ciclu procesual, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, a solicitat în scris, sub un prim aspect în temeiul art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, din infracţiunile prev. de art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000 (în forma coautoratului sau complicităţii) şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b) C. pen., instanţa de prim control judiciar să pronunţe o soluţie de achitare a inculpaţilor.

S-a susţinut că aceeaşi stare de fapt nu poate primi decât o singură încadrare juridică şi că atunci când sunt incidente mai multe norme penale, cele speciale au prioritate faţă de cele generale. Inculpaţii au fost trimişi în judecată şi instanţa s-a pronunţat asupra a două categorii de infracţiuni şi anume acordarea creditelor cu încălcarea normelor bancare, respectiv utilizarea creditelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate (art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000) şi înşelăciune prev. de art. 215 C. pen.

Ca atare, s-a susţinut că, în ceea ce priveşte infracţiunile de înşelăciune şi cele prevăzute de art 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 reţinută atât în coautorat şi complicitate, faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, deoarece nu suntem în prezenţa a două infracţiuni distincte (înşelăciune şi infracţiunea din legea specială) fiind vorba de aceeaşi stare de fapt care nu poate întruni decât elementele constitutive ale unei singure infracţiuni, cea prev. de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 pentru că inducerea în eroare ca şi cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune s-a materializat prin deturnarea creditelor de la scopul pentru care au fost acordate, realizându-se astfel elementul material al infracţiunii speciale prev. de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Raportat la latura subiectivă, de la început inculpaţii au urmărit acordarea şi divizarea creditelor în alte scopuri decât cele declarate în documentaţia bancară, realizându-se astfel prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase. Datorită faptului că au fost rambursate integral creditele contractate, urmarea socialmente periculoasă sau consumarea actului infracţional poate fi reprezentat de starea de pericol creată ab initio prin încălcarea normelor bancare referitoare la acordarea şi utilizarea creditelor.

Ca atare, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prev. de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 şi a art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. în infracţiunile speciale prev. de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 şi pronunţarea, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. a soluţiei de achitare pentru aceste infracţiuni cu privire la inculpaţi, în condiţiile în care pe parcursul cercetări judecătoreşti s-a dovedit că aceste infracţiuni nu sunt prev. de legea penală, urmare dezincriminării.

În ceea ce priveşte temeiul achitării pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni în forma specială, respectiv reţinerea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 soluţia judecătorului fondului a fost criticată doar sub aspectul temeiului achitării. S-a arătat că temeiul corect al achitării nu este bazat pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece faptele există, însă nu mai erau prevăzute de legea penală şi de aceea a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. Pentru infracţiunile prev. de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 a apreciat că nu mai subzistă elementul material al acestei infracţiuni, deoarece asocierea a fost făcută pentru acordarea şi deturnarea creditelor de la scopurile iniţiale. Ca atare a solicitat achitarea inculpaţilor însă în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi de asemenea înlăturarea din încadrarea juridică cu privire la această faptă a disp. art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru acelaşi raţionament.

IV.1.2. În motivele de apel scrise, s-a mai susţinut sub un al doilea aspect de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia că în speţă în mod greşit s-a reţinut întrunirea doar a elementelor constitutive ale infracţiunilor cu caracter special. Sub acest aspect, s-a arătat că inducerea în eroare, ca cerinţa esenţială a laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, s-a materializat, în concret, prin deturnarea creditului de la scopul pentru care a fost acordat, realizându-se astfel, elementul material al infracţiunii prev. de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000; de la bun început inculpaţii au urmărit şi premeditat acordarea, respectiv utilizarea creditului în alt scop decât cel declarat în documentaţia depusă la unităţile bancare, realizându-se astfel prezentarea ca adevărată a unor fapte mincinoase. Întrucât creditul contractat a fost rambursat integral, urmarea socialmente periculoasă, care a dus la consumarea actului infracţional, a fost reprezentată de starea de pericol creată ab initio prin încălcarea normelor bancare referitoare la acordarea şi utilizarea creditelor.

Întrucât faptele prev. de art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000 au fost dezincriminate, în speţă se impune încetarea procesului penal sub acest aspect în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen.

IV.1.3. Sub un al treilea aspect, în motivele de apel, s-a mai susţinut de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia înlăturarea dispoziţiilor art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infracţiunea prev. de art. 323 C. pen. şi schimbarea temeiului juridic al achitării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen. din art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Prin dezincriminarea disp. art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000, conform Legii nr. 69/2007, trebuia înlăturată şi încadrarea juridică a faptei prev. de art. 323 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor, sub aspectul disp. art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

IV.1.4. Sub un al patrulea aspect, în motivele de apel, s-a mai susţinut de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, că instanţa de fond în mod greşit a reţinut ca temei juridic disp. art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. pen., deoarece legătura existentă între infracţiunea de asociere şi faptele de acordare a creditelor cu încălcarea normelor de creditare şi de utilizare a creditelor în alt scopuri, este o legătură de la infracţiunea mijloc la infracţiunea scop. Dezincriminându-se infracţiunea scop, nu mai subzistă nici infracţiunea mijloc, astfel că fapta nemaiîntrunind elementele constitutive ale infracţiunii, temeiul juridic corect a achitării inculpaţilor este cel prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

IV.1.5. Sub un al cincilea aspect, în motivele de apel, s-a mai susţinut de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia înlăturarea disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor P.S., C.I., C.F., G.M., Ş.F., M.I. şi V.E.G., în forma autoratului sau complicităţii, constatarea existenţei acesteia şi în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a intervenim prescripţiei răspunderii penale, pronunţarea încetării procesului penal. Sub acelaşi aspect, faţă de modificarea Legii nr. 78/2000 prin Legea nr. 69/2007, au rămas sancţionate doar infracţiunile de fals şi uz de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prev. în secţiunile a 2-a şi a 3-a din lege, aşa încît se impune înlăturarea disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la existenţa infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., deşi instanţa de fond a reţinut că atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în cuprinsul unui înscris sub semnătură privată cu prilejul întocmirii acestuia, nu este incriminată de legea penală, o asemenea incriminare existând doar în cazul înscrisurilor oficiale, soluţia este nelegală, aşa încât, în motivele de apel, s-a mai susţinut de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, concordant practicii judiciare că art. 288 alin. (1) C. pen., reţine ca element material al laturii obiective a infracţiunii de falsificare, nu numai deturnarea unui înscris preexistent, adevărat, ci şi alcătuirea s-a frauduloasă.

IV.1.6. Sub un al şaselea aspect, în motivele de apel, s-a mai solicitat de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, în baza art. 334 C. pen. schimbarea încadrării juridice din art. 248-248¹ C. pen., rap. la art. 146 C. pen., cu reţinerea art. 17 lit. d), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată, în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în ce priveşte pe inculpaţii P.S. (autor), G.M. (complice), C.F. (complice), C.I. (complice), Ş.F. (complice) şi M.I. (complice) şi condamnarea inculpaţilor, fiecare pentru participaţia sa la săvârşirea acestei infracţiuni.

Argumentele din motivele de apel, s-au întemeiat pe necesitatea schimbării încadrării juridice, deoarece Banca C.R. nu face parte din categoria persoanelor de interes public, aşa încât instanţa de fond trebuia să constate că această instituţie este o persoană juridică privată în sarcina căreia s-a cauzat o stare de pericol major şi un prejudiciu. Prin urmare, în cauză încadrarea juridică trebuia schimbată în infracţiunea prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., iar inculpaţii urmează a fi condamnaţi, conform participaţiei fiecăruia.

IV.1.7. Înlăturarea disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. reţinută în sarcina inculpatei V.E.G. şi condamnarea acesteia pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 264 C. pen. precum şi constatarea săvârşirii de către inculpată a infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. şi în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen. încetarea procesului penal pentru această faptă, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, s-a solicitat sub un al şaptelea aspect,în motivele de apel, ale Direcţiei Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia înlăturarea disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. s-a arătat că se impune tot ca urmare a modificării Legii nr. 78/2000 prin Legea nr. 69/2007.

Subsidiar, s-a mai arătat pe de altă parte că instanţa de fond nu a motivat în nici un fel soluţia de achitare pronunţată pentru această faptă, deşi din probatoriul administrat în cauză a rezultat în mod cert că inculpata l-a favorizat pe inculpatul Ş.F., ajutându-l pe acesta să acopere faptele, cu consecinţa îngreunării urmăririi penale.

IV.1.8. Sub un al optulea aspect, în motivele de apel ale Direcţiei Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia s-a solicitat înlăturarea disp. art. 17 lit. h), art. 18 alin. (5) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în condiţiile art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi constatarea încetării procesului penal pentru această faptă.

Sub acest aspect, s-a arătat că în cauză se impunea înlăturarea disp. art. 17 lit. h), art. 18 alin. (5) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. ca urmare a modificării Legii nr. 78/2000 prin Legea nr. 69/2007 şi datorită intervenirii prescripţiei răspunderii penale, instanţa de fond trebuia să dispună încetarea procesului penal pentru această faptă în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, în motivele de apel, ale Direcţiei Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia s-a arătat că se impune înlăturarea din încadrarea juridică a acestei infracţiuni falsul prev. de disp. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000. De asemenea, cum aceste dispoziţii au fost reţinute în legătură cu infracţiunile pentru care a intervenit dezincriminarea şi pentru care s-a împlinit termenul prescripţiei speciale, se impune pronunţarea unei soluţii de încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi reţinerea pentru acurateţe juridică şi a dispoziţiilor art. 13 C. pen. raportat la faptul că între timp s-au modificat şi dispoziţiile din codul penal cu privire la prescripţia specială a răspunderii penale.

IV.2.1. Prin apelul declarat, inculpatul P.S. a solicitat desfiinţarea sentinţei penale atacate şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 256 C. pen. cu aplic. art. 6¹ şi art. 8¹ din Legea nr. 78/2000 şi menţinerea restului dispoziţiilor pronunţate de instanţa de fond.

În subsidiar, inculpatul P.S. a solicitat ca în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 124 C. pen., să se dispună încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 256 C. pen. cu aplic. art. 6¹ şi art. 8¹ din Legea nr. 78/2000, ca urmare a interveniţii prescripţiei răspunderii penale.

În motivarea apelului s-a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere şi interpretare a probelor existente la dosarul cauzei, cu consecinţa condamnării sale. S-a susţinut că nu s-a dovedit cert că ar fi pretins şi primit de la martorul B.D., bani şi produse în schimbul acordării de credite, astfel că în cauză în ce-l priveşte trebuia pronunţată o soluţie de achitare pentru săvârşirea acestei fapte.

În ce priveşte solicitarea subsidiară s-a arătat că, şi dacă s-ar fi apreciat că a săvârşit această infracţiune, la data de 04 ianuarie 2011 era îndeplinit termenul de prescripţie specială, astfel că procesul penal trebuia încetat.

IV.3.1. Prin apelul său inculpatul Ş.F. a solicitat desfiinţarea în parte a sentinţei penale atacate şi procedând la o nouă judecare sa se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 17 lit. h) şi art. 18 pct. 5 din Legea nr. 78/2000, cu art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu înlăturarea dispoziţiilor art. 17 lit. h) şi art. 18 pct. 5 din Legea nr. 78/2000, întrucât acestea nu sunt aplicabile în speţă.

În motivare s-a arătat că infracţiunile la legea societăţilor comerciale nu au legătură cu infracţiunile prev. de Legea nr. 78/2000, astfel că se impune înlăturarea disp. din legea specială.

S-a mai solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

În motivare s-a susţinut că din probele administrate în dosar nu a rezultat că inculpatul a folosit sumele împrumutate de la bancă în interes personal sau în favoarea firmelor deţinute de inculpatul M.I.

Sub acest aspect a arătat că experţii M. şi E. au formulat concluzii potrivit cărora operaţiunile sunt reale şi includ avansuri, iar operaţiunile de până la 50 miliarde ROL neconforme reprezintă potrivit legii contravenţie.

S-a susţinut că nu există rea-credinţă, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de care a fost acuzat inculpatul.

IV.4.1. Prin apelul declarat, partea civilă SC S.C. SRL a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi procedând la o nouă judecată, pe latură penală să se dispună condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, iar pe latură civilă - obligarea inculpaţilor la plata prejudiciului cauzat Băncii C.R.

În motivarea apelului s-a arătat că prin probatoriul administrat în cauză vinovăţia inculpaţilor a fost dovedită, astfel că aceştia trebuiau condamnaţi.

Cu referire la latura civilă a cauzei s-a arătat că instanţa de fond, constatând existenţa unor activităţi ilicite ale inculpaţilor, activităţi care au produs prejudicii, trebuia să oblige inculpaţii la plata acestor prejudicii.

V. Curtea de apel, în primul ciclu procesual, examinând sentinţa penală atacată nr. 1 din data de 04 ianuarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 333/85/2009* al Tribunalului Sibiu, prin prisma motivelor invocate a constatat că, apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpaţii P.S. şi Ş.F. şi partea civilă SC S.C. SRL Bucureşti sunt fondate şi au fost admise, extinzăndu-se efectele şi asupra inculpaţilor intimaţi C.I., C.F., M.I., V.E.G., G.M. şi C.C., pentru următoarele considerente:

V.1. În rezumat instanţa de apel a reţinut că, judecătorul fondului a stabilit corect starea de fapt, pe baza probelor administrate în dosarul cauzei.

Astfel, sub acest aspect, instanţa de apel, a reţinut că, deşi potrivit circularei din 09 decembrie 2002 a Băncii C.R. SA înregistrată la Sucursala Gorj în 13 decembrie 2002 s-au suspendat temporar competenţele de aprobare a tuturor categoriilor de credit, emiterea scrisorilor de garanţie, acordarea avalurilor pentru toate agenţiile bancare precum şi pentru sucursalele băncii enumerate în anexa nr. 1 în care la pct. 4 este menţionată şi Sucursala Novaci, funcţionarii acestei bănci, respectiv inculpaţii din prezenta cauză, au continuat să acorde credite, cu încălcarea normelor bancare şi dispoziţiilor legale în domeniu.

De asemenea, s-a reţinut în considerentele deciziei instanţei de apel că SC S. SA a beneficiat de credite pe care le-a folosit contrar destinaţiei stabilite prin contractul de acordare, prin preconstituirea şi justificarea unor „cumpărări materiale” (30 milioane ROL) şi „salarii” (70 milioane ROL) ori prin întocmirea scriptică a unor chitanţe ce reprezentau contravaloare prestaţii auto, de către contabila V.M., pentru justificarea/olosirii în interes personal de către inculpatul Ş.F. a acestora.

Curtea de apel a reţinut că, la rândul său, SC G.T. SA a beneficiat după suspendarea temporară a competenţelor Sucursalei Novaci a Băncii C.R., de 7 credite în valoare totală de 22.918 milioane ROL, pentru facilitate prin depăşirea limitei maxime admisă de Normele de creditare nr. 1/2000 pct. 318, emise de Banca C.R. ori pentru rambursarea altor credite anterioare, care, de asemenea fuseseră acordate cu încălcarea normelor bancare.

În considerentele instanţei de prim control judiciar, în primul ciclu procesual s-a mai reţinut că documentaţiile aferente acestor credite a fost înaintate de cei interesaţi, respectiv inculpaţii Ş.F. şi M.I., Sucursalei Gorj, şi au fost aprobate în şedinţele Consiliului Director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci compus din inculpaţii P.S., C.F., C.I. şi G.M. De asemenea, referatele de credite erau întocmite de ofiţerii de credite C.F., C.I. şi erau semnate de director, respectiv inculpatul P.S. şi de inculpata G.M., deşi nu erau concordante normelor bancare, iar solicitanţii nu îndeplineau condiţiile pentru a beneficia de creditele respective. Unele din creditele acordate nelegal societăţii inculpatului Ş.F. erau însoţite de justificări scriptice nereale de tipul „sume datorate” fiind în realitate virate către alte societăţi aparţinând inculpatului M.I. (exemplu SC R. SRL), care foloseau banii pentru rambursarea unor credite anterioare, ori pentru interesul personal al administratorilor.

Creditele pentru facilităţi de cont au fost garantate cu contracte de cesiune a cash-flow-ului societăţii beneficiare, a împrumuturilor deşi nu erau întocmite situaţiile prognozate ale plăţilor şi încasărilor, încălcându-se astfel prevederile pct. 148 alin. (4) şi ale pct. 152 din Normele de creditare nr. 1/2000 ale Băncii C.R.

Creditele globale de exploatare, deşi se acordau potrivit Normelor de creditare nr. 1/2000 ale Băncii C.R. pct. 159 şi 594 în scopul finanţării de ansamblu a activităţii curente (aprovizionare, producţie, desfacere), au fost acordate conform contractului din 17 iulie 2011 în valoare de 3.000 milioane ROL şi contractului de credit din 10 iulie 2002 în valoare de 700 milioane ROL, dar au fost utilizate în interes personal de inculpatul Ş.F., precum şi pentru rambursarea unor credite anterioare. Pentru justificarea utilizării creditelor au fost întocmite mai multe chitanţe formale de către V.M.

V.2. În raport cu faptele descrise, modalitatea de comitere şi în raport cu încadrările juridice date faptelor, Curtea de aApel a constatat că motivele de apel invocate de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, sunt întemeiate pentru pct. 6, 7, 8, celelalte nefiind fondate. Considerentele avute în vedere au fost următoarele:

V.2.1. Motivul de la pct. 6 ce a vizat înlăturarea dispoziţiilor art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infracţiunea prev. de art. 323 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor şi schimbarea temeiului juridic al achitării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 C. pen. din art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost considerat de către instanţa de apel ca fondat.

Astfel, Curtea de apel a constatat că prin dezincriminarea disp. art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000, conform Legii nr. 69/2007, instanţa de fond trebuia să înlăture de la încadrarea juridică a faptei prev. de art. 323 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor disp. art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Pe de altă parte, examinând dispozitivul hotărârii penale pronunţate de instanţa de fond, Curtea de apel a constatat că achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea acestei infracţiuni a avut ca temei juridic art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., aşa cum a solicitat Direcţia Naţională Anticorupţie prin motivele de apel.

