ICCJ. Decizia nr. 2444/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Infracţiuni la normele de convieţuire socială (Legea 61/1991 art.1 ind.1). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2444/2014
Dosar nr. 945/89/2012
Şedinţa publică din 4 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 41 din 20 februarie 2013 a Tribunalului Vaslui, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de inculpatul B.C., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. (1969) în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. (1969).
A fost condamnat inculpatul B.C. la următoarele pedepse: 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni de închisoare pentru tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) şi 2 (două) luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. (1969).
În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite cele două pedepse aplicate, dispunându-se ca inculpatul B.C. să execute în final pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni de închisoare.
Au fost interzise inculpatului B.C. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969) pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. (1969).
În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.C. a sabiei cu inscripţia AK-47 CCCP, corp delict folosit de inculpat la comiterea infracţiunii, aflat la Camera de corpuri delicte a instanţei şi înregistrat la poziţia nr. 40/2012 din Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Vaslui.
S-a luat act că inculpatul B.C. a achitat părţii civile B.Ş., în cursul urmăririi penale, suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale.
S-a constatat că partea vătămată B.Ş. nu a mai formulat alte pretenţii civile în cursul judecăţii.
În baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. (1968), coroborat cu art. 998 şi urm. C. civ., a fost obligat inculpatul B.C. la plata sumei de 24,63 lei cu titlu de despăgubiri materiale către partea civilă Spitalul Municipal de Urgenţă "E.B." din Bârlad.
În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 raportat la art. 3, 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus, după rămânerea definitivă a hotărârii, prelevarea de probe biologice de la inculpatul B.C. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, urmând ca, în baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.
În baza art. 189 şi art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul B.C. la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care suma de 63 lei reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale nr. 193/E din 14 septembrie 2011 efectuată în cursul urmăririi penale de către va fi avansată din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei."
Pentru a se pronunţa în sensul celor de mai sus, prima instanţă a reţinut că în seara zilei de 23 iulie 2011, inculpatul B.C. s-a hotărât să meargă, împreună cu martorii N.S.G. şi B.G. la o discotecă din municipiul Bârlad, judeţul Vaslui, împrumutând, pentru deplasare, maşina cu numărul de înmatriculare X, aparţinând unui prieten de-al său. Întrucât B.G. avea o prietenă în municipiul Bârlad, respectiv pe C.A.G., s-au hotărât să treacă şi pe la aceasta, pentru a merge împreună la discotecă. Ajungând în municipiul Bârlad, B.C., N.S.G. şi B.G. au mers acasă la numita C.A.G., după care s-au deplasat cu toţii la discoteca "P." din aceeaşi localitate, care avea contract de pază cu SC "L.V." SRL Bârlad, al cărei administrator este martorul R.L.
În aceeaşi seară de 23 iulie 2011, la discotecă a mers şi R.L., în interes personal, nu de serviciu, împreună cu fiul său, R.A.L., şi cu opt invitaţi. Întrucât firma al cărei administrator era trebuia să asigure şi paza discotecii, R.L. a vorbit cu echipajul de serviciu, din care făceau parte vătămată B.Ş. şi martorii Ş.C. şi B.B., să fie atenţi şi la maşina lui, pe care o parcase în faţa discotecii, să nu îi fie zgâriată de tinerii care părăseau discoteca.
Întrucât discoteca avea amenajată şi piscină, la un moment dat, tinerii aflaţi acolo au început să sară în piscină, îmbrăcaţi şi cu obiectele personale care le aveau asupra lor, distrându-se. R.L., care era împreună cu invitaţii săi în interiorul discotecii, văzând că tinerii se îmbulzesc către piscină, s-a ridicat de la masă şi a plecat împreună cu fiul său pe terasă, să vadă ce se întâmplă, despărţindu-se de acesta la o distanţă de aproximativ 10 metri şi uitându-se cum se distrau tinerii care săreau în piscină.
R.A.L. stătea pe marginea piscinei, iar, în spatele său, stătea inculpatul B.C., aşezat pe un şezlong, şi, lângă el, în picioare, stăteau martorii N.S.G. şi B.G. B.C. a întins piciorul înspre R.A.L., cu gândul să îl împingă în piscină, însă acesta s-a ferit şi i-a spus inculpatului să nu îl împingă, întrucât are un telefon mobil scump asupra sa şi nu vrea să îl strice. În acel moment, inculpatul a început să îi adreseze injurii, iar R.A.L. s-a dus către tatăl său şi i-a povestit ce s-a întâmplat. R.L. s-a dus către B.C. şi l-a întrebat de ce se ia de fiul său, solicitându-i să părăsească discoteca şi să nu mai facă scandal. A intervenit în discuţie şi N.S.G., care şi-a cerat scuze în numele prietenului său, spunându-i lui R.L. să îl ierte, că este în stare de ebrietate şi nu ştie ce face, asigurându-l că vor părăsi discoteca. Toate aceste evenimente se derulau în jurul orelor 04.00 - 04.30.
Inculpatul şi prietenii săi au plecat şi, imediat, au plecat şi R.L. cu fiul său. Maşina lui R.L. era parcată peste drum de discotecă şi, la distanţă mică, era parcată şi maşina cu care venise inculpatul. În spatele maşinii lui R.L., era parcată şi maşina aparţinând SC "L.V." SRL, în care se aflau partea vătămată B.Ş. şi cei doi colegi ai săi, toţi trei fiind în timpul serviciului, echipaţi corespunzător.