În considerentele hotărârii instanţa de fond a arătat că prin dezincriminarea infracţiunilor prev. de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 a fost dezincriminată infracţiunea scop astfel că infracţiunea mijloc nu mai poate exista.

Curtea a apreciat că doar exprimarea anterior menţionată este neclară, instanţa de fond, prin această motivare referindu-se evident la lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, aşa cum s-a menţionat în dispozitiv. Temeiul juridic al achitării fiind cel prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen., acest motiv de apel a fost considerat ca nefondat, iar temeiul prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen. din considerentele hotărârii a fost doar o evidentă eroare materială, cu atât mai mult cu cât dispozitivul hotărârii este acela care se execută.

V.2.2. Motivul de la pct. 7 ce a vizat infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. a fost considerat întemeiat.

Curtea de apel, faţă de modificarea Legii nr. 78/2000 prin Legea nr. 69/2007, a arătat că au rămas sancţionate doar infracţiunile de fals şi uz de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prev. în secţiunile a 2-a şi a 3-a din lege, aşa încât s-a impus înlăturarea disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru fiecare dintre inculpaţi în forma sa de participare.

Cu privire la existenţa infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., instanţa de fond a reţinut că atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului în cuprinsul unui înscris sub semnătură privată cu prilejul întocmirii acestuia, nu este incriminată de legea penală, o asemenea incriminare existând doar în cazul înscrisurilor oficiale.

Curtea a apreciat că o asemenea soluţie este nelegală, practica judiciară statuând că în sensul art. 288 alin. (1) C. pen., prin falsificare trebuie să se înţeleagă nu numai deturnarea unui înscris preexistent, adevărat, ci şi alcătuirea s-a frauduloasă. S-a dovedit că inculpaţii - fiecare conform gradului său de participare, au întocmit şi semnat documente contabile specifice activităţii bancare prin care s-au atestat fapte şi împrejurări nereale, de natură a grăbi şi facilita acordarea creditelor bancare, astfel că faptele acestora întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 290 C. pen.

Faţă de împrejurarea că în prezent s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru această faptă Curtea, a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. încetarea procesului penal pentru această faptă, în cei priveşte pe inculpaţii P.S., Ş.F., C.I., C.F., M.I., V.E.G. şi G.M. (sub forma autoratului, complicităţii şi instigării).

Înlăturarea disp. art. 17 lit. h), art. 18 alin. (5) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 săvârşită de inculpatul Ş.F. s-a impus, în condiţiile art. 10 lit. g) C. proc. pen. Curtea de apel constatând încetarea procesului penal pentru această faptă în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen.

V.2.3. Motivul de la pct. 8 ce a vizat încadrarea juridică a infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248-248¹ C. pen., rap. la art. 146 C. pen., cu reţinerea art. 17 lit. d), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată, în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen., solicitându-se schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în ce priveşte pe inculpaţii P.S. (autor), G.M. (complice), C.F. (complice), C.I. (complice), Ş.F. (complice) şi M.I. (complice) precum şi condamnarea inculpaţilor, flecare pentru participaţia sa la săvârşirea acestei infracţiuni a fost considerat fondat de către Curtea de apel în primul ciclu procesual.

Faţă de împrejurarea că Banca C.R. nu face parte din categoria persoanelor de interes public, Curtea de apel a reţinut că judecătorul instanţei de fond trebuia să constate că banca este o persoană juridică privată în sarcina căreia s-a cauzat un prejudiciu, aşa încât, în cauză, încadrarea juridică trebuia schimbată în infracţiunea prev. de art. 246 rap. la art. 248: C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., iar inculpaţii trebuia să fie condamnaţi, conform participaţiei fiecăruia.

În ce priveşte existenţa acestei infracţiuni pentru fiecare dintre inculpaţi: P.S. (autor), G.M. (complice), C.F. (complice), C.I. (complice), Ş.F. (complice) şi M.I. (complice) Curtea de apel a constatat că din probele administrate au rezultat următoarele:

Inculpatul P.S. a fost director şi preşedinte al Comitetului director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci, inculpata G.M. a fost şef birou contabilitate, iar inculpaţii C.F. şi C.I. au fost ofiţer de credite, la fel ca şi inculpatul.

Fiecare dintre inculpaţi, în calităţile pe care le-au avut şi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu şi-au îndeplinit aceste atribuţii sau şi le-au îndeplinit în mod defectuos, consecinţele fiind deosebit de grave asupra activităţii sucursalei bancare, inclusiv din perspectiva riscului de producere de pagube. Inculpaţii Ş.F. şi M.I., în calitate de administratori de societăţi comerciale şi beneficiari ai creditelor acordate nelegal, au ajutat coinculpaţii la săvârşirea acestor fapte prin prezentarea unor cereri, documente necorespunzătoare adevărului, inclusiv prin întocmirea unor forme de utilizare a creditelor care nu corespundeau realităţii.

V.3.1. În ce priveşte apelul inculpatului P.S., Curtea a constatat că acesta este fondat în limita celor expuse mai sus, precum şi în ce priveşte solicitarea subsidiară a acestuia.

În ce priveşte critica inculpatului că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere şi interpretare a probelor existente la dosarul cauzei, cu consecinţa condamnării sale, deşi nu s-a dovedit cert că ar fi pretins şi primit de la martorul B.D. bani şi produse în schimbul acordării de credite, şi că astfel trebuia achitat, Curtea a constatat că aceste critici sunt nefondate.

Din probele administrate la dosarul cauzei a rezultat cu certitudine că inculpatul P.S. a săvârşit infracţiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen. Fapta a fost dovedită cu declaraţiile martorului B.D. şi cu însemnările din agenda acestuia, din care a rezultat cu certitudine că a primit bani şi produse în valoare de 940 RON, astfel că fapta a fost săvârşită de inculpat.

Întrucât în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale, Curtea, în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal, admiţând astfel şi apelul inculpatului.

V.4.1. În ce priveşte apelul inculpatului Ş.F., Curtea l-a admis ca fondat, atât în considerarea celor expuse mai sus, cât şi în ce priveşte solicitarea subsidiară de a se constata intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Prin solicitarea principală inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. cu motivarea că din probele administrate în dosar nu a rezultat că a folosit sumele împrumutate de la bancă în interes personal sau în favoarea firmelor deţinute de inculpatul M.I.

Curtea, analizând actele existente la dosarul cauzei şi întreg probatoriul administrat a constatat că inculpatul Ş.F. şi-a însuşit din creditele acordate SC S. SA în calitate de acţionar majoritar.

Mai mult, Curtea a reţinut că acest inculpat a recunoscut că a solicitat şi obţinut credite pentru ajutarea firmelor administrate de inculpatul M.I. şi pentru interesul personal, astfel că principalul motiv de apel invocat, cel referitor la nevinovăţia sa, a fost respins ca nefondat, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Întrucât dispoziţiile art. 17 lit. h) şi art. 18 pct. 5 din Legea nr. 78/2000 au fost modificate ca urmare a modificării Legii nr. 78/2000 prin Legea nr. 69/2007, acestea nu mai sunt aplicabile, fapta inculpatului Ş.F. întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Ca urmare a înlăturării acestei agravante care majora limitele de pedeapsă, în cauză s-a împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale, astfel că în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen. Curtea, a dispus încetarea procesului penal, motivul subsidiar de apel al inculpatului fiind astfel considerat fondat.

V.5.1. În cauză, Curtea de apel a reţinut că inculpata V., funcţionar public, cunoştea că suma de 2.212 milioane ROL menţionată pe fila cec va fi folosită de inculpatul Ş.F. în interes personal şi l-a ajutat să o justifice prin întocmirea chitanţelor fictive. Acesta personal sau la indicaţia inculpatei, pe baza notei scrise pe care a trecut datele şi sumele de bani ce trebuiau justificate prin chitanţe, a întocmit documente fictive, fapt ce rezultă din controlul efectuat de D.G.F.P. Gorj în perioada 28 mai - 24 iunie 2004.

În concluzie, Curtea a constatat că, în calitatea sa de funcţionar public, prin întocmirea procesului-verbal de control solicitat de organele de urmărire penală, a consemnat împrejurări nereale şi a omis cu ştiinţă să consemneze cele real constatate, aşa încât inculpata V. a săvârşit infracţiunea prev. de art. 289 C. pen.

Prin aceeaşi faptă inculpata a săvârşit şi infracţiunea de favorizare a infractorului prev. de art. 264 C. pen., prin aceea că a îngreunat urmărirea penală a inculpatului Ş.F.

Deşi inculpata s-a apărat prin aceea că nu s-a înţeles cu inculpatul în sensul de a-l ajuta, Curtea a constatat că nu este necesar ca între cei doi inculpaţi să fi existat o înţelegere prealabilă.

În ce priveşte infracţiunea prev. de art. 289 C. pen. Curtea a constatat că în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie, astfel că în baza art. 10 lit. g) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal pentru această faptă.

Referitor la infracţiunea de favorizare a infractorului Curtea de apel a aplicat inculpatei V. o pedeapsă de 6 luni închisoare.

La individualizarea pedepsei a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen., de limitele de pedeapsă şi de persoana inculpatei.

S-a apreciat că pedeapsa aplicată este în măsură să asigure scopul preventiv şi coercitiv al pedepsei astfel cum este acesta stabilit de disp. art. 52 C. pen.

Curtea, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei de 6 luni aplicată, pe durata unui termen de 2 ani şi 6 luni, ce constituie termen de încercare.

V.6.1. Cu privire la apelul SC S.C. SRL care a vizat obligarea inculpaţilor la plata prejudiciilor, Curtea a admis şi acest apel, lăsând nesoluţionată latura civilă a cauzei, motivat de faptul că în cauză infracţiunile prev. de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 au fost dezincriminate şi s-a pronunţat o soluţie de achitare a inculpaţilor.

VI. Recursurile declarate în primul ciclu procesual au fost soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia penală, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la Curtea de apel.

Astfel,

VI.1. Prin decizia nr. 3406 din 23 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpaţii P.S., Ş.F., C.I., C.F., M.I., V.E.G., G.M. şi partea civilă SC S.C. SRL Bucureşti ca fondate împotriva deciziei penale nr. 161/A din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Instanţa supremă a casat decizia instanţei de apel şi a dispus rejudecarea apelului de către Curtea de Apel Alba Iulia.

Vl.1.1. Punctual, instanţa de ultim control judiciar a dispus rejudecarea apelului, sub aspectul: lipsei expunerii argumentelor instanţei de apel cu privire la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 - art. 248¹ C. pen. şi respectiv referitoare la corelarea acestor dispoziţii cu cele prevăzute de art. 147 şi art. 258 C. pen.

S-a reţinut de către instanţa supremă că instanţa de apel, pe lângă examinarea şi expunerea situaţiei de fapt reţinute în baza probelor administrate, avea obligaţia examinării şi argumentării îndeplinirii tuturor cerinţelor legale referitoare la noua încadrare juridică (infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, informă calificată, art. 246 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen.).

Sub acelaşi aspect, instanţa supremă a reţinut că numai argumentând îndeplinirea tuturor cerinţelor instanţa de apel ar fi putut examina toate aspectele de drept criticate în recurs: o anumită calitate a subiectului activ, o anumită calitate a subiectului pasiv, existenţa plângerii prealabile la care face referire art. 258 alin. (2) C. pen., incidenţa dispoziţiilor art. 147 alin. (2) C. pen. şi ale art. 258 alin. (1) C. pen., întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracţiunii.

VI.1.2. Instanţa supremă a relevat că numai această atentă examinare ar fi fost de natură să clarifice şi eventual să evite criticile Ministerului Public şi SC S.C. SRL, referitoare la modul de soluţionare a laturii civile.

Simpla expunere a argumentelor care justifică adoptarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 346 C. proc. pen., nu trebuia să se limiteze la simpla trimitere la dispoziţiile alin. (4) al art. 346 C. proc. pen., mai ales că a dispus condamnarea inculpaţilor pentru o infracţiune de serviciu (abuz în serviciu contra intereselor personelor care au avut consecinţe deosebit de grave).

VI.1.3. Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că din oficiu sau la cerere, Curtea de apel va putea administra orice probă apreciată ca utilă, pertinentă şi concludentă pentru temeinica soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului.

Al doilea ciclu procesual al cauzei a fost reluat, conform deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în rejudecarea apelului şi formează obiectul prezentei analize:

VII.1. În rejudecare, în faţa Curţii de apel, inculpaţii s-au prezentat asistaţi de avocaţi şi au precizat expres că îşi menţin poziţia procesuală de la judecarea fondului cauzei (primul ciclu procesual) şi motivele invocate în căile de atac.

De asemenea, au fost întrebaţi în baza dispoziţiilor art. 378 alin. (1¹) teza ultimă C. proc. pen. dacă doresc să dea declaraţie în faţa instanţei de rejudecare a apelului, aceştia precizând că nu doresc să dea alte declaraţii.

Au formulat şi depus concluzii scrise inculpaţii P.S., Ş.F., V.E.G., SC S.C. SRL, prin care au reiterat argumentele din primul ciclu procesual şi căile de atac în sensul achitării pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor, cu subsidiarul unor pedepse în cuantum redus şi aplicării dispoziţiilor privind prescripţia.

VII.2. Motivele de apel ale Direcţiei Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia din primul ciclu procesual au fost completate cu precizări referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi cu analiza aplicării dispoziţiilor privind prescripţia în raport cu infracţiunile pentru care a intervenit această cauză de nepedepsire.

Astfel, în raport cu infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată reţinută în sarcina inculpaţilor P.S., G.M., C.I., C.F., Ş.F. şi M.I. s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 246 C. pen. cu referire la 248¹ C. pen.

Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia a apreciat că nu este necesară plângerea prealabilă pentru această infracţiune, fiind vorba de forma calificată a acestei infracţiuni, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile din decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a arătat că trimiterea instanţei supreme la dispoziţiile art. 258 C. pen., se referă la limitele de pedeapsă care se reduc corespunzător cu o treime în cazul funcţionarilor.

Pe cale de consecinţă, raportat la probele care au fost administrate pe fondul cauzei a solicitat reţinerea aspectelor învederate. A solicitat condamnarea inculpaţilor, iar consecinţă a acestei condamnări să se dispună obligarea inculpaţilor la plata despăgubirilor civile către Banca C.R.

A arătat că, în ceea ce priveşte această infracţiune de abuz în serviciu în formă calificată există raportul de cauzalitate, iar faptul cauzator de prejudiciu a constat în acordarea de credite cu încălcarea dispoziţiilor legale în baza unor documente nereale. În ceea ce priveşte succesiunea intervenită pe parcursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă şi în faţa instanţei de apel a arătat că nu are relevanţă juridică din punctul de vedere al răspunderii civile delictuale, cesiunile de creanţă care au intervenit succesiv. Este vorba de o răspundere civilă delictuală, prejudiciul s-a localizat în patrimoniul Băncii C.R., care a avut calitatea de parte civilă la momentul epuizării şi consumării acestor infracţiuni. Eventualele cesiuni de creanţă care au avut loc după consumarea acestor infracţiuni nu au relevanţă sub aspectul soluţionării laturii civile, fiind vorba de o problemă cu relevanţă la punerea în executare a dispoziţiilor civile.

În ceea ce o priveşte pe inculpata V.E.G., cu privire la care instanţa a pronunţat soluţii de achitare pentru infracţiunile prev. de art. 289 C. pen., art. 264 C. pen., a apreciat că probatoriul care a fost administrat a concluzionat cu certitudine în sensul că în calitate de şef-serviciu în cadrul D.G.F.P. Gorj, Direcţia Control Fiscal, cu ocazia verificării la SC S. SA, în actul de control încheiat la data de 22 aprilie 2004, nu a menţionat neregulile constatate privind modul de furnizare a sumelor de bani, răspunzând superficial la obiectivul stabilit de organele de urmărire penală, în sensul că aceste sume au fost folosite pentru plata diverşilor furnizori şi pentru salarii, totodată rezumându-se la aplicarea unei amenzi contravenţionale pentru efectuarea de plăţi în numerar pentru persoane juridice peste plafonul zilnic.

Acest ajutor a fost dat aşa cum rezultă din actele dosarului în vederea acoperii faptelor comise de inculpatul Ş.F. cu consecinţa îngreunării urmării penale. La fel cum a solicitat anterior, în primul ciclu procesual, în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 289 C. pen. solicită înlăturarea din încadrarea juridică dispoziţiile art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi având în vedere perioada de timp scursă din 22 aprilie 2004 şi până în prezent să se pronunţe o soluţie de încetare a procesului penal în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen. În ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. solicită pronunţarea unei soluţii de condamnare. În ceea ce priveşte pct. 6 al motivelor de apel, având în vedere reglementarea şi timpul care s-a scurs, arată că modifică acest motiv de apel, iniţial a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepselor aplicate cu privire la cuantumul acestora pentru inculpatul P.S. pentru infracţiunea prev. de art. 256 C. pen., respectiv inculpatului Ş.F. pentru infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 81/1990, având în vedere că este îndeplinită condiţia de timp prevăzută de prescripţia specială, pentru ambele infracţiuni solicită încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare.

VII.3. Partea civilă SC S.C. SRL, reluând motivele de apel din primul ciclu procesual a solicitat admiterea, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi procedând la o nouă judecată, pe latură penală să se dispună condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, iar pe latură civilă - obligarea inculpaţilor la plata prejudiciului cauzat Băncii C.R.

VII.3.1. Curtea de apel, în rejudecare, examinând sentinţa penală nr. 1 din 04 ianuarie 2011 a Tribunalului Sibiu, potrivit deciziei de casare a instanţei supreme, criticilor din apelurile declarate, probatoriului administrat, cât şi din oficiu, prin raportare la dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 371 alin. (2) C. proc. pen. şi în considerarea dispoziţiilor art. 373 C. proc. pen. a admis apelurile declarate de: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpaţii P.S., Ş.F. şi partea civilă SC S.C. SRL, a extins efectele apelurilor asupra inculpaţilor C.I., C.F., M.I., V.E.G., G.M. şi C.C., pentru considerentele următoare:

VII.3.2. În raport cu decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3406 din 23 octombrie 2012, privind lipsa expunerii argumentelor instanţei de apel cu privire la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 - art. 248¹ C. pen., a examinării şi argumentării îndeplinirii tuturor cerinţelor legale referitoare la noua încadrare juridică {infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, art. 246 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen.), dar şi cea referitoare la lipsa analizei privind corelarea acestor dispoziţii cu cele prevăzute de art. 147 şi art. 258 C. pen., Curtea de apel reţine următoarele:

VII.3.3. În baza art. 334 C. pen., schimbarea încadrării juridice din art. 248 - 248¹ C. pen., rap. la art. 146 C. pen., cu reţinerea art. 17 lit. d), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată, în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în ce priveşte pe inculpaţii P.S. (autor), G.M. (complice), C.F. (complice), C.I. (complice), Ş.F. (complice) şi M.I. (complice) a fost dispusă de către instanţa de apel în primul ciclu procesual.

După analiza elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, prin decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual s-a dispus condamnarea inculpaţilor în sarcina cărora s-a reţinut această infracţiune, în raport cu participaţia fiecăruia.

S-a reţinut, sub acest aspect, în primul ciclu procesual de către instanţa de apel, că Banca C.R. nu face parte din categoria persoanelor de interes public, că judecătorul fondului ar fi trebuit să constate că această instituţie este o persoană juridică privată în sarcina căreia s-a cauzat un prejudiciu.

Aşa fiind, instanţa de apel în primul ciclu procesual a reţinut că încadrarea juridică a faptelor inculpaţilor anterior menţionaţi este în infracţiunea prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi a dispus condamnarea conform participaţiei fiecăruia, soluţionând numai latura penală, în considerarea dispoziţiilor art. 345 C. proc. pen., lăsând nesoluţionată latura civilă, în considerarea dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen. Lăsarea nesoluţionată a laturii civile de către instanţa de prim control judiciar în primul ciclu procesual a fost motivată de faptul că prejudiciul părţii civile a rezultat din comiterea de către inculpaţi a infracţiunilor care au fost dezincriminate şi pentru care s-a dispus achitarea în baza dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen.

VII.3.4. Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în rejudecarea apelului, prin decizia penală nr. 105/A din 22 mai 2013, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia, inculpaţii P.S., Ş.F. şi partea civilă SC S.C. SRL împotriva sentinţei penale nr. 1 din 04 ianuarie 2011 a Tribunalului Sibiu, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 333/85/2009 asupra laturii penale şi a laturii civile.

Au fost extinse efectele apelurilor asupra inculpaţilor C.I., C.F., M.I., V.E.G., G.M. şi C.C.

A desfiinţat hotărârea penală atacată, pe latură penală, sub aspectul:

- încadrării juridice dată faptelor de înşelăciune reţinute în sarcina inculpaţilor P.S., C.I., C.F., G.M., Ş.F. şi M.I. şi a temeiului soluţiei de achitare pentru aceste infracţiuni;

- încadrării juridice dată faptelor de abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor P.S., G.M., Ş.F., C.I., C.F. şi M.I. (sub forma autoratului şi complicităţii, după caz) şi a soluţiei de achitare pentru aceste infracţiuni cu privire la inculpaţii P.S., Ş.F., M.I.

- încadrării juridice dată faptelor de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen. comb. cu art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., săvârşită de către inculpatul P.S., soluţiei de achitare precum şi incidenţei disp. art. 10 lit. g) C. proc. pen. în ce priveşte această infracţiune.

- reţinerii disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. faţă de inculpata V.E.G.

- reţinerii dispoziţiilor art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 289 C. pen., a soluţiei de achitare a inculpatei V.E.G. de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. şi a incidenţei disp. art. 10 lit. g) C. proc. pen., în ce priveşte această infracţiune;

- reţinerii disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor P.S., Ş.F., C.I., C.F., M.I., V.E.G. şi G.M. (sub forma autoratului, complicităţii şi instigării după caz)şi al incidenţei disp. art. 10 lit. g) C. proc. pen., în ce priveşte această infracţiune;

- aplicării dispoziţiilor art. 17 lit. h), art. 18 alin. (5) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen. reţinută în sarcina inculpatului Ş.F. şi a intervenţiei prescripţiei speciale a răspunderii penale în ce priveşte această infracţiune.

Rejudecând sub aspectul laturii penale, în aceste limite:

A dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, şi în infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii P.S., C.I., C.F., G.M., Ş.F. şi M.I.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpaţii P.S., C.I., C.F., G.M., Ş.F. şi M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat inculpaţii P.S., C.I., C.F., G.M., Ş.F. şi M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

A înlăturat dispoziţiile art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la infracţiunea prev. de art. 323 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor P.S., Ş.F., C.I., C.F., M.I., G.M. şi C.C. şi a menţinut soluţia de achitare a inculpaţilor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen.

A înlăturat disp. art. 17 lit. c), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. reţinută în sarcina inculpaţilor P.S., Ş.F., C.I., C.F., M.I., V.E.G. şi G.M. (sub forma autoratului, complicităţii şi instigării după caz).

A înlăturat disp. art. 17 lit. c) , art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. şi infracţiunea prev. de art. 289 C. pen. reţinută în sarcina inculpatei V.E.G.

A înlăturat disp. art. 17 lit. h), art. 18 alin. (5) din Legea nr. 78/2000 cu referire la infracţiunea prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen. în ce-l priveşte pe inculpatul Ş.F.

A dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii prev. de art. 248-248¹ C. pen., rap. la art. 146 C. pen., cu reţinerea art. 17 lit. d), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată, în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în ce priveşte pe inculpaţii P.S. (autor), G.M. (complice), C.F. (complice), C.I. (complice), Ş.F. (complice) şi M.I. (complice).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat inculpaţii C.I., C.F. şi G.M., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 246, rap. la art. 248¹ C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

I. A condamnat inculpatul P.S. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246, rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a), alin. (2) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (3) C. pen.

A privat pe inculpat de exerciţiul drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen., art. 86² C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 5 ani, ce reprezintă termen de încercare.

În baza art. 86³ C. pen., i-a impus inculpatului ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Gorj;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

În baza art. 86⁴ C. pen., i-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării pedepsei sub supraveghere.

A încredinţat supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Gorj.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei a dispus suspendarea şi a pedepselor accesorii aplicate.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului P.S. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 rap. la art. 290 C. pen., cu art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesului penal pornit împotriva inculpatului P.S. pentru săvârşirea infracţiunii primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen., comb. cu art. 6¹ şi 8¹ din Legea nr. 78/2000 şi art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 118 lit. e) C. pen., a confiscat de la inculpat echivalentul folosului necuvenit în sumă de 920 RON.

II. A condamnat inculpatul Ş.F. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) alin. (2) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (3) C. pen.

A privat inculpatul de exerciţiul drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate inculpatului Ş.F. pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 83 C. pen., i-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a pedepsei aplicate, a dispus suspendarea şi a pedepselor accesorii aplicate.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Ş.F. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 290 C. pen., în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Ş.F. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu art. 41 alin. (2) C. pen.

III. A condamnat inculpatul M.I. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 246, rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 74 lit. a) alin. (2) C. pen., art. 76 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (3) C. pen.

A privat inculpatul de exerciţiul drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate inculpatului M.I. pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 83 C. pen., i-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a pedepsei aplicate, a suspendat şi pedepsele accesorii aplicate.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

IV. În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor C.I., C.F. şi G.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 290 C. pen., în condiţiile art. 41 alin. (2) C. pen.

V. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpata V.E. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 264 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei V.E.G. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 290 C. pen.

A respins acţiunile civile formulate de Banca C.R. SA, SC S.C. SRL şi S.L.M. Ltd. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate. În baza art. 199 alin. (3) C. proc. pen. a admis cererea formulată de dl. avocat H.M. şi a dispus scutirea de la plata amenzii judiciare în cuantum de 3.000 RON aplicată prin încheierea de şedinţă din 16 aprilie 2013.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare efectuate în apel au rămas în sarcina statului.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţi în cuantum de 400 RON pentru fiecare s-au avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, a constatat că starea de fapt a fost corect reţinută în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii prevăzută de art. 246 rap. la art. 248¹ C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. pentru fiecare dintre inculpaţii: P.S. (autor), G.M. (complice), C.F. (complice), C.I. (complice), Ş.F. (complice) şi M.I. (complice).

Astfel, instanţele de fond şi apel, în primul ciclu procesual, în considerarea dispoziţiilor art. 317 C. proc. pen. au efectuat analiza stării de fapt.

De altfel, din considerentele deciziei de casare, a rezultat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus rejudecarea apelului datorită lipsei expunerii argumentelor referitoare la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246-248¹ C. pen., a examinării şi argumentării îndeplinirii tuturor cerinţelor legale referitoare la noua încadrare juridică, inclusiv a lipsei analizei calităţii subiectului activ, a lipsei analizei necesităţii sau nu a plângerii prealabile la, cu referire la art. 258 alin. (2) C. pen., a incidenţei dispoziţiilor art. 147 alin. (2) C. pen. şi ale art. 258 alin. (1) C. pen.

Aşadar, analiza stării de fapt nu a constituit temei de rejudecarea apelului. Urmează, în acest context ca în rejudecarea apelului, Curtea de apel să se mărginească la situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, faţă de care a existat manifestarea de voinţă a procurorului de a trimite în judecată inculpaţii.

După analiza propriu-zisă a faptelor, în raport cu decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3406 din 23 octombrie 2012 şi expunerea argumentelor cu privire la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246-248¹ C. pen., după examinarea şi argumentarea îndeplinirii tuturor cerinţelor legale referitoare la noua încadrare juridică, Curtea de apel în rejudecarea apelului a procedat la analiza motivelor comune apelurilor şi apoi a examinat aspectele referitoare la intervenţia prescripţiei răspunderii penale.

VII.3.4. În acest sens, Curtea de apel a reţinut că faptele au fost săvârşite de inculpaţi, conform rechizitoriului procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în perioada ianuarie 2002 - februarie 2003.

Astfel, s-a dovedit că SC S. SA şi SC G.T. SA, prin inculpaţii Ş.F. şi M.I. (administratori) au beneficiat de credite de la Banca C.R., pe care le-au folosit contrar scopului pentru care au fost acordate, dar şi în interes personal, nu le-au restituit la termenele şi în condiţiile contractuale de creditare, creditarea nelegală fiind posibilă datorită încălcării normelor bancare de creditare de către funcţionarii băncii. Aşadar, acest fapt a fost posibil ca urmare a concursului infracţional al funcţionarilor băncii, din cadrul Agenţiei Novaci a Băncii C.R. (devenită sucursală la data de 21 iunie 2002), director, ofiţeri credite, contabil şef, administrator cont, respectiv inculpaţii: P.S. (autor), G.M. (complice), C.F. (complice), C.I. (complice).

Analizând, în condiţiile mai sus arătate, faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, Curtea de apel a reţinut că există probe certe, sigure şi complete care duc la concluzia că inculpaţii: P.S. (autor), Ş.F. (complice) şi M.I. (complice) au comis infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, (art. 246 C. pen., cu referire la art. 248¹ C. pen.).

Din acest punct de vedere analizând faptele inculpaţilor, Curtea de apel a reţinut:

VII.3.4.1. Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prevăzută de art. 246 C. pen., cu referire la art. 248¹ C. pen., cu referire la dispoziţiile art. 147 şi art. 258 C. pen., imputată inculpatului P.S. respectiv complicitate la această infracţiune imputată inculpaţilor Ş.F. şi M.I. au rezultat următoarele:

Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani faptele funcţionarului, care în exercitarea permanentă sau temporară a însărcinărilor de orice natură cu care a fost învestit, nu îşi îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos producând consecinţe deosebit de grave asupra intereselor legale ale persoanelor.

Din punctul de vedere al subiectului activ, autorul este calificat: persoana care îndeplineşte o funcţie, atribuţie, însărcinare în mod defectuos sau pe care nu o îndeplineşte, iar complicitatea la această infracţiune poate avea subiect activ calificat, dar şi subiect activ necalificat.

Astfel, complicele, ca subiect activ al acestei infracţiuni, poate fi calificat (cu atribuţii în cadrul băncii) sau necalificat (care nu îndeplineşte atribuţii de serviciu în cadrul persoanei juridice de drept privat.).

Activitatea complicelui, subiect activ necalificat constă în obţinerea datelor, informaţiilor din cadrul băncii, deşi această împrejurare este incompatibilă calităţii sale, dar pentru că beneficiază de pe urma îndeplinirii defectuoase sau neîndeplinirii atribuţiei de serviciu de către subiectul activ, autor sau complice calificat, are aceste avantaje.

Practic, în acest context, complicele subiect activ necalificat valorifică, în interes propriu, avantajele rezultate din neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către subiectul activ, autor sau complice calificat şi în baza acestora obţine credite, finanţări, refinanţări la care nu avea dreptul dacă funcţionarul bancar şi-ar fi îndeplinit onest, conform normelor bancare, atribuţiile de serviciu.

Beneficiul obţinut de complice poate proveni, fie în virtutea unei legături cu funcţionarul care îşi încalcă obligaţiile de statut, dar şi în absenţa oricărei legături directe, profitând doar de îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor încredinţate subiectului activ, autor sau complice calificat.

În cauză, persoana(ele) care au îndeplinit atribuţii în cadrul băncii director, ofiţer credite, administrator cont sunt subiect(e) activ(e), autor sau complice calificat(e), iar beneficiarul(ii) actului îndeplinit defectuos este(sunt) complice(i), subiecţi activi necalificaţi al(i) demersului infracţional calificat. Relaţia subiectului activ necalificat cu funcţionarul sau accesul la informaţiile băncii îi conferă un avantaj în raport cu persoanele care nu cunosc acel funcţionar sau nu au acces la informaţiile băncii.

Din punctul de vedere al laturii obiective, infracţiunea poate fi realizată în două modalităţi, sub aspectul elementului material, respectiv prin acţiunea de îndeplinire defectuoasă a unui act sau inacţiunea, constând în neîndeplinirea actului, dar în oricare din variantele infracţionale urmarea socialmente periculoasă constă în posibilitatea creată de acordare de credite, finanţare de credite, efectuare de operaţiuni financiare în beneficiul complicilor care nu au vocaţie la acele credite decât prin intermediul activităţii infracţionale a autorului şi complicelui, subiect activ calificat.

Aşadar, Curtea de apel, ca instanţă de prim control judiciar, în rejudecare a reţinut că starea de fapt este corect descrisă şi în considerarea dispoziţiilor instanţei supreme, rezultă că procedeul infracţional de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 246 raportat la art. 248¹ C. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 246 C. pen., raportat la dispoziţiile art. 147 C. pen. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta salariatului, care în exercitarea „însărcinării” date de persoana juridică al cărei angajat era, respectiv Banca C.R. - Sucursala Novaci, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale persoanelor, respectiv consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 248¹ C. pen.

În considerarea deciziei de casare a instanţei supreme argumentarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art. 246, art. 248¹ C. pen., raportat la art. 147 şi art. 258 C. pen. se impune cu necesitate.

Analiza conţinutului reglementării infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prin raportare la cauză, a relevat că obiectul juridic principal al infracţiunii constă în relaţiile sociale care asigură buna desfăşurare a activităţii băncii, Banca C.R. - Sucursala Novaci, prin îndeplinirea corectă de către angajaţii acesteia a obligaţiilor de serviciu, iar obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la încrederea în sistemul bancar. Sursa încrederii în sistemul bancar este asigurată prin corecta realizare a creditării, în conformitate cu normele bancare, cu dispoziţiile legale în materie, singura în măsură să prevină riscul perturbării activităţii.

Subiectul activ al infracţiunii este un angajat al băncii, funcţionar în sensul art. 147 C. pen., care exercită o însărcinare în serviciul băncii.

Latura obiectivă sub aspectul elementului material se realizează prin neîndeplinirea unui act sau prin îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu.

Urmarea imediată a infracţiunii constă fie în crearea unei pagube, fie în tulburarea însemnată a bunului mers al activităţii băncii, prin atingerea adusă funcţionării ireproşabile a activităţii de creditare.

Prin această incriminare, raportat la prezenta cauză, a rezultat că legiuitorul a urmărit prevenirea şi pedepsirea acelor fapte comise în legătură cu atribuţiile de serviciu ale persoanelor, care fie efectuează, coordonează, controlează, derulează operaţiuni financiare, bancare, fie încheie contracte de creditare bancară, utilizând capitalul, serviciile băncii contrar atribuţiilor încredinţate în virtutea funcţiei, în scopul avantajării şi protejării unor persoane fizice sau juridice, în dauna altor persoane (clienţi sau potenţiali clienţi).

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este distinctă de infracţiunea de creditare propriu-zisă, prevăzută de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000 şi care reprezintă o faptă de prejudiciu,dezincriminată în prezent (conform Legii nr. 69/2007) deoarece legătura dintre acestea nu este de tipul „infracţiune scop infracţiune mijloc”.

Având în vedere situaţia de fapt şi probele administrate în cauză a rezultat că activitatea inculpaţilor, funcţionari ai băncii, se circumscrie obligaţiei de statut de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu în conformitate cu fişa postului, normele funcţionale bancare.

Soluţia de achitare a inculpaţilor, funcţionari ai băncii, urmare dezincriminării faptelor de „creditare nelegală” nu goleşte de conţinut infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece elementele constitutive ale celor două infracţiuni sunt distincte.

Din toate probele existente la dosarul cauzei a rezultat că inculpaţii, funcţionari ai băncii aveau obligaţia să-şi realizeze activităţile profesionale în temeiul statului de funcţii pe baza căruia au fost angajaţi. Folosindu-se de aceste poziţii profesionale au creat avantaje şi beneficii societăţilor comerciale ale inculpaţilor Ş.F. şi M.I., care au dobândit credite bancare în mod incorect, neloial, asigurându-le acestora o poziţie în relaţia cu banca de excepţie. Astfel, deşi creditele nu erau achitate la timp şi în condiţiile contractate, au primit în continuare creditare şi deci bani de la bancă pentru alte credite şi mai mari.