În drum spre maşină, R.L. le-a mai spus o dată inculpatului şi prietenilor săi să plece acasă şi să nu facă scandal, iar aceştia s-au îndreptat către maşina lor, N.S.G. urcându-se la volan, iar B.G. pe bancheta din spate. Inculpatul B.C. a deschis portiera din dreapta faţă şi s-a aplecat, motiv pentru care R.L. a crezut că îşi aşază covoraşul de la picioare şi că va pleca, astfel încât nu a mai dat importanţă la ce face inculpatul şi s-a întors cu faţa spre maşina sa cu gând să se urce la volan şi să plece. Însă, inculpatul B.C. a luat din portiera maşinii o sabie şi s-a întors către R.L., îndreptându-se către acesta cu sabia ţinută pe lângă picior, moment în care a fost sesizat de partea vătămată B.Ş., care a sărit imediat din maşină şi a fugit să îl apere pe R.L.
B.C. a ridicat sabia deasupra capului, cu gând să îl lovească pe R.L., dar a intervenit B.Ş., care l-a apucat de umeri pe şeful său şi l-a trântit la pământ, acesta căzând în genunchi. Prin această mişcare, B.Ş. l-a înlăturat pe R.L. din calea loviturii, astfel că inculpatul B.C. a lovit cu sabia în gol. Apoi, inculpatul a ridicat din nou sabia deasupra capului şi a vrut să îl lovească în cap pe B.Ş., însă acesta s-a apărat, parând lovitura cu mâna stângă, unde, de altfel, a şi fost tăiat. Întrucât în mâna dreaptă avea un spray lacrimogen i-a pulverizat inculpatului în faţă, iar acesta a scăpat sabia din mână şi a pus mâinile în dreptul ochilor. Partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu pumnii în zona abdomenului, cu gând să îl imobilizeze, însă nu i-a dat decât doi-trei pumni, pentru că sângele a început să-i ţâşnească puternic din mână şi a realizat că trebuie să meargă urgent la spital.
După ce a căzut la pământ, R.L. a ridicat privirea să vadă ce se întâmplă şi atunci l-a văzut pe inculpat cum l-a atacat pe partea vătămată şi l-a lovit cu sabia. Şi-a dat seama că ar fi putut să fie omorât, astfel încât, potrivit propriilor declaraţii, în acel moment "a văzut negru în faţa ochilor", s-a ridicat de la pământ şi i-a aplicat o lovitură cu piciorul lui B.C., peste mâinile cu care îşi acoperise faţa, precum şi o lovitură de pumn, dar, imediat, a intervenit R.A.L., care l-a tras pe tatăl său de acolo, să nu se implice în conflict Văzând că lui B.Ş. îi ţâşneşte puternic sânge din mână, R.L. le-a spus celor doi agenţi de pază să-l ia şi să-l ducă la spital. Aceştia au luat întâi sabia şi au pus-o în portbagaj, după care au dus partea vătămată la spital, unde i s-au acordat îngrijiri medicale, iar R.L. a anunţat poliţia şi a dat numărul de înmatriculare al maşinii cu care era inculpatul, astfel încât organele de poliţie l-au prins şi oprit imediat în trafic.
Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 193/E/2011 din 14 septembrie 2011 întocmit de Serviciul Medico-Legal Judeţean Vaslui, partea vătămată B.Ş. a prezentat o leziune traumatică de tipul plăgii tăiate, ce s-ar fi putut produce prin lovire activă cu obiect tăietor, posibil un obiect de tipul unei săbii, putând data din data de 24 iulie 2011 şi necesitând 8 - 9 zile îngrijiri medicale fără a pune în primejdie viaţa victimei.
Totodată, potrivit certificatului medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 întocmit de Cabinetul Medico-Legal Bârlad, R.L. a prezentat leziuni, descrise în cuprinsul certificatului ca fiind excoriaţii şi echimoze la nivelul umărului stâng şi al genunchiului drept, ce ar fi putut produse prin lovire cu obiecte şi mijloace contondente, precum şi de un plan dur, putând data din data de 24 iulie 2011 şi necesitând 4 - 5 zile îngrijiri medicale de la data producerii.
Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 63 C. proc. pen. (1968), care stipulează că probele nu au valoare prestabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, precum şi dispoziţiile art. 75 C. proc. pen. (1968), conform cărora "declaraţiile părţii vătămate.. făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză".
S-a considerat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată libertatea de a aprecia concludenta tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului, consacrat de art. 3 C. proc. pen. (1968), impune să se dea valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul. Criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, instanţei revenindu-i răspunderea de a reţine şi aprecia aceste probe, ţinând cont de întregul material probator administrat şi nu doar de cele administrate nemijlocit în şedinţă publică. S-a apreciat că nu se poate înţelege că probele administrate în cursul urmăririi penale au valoare doveditoare numai în cursul acestei faze a procesului penal şi numai în vederea sesizării instanţei.
Totodată, instanţa a arătat că simpla retractare sau modificare de către inculpaţi, partea vătămată sau martori a unor declaraţii nu poate duce la înlăturarea, în mod automat şi nemotivat, a declaraţiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează şi cu alte probe ale dosarului şi că nu există o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale persoanei vătămate, inculpatului sau martorului.
În lumina acestor principii, prima instanţă a coroborat declaraţia părţii vătămate B.Ş. din data de 24 august 2011 din faza de urmărire penală cu declaraţia martorului R.L. din data de 24 august 2011 din faza de urmărire penală, ale martorului R.A.L. din data de 24 iulie 2011 şi 24 august 2011 din faza de urmărire penală, precum şi luând în considerare aspectele reliefate de procesul-verbal din data de 24 iulie 2011 întocmit de Poliţia municipiului Bârlad şi de Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vaslui, procesul-verbal de confruntare între R.L. şi B.C. în data de 24 iulie 2011 întocmit de Poliţia municipiului Bârlad, concluziile certificatului medico-legal nr. 262 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru partea vătămată B.Ş., planşele fotografice privind aspectele fixate şi urmele ridicate cu ocazia examinării criminalistice corporale a părţii vătămate, concluziile Raportului de expertiză medico-legală nr. 193/E/2011 din 14 septembrie 2011 al Serviciului Medico-Legal Judeţean Vaslui privind pe B.Ş., concluziile certificatului medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L., proces-verbal de conducere în teren din data de 24 iulie 2011 şi planşele fotografice privind aspectele fixate la data de 24 iulie 2011 cu ocazia conducerii în teren a lui R.L. şi B.C., planşele fotografice privind aspectele fixate şi urmele ridicate cu ocazia examinării în data de 6 septembrie 2011 a corpului delict şi actele medicale.