Deci, indiferent de soarta creditării, dovezile că activitatea lor profesională a fost defectuoasă au fost evidente.

VII.3.4.2. În concret, inculpatul P.S. a fost director şi preşedinte al Comitetului director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci, inculpata G.M. a fost şef birou contabilitate, inculpata C.F. a fost ofiţer de credite, inculpatul C.I. a fost ofiţer de credite ai Băncii C.R. - Sucursala Novaci în perioada iulie 2001 - februarie 2003, deci reprezentau „staful sucursalei băncii”.

Inculpaţii Ş.F. şi M.I. au fost administratori de societăţi comerciale şi beneficiari a creditelor acordate nelegal.

Astfel, probele administrate în cauză, au relevat că modalitatea nelegală de acordare a creditelor de către inculpatul P.S. în perioada 2002 - februarie 2003, a fost prin folosirea calităţii de director şi preşedinte al Comitetului director al Sucursalei Băncii C.R. Novaci de către acesta în interesul şi în sprijinul SC S. SA şi SC G.T. SA, reprezentate de inculpaţii Ş.F. şi M.I.

Facilitarea acordării creditelor a fost posibilă prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către directorul băncii, P.S., care a luat în considerare justificări nereale prezentate numai cu scopul justificării deciziei de acordare a creditelor.

Astfel, la baza aşa-numitei documentaţii de acordare a creditelor stăteau diverse chitanţe, care menţionau de exemplu că, parte dintr-un credit ar fi fost folosită pentru achitarea către SC G.T. SA a contravalorii unor prestaţii auto.

Inculpata G.M. - în calitatea sa de şef birou contabilitate şi membru al Consiliului director, în perioada 2002 - februarie 2003 a semnat în favoarea aprobării creditelor pentru SC S. SA şi SC G.T. SA, cu încălcarea dispoziţiilor legale şi a normelor de creditare şi a prevederilor circularei din 9 decembrie 2002, dar aceasta nu avea atribuţii decizionale, aşa încât nu se poate reţine în sarcina acesteia comiterea infracţiunii, urmând a fi dispusă achitarea în baza dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Concluzia ce s-a impus, deoarece chiar în prezenţa avizului sau punctului său de vedere, exprimat în calitate de membru al Comitetului director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci, decizia sa favorabilă nu producea consecinţe juridice. Aprobarea acordării creditului(elor) avea la bază decizia inculpatului P.S., prin prisma funcţiei şi atribuţiilor sale de serviciu rezultate din calitatea de director şi preşedinte al Comitetului director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci.

Probele administrate în cauză au relevat că inculpaţii C.I. şi C.F. - în calitate de ofiţeri de credite au întocmit referate în legătură cu creditele solicitate, dar atribuţiile lor profesionale nu conţineau atributul decizional şi nu erau producătoare de consecinţe juridice, aşa încât chiar dacă referatele favorabile s-au bazat pe îndeplinirea defectuoasă a activităţii, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de serviciu, s-a dispus achitarea acestora, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Inculpaţii Ş.F. şi M.I.,în perioada 2002 - februarie 2003 au fost complici, ca subiecţi activi necalificaţi, ai abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, deoarece au fost beneficiarii actelor de serviciu neîndeplinite sau defectuos îndeplinite de către funcţionarii bancarii, astfel încât au fost condamnaţi pentru complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.

Această concluzie s-a impus deoarece operaţiunile bancare aprobate de director, au reprezentat încălcări ale dispoziţiilor legale, ale normelor bancare, privind desfăşurarea diligentă a activităţii profesionale. Conducerea băncii, respectiv inculpatul P.S., fost director şi preşedinte al Comitetului, director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci, a aprobat în perioada 2002 - februarie 2003 şi a acordat grupului de firme administrate de inculpaţii Ş.F. şi M.I. credite pentru: facilitare de cont garantate cu contracte de cesiune a cash-flow-ului fără întocmirea situaţiilor prognozate ale plăţilor şi încasărilor (cash-flow), aferente perioadelor pentru care s-au solicitat creditele şi au încălcat prevederile pct. 148 alin. (4), pct. 152 din Normele de creditare nr. 1/2000 ale Băncii C.R şi circulara conducerii Băncii C.R. din 09 decembrie 2002 care interzicea in mod expres acordarea creditelor de către Sucursala Novaci.

Aşadar, actul material al abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor ce a stat la baza creditării nelegale s-a întemeiat pe neîndeplinirea atribuţiei de serviciu de întocmire a situaţiilor prognozate ale plăţilor şi încasărilor (cash-flow), aferente perioadelor pentru care s-au solicitat creditele.

Prin urmare, chiar dacă infracţiunea de prejudiciu rezultată din acordarea creditelor a fost dezincriminată, elementele materiale ale acesteia sunt distincte de obligaţiile profesionale de serviciu referitoare la conducerea operativă, administrarea eficace, conducerea activităţii de zi cu zi în baza cărora directorul băncii are puterea şi autoritatea de a angaja banca, dar numai în conformitate cu dispoziţiile legale şi atribuţiile încredinţate.

S-a menţionat că în toată perioada în care au fost aprobate creditele de către Sucursala Novaci a Băncii C.R., condusă de către inculpatul P.S., această unitate bancară nu avea competenţă de aprobare a creditelor, deoarece prin circulara conducerii Băncii C.R., din 09 decembrie 2002 s-a interzis in mod expres acordarea creditelor de către Sucursala Novaci.

În acest context, probatoriul administrat a relevat în mod categoric că inculpatul P.S. în calitate de director şi preşedinte ar Comitetului director al Sucursalei Băncii C.R. Novaci nu avea atribuţii încredinţate pentru acordarea creditelor, pentru aprobarea acestora, începând din decembrie 2002.

Concluzia a rezultat din faptul că, în perioada 2002 - februarie 2003, inculpatul P.S. era subiect activ calificat, în sensul dispoziţiilor art. 147 C. pen., fiind funcţionar care exercita o însărcinare în serviciul băncii, iar sub aspectul analizei elementului material al laturii obiective, acesta prin acţiunea de încălcare a dispoziţiilor exprese ale conducerii ierarhice, prin îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor profesionale a facilitat şi favorizat creditarea nelegală.

Astfel, inculpatul P.S. cu bună ştiinţă a luat hotărâri favorabile intereselor celor două societăţi comerciale, contrar normelor bancare şi atribuţiilor sale de serviciu.

Caracterul defectuos al modalităţii de ducere la îndeplinire a însărcinării încredinţate inculpatului, în calitate de director al Sucursalei Novaci a Băncii C.R. rezultă din analiza atribuţiilor de serviciu.

Astfel, inculpatul P.S. trebuia să asigure conducerea operativă şi administrarea eficace, să conducă activitatea de zi cu zi, având puterea şi autoritatea de a angaja banca numai în conformitate cu dispoziţiile legale şi atribuţiile încredinţate.

Or, Sucursalei Novaci a Băncii C.R. pe care o conducea, îi fusese suspendat în mod expres dreptul de a acorda credite, aşa cum se menţiona în cuprinsul pct. 148 alin. (4), pct. 152 din Normele de creditare nr. 1/2000 ale Băncii C.R. şi în cuprinsul circularei Centralei Băncii C.R. din 09 decembrie 2002. Cu toate acestea şi după această dată, inculpatul P.S., a întocmit acte de verificare defectuoasă, finalizate cu aprobarea de credite în folosul şi pentru satisfacerea intereselor financiare ale grupului de firme aparţinând inculpaţilor Ş.F. şi M.I.

Analizând contextul comiterii faptelor reţinute în sarcina fiecărui inculpat a rezultat că, în toată perioada 2002 - februarie 2003 acesta şi-au îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu.

Astfel, în calitate de director al Sucursalei Novaci a Băncii C.R., inculpatul P.S. nu a gestionat activitatea băncii, potrivit pragului de performanţă, deşi avea obligaţia să coordoneze întregul personal, ce forma echipa băncii, să conducă activităţile de marketing, să urmărească evoluţia creditelor acordate şi restituirea acestora, să gestioneze clienţii şi să urmărească capacitatea de încadrarea a solicitanţilor de credit.

Din probele existente la dosarele cauzei a rezultat că nici anterior suspendării dreptului de a acorda credite Sucursalei Novaci a Băncii C.R., inculpatul P.S. nu şi-a îndeplinit atribuţiile profesionale, astfel că au fost acordate credite chiar în absenţa semnăturii sale, prin aprobarea de către ofiţerul de credite, prin verificări formale pe care el le-a realizat. Preocuparea inculpatului funcţionar al băncii era orientată spre interesul financiar al firmelor din grup, demersurile sale profesionale fiind exclusiv în favoarea realizării nevoilor financiare ale acestora, cunoscând că nu sunt respectate normele de creditare, aşa încât s-a dispus condamnarea acestuia.

Sub acest aspect, Curtea de apel a reţinut că Sucursala Novaci a Băncii C.R. condusă de către inculpatul P.S. a derulat o activitate contrară regulilor bancare. Relevante sub acest aspect au fost şi probele din care a rezultat că modalitatea defectuoasă de îndeplinire a sarcinilor a generat întocmirea de referate de credit de către ofiţerii de credite C.I., C.F., sub semnătura directorului P.S., a administratorului de cont C., care a întocmit note favorabile aprobării unor credite mai mari, dar aceştia neavând atribuţii profesionale decizionale nu au fost condamnaţi.

Astfel, C.I., C.F., G.M. şi C. deşi complici la activitatea infracţională a directorului sucursalei nu aveau atribuţii de decizie, aşa încât sub aspectul laturii subiective nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, astfel încât s-a dispus achitarea acestora.

Urmarea imediată a faptei inculpatului, directorul P.S., a constituit-o afectarea unei fireşti derulări a activităţii bancare, faptele acestuia fiind infracţiuni de serviciu (de pericol) şi nu de prejudiciu.

Concluzia s-a impus deoarece, stabilirea condiţiilor, termenilor de creditare se bazau pe o analiză punctuală a indicatorilor de performanţă. Or, modificarea aleatorie a condiţiilor de creditare, în favoarea unor beneficiari a determinat schimbări şi variaţii în activitatea bancară de creditare cărora li s-au asociat costuri, iar riscul suportării lor ar reveni în viitor în sarcina altor beneficiari oneşti, de aici decurgând consecinţele vătămătoare grave.

Situaţia generează, în mod evident costuri suplimentare, deoarece acordarea lor în afara şablonului normat de creditare duce la scăderi ale nivelului de performanţă estimat pentru acea componentă din activitatea băncii.

Or, acest fapt ce generează în lanţ costuri suplimentare se răsfrâng asupra altor potenţiali beneficiari de credite şi posibil suportate de cei inocenţi.

Pe de altă parte costurile suplimentare generate în acest mod infracţional pot determina potenţialii beneficiari de credite bancare să devină neeligibili din punct de vedere financiar, deşi anterior ar fi fost eligibili. Consecinţele acestor stări de lucruri pot produce urmări la nivel economic şi chiar dacă poate părea paradoxal şi incredibil câteva explicaţii punctuale pot lămuri situaţia.

Astfel, concentrarea atenţiei în favoarea celor două societăţi comerciale şi acordarea unor sume uriaşe de bani acestora, în dispreţul normelor bancare elementare generează evidente pierderi pentru bancă. Aceasta este o instituţie privată, persoană juridică de drept privat, dar legiuitorul i-a acordat statut de interes public, deoarece la o bancă, chiar privată apelează pentru derularea afacerilor diverse societăţi comerciale, dar şi persoane fizice pentru nevoi de creditare mai mari sau mai mici. Aşadar, prin activitatea derulată şi plaja de adresabilitate, banca reprezintă o persoană juridică privată dar de interes public. Odată afectat echilibrul bancar prin nesocotirea normelor exprese de creditare, cresc costurile pentru creditele viitoare sau chiar pentru cele în derulare, iar cei interesaţi de creditare sunt în acest fel descurajaţi, aşa încât afacerile serioase, dar şi interesele persoanelor fizice sunt afectate, rezultatul fiind blocarea circulaţiei banilor, generată de prudenţa şi frica în iniţierea şi dezvoltarea afacerilor şi chiar scăderea economică.

Faţă de cele expuse, în considerarea dispoziţiilor art. 248¹ C. pen. a rezultat cu evidenţă că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, aşa încât nu era necesară plângerea prealabilă.

Aceasta deoarece potrivit dispoziţiilor art. 258 alin. (2) C. pen. acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai în cazul infracţiunilor menţionate expres, respectiv cele prevăzute de art. 246, art. 247 şi art. 250 alin. (1)-(4) C. pen. şi nu şi în cazul infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, infracţiune incriminată distinct în art. 248¹ C. pen.

Faptul că au fost restituite sau nu creditele, că au fost dezincriminate faptele de acordare de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea conform legii sau a normelor de creditare a destinaţiilor contractate ale creditorilor ori neurmărirea creditelor restante, nu are influenţă asupra existenţei infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, care este o infracţiune de serviciu cu elemente constitutive distincte, diferite de infracţiunea de prejudiciu dezincriminată.

Folosul obţinut şi satisfacerea intereselor financiare ale grupului de firme aparţinând inculpaţilor Ş. şi M.I. a fost posibilă prin complicitatea acestora, care au prezentat justificări pentru a masca activitatea infracţională a autorului şi conduce la concluzia că aceştia au fost complici ai infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată astfel încât s-a dispus condamnarea acestora.

La dozarea şi individualizarea pedepselor aplicate fiecăruia din inculpaţii P.S., Ş. şi M.I., Curtea de apel a avut în vedere faptul că nu au antecedente penale, au avut poziţie procesuală consecventă, sunt la prima confruntare cu legea penală.

Sub acest aspect, Curtea de apel, a avut în vedere şi motivele comune de apel, formulate în subsidiar de către inculpaţi, respectiv de reducere a pedepselor aplicate, pe care le-a considerat întemeiate, prin raportare la natura faptelor, de pericol, împrejurarea dezincriminării infracţiunilor de prejudiciu, durata de timp scursă de la comiterea infracţiunilor, care a determinat intervenţia prescripţiei pentru unele infracţiuni pentru care au fost cercetaţi, dar care nu poate fi imputată inculpaţilor, motiv pentru care a redus pedepsele aplicate acestora, în considerarea faptului că şansele de reeducare sub toate aspectele justifică reţinerea circumstanţelor atenuante generale.

Faţă de aceste circumstanţe, Curtea de apel a apreciat ca temeinică suspendarea executării pedepselor aplicate inculpaţilor. Prin această modalitate de executare a pedepsei poate fi atins atât scopul preventiv, dar şi cel educativ, asigurând o reintegrare socială eficientă a inculpaţilor în societate.

Pentru motivele deja dezvoltate din care a rezultat întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 raportat la art. 248¹ C. pen. (autorat şi complicitate) motivele de apel ale inculpaţilor privind achitarea inculpaţilor pentru această infracţiune au fost apreciate ca fiind neîntemeiate şi, în consecinţă, respinse.

Din oficiu, Curtea de apel a relevat faptul că, pentru infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor, respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, sunt prevăzute şi pedepse complementare a interzicerii unor drepturi - art. 65 alin. (2) C. pen. şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), c) C. pen. - (dreptul de a ocupa o funcţie de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunii) pe o perioadă de timp menţionată după executarea pedepsei principale. Dar, având în vedere faptul că nu a fost formulat un astfel de motiv în căile de atac, aplicarea acestor pedepse complementare în rejudecarea apelului, în condiţiile în care situaţia de fapt a rămas cea avută în vedere la soluţionarea apelului în primul ciclu procesual ar echivala cu agravarea situaţiei inculpaţilor în propria cale de atac, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor art. 385, astfel încât nu au fost aplicate pedepse complementare.

De asemenea, concluzia instanţei de apel, în rejudecare se întemeiază şi pe dispoziţia deciziei de casare a instanţei supreme, care a dispus desfiinţarea deciziei instanţei de apel numai în ceea ce priveşte latura penală, în raport cu una dintre infracţiuni reţinută în sarcina unora dintre inculpaţi. Aşa fiind, instanţa de rejudecare a apelului se poate pronunţa numai în limitele în care decizia instanţei de apel a fost desfiinţată (art. 385 alin. (3) C. proc. pen.).

VII.3.4.3. În cazul inculpatei V.E.G., deşi aceasta în considerarea dispoziţiilor art. 362 C. proc. pen. a făcut parte din categoria inculpaţilor care nu au atacat cu apel, sentinţa instanţei de fond în primul ciclu procesual şi nu a formulat nici recurs, prin extinderea efectelor favorabile ale apelurilor declarate în cauză, s-au extins efectele apelurilor declarate în cauză şi în ceea ce o priveşte.

În considerarea dispoziţiilor deciziei de casare a instanţei supreme, Curtea de apel, în prezenta rejudecare a apelului, a făcut o analiză din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen. a situaţiei acestei inculpate-intimate.

Astfel, inculpata V.E.G., în primul ciclu procesual, a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c), art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi instanţa de fond a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată. De asemenea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

În apel, instanţa de apel în primul ciclu procesual a descris o stare de fapt eronată cu privire la aceasta, deşi din punct de vedere juridic a făcut aplicarea dispoziţiilor favorabile, prin raportare la încadrarea juridică corectă, corespunzătoare stării de fapt pentru care s-a dispus trimiterea acesteia în judecată.

Astfel, trimiterea la starea de fapt a fost eronată, dar nu în totalitate, în sensul că în argumentele de fapt s-a creat o confuzie între faptele acesteia şi faptele reţinute în sarcina inculpatei V.M., contabila firmei.

Sub acest aspect, Curtea de apel, în rejudecarea apelului, a făcut o analiză prioritară a situaţiei de fapt şi drept reţinută în sarcina inculpatei V.E.G.

O primă inadvertenţă a constituit-o greşita descriere a faptelor reţinute în sarcina acesteia. Din perspectiva încadrării juridice a faptelor descrise, acestea sunt cele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată. Astfel, deşi judecătorul instanţei de fond a reţinut în cursul descrierii stării de fapt că aceasta ar fi întocmit chitanţe pentru a justifica diverse sume de bani, din perspectiva încadrării juridice şi soluţiei ce s-a pronunţat a avut în vedere faptele pentru care în realitate a fost trimisă în judecată.

În acest context, Curtea de apel, în rejudecarea apelului a constatat că situaţia de fapt avută în vedere şi reţinută la încadrarea juridică cuprinde analiza celor trei infracţiuni, iar soluţia pronunţată faţă de aceasta este corespunzătoare acestora. Deşi au fost descrise în cuprinsul stării de fapt şi împrejurări cu referire la fapte ce ar fi fost comise de această inculpată, în realitate aspectele descrise au vizat fapte reţinute în sarcina altei inculpate, V.M. care nu a fost trimisă în judecată în acest dosar (cele referitoare la ajutorul dat inculpatului în întocmirea chitanţelor). Dar ceea ce rezultă în mod cert este faptul că, încadrarea juridică avută în vedere este cea referitoare la faptele pentru care în realitate a fost trimisă în judecată inculpata V.E.G.

În contextul celor dezvoltate a rezultat că nu suntem în prezenţa unei situaţii de nerezolvare a fondului cauzei, iar inculpatei nu i-a fost creată o situaţie procesuală mai grea, soluţia instanţei de apel în ceea ce o priveşte şi argumentele menţionate urmând a fi menţinute de către instanţa de apel în rejudecare.

În acest context, prin raportare la dispoziţiile art. I pct. 174 din Legea nr. 356/2006 prin care a fost modificat art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a impus pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 345 C. proc. pen., conform art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea de apel a dispus o soluţie faţă de inculpata-intimată V.E.G., prin extinderea efectelor favorabile sub toate aspectele.

Sub acest aspect, prin extinderea efectelor apelurilor declarate în cauză, Curtea a constatat că, în raport cu infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 290 C. pen. şi art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată, a intervenit prescripţia.

De asemenea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., şi Curtea de apel a achitat aceeaşi inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) şi art. 18 pct. 1 din Legea nr. 78/2000 modificată şi republicată.

Instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a condamnat-o, reţinând că a îngreunat urmărirea penală faţă de inculpatul Ş.F.

Pe lângă confuzia creată, nu a existat niciun element de fapt şi nici probatoriu care să confirme această susţinere.

În acelaşi timp, prin raportare la dispoziţiile art. I pct. 174 din Legea nr. 356/2006 prin care a fost modificat art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a impus pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 345 C. proc. pen., conform art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., aşa încât Curtea de apel a dispus extinderea efectelor favorabile sub toate aspectele, inclusiv în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina fiecărui inculpat, pentru care a intervenit prescripţia.

Pe cale de consecinţă, prin raportare la aspectele dezvoltate supra, Curtea de apel a reţinut, ca întemeiate, motivele de apel şi precizările orale ale motivelor de apel ale Parchetului de pe lângă pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie sub aspectul constatării infracţiunilor pentru care a intervenit prescripţia.

VII.3.4.4. Sub aspectul laturii civile şi motivelor de apel formulate de către Banca C.R. direct şi prin SC S.C. SRL, precum şi în considerarea deciziei instanţei supreme sub acest aspect, Curtea de apel, în rejudecare, a reţinut următoarele:

Din probele administrate în cauză a rezultat că infracţiunile de prejudiciu reţinute în sarcina inculpaţilor, respectiv cele referitoare la acordarea creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea conform legii sau a normelor de creditare a destinaţiilor contractate ale creditorilor ori neurmărirea creditelor restante, au fost dezincriminate.

În plus, constituirea de parte civilă s-a realizat după sesizarea instanţei de fond, pe parcursul cercetării judecătoreşti când s-a introdus în cauză, de către judecătorul fondului, SC S.C. SRL, societate de recuperare de credite, înfiinţată în anul 2009, membră a Grupului Băncii C.R., motivat de faptul că, în favoarea acesteia ar fi cesionat Băncii C.R. mai multe credite dintre cele care au făcut obiectul infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost achitaţi în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Sub acest aspect, Curtea de apel a reţinut, în rejudecare, că infracţiunea cauzatoare de prejudiciu a fost dezincriminată. Cum infracţiunea dezincriminată pentru care s-a dispus achitarea fiecăruia dintre inculpaţi, în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen. era cea care făcea parte din infracţiunile contra patrimoniului, urmarea imediată, ca element al laturii obiective, fiind materializată într-o pagubă, pretenţiile civile formulate în cauză rezultau aşadar, din infracţiunea dezincriminată.

Având în vedere aceste aspecte, în actualul stadiu procesual prin raportare la infracţiunea pentru care se dispune condamnarea inculpaţilor, pretenţiile civile se impune a fi respinse. Concluzia a rezultat şi din faptul că, pe latură civilă, Banca C.R. şi succesorul său în drepturi a solicitat obligarea la despăgubiri civile rezultate din acordarea creditelor şi nu a formulat nicio cerere de constituire de parte civilă care ar fi rezultat din infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.

În plus, analizându-se punctual, probele administrate sub aspectul laturii civile, s-a subliniat că, în prezenta cauză, prin rechizitoriu, nu a fost sesizată instanţa cu pretenţii pe latura civilă, aceasta fiind precizată doar în faţa instanţei de fond. Astfel, cu prilejul cercetării judecătoreşti, Banca C.R. a formulat pretenţii civile, motivat de faptul că la sucursala Novaci nu au fost recuperate creditele acordate SC S. SA. şi că acele credite reprezintă prejudiciul pentru care s-a constituit parte civilă, la care a adăugat şi alte sume cu titlu de dobânzi, banca întemeindu-şi doar pe aceste argumente acţiunea civilă atât în faţa instanţei de apel în primul ciclu procesual, dar şi în recurs, precum şi în rejudecarea apelului.

În considerarea faptului că prejudiciul pretins cu ocazia exercitării acţiunii civile trebuie dovedit ca cert, iar acest lucru în cauză nu s-a făcut şi pe de altă parte, banca şi-a constituit garanţii la împrumuturile acordate societăţilor comerciale, plus garanţii suplimentare constând în ipoteci asupra unor bunuri imobile ale SC R. SRL şi ale inculpatului Ş.F., Curtea de apel a reţinut că pretenţiile civile formulate sunt neîntemeiate, deoarece a rezultat din probele depuse de inculpaţi (garaţii, ipoteci) că acele credite au fost achitate, iar banca nu a făcut o dovadă contrară.

Suplimentar, s-a subliniat faptul că infracţiunea de prejudiciu pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii a fost dezincriminată, în prezent, în sarcina inculpaţilor fiind dovedită şi reţinută infracţiunea de serviciu (de pericol) pentru care Curtea de apel în rejudecarea prezentului apel a dispus condamnarea. Ca atare, faptele pentru care au fost condamnaţi s-au întemeiat pe lipsa de diligentă, îndeplinirea defectuoasă, neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu în derularea activităţii profesionale. Consecinţa neîndeplinirii de către beneficiarii creditării a obligaţiilor contractuale asumate şi crearea unui prejudiciu în patrimoniul băncii a rezultat din infracţiunea de prejudiciu dezincriminată.

În cauză nu a putut fi angajată răspunderea materială ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin contractele de creditare deoarece faptele respective pentru care au fost trimişi în judecată, nu mai sunt incriminate în prezent ca infracţiuni. În consecinţă, sumele constituind credite restante nu constituie prejudiciul de rezultat dintr-un fapt ilicit delictual, generat de infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece aceasta a produs urmări nemateriale şi nu constituie o faptă infracţională de prejudiciu. Chiar în măsura în care creditele restante nu ar putea fi acoperite prin valorificarea garanţiilor constituite, banca îşi asumă un risc previzibil de la momentul contractării în măsura în care nu şi-a constituit garanţii suficiente. Ca atare, în cauză, Curtea de apel, a concluzionat că nu se poate reţine o pagubă materială rezultată din infracţiunea de serviciu (de pericol).

Sub acest aspect, în mod greşit, instanţa de prim control judiciar în primul ciclu procesul a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei.

În decizia instanţei supreme, s-a relevat că aspectele referitoare la modul de soluţionare a laturii civile, rezumate la simpla expunere a argumentelor care justifică adoptarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 346 C. proc. pen. şi limitarea la simpla trimitere la dispoziţiile alin. (4) al art. 346 C. proc. pen., echivalează cu nesoluţionarea laturii civile.

În acest context, Curtea de apel, în rejudecarea apelului prezent a dispus respingerea pretenţiilor civile formulate în cauză, deoarece faptele dovedite reţinute în sarcina inculpaţilor şi pentru care a dispus condamnarea reprezintă infracţiune de serviciu (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor care au avut consecinţe deosebit de grave).

Sub acelaşi aspect, în considerarea dispoziţiilor instanţei supreme, Curtea de apel a administrat probe pentru lămurirea completă a laturii civile a cauzei, în considerarea dispoziţiilor art. 2 C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru asigurarea unei protecţii eficace împotriva sancţiunilor arbitrare.

De aceea, prin prisma cererilor formulate de către partea civilă în rejudecarea apelului (de obligare a inculpaţilor la plata unei sume pe care a menţionat-o global, care ar fi rezultată din creditele acordate), similare, de altfel, solicitărilor de la fond, apel, recurs şi în considerarea naturii devolutive a căii de atac, Curtea de apel a dispus administrarea tuturor probelor pentru lămurirea laturii.

Astfel, au fost solicitate Băncii C.R. şi SC S.C. SRL date certe şi clare despre nivelul creditelor, dar şi al creanţei rezultate din aceste credite acordate nelegal şi despre care Banca C.R. a susţinut că reprezintă prejudiciu şi că le-a cesionat SC S.C. SRL.

Aşadar, Curtea de apel, în rejudecare, a solicitat BCR şi SC S.C. SRL, în scopul soluţionării şi lămuririi laturii civile, să comunice nivelul datoriei totale, a debitului rămas, după evaluarea garanţiilor pe care şi le-a constituit, dar şi a nivelului dobânzilor, în considerarea pretenţiilor generice pe care le-a formulat.

Dispoziţia instanţei de prim control judiciar în rejudecare s-a întemeiat şi pe faptul că, la judecarea cauzei în fond, judecătorul instanţei de fond, doar în temeiul susţinerii Băncii C.R. că a cesionat SC S.C. SRL creanţa, a introdus în calitate de parte civilă această societate, în absenţa oricărei dovezi. Or, o astfel de măsură nu a fost procedural corectă, deoarece pentru dobândirea calităţii de parte civilă o persoană (fizică, juridică), trebuie să justifice prejudiciul suferit sau trebuie să justifice că este continuarea în drepturi a persoanei care a suferit prejudiciul (art. 24 C. proc. pen.).

În aceste condiţii, datorită faptului că nu au fost depuse dovezi ale acestei cesiuni dintre Banca C.R. şi SC S.C. SRL, care să justifice calitatea procesuală a SC S.C. SRL, precum şi datorită faptului că instanţa supremă a statuat în mod definitiv obligaţia instanţei de rejudecare a apelului de a lămuri modul de soluţionare a laturii civile, dar şi în considerarea faptului că SC S.C. SRL, la rândul său, în faţa instanţei de rejudecare a apelului a solicitat introducerea în cauză a altui cesionar, S.L.M. Ltd. reprezentată convenţional prin SC A.P.S. România SRL, cu motivarea că ar fi cedat creanţa acestei din urmă societăţi (suma pretinsă cu titlu de despăgubiri de către Banca C.R.) instanţa de apel a solicitat situaţia creditului, a fiecărei creanţe, datoriei existente şi dobânzilor pentru că numai în acest cadru pot fi analizate pretenţiile civile generic formulate.

În plus, Curtea de apel a avut în vedere la administrarea acestei probe, inclusiv jurisprudenţa instanţei supreme în acest sens, respectiv faptul că este posibilă cesionarea doar a cuantumului fiecărei creanţe existente la data cesiunii. Sub acelaşi aspect, s-a solicitat Băncii C.R. să comunice dacă cesiunea de creanţă a fost adusă la cunoştinţă debitorilor şi dacă s-au înscris contractele în arhiva de Garanţii Reale Imobiliare pentru a fi opozabilă inculpaţilor, respectiv debitorilor (în sensul deciziei nr. 2852 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Curtea de apel şi-a întemeiat analiza pe efectul devolutiv al apelului şi a avut în vedere atât criticile inculpaţilor, cererile părţilor civile, procuror, dar şi propriul examen al cauzei. Deşi au fost acordate mai multe termene şi au fost formulate reveniri, Banca C.R. şi SC S.C. SRL, S.L.M. Ltd. reprezentată convenţional prin SC A.P.S. România SRL nu au formulat răspuns solicitării Curţii de apel, astfel că s-a revenit asupra acestei probe din următoarele considerente:

Sub aspectul duratei rezonabile continua amânare ar fi creat o situaţie mai grea inculpaţilor, având în vedere că deja cauza se afla pe rolul instanţelor de mai mulţi ani, iar stabilirea adevărului judiciar, în raport cu fapte comise cu peste 12 ani în urmă, este oricum afectată de faptul că multe din infracţiuni au fost prescrise.

Sub aspectul faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi pentru care instanţa de prim control judiciar a dispune, în rejudecarea apelului, condamnarea, relevanţa prejudiciului ar rezulta numai în circumstanţierea faptelor de abuz în serviciu, dacă s-ar dovedi prejudiciul pretins şi numai în subsidiar.

Sarcina dovedirii prejudiciului încercat, dar şi a calităţii procesuale a celui care solicită să fie introdus în cauză, revine celui care pretinde. Or, în cauză pe latură civilă persoanele juridice care au formulat cereri s-au limitat la susţineri lipsite de suport probator, chiar şi sub aspectul dovedirii calităţii procesuale, deşi instanţa de apel a depus toate diligentele rezonabile în acest sens. De aceea, S.L.M. Ltd. reprezentată convenţional prin SC A.P.S. România SRL a fost citată în proces pentru opozabilitate şi în considerarea faptului că a formulat o cerere în cauză.

Împotriva deciziei penale nr. 105/A din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba lulia şi inculpaţii P.S., M.I. şi Ş.F.

Prin motivele scrise de recurs, înregistrate la data de 14 octombrie 2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba lulia a invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct 17² din C. proc. pen. anterior criticând soluţiile instanţelor de fond şi apel, pe care le apreciază contrare legii.

În primul rând, procurorul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată s-a consumat în modalitatea perturbării deosebit de grave a activităţii Băncii C.R., şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea civilă exercitată în cauză.

Procurorul a arătat în argumentare, pe de o parte, că fiecare dintre inculpaţii-funcţionari bancari, care în virtutea funcţiilor deţinute şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu şi-au îndeplinit aceste atribuţii sau şi le-au îndeplinit în mod defectuos, cu consecinţe deosebit de grave asupra activităţii sucursalei bancare şi producerea de pagube, iar, pe de altă parte, că inculpaţii Ş.F. şi M.I., în calitate de administratori de societăţi comerciale şi beneficiari ai creditelor acordate nelegal au ajutat coinculpaţii-funcţionari bancari la săvârşirea acestor fapte.

Or, în acest context, argumentele pentru care a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este greşit au fost următoarele:

Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000 şi abuz în serviciu, în ambele variante avându-se în vedere cauzarea unui prejudiciu în patrimoniul părţii civile.

Abrogarea dispoziţiilor incriminatoare prevăzute în art. 10 lit. b), c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările legislative intervenite prin Legea nr. 69 din 26 martie 2007 nu a însemnat dezmcriminarea faptelor prevăzute în aceste dispoziţii, acestea rămânând incriminate în dispoziţiile art. 246 C. pen. (spre exemplificare a menţionat decizia penală nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală)

Astfel, dispunând achitarea în temeiul art. 10 lit. b) din C. proc. pen. anterior pentru infracţiunile din legea specială şi condamnarea pentru infracţiunile de abuz în serviciu instanţa de apel trebuia să oblige inculpaţii la plata despăgubirilor către partea civilă, existând raport de cauzalitate între mdeplinirea defectuoasă sau nemdeplinirea atribuţiilor de serviciu de către aceştia şi prejudiciul înregistrat în patrimoniul Băncii C.R.

O a doua critică invocată de procuror se referă la neaplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) din C. pen. anterior inculpaţilor condamnaţi P.S., Ş.F. şi M.I., dar şi a pedepsei accesorii prin aplicarea art. 64 lit. c) din C. pen. anterior.

Analizând argumentul instanţei privind agravarea situaţiei inculpaţilor prin aplicarea acestora în rejudecarea apelului, în condiţiile în care situaţia de fapt a rămas cea avută în vedere la soluţionarea apelului în primul ciclu procesual şi nefiind formulat un astfel de motiv în căile de atac, procurorul a susţinut că acest raţionament este contrar legii.

În acest context, argumentul procurorului privind necesitatea aplicării pedepselor complementare este dat de natura faptei săvârşite de către inculpaţi în exercitarea funcţiilor şi în desfăşurarea unei activităţi comerciale ceea ce-i face nedemni de a fi aleşi în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunii, chiar şi în condiţiile reţinerii în favoarea lor a circumstanţelor atenuante, raportat la caracterul facultativ al dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din C. pen. anterior şi la circumstanţele reale ale săvârşirii infracţiunii.

De asemenea, pentru aceleaşi motive, a apreciat că în conţinutul pedepselor accesorii trebuia reţinută şi interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) din C. pen. anterior.

Al treilea motiv de recurs invocat de procuror vizează greşita achitare de către instanţele de fond şi apel a inculpatei V.E.G. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 din C. pen. anterior, argumentându-se că, în calitatea sa de funcţionar public, prin intocmirea procesului-verbal de control solicitat de organele de urmărire penală, act în care, cu prilejul intocmirii a consemnat împrejurări nereale şi a omis cu ştiinţă să consemneze cele real constatate, inculpata V.E.G. a săvârşit infracţiunea prin aceea că a îngreunat urmărirea penală a inculpatului Ş.F.