S-a apreciat că susţinerile părţii vătămate din declaraţia dată în 24 august 2011 se coroborează cu aspectele reliefate în declaraţiile din aceeaşi dată a martorilor R.L. şi R.A.L., iar modalitatea de derulare a faptelor, reţinută în actul de sesizare a instanţei, dar şi de Tribunal, este confirmată şi de constatările cuprinse în certificatul medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L., prin care s-au constatat leziuni (la nivelul genunchiului drept, pe faţa externă şi deasupra acestuia; pe faţa anterioară umăr stâng şi pe faţa antero-exterioară coapsa stângă), care ar fi putut fi produse prin lovire cu obiecte şi mijloace contondente, precum şi de un plan dur, la data de 24 iulie 2011, şi care necesită 4 - 5 zile de îngrijiri medicale. Din acest certificat a rezultat că leziunile martorului i-au fost produse prin izbire de către partea vătămată B.Ş., care a reuşit astfel să îl ferească pe R.L. din calea loviturii pe care inculpatul B.C. intenţiona să i-o aplice la acel moment, neputând fi vorba despre leziuni care ar fi putut fi produse prin împiedicare şi cădere (această din urmă variantă fiind indicată de către martor în declaraţia din 24 iulie 2011 şi în confruntarea, din aceeaşi zi, cu inculpatul). Totodată, în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, partea vătămată a recunoscut existenţa unei acţiuni de împingere a martorului R.L., fiind infirmată varianta căderii acestuia, ca urmare a faptului că s-ar fi împiedicat de o bordură.
Din actul medico-legal a rezultat şi existenţa excoriaţiilor la nivelul umărului stâng, fiind astfel confirmate susţinerile părţii vătămate că l-a apucat pe martorul R.L. de umăr şi l-a izbit la pământ, pentru a îl feri din calea loviturii pe care intenţiona a i-o aplica inculpatul. Totodată, s-au mai constatat leziuni la nivelul genunchiului drept, leziuni care ar fi putut fi produse prin lovire cu obiecte şi mijloace contondente, precum şi de un plan dur.
Tribunalul a reţinut că existenţa a două lovituri, iar nu a unei singure lovituri, este confirmată de martorii R.L. şi R.A.L., chiar din data de 24 iulie 2011. Astfel, la momentul confruntării efectuată, în ziua respectivă, martorul R.L. a precizat că inculpatul B.C. a luat o sabie din portiera dreapta faţă a maşinii, cu ajutorul cărei a încercat să îl lovească în cap, moment în care s-a ferit, s-a împiedicat de bordură şi a căzut. Inculpatul a ridicat din nou sabia către el, intervenind B.Ş. care a barat lovitura cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă a folosit spray-ul din dotare către inculpat. În declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, martorul R.L. a afirmat că B.Ş. l-a apucat de guler şi l-a tras cu forţa în jos, căzând la pământ, iar când a încercat a se ridica, s-a împiedicat de bordură şi a căzut din nou.
De asemenea, în declaraţia din data de 24 iulie 2011, martorul R.A.L. a precizat că inculpatul B.C. a luat o sabie din portiera dreapta faţă a maşinii, cu ajutorul căreia a încercat să îl lovească pe R.L., care s-a ferit şi a căzut, împiedicându-se. A încercat a doua oară să îl lovească pe tatăl său, intervenind B.Ş. care a barat lovitura cu mâna stângă, iar, cu mâna dreaptă a folosit spray-ul din dotare către inculpat.
Tribunalul a arătat anterior motivele pentru care nu poate fi reţinută varianta conform căreia martorul R.L. s-a împiedicat, în realitate acesta fiind izbit la pământ de partea vătămată B.Ş. pentru a îl feri din calea loviturii aplicată de inculpatul B.C.
Totodată, s-a arătat că, deşi în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, partea vătămată B.Ş. a încercat a acredita ideea unei singure lovituri cu sabia din partea inculpatului B.C., a învederat apoi că a avut două lovituri una la mână, iar alta la pantalon - care era tăiat, deşi, înainte de incident, pantalonul nu era rupt sau tăiat, tăietura de la pantalon fiind de aproximativ 4 - 5 centimetri. Partea vătămată a încercat a justifica contradicţia între indicarea unei singure lovituri în faţa instanţei de judecată cu declaraţia din data de 24 august 2011, în care a menţionat două lovituri, prin efectul loviturii primite şi a spray-ului lacrimogen, susţineri care nu pot fi primite, fiind evidentă tentativa de a modifica realitatea faptică în favoarea inculpatului B.C., astfel încât răspunderea penală a acestuia să fie diminuată sau chiar înlăturată.
S-a apreciat că, având în vedere declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor din data de 24 august 2011 coroborate cu concluziile certificatului medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L., astfel cum a fost analizat deja, este, dincolo de orice dubiu, că nu poate fi primită ipoteza existenţei unei singure lovituri din partea inculpatului, în condiţiile în care este cert că martorul R.L. a fost împins din calea unei lovituri cu sabia. A accepta existenţa unei singure lovituri ar însemna a accepta că, în acelaşi timp, cu două mâini B.Ş. execută trei acţiuni - împinge pe R.L., parează lovitura de sabie a lui B.C. şi pulverizează spray lacrimogen către acesta.