O ultimă critică vizează greşita achitare a inculpaţilor G.M. (şef serviciu contabilitate), C.F. (ofiţer credite) şi C.I. (ofiţer credite).

Sub acest aspect a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţa de apel că nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii subiective, pe motiv că deşi erau complici la activitatea infracţională inculpatului P.S., în calitate de director, aceştia nu aveau atribuţii de decizie în acordarea creditelor.

În aceeaşi sferă de argumentare, procurorul a susţinut că acest raţionament este eronat, întrucât la acordarea unui credit, semnătura directorului şi a reprezentanţilor societăţilor beneficiare semnifică perfectarea acordului de voinţe, iar activitatea infracţională a persoanelor implicate în procedura premergătoare acestui acord având legătură cu mdeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de către fiecare persoană implicată în activitatea de creditare, şi nu cu atribuţia de decizie.

Prin motivele scrise de recurs, depuse în termenul prev. de art. 385¹⁰ alin. (2) din C. proc. pen. anterior, inculpatul M.I. a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 12, 13, 14 şi 17² din C. proc. pen. anterior.

Criticile formulate vizează, în esenţă, nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate cu referire la soluţia de condamnare la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată a executării pedepsei pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art. 248¹ şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, precum şi la cea de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. anterior.

O primă critică, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. anterior, vizează netemeinicia soluţiei de condamnare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art. 248¹ şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în condiţiile în care probatoriul administrat nu a reuşit să pună în evidenţă participarea sa la comiterea faptei. Sub acest aspect a susţinut că nu a semnat şi întocmit acte ori documente în legătură cu aprobarea şi acordarea creditelor care fac obiectul acestui dosar.

De asemenea, a învederat că instanţa de apel a greşit atunci când a statuat că se face vinovat de comiterea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor întrucât, nu a analizat dacă prin acordarea creditelor s-a produs o lezare esenţială a intereselor băncii prin producerea unei pagube.

Cea de-a doua critică, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. anterior, se referă la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care a fost condamnat deşi fapta reţinută prin rechizitoriu nu este prevăzută de legea penală.

În concret, a susţinut că în rechizitoriu nu există o delimitare clară între actele de creditare săvârşite în condiţiile art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000, modificată, dispoziţii abrogate prin Legea nr. 69/2007 şi actele materiale care formează latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, pentru care s-a solicitat condamnarea sa. Or, în acest context, faptele penale dezincriminate, prevăzute ca infracţiuni de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000, nu mai pot fi reţinute, prin schimbarea încadrării juridice, dintr-o răspundere specială, actualmente dezincriminată, într-una subsidiară, respectiv în infracţiunea de abuz în serviciu, situaţie care lipseşte de conţinut actul normativ dezincriminator.

Cea de-a treia critică se referă tot la infracţiunea de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art. 248¹ şi art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, faptă în legătură cu care, în mod greşit, în raport cu calitatea de funcţionar a inculpatului nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 258 alin. (2) din C. pen. anterior, intrat în vigoare prin Legea nr. 58/2008 şi având caracterul unei legi mai favorabile, în sensul de a se constata că nu s-a formulat plângere prealabilă şi a se dispune încetarea procesului penal. Motivul de recurs a fost circumscris cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. anterior.

A patra critică vizează aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art 248¹ şi art 41 alin. (2) din C. pen. anterior, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior.

Sub acest aspect s-a susţinut că nu se justifică reţinerea agravantei prev. de art. 248¹ din C. pen. anterior atâta timp cât instanţa de apel a infirmat producerea unor consecinţe deosebit de grave prin respingerea acţiunii civile.

Ca o consecinţă a înlăturării variantei calificate, s-ar impune constatarea intervenirii prescripţiei speciale cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor potrivit art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. anterior.

Dar chiar şi în situaţia reţinerii formei calificate prev. de art. 248¹ din C. pen. anterior a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, în baza art. 5 C. pen., şi anume reţinerea dispoziţiilor art. 48 rap. la art. 297 rap. la art. 308 C. pen. şi constatarea incidenţei noilor prevederi referitoare la prescripţia răspunderii penale, respectiv art. 155 alin. (4) rap. la art. 145 alin. (1) lit. d) C. pen.

Cea de-a cincea critică vizează greşita încetare a procesului penal în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 290 din C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) din acelaşi cod şi nu a fost încadrată în vreun caz de casare.

Inculpatul a susţinut că instanţele nu au analizat existenţa acestei infracţiuni şi nici vinovăţia sa în comiterea faptei, limitându-se să constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În consecinţă a solicitat continuarea procesului penal şi achitarea sa în baza art. 10 lit. a) sau d) C. proc. pen.

Prin motivele scrise de recurs, depuse în termen, inculpatul P.S., prin apărător din oficiu, a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 12 şi 17 din C. proc. pen. anterior, solicitând să se dispună achitarea sa întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată.

Acelaşi inculpat, prin motivele scrise de recurs formulate în termen de apărătorul ales, a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14, 17¹ şi 17² din C. proc. pen. anterior, solicitând încetarea procesului penal, iar în subsidiar achitarea.

În esenţă, a invocat următoarele motive de nelegalitate ale deciziei atacate:

- Nerespectarea întocmai a îndrumărilor date de instanţa supremă cu prilejul rejudecării apelului;

- Neconcordanţa între minută şi dispozitivul deciziei cu privire la îndreptarea erorii materiale prin încheierea din 24 mai 2013;

- Reţinerea în preambulul dispozitivului a admiterii apelurilor de către SC S.C. SRL, Banca C.R. SA şi S.L.M. Ltd., în condiţiile în care acestea din urmă nici nu au declarat apel;

- Instanţa de apel a respins latura civilă, astfel că nu puteau menţine dispoziţiile sentinţei instanţei de fond referitoare la lăsarea nesoluţionată a laturii civile;

- Instanţa de apel trebuia să dispună achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave din moment ce a fost respinsă acţiunea civilă;

- Pedeapsa de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma calificată care prevedea pedeapsa închisorii de la 5 ani la 15 ani închisoare este în prezent nelegală întrucât noul C. pen. prevede pentru infracţiunea de abuz în serviciu o pedeapsă cuprinsă între 2 ani şi 7 ani închisoare. Prin urmare, instanţa trebuia să-i aplice o pedeapsă de 2 ani închisoare;

- Instanţa de apel a dispus schimbarea încadrării juridice cu încălcarea dispoziţiilor art. 334 din C. proc. pen. anterior;

- Există neconcordanţe între solicitarea de a fi achitat şi, în subsidiar, de a se constata că a intervenit prescripţia în ceea ce priveşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite şi împrejurarea reţinută de instanţa de apel în sensul că a solicitat reducerea pedepsei aplicate pentru infracţiunea anterior menţionată;

- Omisiunea aplicării de către instanţa de apel a principiului non bis in idem, precum şi a prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului privind dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă, cu referire la sentinţa penală nr. 212 din 08 decembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin decizia nr. 759 din 28 februarie 2010 la Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost condamnat la 3 ani cu suspendarea executării pedepsei şi la decizia nr. 3875 din 02 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost condamnat la 4 ani cu suspendarea executării pedepsei.

În concluzie, a solicitat, în principal, admiterea recursului şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior achitarea şi în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. j) C. proc. pen. anterior încetarea procesului penal.

De asemenea, a solicitat şi aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv a C. pen. în vigoare din 01 februarie 2014 şi reducerea cuantumului pedepsei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 octombrie 2013, stabilindu-se termen de judecată a recursului la data de 21 martie 2014.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu judecarea recursului înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., lege care nu mai prevede calea de atac a recursului.

Cu privire la calificarea căii de atac şi competenţa de a soluţiona recursul, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor tranzitorii din Legea de punere în aplicare a C. proc. pen., respectiv prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursul ce face obiectul prezentei cauze se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, fiind declarat împotriva unei hotărâri care a fost supusă apelului potrivit legii vechi, aşa încât rămâne în competenta acestei instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

La termenul din 13 iunie 2014 când au avut loc dezbaterile, recurenţii inculpaţi P.S. şi M.I., arestaţi în altă cauză, au formulat cereri scrise de a fi judecaţi în lipsă, conform dispoziţiilor art. 364 alin. (4) C. proc. pen. Cu toate acestea, apărătorul apelantului inculpat P.S. a solicitat amânarea cauzei faţă de împrejurarea că acesta fiind arestat prezenţa la judecată este obligatorie potrivit dispoziţiilor din C. proc. pen. anterior.

Instanţa a respins cererea de amânare formulată de apărătorul apelantului inculpat P.S. apreciind că dispoziţiile art. 364 alin. (4) C. proc. pen. sunt aplicabile, fiind dispoziţii procedurale de imediată aplicare.

Sub acest aspect, reţine că normele tranzitorii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, aplicabile în prezenta cauză, au în vedere dispoziţiile legii vechi privitoare la recurs, în condiţiile în care această cale de atac nu mai este prevăzută de noul C. proc. pen. şi era necesar, pentru cauzele aflate în recurs la momentul succesiunii legilor penale, existenţa unui cadru procesual pentru judecarea căii de atac care nu-şi mai găseşte corespondent în legea nouă. Cât priveşte prevederea din art. 385¹¹ alin. (2) din C. proc. pen. anterior, potrivit căreia judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere, se constată că are corespondent în noul cod care reglementează chestiunea prezenţei inculpatului la judecată, inclusiv prin dispoziţiile art. 364 alin. (4) C. proc. pen., pe care recurenţii inculpaţi le-au invocat prin cererile scrise.

La termenul din 02 mai 2014, având în vedere dispoziţiile art. 385¹⁴ alin. (1¹) din C. proc. pen. anterior, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie intimaţii inculpaţi C.I., G.M. şi C.C. au precizat că nu doresc să dea declaraţii.

Recurentul inculpat Ş.F. şi intimata inculpată C.F. au arătat că urmează să-şi exprime opţiunea la termenul următor iar intimata inculpată V.E.G. a declarat că doreşte să dea declaraţie la termenul ce urmează a fi acordat.

La termenul din 13 iunie 2014 recurentul inculpat Ş.F. şi intimatele inculpate C.F. şi V.E.G. au precizat că nu înţeleg să dea declaraţii în recurs.

Având în vedere că la termenul din 13 iunie 2014, recurentul inculpat Ş.F. a declarat că-şi retrase recursul, în baza art. 385 rap. la art. 369 din C. proc. pen. anterior, instanţa va lua act de manifestarea de voinţă a acestuia.

Examinând recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi inculpaţii P.S. şi M.I. conform dispoziţiilor art. 385 din C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se impun următoarele consideraţii de ordin teoretic referitoare la limitele examinării cauzei în calea de atac a recursului.

Din analiza conţinutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) din C. proc. pen. anterior, rezultă că, prin limitarea obiectului judecăţii în recurs, legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că decizia recurată a fost pronunţată la data de 22 mai 2013, ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art 385⁹ alin. (1) din C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Iegea menţionată.

Prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislaţia procesuală a instituit regula casării exclusiv în ceea ce priveşte chestiunile de nelegalitate, menţionate în art. 385⁹ alin. (1) din C. proc. pen. anterior, recursul devenind aşadar, o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, vizând exclusiv corecta aplicare a legii.

Ca atare, recursul nu provoacă un control integral din partea instanţei, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în coordonatele în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicţie.

De altfel, reexaminarea integrală a cauzei de către instanţa de apel, în condiţii similare cu cea desfăşurată de instanţa de fond, conduce în mod firesc la concluzia că devoluţiunea în faţa instanţei de recurs trebuie limitată numai la anumite aspecte prevăzute de lege.

Prin urmare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a situaţiei de fapt, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, instanţa de recurs nu poate cenzura situaţia de fapt.

Prin motivele scrise de recurs, depuse în termenul prev. de art. 385 alin. (2) din C. proc. pen. anterior, inculpatul M.I. a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 12, 13, 14 şi 17 din C. proc. pen. anterior.

Criticile formulate vizează, în esenţă, nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate cu referire la soluţia de condamnare la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată a executării pedepsei pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art 248¹ şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, precum şi la cea de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. anterior.

Prima critică formulată de inculpatul M.I., circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. anterior, vizează netemeinicia soluţiei de condamnare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art. 248¹ şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în condiţiile în care probatoriul administrat nu a reuşit să pună în evidenţă participarea sa la comiterea faptei. Sub acest aspect a susţinut că nu a semnat şi întocmit acte ori documente în legătură cu aprobarea şi acordarea creditelor care fac obiectul acestui dosar.

De asemenea, a învederat că instanţa de apel a greşit atunci când a statuat că se face vinovat de comiterea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor întrucât nu a analizat dacă prin acordarea creditelor s-a produs o lezare esenţială a intereselor băncii prin producerea unei pagube.

Or, instanţa de apel a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, pe baza întregului material probator, în ceea ce-l priveşte pe recurentul inculpat M.I., că în perioada 2002 - februarie 2003 a fost complice, ca subiect activ necalificat, la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, deoarece a fost beneficiar al actelor de serviciu neîndeplinite sau defectuos îndeplinite de către funcţionarii bancari.

S-a apreciat că folosul obţinut şi satisfacerea intereselor financiare ale grupului de firme aparţinând inculpatului M.I. a fost posibilă prin complicitatea acestuia, care a prezentat justificări pentru a masca activitatea infracţională a autorului şi a condus la concluzia că a fost complice la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.

Această concluzie s-a impus deoarece operaţiunile bancare aprobate de director, au reprezentat încălcări ale dispoziţiilor legale, ale normelor bancare, privind desfăşurarea diligentă a activităţii profesionale. Conducerea băncii, respectiv inculpatul P.S., fost director şi preşedinte al Comitetului director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci, a aprobat în perioada 2002 - februarie 2003 şi a acordat grupului de firme administrate de inculpaţii Ş.F. şi M.I. credite pentru: facilitare de cont garantate cu contracte de cesiune a cash-flow-ului fără întocmirea situaţiilor prognozate ale plăţilor şi încasărilor (cash-flow), aferente perioadelor pentru care s-au solicitat creditele şi a încălcat prevederile pct. 148 alin. (4), pct. 152 din Normele de creditare nr. 1/2000 ale Băncii C.R şi circulara conducerii Băncii C.R., din 09 decembrie 2002 care interzicea în mod expres acordarea creditelor de către Sucursala Novaci.

Pentru a examina critica inculpatului privind netemeinicia soluţiei de condamnare instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel.

Din examinarea acesteia rezultă, contrar susţinerilor inculpatului, că acesta a participat la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în modalitatea faptică descrisă în hotărârile atacate.

Totodată, Înalta Curte observă că susţinerile inculpatului tind către o reapreciere a probelor cu consecinţa modificării situaţiei de fapt.

Aşadar, prin motivele de recurs se solicită, de fapt, o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, diferită de cea reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel.

Aceasta, în condiţiile în care, prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs.

Ca atare, aşa cum s-a menţionat anterior, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin aprecierea faptelor, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori a deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385 alin. (1) din C. proc. pen. anterior nepermiţând cenzurarea situaţiei de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate.

Totodată, aşa cum s-a arătat în decizia penală nr. 815 din 20 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. - „nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni” - este incident, dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii. Situaţia de fapt, verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Teoretic, cazul de casare prev. de pct. 18 permitea instanţei de recurs de a cenzura modul în care au fost reţinute faptele şi împrejurările de fapt ale cauzei. Însă, chiar şi sub imperiul legii de procedură, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cazul de casare prev. la pct. 18 presupunea o eroare gravă de fapt, care nu echivala cu o apreciere greşită a faptelor, astfel cum solicită, la acest moment, recurentul inculpat. Insă, prevederile pct. 18 al art. 385⁹ din C. proc. pen. anterior au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Totodată, Înalta Curte notează că motivele invocate de către recurentul inculpat privind greşita interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel nu se circumscriu noţiunii de „greşită aplicare a legii” şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare prev. de 385⁹ pct. 17 din C. proc. pen. anterior.

Concluzionând, Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului vizând lipsa elementului material al laturii obiective şi a vinovăţiei sunt în contradicţie cu datele ce caracterizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi pentru a analiza temeinicia lor instanţa de recurs ar trebui să cenzureze situaţia de fapt, să verifice concordanţa dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) din C. proc. pen. anterior.

Cea de-a doua critică a inculpatului M.I., subsumată cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. anterior, se refera la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care inculpatul M.I. a fost condamnat deşi, aşa cum susţine recurentul, fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind dezincriminată.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau foloase necuvenite.

Art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 prevede că sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Totodată, în conformitate cu art. 246 din C. pen. anterior, fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este distinctă de infracţiunea de creditare propriu-zisă, prevăzută de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000.

În acest sens, s-a subliniat faptul că infracţiunea de prejudiciu pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, inclusiv recurentul inculpat M.I., a fost dezincriminată, în prezent, în sarcina inculpaţilor fiind dovedită şi reţinută infracţiunea de serviciu (de pericol) pentru care Curtea de apel, în rejudecarea apelului, a dispus condamnarea. Ca atare, s-a reţinut că faptele pentru care au fost condamnaţi inculpaţii s-au întemeiat pe lipsa de diligenţă, îndeplinirea defectuoasă, neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu în derularea activităţii profesionale cu consecinţa neîndeplinirii de către beneficiarii creditării a obligaţiilor contractuale asumate.

Totodată, s-a reţinut că restituirea sau nu a creditelor, dezincriminarea faptelor de acordare de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea conform legii sau a normelor de creditare a destinaţiilor contractate ale creditorilor ori neurmărirea creditelor restante, nu au influenţă asupra existenţei infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, care este o infracţiune de serviciu cu elemente constitutive distincte, diferite de infracţiunea de prejudiciu dezincriminată.

Prin urmare, s-a apreciat că soluţia de achitare a inculpaţilor ca urmare a dezincriminării faptelor de „creditare nelegală” nu goleşte de conţinut infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece elementele constitutive ale celor două infracţiuni sunt distincte.

Instanţa de recurs nu poate cenzura situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv prin hotărârile atacate pe baza căreia s-a apreciat că faptele sunt distincte.

Este adevărat că norma de incriminare din C. pen. are caracter general şi subsidiar în raport cu cea din legea privind pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care este o normă de incriminare specifică, dar acest raport poate fi valorificat doar dacă aceeaşi faptă este susceptibilă de încadrare atât în norma generală, cât şi în cea specială. Or, în cauză, au fost reţinute două fapte distincte fiecare fiind susceptibilă de a primi o încadrare juridică diferită. Cu toate acestea, chiar şi în situaţia în care s-ar fi apreciat că fapta este aceeaşi, prin abrogarea normei de incriminare din legea specială nu însemna că fapta funcţionarului, care în exercitarea unor atribuţiuni de serviciu, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos, a devenit licită, adică permisă de ordinea juridică.

Ca atare, situaţia de fapt descrisă pe care instanţa de recurs nu o poate cenzura conduce la concluzia că fapta inculpatului este prevăzută de legea penală, de norma cu caracter general, context în care critica este neîntemeiată.

Cea de-a treia critică formulată de inculpatul M.I., se referă tot la infracţiunea de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art. 248¹ şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, faptă în legătură cu care, în mod greşit, în raport cu calitatea de funcţionar a inculpatului nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 258 alin. (2) din C. pen. anterior, intrat în vigoare prin Legea nr. 58/2008 şi având caracterul unei legi mai favorabile, în sensul de a se constata că nu s-a formulat plângere prealabilă şi a se dispune încetarea procesului penal. Motivul de recurs a fost circumscris cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. anterior.

Motivul de recurs se încadrează în cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. anterior însă este neîntemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 258 alin. (2) din C. pen. anterior, pentru faptele prevăzute la art. 246, 247 şi 250 alin. (1)-(4), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepţia acelora care au fost săvârşite de o persoană dintre cele prevăzute la art. 147 alin. (1).

Din examinarea acestui text de lege rezultă că domeniul de incidenţă al acestuia este limitat la faptele prevăzute la art. 246, art. 247 şi art. 250 alin. (1)-(4) din C. pen. anterior. Or, în sarcina inculpatului, după cum el însuşi a precizat, s-a reţinut săvârşirea variantei calificate a infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ din C. pen. anterior, forma agravată fiind exclusă de norma legală menţionată de la aplicarea principiului disponibilităţii.

A patra critică a inculpatului M.I. vizează aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în forma calificată, prev. de art. 26 rap. la art. 246, art. 248¹ şi art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior.

Chiar şi în situaţia reţinerii formei calificate prev. de art. 248¹ din C. pen. anterior a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, în baza art. 5 C. pen., şi anume reţinerea dispoziţiilor art. 48 rap. la art. 297 rap.la art. 308 C. pen. şi constatarea incidenţei noilor prevederi referitoare la prescripţia răspunderii penale, respectiv art. 155 alin. (4) rap. la art. 145 alin. (1) lit. d) C. pen.

Cele două motive privind, în esenţă, greşita încadrare juridică prin reţinerea formei calificate prev. de art. 248¹ din C. pen. anterior şi omisiunea de a aplica legea penală mai favorabilă, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 din C. proc. pen. anterior, ci a celui prev. de pct. 17 al aceluiaşi text de lege. În realitate, din motivele de recurs formulate de către inculpat, reiese că se invocă, de fapt, greşita aplicare a legii, iar cuantumul pedepsei aplicate nu este decât o consecinţă a acestei nelegalităţi. Ca atare, criticile vor fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 din C. proc. pen. anterior.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia nu se justifica reţinerea variantei calificate prev. de art. 248¹ din C. pen. anterior atâta timp cât instanţa de apel a infirmat producerea unor consecinţe deosebit de grave, respingând acţiunea civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează următoarele:

Din examinarea considerentelor hotărârii atacate în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prev. de art. 246 rap. art. 248¹ şi art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, rezultă că reţinerea variantei calificate a fost determinată de urmarea imediată produsă, afectarea unei fireşti derulări a activităţii bancare la care inculpatul M.I. a fost complice iar respingerea acţiunii civile s-a întemeiat pe nedovedirea pretenţiilor civile de către partea civilă, Banca C.R.

Din descrierea situaţiei de fapt rezultă cu evidenţă că faptele inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată.

De asemenea, s-a reţinut că folosul obţinut şi satisfacerea intereselor financiare ale grupului de firme aparţinând inculpatului M.I. a fost posibilă prin complicitatea acestuia, care a prezentat justificări pentru a masca activitatea infracţională a autorului şi conduce la concluzia că acesta a fost complice al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.

Aspectele reţinute de instanţa de apel care compun situaţia de fapt nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, având caracter definitiv.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. anterior, instanţa de recurs poate verifica doar dacă situaţia de fapt concordă cu încadrarea juridică a faptei prin reţinerea variantei agravante or, din această perspectivă este evident că în ceea ce priveşte urmarea imediată a fost avută în vedere producerea unor consecinţe deosebit de grave, respectiv o perturbare deosebit de gravă a activităţii bancare, ceea ce corespunde încadrării juridice în forma calificată.

În cauză nu a putut fi angajată răspunderea materială ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin contractele de creditare deoarece faptele respective pentru care au fost trimişi în judecată, nu mai sunt incriminate în prezent ca infracţiuni. În consecinţă, sumele constituind credite restante nu constituie prejudiciul de rezultat dintr-un fapt ilicit delictual, generat de infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece aceasta a produs urmări nemateriale şi nu constituie o faptă infracţională de prejudiciu. Chiar în măsura în care creditele restante nu ar putea fi acoperite prin valorificarea garanţiilor constituite, banca îşi asumă un risc previzibil de la momentul contractării în măsura în care nu şi-a constituit garanţii suficiente. Ca atare, în cauză, Curtea de apel a concluzionat că nu se poate reţine o pagubă materială rezultată din infracţiunea de serviciu (de pericol).

Prin urmare, critica vizând greşita încadrare juridică este neîntemeiată.

Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuz în serviciu în forma calificată, precum şi modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru aceste infracţiuni.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.

Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Controlul legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond şi apel, ci şi verificarea dacă prin ivirea unor situaţii ulterioare pronunţării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalităţii şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanţială.

Principiul constituţional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile şi restabilirea legalităţii sub acest aspect.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen. din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009), a pronunţat decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că infracţiunea de abuz în serviciu, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.

În conformitate cu art. 246 din C. pen. anterior, fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Potrivit art. 248¹ din C. pen. anterior, dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 146 din C. pen. anterior definea sintagma „consecinţe deosebit de grave” ca fiind o pagubă materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

Având în vedere limitele de pedeapsă prev. de art. 248¹ din C. pen. anterior, ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din C. pen. anterior instanţa de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă de 2 ani închisoare, sub minimul special de 5 ani închisoare prevăzut de lege.

În noul C. pen. fapta de abuz în serviciu este incriminată în art. 297, care prevede că fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

În raport cu calitatea subiectului activ ar fi aplicabile în cauză dispoziţiile art. 308 C. pen. potrivit cărora dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice, caz în care limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Prin aplicarea art. 308 C. pen., limitele de pedeapsă vor fi situate între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

În ceea ce priveşte varianta calificată, noul C. pen., în art. 309, prevede că dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Potrivit art. 183 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 RON.

Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu a mai preluat explicaţia dată în art. 146 teza a II-a din C. pen. anterior, respectiv perturbarea deosebit de gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice, unei persoane fizice sau juridice.

În ceea ce priveşte formele agravate, deşi forma calificată a abuzului în serviciu din vechea reglementare (art. 248¹ din C. pen. anterior) se menţine în varianta agravată prevăzută în art. 309 C. pen., cu un conţinut mai restrâns dat fiind că în actuala reglementare, consecinţele deosebit de grave au în vedere în exclusivitate consecinţele patrimoniale şi nu mai prevăd condiţia producerii unei perturbări deosebite a activităţii. Astfel, într-o evaluare globală, în prezent nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 309 C. pen., condiţia privind producerea unei perturbări deosebite a activităţii fiind îndeplinită numai în contextul reţinerii dispoziţiilor din C. pen. anterior.

Înlăturarea elementului circumstanţial agravant influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 297 C. pen. rap. la art. 308 din acelaşi cod.

În favoarea inculpatului au fost reţinute circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din C. pen. anterior, fiind valorificate, împrejurarea că nu are antecedente penale, a avut o poziţie procesuală consecventă, natura faptei de pericol, dezincriminarea infracţiunilor de pericol, durata de timp scursă de la momentul comiterii infracţiunilor care a condus la intervenirea prescripţiei pentru unele dintre infracţiuni.

Natura faptei constând în aceea că a fost considerată o infracţiune de pericol, lipsa antecedentelor penale, poziţia procesuală, dezincriminarea sau timpul scurs de la comiterea faptei nu pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante fiind criterii de individualizare potrivit legii noi.

Asemenea circumstanţe atenuante referitoare la împrejurări nu au corespondent în legea nouă, în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., nefiind împrejurări legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

În speţă, prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din C. pen. anterior, instanţa de fond a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare, situată sub minimul special, aşa încât, în condiţiile în care, potrivit legii noi, aceste circumstanţe atenuante nu mai pot fi reţinute, instanţa de recurs ar trebui să stabilească o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de legea nouă, de 1 an şi 4 luni închisoare, mai mică decât cea care a fost aplicată pe baza legii vechi.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare se constată că legea nouă nu mai prevede suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ci doar suspendarea sub supraveghere a acesteia care prin conţinut şi termen de încercare, dar şi din perspectiva efectelor (reabilitarea) ar conduce la crearea unei situaţii mai grele pentru inculpat.

Prin urmare, ţinând seama de principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile, dar şi de criteriul aprecierii in concreto constată că pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatului potrivit dispoziţiilor din C. pen. anterior este mai blândă în raport cu cea la care s-ar ajunge pe baza legii noi, respectiv o pedeapsă cu un cuantum mai mic, dar cu o modalitate de executare mai aspră prin impunerea unor obligaţii şi a eliminării posibilităţii de reabilitare de drept a inculpatului la expirarea termenului de încercare.

Toate aceste aspecte relevă aşadar, în considerarea celor expuse anterior, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpatului, neimpunându-se admiterea recursului pe acest aspect.

Sub aspectul prescripţiei, potrivit dispoziţiilor art. 124 rap. la art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar fi de 15 ani şi prin raportare la momentul încetării acţiunii în cazul infracţiunii continuate, februarie 2003, s-ar împlini în februarie 2018.

În conformitate cu dispoziţiile legii noi, respectiv art. 155 alin. (4) rap. la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar fi de 16 ani şi prin raportare la momentul încetării acţiunii în cazul infracţiunii continuate, februarie 2003, s-ar împlini în februarie 2019.

Susţinerile inculpatului potrivit cărora termenul de prescripţie a răspunderii penale este cel de 5 ani, prevăzut în art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., sunt neîntemeiate întrucât termenele, ca şi în vechea reglementare, se raportează la cuantumul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar noţiunea de pedeapsă prevăzută de lege beneficiază de o definiţie legală conform art. 187 C. pen., fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Ca atare, pentru calcularea termenului de prescripţie instanţa a avut în vedere pedeapsa de 7 ani închisoare, prev. de art. 297 C. pen. fără luarea în considerare a cauzei de reducere prev. de art. 308 C. pen.

Cea de-a cincea critică a inculpatului M.I., vizează greşita încetare a procesului penal în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev. de art. 290 din C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.

În consecinţă, a solicitat continuarea procesului penal şi achitarea sa în baza art. 10 lit. a) sau d) din C. proc. pen. anterior.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că s-a dovedit că inculpaţii, inclusiv inculpatul M.I., fiecare conform gradului său de participare, au întocmit şi semnat documente contabile specifice activităţii bancare prin care s-au atestat fapte şi împrejurări nereale, de natură a grăbi şi facilita acordarea creditelor bancare, astfel că faptele acestora întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 290 din C. pen. anterior.

Cu toate acestea, faţă de împrejurarea că în prezent s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru această faptă Curtea a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. g) din C. proc. pen. anterior încetarea procesului penal pentru această faptă, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii P.S., Ş.F., C.I., C.F., M.I., V.E.G. şi G.M. (sub forma autoratului, complicităţii şi instigării).

Prin urmare, contrar susţinerilor inculpatului M.I. instanţa de apel a analizat pe baza probatoriului administrat dacă sunt întrunite elementele constitutive, inclusiv în ceea ce priveşte vinovăţia, ale infracţiunii prev. de art. 290 din C. pen. anterior şi după parcurgerea acestei etape a constatat intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

În acest context, şi această critică a inculpatului M.I. este neîntemeiată.

Acelaşi inculpat, prin motivele scrise de recurs formulate în termen de apărătorul ales, a invocat incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14, 17 şi 17² C. proc. pen. anterior, solicitând încetarea procesului penal, iar în subsidiar achitarea.

Cu privire la critica inculpatului P.S. vizând nerespectarea întocmai, cu prilejul rejudecării apelului, a îndrumărilor date de instanţa supremă, inculpatul P.S. nu a arătat în mod concret care sunt dispoziţiile legale care au fost greşit aplicate.

În ceea ce priveşte neconcordanţa între minută şi dispozitivul deciziei nr. 105/A/2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, dar şi dintre motivele de apel şi ceea ce instanţa a reţinut ca fiind motiv de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste critici nu pot fi examinate prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 385⁹ din C. proc. pen. anterior.

Tot astfel, critica potrivit căreia instanţa de apel a respins acţiunea civilă, astfel că nu putea menţine dispoziţiile sentinţei instanţei de fond referitoare la lăsarea nesoluţionată a laturii civile, dar şi cea potrivit căreia instanţa de apel a menţionat în preambulul dispozitivului hotărârii atacate că au fost admise apelurile de către SC S.C. SRL, Banca C.R. SA şi S.L.M. Ltd., în condiţiile în care Banca C.R. SA şi S.L.M. Ltd. nu au declarat apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 385⁹ din C. proc. pen. anterior.

Cazul de casare menţionat de inculpat în susţinerea motivelor de recurs deja menţionate, prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 din C. proc. pen. anterior, are în vedere greşita aplicare a legii însă inculpatul nu a invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale.

Totodată, este neîntemeiată critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 334 din C. proc. pen. anterior, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o circumscrie cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 din C. proc. pen. anterior, întrucât nu se constată nerespectarea dispoziţiei legale menţionate, din moment ce schimbarea încadrării juridice a constituit una dintre criticile formulate de parchet prin motivele de apel, aşa încât recurentul inculpat a avut suficient timp pentru pregătirea apărării şi pentru a pune concluzii, aşa cum de altfel a şi procedat în scris şi oral, în cursul dezbaterilor.

De asemenea, este neîntemeiată critica vizând omisiunea aplicării de către instanţa de apel a principiului non bis in idem, precum şi a prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului privind dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă, cu referire la sentinţa penală nr. 212 din 08 decembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin decizia nr. 759 din 28 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la decizia nr. 3875 din 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Fapta pentru care recurentul inculpat a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 212 din 08.12.2008 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin decizia nr. 759 din 28 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost comisă la data de 31 ianuarie 2003 şi se referă încălcarea de către acesta a atribuţiilor de serviciu în legătură cu încheierea contractului de credit între Banca C.R. - Sucursala Novaci şi SC B. SRL Vâlcea.

Cât priveşte decizia nr. 3875 din 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că fapta se referă încălcarea de către acesta a atribuţiilor de serviciu în legătură cu încheierea contractelor de credit din 30 decembrie 2002 între Banca C.R. - Sucursala Novaci şi SC F.S. SA Târgu Cărbuneşti.

În prezenta cauză acuzaţia se referă la fapte diferite de cele anterior menţionate. Ca atare, critica recurentului care a susţinut că este judecat pentru aceleaşi fapte pentru care anterior a fost condamnat este neîntemeiată.

De asemenea, recurentul inculpat P.S. a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată şi în subsidiar aplicarea legii mai favorabile.

Critica inculpatului privind netemeinicia hotărârii recurate constând în greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată nu mai poate fi examinată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 385⁹ din C. proc. pen. anterior.

Aşa cum s-a menţionat anterior, cu prilejul examinării criticilor formulate de inculpatul M.I., pentru a examina critica inculpatului P.S. privind netemeinicia soluţiei de condamnare instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt deja stabilită de prima instanţă şi cea de apel.

Totodată, Înalta Curte observă că susţinerile inculpatului tind către o reapreciere a probelor cu consecinţa modificării situaţiei de fapt.

Ca atare, Înalta Curte constată că pentru a analiza temeinicia soluţiei de condamnare instanţa de recurs ar trebui să cenzureze situaţia de fapt, să verifice concordanţa dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Înalta Curte nu va mai relua consideraţiile prealabile la care a făcut referire cu prilejul analizei cu privire la recurentul inculpat M.I. acestea fiind pe deplin aplicabile şi în ceea ce-l priveşte pe recurentul inculpat P.S.

Examinând cauza, se constată că infracţiunea de abuz în serviciu, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpatul P.S., continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.

Având în vedere limitele de pedeapsă prev. de art. 248¹ din C. pen. anterior, ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) instanţa de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare, sub minimul special de 5 ani închisoare prevăzut de lege.

Potrivit art. 183 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 RON.

Asemenea circumstanţe atenuante referitoare la împrejurări ce ţin de datele ce caracterizează persoana inculpatului, poziţia sa procesuală nu au corespondent în legea nouă, în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., nefiind împrejurări legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

În speţă, prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din C. pen. anterior, instanţa de fond a aplicat o pedeapsă de 3 ani închisoare, situată sub minimul special, aşa încât, în condiţiile în care, potrivit legii noi, aceste circumstanţe atenuante nu mai pot fi reţinute, instanţa de recurs ar trebui să stabilească o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de legea nouă, de 2 ani închisoare, mai mică decât cea care a fost aplicată pe baza legii vechi.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare se constată că suspendarea sub supraveghere are corespondent în legea nouă, însă prin conţinutul măsurilor de supraveghere, dar şi efecte (vizând reabilitarea) ar conduce la crearea unei situaţii mai grele pentru inculpat.