Tribunalul nu a luat în considerare la stabilirea situaţiei de fapt: declaraţia martorului R.A.L., din faţa instanţei de judecată, care a afirmat că nu a văzut incidentul, întrucât tocmai în acel moment îşi scăpase telefonul, întrucât este în evidentă contradicţie cu declaraţiile date de acelaşi martor în cursul urmăririi penale, apreciindu-se că justificarea oferită de către martor, respectiv că a fost influenţat în cadrul audierii de la Parchet, nu poate fi primită de instanţă, neexistând nicio probă în acest sens; declaraţiile martorei B.G. din faza de urmărire penală, în care aceasta a arătat că, aflându-se la o distanţă de aproximativ 50 - 60 de metri faţă de locul desfăşurării evenimentelor, a observat doar momentul în care inculpatul B.C. a ridicat sabia deasupra capului şi cum s-a pulverizat spray (24 august 2011) şi că se afla la o distanţă de aproximativ 30 - 40 de metri, şi că a observat cum un tânăr, având în mână o sabie sau un cuţit, s-a îndreptat către un alt grup de tineri. Tânărul a încercat să lovească pe un alt tânăr în cap, ridicând cuţitul sau sabia, însă nu a reuşit, fiindu-i pulverizat în faţă spray lacrimogen (24 iulie 2011), întrucât faţă de distanţa la care se afla, nu a avut posibilitatea reală de a percepe derularea evenimentelor, care a avut loc, de altfel, într-o succesiune foarte rapidă.
În ceea ce priveşte declaraţiile din 24 iulie 2011 ale martorilor Ş.C., B.B., R.L. şi ale părţii vătămate B.Ş. - care ar lăsa impresia unei singure lovituri din partea inculpatului B.C., acestea au fost înlăturate, întrucât sunt contrazise de restul materialului probatoriu administrat în cauză, astfel cum a fost anterior prezentat.
Tribunalul a arătat că indicarea doar a unei lovituri ca aplicată de inculpatul B.C. a fost determinată, cel mai probabil, de derularea foarte rapidă a evenimentelor şi de luarea depoziţiilor la un moment în care evenimentele nu se sedimentaseră în percepţia persoanelor anterior indicate. De altfel, chiar în cursul aceleiaşi zile, martorul R.L. a învederat existenţa a două lovituri, detaliind ulterior desfăşurarea evenimentelor, cu prilejul declaraţiei dată în faţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui la o lună de la momentul săvârşirii faptelor de către inculpat, situaţia fiind asemănătoare şi în cazul depoziţiei părţii vătămate B.Ş.
Tribunalul a constatat că nici depoziţiile martorului B.B. nu creează instanţei convingerea că a perceput evenimentele în integralitatea lor, iar, raportat la momentul săvârşirii faptelor, martorul a oferit din ce în ce mai puţine detalii referitor la evenimente. De asemenea, s-a constatat că martorii B.G. şi N.S.G. nu au perceput, în mod direct, evenimentul în care au fost implicaţi inculpatul B.C., partea vătămată B.Ş. şi martorul R.L. decât în partea finală a acestuia, respectiv când B.C., aflat la pământ, a fost lovit.
Referitor la poziţia procesuală a inculpatului, în faza de urmărire penală, iniţial, B.C. a reclamat faptul că a fost lovit de persoane din anturajul părţii vătămate B.Ş. şi al martorului R.L., că i s-a pulverizat în faţă un spray lacrimogen, însă nu a avut asupra sa niciun obiect tăietor, de tipul sabiei, care a fost, ulterior, predată organelor de poliţie şi nici nu a lovit pe nimeni cu vreun astfel de obiect, recunoscând doar prezenţa unui box, a unei cozi de topor şi a unei bâte de baseball.
În declaraţia din data de 26 septembrie 2011, în faza urmăririi penale, inculpatul B.C. a revenit asupra declaraţiei iniţiale şi a arătat că a luat din partea dreapta faţă a maşinii o sabie, îndreptându-se către grupul de persoane în care se afla şi R.L., că este posibil să fi lovit cu această sabie pe partea vătămată B.Ş., însă, nu îşi aminteşte exact modalitatea concretă în care s-au desfăşurat evenimentele în seara respectivă. De asemenea, inculpatul a învederat şi că pe drumul dinspre Galaţi către Bârlad a observat că în maşină se aflau o sabie şi un box.
În faţa instanţei de judecată, inculpatul a solicitat judecarea în baza procedurii speciale, reglementată de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. (1968), cerere respinsă de instanţa de judecată cu motivarea că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor, astfel cum sunt descrise în actul de sesizare a instanţei. Inculpatul a susţinut, în faza de judecată, că s-a îndreptat spre grupul de persoane din care făceau parte atât R.L., cât şi B.Ş., şi că a lovit cu sabia înspre acest grup, fără a viza vreo persoană anume.
S-a apreciat că varianta inculpatului privind existenţa doar a unei singure lovituri cu sabia, îndreptată către R.L. şi parată de B.Ş., este infirmată însă de materialul probatoriu administrat în cauză, în realitate inculpatul lovind de două ori cu sabia şi vizând atât extremitatea cefalică a martorului R.L. (lovitură care nu şi-a atins ţinta, ca urmare a reacţiei rapide a părţii vătămate B.Ş., care l-a trântit la pământ pe martor), cât şi a părţii vătămate B.Ş. pentru cea de-a doua lovitură.
În drept, s-a apreciat că faptele inculpatului B.C. de a lovi cu o sabie înspre capul părţii vătămate B.Ş., cu intenţia de a îi produce leziuni care să cauzeze decesul, precum şi portul unei săbii, într-un loc public, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), şi de port fără drept de armă albă, prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, modificată şi republicată, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. (1969).
S-a arătat că, chiar dacă leziunea produsă părţii vătămate B.Ş. nu a pus în primejdie viaţa acesteia, încadrarea juridică a faptei este cea de tentativă la infracţiunea de omor calificat, ca urmare a obiectului vulnerant folosit de inculpat (o sabie, cu o lungime totală de 55 de cm, cu lungimea lamei de 40 de cm şi lăţimea lamei de 4 centimetri) - obiect care este capabil să suprime viaţa unei persoane, a zonei vizate (capul părţii vătămate), executarea a două lovituri, într-un interval de timp extrem de scurt, către zone vitale a două persoane diferite, toate aceste elemente conducând către intenţia inculpatului de a suprima viaţa părţii vătămate şi nu doar de a îi produce leziuni.
Împrejurarea că partea vătămată a reacţionat prompt la agresiune, ca urmare a pregătirii sale (agent de pază, antrenat pentru înfruntarea unor situaţii asemănătoare) şi a faptului că nu era sub influenţa băuturilor alcoolice, spre deosebire de inculpat, a întărit convingerea instanţei că încadrarea juridică a faptei comisă în dauna părţii vătămate B.Ş. este de tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969). Partea vătămată şi-a salvat nu numai viaţa, ci şi braţul stâng, întrucât a blocat lovitura în faza ei incipientă, când nu apucase să prindă suficientă forţă pentru a cauza leziuni mai grave. Or, acest lucru nu înseamnă însă că lovitura aplicată nu a fost una de intensitate deosebită.
S-a constatat că prima lovitură îndreptată către R.L. nu şi-a atins ţinta, pentru că partea vătămată B.Ş. a reacţionat foarte repede şi l-a trântit la pământ pe martor. Or, atâta timp cât inculpatul a ridicat sabia deasupra capului şi a început acţiunea de lovire, este foarte clar că nu putea viza o altă zonă decât cea a extremităţii cefalice a martorului R.. Dacă inculpatul ar fi intenţionat, de exemplu, să îl lovească pe martor în zona membrelor, ar fi ales o altă modalitate de acţiune.
S-a arătat că fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, indiferent dacă, potrivit actelor medico-legale, leziunile traumatice au pus sau nu în primejdie viaţa victimei, întrucât existenţa tentativei la infracţiunea de omor nu este condiţionată de punerea în primejdie a vieţii. Noţiunea de punere în primejdie a vieţii, utilizată în actele medico-legale, priveşte aspectele medicale, în timp ce tentativa la infracţiunea de omor, aspectele juridice.
Deşi cele două lovituri de sabie au fost îndreptate împotriva a două persoane diferite, luând în considerare faptul că urmărirea penală, în integralitatea ei, s-a desfăşurat doar raportat la partea vătămată B.Ş., intenţia procurorului, concretizată în actul de sesizare a instanţei, fiind de a trimite în judecată pe inculpatul B.C. doar în privinţa acestei fapte, şi ţinând cont şi de dispoziţiile art. 317 C. proc. pen. (1968), Tribunalul s-a limitat la a considera corectă încadrarea juridică a faptei săvârşită de B.C. împotriva lui B.Ş.
Faţă de toate considerentele expuse anterior, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a respins ca nefondată cererea formulată de inculpatul B.C., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. (1969) în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. (1969).
În ceea ce priveşte apărarea inculpatului că sabia nu îi aparţinea, Tribunalul a arătat că pentru existenţa infracţiunii de port fără drept de armă albă prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 nu este necesar ca arma albă să fie proprietatea inculpatului.
Reţinând vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor sus-menţionate, instanţa l-a condamnat la câte o pedeapsă cu închisoarea în limitele prevăzute de textul incriminator, la alegerea şi individualizarea pedepselor avându-se în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), limitele pedepsei prevăzute de 175 C. pen. (1969), reduse conform art. 20 C. pen. (1969) (închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi), şi de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991- respectiv închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, gradul concret de pericol social al acestora, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Astfel, tribunalul a reţinut în favoarea inculpatului B.C. .Cristian circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b) - în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C.pen, (1969) raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969) (ca urmare a achitării integrale a pretenţiilor părţii civile B.Ş. în cuantum de 50.000 lei, încă din cursul urmăririi penal) şi de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) - în privinţa ambelor infracţiuni (având în vedere vârsta inculpatului, faptul că s-a prezentat la termenele fixate de către instanţa de judecată, relaţiile actuale existente între inculpat şi partea vătămată, care s-au împăcat) şi, ca efect al reţinerii acestora, făcând aplicarea şi a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. (1969) (în ceea ce priveşte infracţiunea de port fără drept de armă albă) şi art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) (în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de omor calificat), a coborât pedepsele sub minimul special prevăzut de lege pentru faptele comise.
Tribunalul a apreciat că doar executarea pedepsei în regim de detenţie este de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen. (1969), fiind respectat şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte, în acest sens având în vedere împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor (în public, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, prin folosirea unei săbii), gradul de pericol social al acestora, atitudinea nesinceră manifestată de inculpat pe parcursul desfăşurării procesului penal (aspect care face dovada faptului că nu a conştientizat gravitatea acţiunilor sale), urmările care s-ar fi putut produce - respectiv moartea a două persoane, faptul că nu se află la prima întâlnire cu legea penală.
Totodată, s-a reţinut că inculpatul B.C. a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă rezultantă de 2 ani de închisoare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. (1969), pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. (1969), dar şi pentru săvârşirea unei infracţiuni de violenţă, respectiv infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. (1969). S-a arătat că, deşi este adevărat s-a împlinit termenul de reabilitare de drept cu privire la această condamnare aplicată inculpatului B.C., această împrejurare prezintă importanţă pentru că reflectă periculozitatea pe care o prezintă inculpatul, apetenţa acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor de violenţă.
Faţă de reţinerea circumstanţelor atenuante în privinţa inculpatului în prezenta cauză şi raportat la dispoziţiile art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), instanţa nu a aplicat inculpatului nicio pedeapsă complementară, însă raportat la cauza Hirst contra Marii Britanii şi în baza prevederilor art. 71 C. pen. (1969) privind pedeapsa accesorie, a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi anume dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective, precum şi a dreptului prevăzut la litera b) acela de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, faţă de soluţia de condamnare instanţa considerându-l nedemn de exercitarea acestor drepturi.
Constatând incidenţa art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.C. a sabiei cu inscripţia AK-47 CCCP, corp delict folosit la comiterea infracţiunii, aflat la Camera de corpuri delicte a instanţei şi înregistrat la poziţia nr. 40/2012 din Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Vaslui.
Sub aspectul laturii civile, a luat act că inculpatul B.C. a achitat părţii civile B.Ş., în cursul urmăririi penale, suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale şi a constatat că partea vătămată B.Ş. nu a mai formulat alte pretenţii civile în cursul judecăţii.
În baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. (1968), coroborat cu art. 998 şi urm. C. civ., constatând întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, a obligat pe inculpatul B.C. la plata sumei de 24,63 lei cu.titlu de despăgubiri materiale către partea civilă Spitalul Municipal de Urgenţă "E.B." din Bârlad.
Constatând culpa procesuală a inculpatului, în baza art. 189 şi art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a obligat pe inculpatul B.C. la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care suma de 63 lei reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale nr. 193/E din 14 septembrie 2011 efectuată în cursul urmăririi penale de către s-a dispus a fi avansată din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.
În termen legal, hotărârea a fost apelată de inculpatul B.C., arătându-se că urmărirea penală este nelegală întrucât nu a fost făcută de procuror; că nu s-a efectuat expertiză psihiatrică în condiţiile art. 117 alin. (1) C. proc. pen. (1968); că nu există un proces verbal de sesizare din oficiu, respectiv a unui procuror, în condiţiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen. (1968), ori de organul de cercetare penală; că începerea urmăririi penale s-a făcut nelegal; că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului; că plângerea părţii vătămate nu a fost făcută pentru tentativă de omor; că s-a întocmit un proces verbal în care s-a consemnat că este cercetat pentru o faptă de lovire şi în acest context a dat declaraţie; că abia în luna septembrie 2011 i s-a adus la cunoştinţă că este cercetat pentru o faptă de tentativă de omor; că actele de urmărire penală efectuate până la acea dată sunt lovite de nulitate; că s-au efectuat acte procedurale în faza actelor premergătoare şi ca atare probele administrate anterior datei de 24 august 2011 nu pot constitui mijloace de probă; că întreaga urmărire penală trebuia efectuată de procuror, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 213 C. proc. pen. (1968); că urmărirea penală şi sesizarea instanţei s-a făcut nelegal; că în mod greşit s-a reţinut existenţa faptei de port fără drept de armă albă; că anterior incidentului inculpatul nu a avut asupra lui o sabie; că faţă de probele administrate ilegal, greşit s-a dispus condamnarea inculpatului; că situaţia de fapt reţinută de instanţă este contrazisă de probele administrate; că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca victime două persoane, încălcându-se astfel disp. art. 317 C. proc. pen.; că instanţa a depăşit limitele investirii prin acrul de inculpare.
Prin Decizia penală nr. 169 din 15 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.C. împotriva Sentinţei penale nr. 41 din 20 februarie 2013 a Tribunalului Vaslui, care a fost menţinută, fiind obligat apelantul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de prim control judiciar a arătat că Tribunalul a reţinut o situaţie de fapt conformă cu probele administrate, a interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză şi a aplicat o pedeapsă individualizată cu luarea în consideraţie a tuturor criteriilor generale enumerate la art. 72 C. pen. (1969).
S-a arătat că faţă de fapta reţinută în sarcina inculpatului, tentativă de omor calificat, în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 117 alin. (1) C. proc. pen. (1968), expertiza psihiatrică fiind obligatorie numai în cazul faptelor de omor deosebit de grav.
Totodată, s-a constatat că actele întocmite de organele de cercetare penală în data de 24 iulie 2011, au avut la bază denunţul formulat de numitul P.F., procesele verbale întocmite ca urmare a acestui denunţ, declaraţia şi plângerea părţii vătămate, declaraţia inculpatului, s-au făcut în aplicarea dispoziţiilor art. 213 C. proc. pen. (1968), dispoziţii care obligă organele de urmărire penală la efectuarea acelor ce nu suferă amânare, chiar dacă urmărirea penală se efectuează de procuror. După înaintarea acestor acte la procuror, la data de 24 august 2011, s-a întocmit proces verbal de consemnare a plângerii părţii vătămate, s-a dispus prin rezoluţie începerea urmăririi penale şi s-au administrat probe în faza de urmărire penală, respectiv declaraţia părţii vătămate B.Ş., planşele foto, expertiza medico-legală, declaraţia inculpatului, declaraţie prin care recunoaşte fapta, declaraţiile martorilor R.A.L., B.G., N.S.G., B.G., B.B., înscrisuri, probe care au stat la baza întocmirii rechizitoriului şi sesizării instanţei de judecată.
S-a apreciat că nu are relevanţă dacă partea vătămată a făcut, ori nu, referire în plângere la încadrarea juridică a faptei, în plângere a fost descrisă fapta aşa cum a perceput-o partea vătămată.
În condiţiile în care probele s-au administrat după începerea urmăririi penale, la data de 24 august 2011, s-a arătat că nu se poate reţine că probele administrate până în luna septembrie 2011 sunt lovite de nulitate.
Din probe a rezultat că inculpatul deţinea o sabie în maşină, însuşi acesta prin declaraţia dată în cursul procesului penal recunoscând că a lovit cu aceasta.
Totodată, s-a constatat că probele administrate în cursul urmăririi penale şi a judecăţii au fost legal administrate, din coroborarea lor rezultând existenţa faptelor şi vinovăţia inculpatului.
S-a mai arătat că prima instanţă a reţinut doar ca aspect, că ar fi fost incidente dispoziţiile art. 176 lit. b) C. pen. (1969), dar nu a luat în consideraţie această încadrare juridică, având în vedere că urmărirea penală s-a făcut doar în raport de partea vătămată B.Ş.
Pentru aceste motive, în lipsa unor aspecte de fapt sau de drept ce ar putea fi luate în consideraţie din oficiu, în baza art. 379 lit. b) C. proc. pen. (1968), apelul declarat de inculpatul B.C. a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.C., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 179 C. proc. pen. (1968) şi solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat din tentativă la infracţiunea de omor în infracţiunea de loviri sau alte violenţe, întrucât nu a existat intenţia de a suprima viaţa unei persoane, sens în care s-a făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză, arătându-se că evaluarea acestuia nu a fost realizată în mod corespunzător de instanţele de judecată. De asemenea, în raport de declaraţia părţii vătămate s-a apreciat că se impune încetarea procesului penal în baza art. 16 lit. g) C. proc. pen.
Totodată, s-a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile în conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. pen., apreciind că în noua lege fapta trebuie încadrată în dispoziţiile art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. ca urmare a dezincriminării agravantei prevăzute de art. 175 lit. i) C. pen. (1969), iar pedeapsa trebuie reindividualizată în raport de condiţiile concrete în care a avut loc fapta, persoana inculpatului şi ansamblul probator administrat în cauză, impunându-se suspendarea executării acesteia.
Aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. s-a solicitat şi cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că în noua reglementare este incriminată de dispoziţiile art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen. însă, şi cu privire la această faptă s-a apreciat că nu s-a dovedit existenţa laturii obiective a infracţiunii, respectiv portul sabiei, considerându-se că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. (1968).
Examinând recursul declarat de inculpatul B.C., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat însă doar în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 15 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus menţionat.
1. Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. (1968) stabileşte în alineatul 2 că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. (1968).
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. (1968) prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.
În ce priveşte cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi pct. 172 C. proc. pen. (1968), invocate de recurentul inculpat în cuprinsul cererilor scrise depuse de apărători, se constată că acestea au fost menţinute şi nu au suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că doar apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a depus în termenul legal motivele de recurs (în care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. 1968), apărătorii aleşi motivând calea de atac după primul termen de judecată acordat în cauză (13 martie 2014), respectiv la 2 şi 9 mai 2014, situaţie în care, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. (1968), precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 nu va proceda la analizarea criticilor circumscrise de aceştia cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. (1968). Totuşi, Înalta Curte nu poate să nu observe că prin susţinerile vizând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor, se tinde către modificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele inferioare, situaţie care oricum nu poate fi încadrată în cazul de casare invocat, putând fi analizată, anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, doar în ipoteza unei grave erori de fapt, prin prisma motivului prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. (1968), care însă a fost abrogat.
Prealabil verificării temeiniciei celorlalte susţineri, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menţionat, având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. (1968) prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel, se observă că prin acest act normativ s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deşi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 172 al textului de lege menţionat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greşita aplicare a normei de incriminare, din punct de vedere al corespondenţei dintre aceasta şi situaţia de fapt stabilită de instanţele inferioare.
Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs şi poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), cu condiţia, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanţa de ultim control judiciar aşa cum au fost stabilite în mod suveran de instanţele de fond, examinarea situaţiei de fapt deja reţinută în cauză (constatarea existenţei sau inexistenţei faptei, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt) şi eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecăţii în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013.
Invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat B.C. a susţinut, în esenţă, că analiza probelor de la dosar conduce la concluzia că fapta nu a fost comisă cu intenţia prevăzută de lege pentru existenţa tentativei la infracţiunea de omor. în sprijinul acestei afirmaţii s-a făcut trimitere la concluziile raportului medico-legal, certificatului medico-legal şi la o parte din declaraţiile luate pe parcursul soluţionării cauzei.
Or, prin aceste susţineri făcute în cuprinsul motivelor de recurs, prin care se contestă o parte din probele administrate în cauză, se tinde, în realitate, la modificarea situaţiei de fapt reţinută de Tribunal şi Curtea de apel, recurentul încercând, practic, să acrediteze ideea că, întrucât activitatea sa a fost îndreptată împotriva unei alte persoane, vinovăţia trebuie raportată numai cu privire la aceasta nu şi în ceea ce o priveşte pe partea vătămată, în raport cu care sunt întrunite doar elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe, aspecte care nu se încadrează, însă, în cazul de casare menţionat, putând fi circumscrise eventual motivului de recurs de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare al Legii nr. 2/2013. Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, situaţie în care criticile formulate de recurent nu mai pot face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum sunt cele invocate de inculpat.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare, respectiv, într-un loc public, inculpatul B.C. a lovit cu o sabie (obiect capabil să suprime viaţa unei persoane) înspre capul părţii vătămate B.Ş. (zonă vitală), cu intenţia de a produce leziuni care să cauzeze decesul, încadrarea juridică a faptei este corectă, pentru reţinerea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), pentru existenţa acesteia nefiind necesar ca leziunile produse să pună în primejdie viaţa victimei.
În ceea ce priveşte susţinerile apărării în sensul reindividualizării pedepsei sau a modalităţii de executare a acesteia în raportat de condiţiile concrete în care a avut loc fapta, persoana inculpatului, ansamblul probelor administrate în cauză, se constată că acestea se puteau circumscrie cel mult cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (1968), care în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968) poate fi invocat din oficiu. însă, ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, aceste susţineri nu mai pot forma obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuţie conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce ţin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancţiunilor penale stabilite şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de ultim control judiciar.
3. Înalta Curte constată, însă, că recursul inculpatului B.C. este întemeiat în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 4 C. pen. cu referire la infracţiunea de port fără drept de armă albă, prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, aspecte ce pot fi analizate din oficiu (potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. 1968) prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. (1968), în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Reglementând o situaţie derogatorie de la principiul activităţii legii penale, art. 4 C. pen. stabileşte că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., prevederile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.
Verificând hotărârea atacată se constată că în sarcina inculpatului B.C. s-a reţinut şi infracţiunea de port fără drept de armă albă, prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, modificată şi republicată, constând în aceea că a purtat, fără drept, o sabie într-un loc public, respectiv peste dram de o discotecă unde erau parcate maşinile, de faţă fiind mai multe persoane.
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă, fapta de a purta, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum şi folosirea în asemenea locuri sau împrejurări a armelor cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru şocuri electrice.
În noua reglementare, infracţiunea de port fără drept de arme albe a fost în continuare incriminată în cuprinsul art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen. sub denumirea de port fără drept de obiecte periculoase, însă a suferit modificări sub aspectul conţinutului constitutiv. Astfel, constituie infracţiune "fapta de a purta fără drept, la adunări publice, manifestări cultural sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire".
Se observă că în ambele codificări locul de săvârşire a faptei reprezintă o condiţie esenţială, de îndeplinirea căreia depinde chiar existenţa infracţiunii, însă, spre deosebire de vechea reglementare în care noţiunea de loc al săvârşirii faptei avea accepţiunea dată de dispoziţiile art. 152 C. pen. (1969), actualul legiuitor a înţeles să restrângă sfera locaţiilor în care portul de arme albe constituie infracţiune la acele locuri în care, datorită scopului şi activităţilor desfăşurate, de obicei se află un număr mare de persoane, respectiv adunări publice, manifestări cultural sportive, locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau mijloace de transport în comun.
În acest context, având în vedere că din situaţia de fapt reţinută a rezultat că purtarea sabiei a avut loc într-o parcare şi nu în discotecă, doar aceasta din urmă fiind o locaţie expres prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen. ca şi condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii, respectiv un loc special amenajat şi autorizat pentru distracţie, Înalta Curte constată că fapta pentru care inculpatul B.C. a fost condamnat în primă instanţă, soluţie menţinută în apel, a fost dezincriminată, motiv pentru care se impune aplicarea art. 4 C. pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2012 şi achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968) pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.
4. Examinând recursul formulat din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, prin care s-a constatat că respectivele dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte, realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, C. pen. anterior, acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul B.C.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele inferioare pentru comiterea, în forma tentativei, a infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi. În noua reglementare, respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanţial al săvârşirii faptei în public nu se mai regăseşte în conţinutul infracţiunii de omor calificat, situaţie în care fapta comisă de recurent ar trebui încadrată ca tentativă la infracţiunea de omor simplu, prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen., pedepsită de noua lege cu închisoarea de la 5 ani la 10 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pe de altă parte, se observă că vechea reglementare este mai favorabilă în ceea ce priveşte consecinţele juridice ale reţinerii circumstanţelor atenuante. Astfel, se constată că inculpatului i s-au reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), care nu se mai regăsesc în cuprinsul art. 75 C. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 şi, deşi în noua reglementare s-a menţinut obligativitatea reducerii pedepsei când există asemenea circumstanţe [având în vedere că i s-au reţinut şi dispoziţiile art. 74 lit. b) C. pen. 1969], sistemul acestei reduceri a fost reconsiderat, în sensul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită să reduc cu o treime, spre deosebire de C. pen. anterior în care, pedeapsa principală se reducea sub minimul special, dar nu mai jos de o anumită limită care varia în raport de gravitatea în abstract a infracţiunii.
În acest context, se observă că judecătorul fondului a aplicat inculpatului pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, egală cu minimul special rezultat ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (2) C. pen. (1969). însă, în situaţia în care, în cauză, fapta inculpatului ar fi reîncadrată în noile texte de incriminare, iar pedeapsa adaptată în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării efectelor circumstanţelor atenuante, respectiv art. 76. alin. (1) C. pen., la o pedeapsă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite prin hotărârile instanţelor inferioare în temeiul legii penale anterioare, respectiv la 3 ani şi 4 luni închisoare.
Aşadar, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului inculpat, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru aceasta este reglementarea anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării recursului.
Ca urmare, doar sub aspectul aplicării legii penale de dezincriminare, în temeiul art. 4 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva Deciziei penale nr. 169 din 15 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va casa în parte decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 41 din 20 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Vaslui.şi, rejudecând, va descontopi pedepsele aplicate inculpatului pe care le repune în individualitatea lor.
Va face aplicarea art. 4 C. pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2012 şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968) va achita pe inculpatul B.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.
Va menţine pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. b) şi 2 C. pen. (1969) şi art. 76 alin. (2) C.pen, (1969), modalitatea de executare a acesteia în regim de detenţie, precum şi celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva Deciziei penale nr. 169 din 15 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează în parte decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 41 din 20 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Vaslui şi rejudecând:
Descontopeşte pedepsele aplicate inculpatului pe care le repune în individualitatea lor.
Face aplicarea art. 4 C. pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2012 şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. (1968) achită pe inculpatul B.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.
Menţine pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. b) şi 2 C. pen. (1969) şi art. 76 alin. (2) C. pen. (1969), precum şi modalitatea de executare a acesteia în regim de detenţie.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2244/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de minori... | ICCJ. Decizia nr. 2446/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... → |
|---|