Prin urmare, ţinând seama de principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile, dar şi de criteriul aprecierii in concreto constată că pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere a executării, aplicată inculpatului potrivit dispoziţiilor din C. pen. anterior este mai blândă în raport cu cea la care s-ar ajunge pe baza legii noi, respectiv o pedeapsă cu un cuantum mai mic, dar cu o modalitate de executare mai aspră prin impunerea unor obligaţii noi şi a eliminării posibilităţii de reabilitare de drept a inculpatului la expirarea termenului de încercare.

Toate aceste aspecte relevă aşadar, în considerarea celor expuse anterior, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpatului, neimpunându-se admiterea recursului pe acest aspect.

Prin motivele scrise de recurs, înregistrate la data de 14 octombrie 2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba Iulia a invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² din C. proc. pen. anterior criticând soluţiile instanţelor de fond şi apel, pe care le apreciază contrare legii.

În primul rând, procurorul a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel, în rejudecare a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată s-a consumat în modalitatea perturbării deosebit de grave a activităţii Băncii C.R., şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea civilă exercitată în cauză.

Aceste critici reprezintă critici de netemeinicie şi ca atare, nu se circumscriu cazului de casare invocat prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 din C. proc. pen. anterior, ce au în vedere situaţia în care „hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.”

Astfel, Înalta Curte constată că prin motivele scrise de apel, Parchetul reia analiza aceluiaşi probatoriu, căruia îi dă propria interpretare, deşi a fost evaluat cu titlu definitiv atât de instanţa de apel.

Încadrarea juridică în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în forma calificată, prev. de art. 246 rap. la art. 248¹ din C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) din acelaşi cod este în concordanţă cu situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat. Chiar dacă doctrina califică abuzul în serviciu ca fiind o infracţiune de rezultat şi nu de pericol, instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel, potrivit căreia consecinţele deosebit de grave au constat într-o perturbare deosebit de gravă a activităţii bancare.

Aşa cum s-a menţionat anterior, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. anterior, instanţa de recurs poate verifica doar dacă situaţia de fapt concordă cu încadrarea juridică a faptei prin reţinerea variantei agravate or, din această perspectivă este evident că în ceea ce priveşte urmarea imediată a fost avută în vedere producerea unor consecinţe deosebit de grave respectiv, o perturbare deosebit de gravă a activităţii bancare ceea ce corespunde încadrării juridice în forma calificată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu a putut fi angajată răspunderea materială ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin contractele de creditare deoarece faptele respective pentru care au fost trimişi în judecată, nu mai sunt incriminate în prezent ca infracţiuni. În consecinţă, sumele constituind credite restante nu constituie prejudiciul de rezultat dintr-un fapt ilicit delictual, generat de infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece aceasta a produs urmări nemateriale şi nu constituie o faptă infracţională de prejudiciu. Chiar în măsura în care creditele restante nu ar putea fi acoperite prin valorificarea garanţiilor constituite, banca îşi asumă un risc previzibil de la momentul contractării în măsura în care nu şi-a constituit garanţii suficiente. Ca atare, în cauză, Curtea de apel a concluzionat că nu se poate reţine o pagubă materială rezultată din infracţiunea de serviciu (de pericol).

În ceea ce priveşte pedeapsa complementară şi accesorie, instanţa de apel a reţinut că aplicarea unor pedepse complementare inculpaţilor M.I., P.S. şi Ş.F. în rejudecarea apelului, în condiţiile în care situaţia de fapt a rămas cea avută în vedere la soluţionarea apelului în primul ciclu procesual ar echivala cu agravarea situaţiei inculpaţilor în propria cale de atac, astfel încât nu au fost aplicate pedepse complementare.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate formulată de parchet, vizând omisiunea instanţei de fond de a aplica pedepse complementare inculpaţilor M.I., P.S. şi Ş.F., deşi întemeiată, având în vedere modificările intervenite în apel, respectiv reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, în conformitate cu disp. art. 76 alin. (3) C. pen., aplicarea acestora este o chestiune de apreciere a instanţei asupra individualizării acestei pedepse şi nu mai este posibilă în recurs.

Tot, astfel, interzicerea art. 64 lit. c) din C. pen. anterior impune o analiză a temeiniciei aplicării acestei pedepse accesorii care excede cenzurii instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte greşita achitare de către instanţele de fond şi apel a inculpatei V.E.G. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 din C. pen. anterior, demersul Parchetului tinde, în opinia instanţei, către o reapreciere a probelor cu consecinţa modificării situaţiei de fapt.

În realitate, Parchetul invocă netemeinicia soluţiei şi solicită rejudecarea cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de fond, menţinută de instanţa de apel.

Or, cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. anterior nu permite cenzurarea situaţiei de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate.

Solicitarea Parchetului de a se dispune condamnarea inculpatei, printr-o reapreciere a concordanţei dintre probatoriul administrat şi situaţia de fapt reţinută, s-ar fi circumscris, teoretic, cazului de casare prev. de pct. 18 al art. 385⁹ din vechiul C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, care dădea dreptul instanţei de recurs de a cenzura modul în care au fost reţinute faptele şi împrejurările de fapt ale cauzei.

Prevederile pct. 18 al art. 385⁹ din C. proc. pen. anterior au fost însă abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385 din C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat. Prin urmare, critica este neîntemeiată. O ultimă critică a Parchetului vizează, greşita achitare a inculpaţilor G.M. (şef serviciu contabilitate), C.F. (ofiţer credite) şi C.I. (ofiţer credite).

Sub acest aspect a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţa de apel că nu sunt mtrunite elementele constitutive sub aspectul laturii subiective, pe motiv că deşi au fost complici la infracţiunea de abuz în serviciu, aceştia nu aveau atribuţii de decizie în acordarea creditelor.

În aceeaşi sferă de argumentare, procurorul a susţinut că acest raţionament este eronat, întrucât la acordarea unui credit, semnătura directorului şi a reprezentanţilor societăţilor beneficiare semnifică perfectarea acordului de voinţe, iar activitatea infracţională a persoanelor implicate în procedura premergătoare acestui acord având legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de către fiecare persoană implicată în activitatea de creditare, şi nu cu atribuţia de decizie.

Din considerentele hotărârii instanţei de apel rezultă că Sucursala Novaci a Băncii C.R. condusă de către inculpatul P.S. a derulat o activitate contrară regulilor bancare, relevante sub acest aspect au fost şi probele din care a rezultat că modalitatea defectuoasă de îndeplinire a sarcinilor a generat întocmirea de referate de credit de către ofiţerii de credite C.I., C.F., sub semnătura directorului P.S., a administratorului de cont C., care a întocmit note favorabile aprobării unor credite mai mari, dar aceştia neavând atribuţii profesionale decizionale nu au fost condamnaţi. Astfel, C.I., C.F. şi G.M. deşi complici la activitatea infracţională a directorului sucursalei nu aveau atribuţii de decizie, aşa încât sub aspectul laturii subiective nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, astfel încât s-a dispus achitarea acestora.

În concret, inculpatul P.S. a fost director şi preşedinte al Comitetului director al Băncii C.R. - Sucursala Novaci, inculpata G.M. a fost sef birou contabilitate, inculpata C.F. a fost ofiţer de credite, inculpatul C.I. a fost ofiţer de credite ai Băncii C.R. - Sucursala Novaci în perioada iulie 2001 - februarie 2003, deci reprezentau „staful sucursalei băncii”.

Inculpaţii Ş.F. şi M.I. au fost administratori de societăţi comerciale şi beneficiari ai creditelor acordate nelegal.

Din aceleaşi considerente rezultă că probele administrate în cauză au relevat că inculpaţii C.I. şi C.F. - în calitate de ofiţeri de credite au întocmit referate în legătură cu creditele nelegale acordate, dar atribuţiile lor profesionale nu conţineau atributul decizional şi nu erau producătoare de consecinţe juridice, aşa încât chiar dacă referatele favorabile s-au bazat pe îndeplinirea defectuoasă a activităţii, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de serviciu, s-a dispus achitarea acestora, în baza art. 10 lit. d) din C. proc. pen. anterior.

Situaţia de fapt descrisă de către instanţa de apel cu privire la inculpaţii C.I., C.F. şi G.M. şi reţinerea complicităţii lor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în forma calificată şi continuată, în perioada 2002 - februarie 2003, s-a fundamentat pe probatoriului din care, potrivit considerentelor hotărârii, rezultă modalitatea defectuoasă de îndeplinire a sarcinilor ce a generat întocmirea de referate de credit de către aceşti inculpaţi.

Ca atare, situaţia de fapt reţinută dar şi probatoriul la care instanţa de apel a făcut trimitere conduc la concluzia că achitarea inculpaţilor C.I., C.F. şi G.M. s-a produs ca urmare a reţinerii împrejurării că nu aveau atribuţii de decizie, care deşi este reală, nu are aptitudinea de a înlătura răspunderea acestora cu privire la propriile atribuţii, de execuţie, pe care le-au încălcat şi care conturează participarea lor sub forma complicităţii la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu.

Toate argumentele expuse conduc la concluzia că fapta există şi constituie infracţiune.

Prin urmare, numai printr-o greşită a aplicare a legii s-a ajuns ca în condiţiile expuse să se dispună achitarea acestora, în loc de a se face aplicarea art. 345 din C. proc. pen. anterior. împrejurarea că inculpaţii nu semnau, în final, contractele de creditare ci directorul sucursalei nu poate decât să clarifice forma de participaţie a acestora, fără relevanţă asupra activităţii lor infracţionale care a fost descrisă de către instanţa de apel ca fiind corespunzătoare unei complicităţi la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată şi continuată.

Aşadar, recursul Parchetului apare ca fiind fondat sub acest aspect, urmând a fi admis.

Instanţa de recurs nu a considerat necesar să readministreze probatoriul întrucât critica Parchetului nu a vizat netemeinicia soluţiei de achitare, ci nelegalitatea acesteia prin greşita aplicare a legii.

Prin urmare, se va dispune condamnarea inculpaţilor C.I., C.F. şi G.M. pentru complicitate la săvârşirea în formă continuată a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 26 raportat la art. 246 rap. la art. 248¹ din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.

Încadrarea juridică dată faptelor de abuz în serviciu corespunde incriminării din legea penală în vigoare la data comiterii infracţiunilor şi a sesizării instanţei.

După acest moment, în timpul judecării cauzei a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitoriu care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre leşile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că infracţiunea de abuz în serviciu, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpaţii C.I., C.F. şi G.M., continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.

Potrivit art. 183 C. pen., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 RON.

În ceea ce priveşte formele agravate, deşi forma calificată a abuzului în serviciu din vechea reglementare (art. 248¹ din C. pen. anterior) se menţine în varianta agravată prevăzută în art. 309 C. pen., cu un conţinut mai restrâns dat fiind că, în actuala reglementare, consecinţele deosebit de grave au în vedere în exclusivitate consecinţele patrimoniale şi nu mai prevăd condiţia producerii unei perturbări deosebite a activităţii. Astfel, într-o evaluare globală, în prezent nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 309 C. pen., condiţia privind producerea unei perturbări deosebite a activităţii fiind îndeplinită numai în contextul reţinerii dispoziţiilor din C. pen. anterior.

Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu cuantumul abstract al pedepselor prevăzute de legile succesive este hotărâtor, ci pedeapsa concretă ce ar putea fi aplicată ca urmare a individualizării pedepsei.

Aşadar, individualizarea pedepsei precede operaţiunii de determinare a legii penale mai favorabile.

Ca atare, la individualizarea pedepsei pentru inculpaţii C.I., C.F. şi G.M., instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptelor săvârşite, persoana inculpaţilor şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Aşadar, instanţa va ţine seama de natura infracţiunilor comise de inculpaţi, perioada în care s-a derulat activitatea infracţională (2002-2003), urmarea produsă (perturbarea activităţii persoanei juridice), dar şi de existenţa unei cauze legale de agravare a răspunderii penale (forma continuată a infracţiunii).

Totodată, instanţa va ţine seama de împrejurarea că inculpaţii nu au antecedente penale şi va da acestei împrejurări semnificaţia unei circumstanţe atenuante prev. de art. 74 lit. a) din C. pen. anterior.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, instanţa ar urma să aplice inculpaţilor câte o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege, de câte 2 ani închisoare, dând astfel efect circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. anterior şi apreciind că acest cuantum corespunde pericolului social concret al faptei şi periculozităţii inculpaţilor şi are în vedere aptitudinea acestora de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Potrivit legii noi, asemenea circumstanţe atenuante referitoare la lipsa antecedentelor penale nu au corespondent în art. 75 alin. (2) C. pen.

Prin urmare, prin aplicarea legii noi, pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpaţilor ar reprezenta minimul special prevăzut de art. 297 C. pen., respectiv 2 ani închisoare, egală cu cea aplicată potrivit legii vechi.

Infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor au fost comise în formă continuată, fiind reţinute dispoziţiile art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior. Conform art. 42 din acelaşi cod, în cazul infracţiunii continuate, pedeapsa prevăzută de lege era pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită la care se putea adăuga un spor de 5 ani închisoare conform art. 34 din C. pen. anterior.

Conform legii noi, infracţiunea continuată este reglementată de dispoziţiile art. 35 C. pen., care introduce, în ceea ce priveşte infracţiunile de prejudiciu, condiţia unităţii subiectului pasiv, care nu influenţează însă situaţia inculpaţilor din cauza de faţă deoarece infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi nu fac parte din această categorie.

Conform art. 36 alin. (1) din C. pen. în vigoare, infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii.

Cu toate acestea, având în vedere că instanţa nu au dat eficienţă dispoziţiilor legii vechi, prin aplicarea unui spor de pedeapsă, se constată că nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile sub acest aspect.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, punând în balanţă circumstanţele reale ale comiterii faptei, dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor C.I., C.F. şi G.M., Înalta Curte apreciază că scopul educativ şi preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 din C. pen. anterior, poate fi atins şi fără executarea în regim de detenţie a pedepsei.

În acest sens, constată că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 81 din C. pen. anterior şi, în consecinţă, va dispune suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 82 din C. pen. anterior.

În continuare, se constată că legea nouă nu mai prevede suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ci doar suspendarea sub supraveghere a acesteia care prin conţinut şi termen de încercare, dar şi din perspectiva efectelor (reabilitarea) ar conduce la crearea unei situaţii mai grele pentru inculpaţi.

Prin urmare, ţinând seama de principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile, dar şi de criteriul aprecierii in concreto constată că pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpaţilor potrivit dispoziţiilor din C. pen. anterior este mai blândă în raport cu cea la care s-ar ajunge pe baza legii noi, respectiv o pedeapsă cu un cuantum identic, dar cu o modalitate de executare mai aspră prin impunerea unor obligaţii şi a eliminării posibilităţii de reabilitare de drept la expirarea termenului de încercare.

Toate aceste aspecte relevă aşadar, în considerarea celor expuse anterior, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpaţilor, urmând a fi aplicată.

Referitor la pedepsele accesorii, Înalta Curte constată că săvârşirea de infracţiuni constituie un argument pertinent şi suficient pentru a conduce la concluzia că inculpaţii sunt nedemni să exercite funcţii publice sau implicând exerciţiul autorităţii de stat ori o funcţie de natura aceleia de care s-au folosit în comiterea faptei.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

Ca atare, în baza art. 71 din C. pen. anterior va aplica inculpaţilor pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. anterior.

Având în vedere considerentele anterior expuse în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, urmează ca recursul Parchetului să fie admis şi, în consecinţă, se va dispune casarea în parte a deciziei penale recurate şi a sentinţei penale nr. 1 din 04 ianuarie 2011 a Tribunalului Sibiu şi rejudecând:

În baza art. 26 raportat la art. 246 rap. la art. 248¹ din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior va condamna pe inculpaţii C.I., C.F. şi G.M. la pedeapsa de câte 2 ani închisoare.

În baza art. 81 din C. pen. anterior va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepselor de 2 ani închisoare aplicate inculpaţilor C.I., C.F. şi G.M. pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 82 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior va dispune suspendarea executării pedepsei accesorii aplicate inculpaţilor pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare instanţa apreciază că nu se impune aplicarea acestora în raport cu modalitatea de executare a pedepsei ce a fost aplicată inculpaţilor.

În baza art. 359 din C. proc. pen. anterior va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.

În baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.S. şi M.I. împotriva deciziei penale nr. 105/A din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 385⁴ alin. (2) raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen. anterior, va lua act de retragerea recursului declarat de Ş.F. împotriva aceleiaşi decizii.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi P.S. şi M.I. la plata sumei de câte 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat Ş.F. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului parchetului vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor din oficiu ai inculpaţilor C.F. şi V.E.G., în cuantum de câte 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu ai inculpaţilor C.I., G.M. şi C.C., în cuantum de câte 400 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Alba lulia împotriva deciziei penale nr. 105/A din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează în parte decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 1 din 04 ianuarie 2011 a Tribunalului Sibiu şi rejudecând:

În baza art. 26 raportat la art. 246 rap. la art. 248 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior condamnă pe inculpaţii C.I., C.F. şi G.M. la pedeapsa de câte 2 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. anterior aplică inculpaţilor pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. anterior.

În baza art. 81 din C. pen. anterior dispune suspendarea condiţionată a executării pedepselor de 2 ani închisoare aplicate inculpaţilor C.I., C.F. şi G.M. pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 82 din C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. anterior dispune suspendarea executării pedepsei accesorii aplicate inculpaţilor pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 359 din C. proc. pen. anterior atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 din C. pen. anterior, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.S. şi M.I. împotriva deciziei penale nr. 105/A din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Ia act de retragerea recursului declarat de Ş.F. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurenţii inculpaţi P.S. şi M.I. la plata sumei de câte 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul inculpat Ş.F. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului parchetului rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor din oficiu ai inculpaţilor C.F. şi V.E.G., în cuantum de câte 100 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu ai inculpaţilor C.I., G.M. şi C.C., în cuantum de câte 400 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2175/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de...		ICCJ. Decizia nr. 2244/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de minori... →

ICCJ. Decizia nr. 2218/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2218/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs