ICCJ. Decizia nr. 233/2014. Penal. înşelăciunea (art.244 NCP). Contestaţie în anulare - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 233/A/2014
Dosar nr. 277/46/2014
Şedinţa publică din 4 septembrie 2014
Asupra apelului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 276/A din 19 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă cererea de suspendare a executării Sentinţei penale nr. 175 din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea definitivă prin Decizia penală nr. 190/A din 07 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 7533/90/2012, formulată de contestatorul R.C.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de condamnatul R.C., împotriva Deciziei penale nr. 190 din 07 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 7533/90/2012 şi a fost obligat contestatorul la 200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel curtea de apel a reţinut că la data de 09 aprilie 2014, a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.C. împotriva deciziei penale nr. 190/A din 07 aprilie 2014, solicitând anularea acestei decizii, pe motiv că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 426 alin. (1) pct. a) şi b) C. proc. pen., precum şi suspendarea executării hotărârii contestate, până la soluţionarea cauzei.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus înlăturarea încetării procesului penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, întrucât în cauză intervenise prescripţia răspunderii penale, prin împlinirea termenului prescripţiei speciale, în luna septembrie 2012.
Un alt motiv invocat a fost cel prevăzut de art. 425 pct. a) C. proc. pen., susţinându-se că instanţa de apel a apreciat procedura legală cu ambele părţi vătămate, deşi acestea nu erau legal citate pentru termenul din data de 07 aprilie 2014.
Examinând actele dosarului, instanţa a reţinut că prin Decizia penală nr. 190/A din data de 07 aprilie 2014, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea împotriva Sentinţei penale nr. 175 din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea. A fost desfiinţată în parte sentinţa şi, în rejudecare, s-a înlăturat dispoziţia de achitare a inculpatului R.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) din vechiul C. pen. şi de încetare a procesului penal, pentru infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934. A fost înlăturată schimbarea de încadrare juridică efectuată de prima instanţă, cât şi condamnarea inculpatului. S-au aplicat dispoziţiile art. 4 din N.C.P., constatându-se dezincriminată înşelăciunea prevăzută de art. 215 alin. (4) şi (5) C. pen. anterior.
În baza art. 215 alin. (1) şi (3) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., a fost condamnat inculpatul la 2 ani închisoare, ce se va executa prin privare de libertate, conform art. 57 C. pen. vechi, înlăturându-se aplicarea art. 861 şi următoarele C. pen. vechi, cu toate consecinţele.
A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile A.G.D.G.G. suma de 20.025 euro.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul R.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Contestatorul R.C., condamnat definitiv, şi-a întemeiat cererea pendinte pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., potrivit cărora împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Aflat în stare de deţinere, contestatorul a fost prezent şi asistat de apărătorii săi aleşi, care au susţinut contestaţia, atât în ceea ce priveşte admisibilitatea acesteia, în conformitate cu art. 431 C. proc. pen., cât şi cu privire la temeinicie.
Curtea de apel, analizând cererea cu a cărei soluţionare a fost legal învestită, având ca temei legal dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., mai sus-citate, a reţinut că în Dosarul nr. 7533/90/2012 al Curţii de Apel Piteşti, finalizat prin pronunţarea deciziei contestate, inculpatul R.C. a fost legal citat, iar pentru acesta a răspuns avocatul său ales, care a susţinut apelul declarat de inculpat şi a formulat concluzii cu privire la apelul parchetului (fila 34 dosar, reprezentând practicaua deciziei). Întrucât a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă A.G.D.G.G. de către prima instanţă, curtea a apreciat că, deşi dovada de citare a acestei părţi nu fusese restituită la dosar, interesele legitime ale părţii respective nu erau prejudiciate prin judecarea apelurilor, mai ales că ea nu declarase apel.
S-a arătat că motivul de contestaţie relativ la nelegala citare a unei părţi în proces a fost prevăzut chiar în favoarea celui care, nefiind legal citat, nu a putut avea cunoştinţă de proces şi, drept urmare, nu s-a putut prezenta pentru a-şi face apărările corespunzătoare ori, deşi legal citat, nu s-a putut prezenta din motive mai presus de voinţa sa şi nici nu a putut să înştiinţeze instanţa despre aceasta imposibilitate de prezentare, pentru a se dispune amânarea judecării apelului la o altă dată.
Întrucât, în mod evident, nu aceasta este situaţia în speţă, contestatorul invocând nelegala citare a unei alte părţi din proces, s-a apreciat că solicitarea sa, de desfiinţare a hotărârii penale definitive pentru acest motiv, excede dispoziţiilor art. 426 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie invocat, vizând existenţa unei cauze de încetare a procesului penal pentru vreuna dintre infracţiunile sesizate, curtea a arătat că nici acesta nu este întemeiat, întrucât instanţa de apel a înlăturat dispoziţia primei instanţe, de schimbare a încadrării juridice dintr-o singură infracţiune de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în mai multe infracţiuni săvârşite în concurs real, printre care şi aceea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Referitor la susţinerea contestatorului în sensul că pentru această din urmă infracţiune, prevăzută de Legea cecului, era prescrisă răspunderea penală, curtea a arătat că instanţa de apel nu a pronunţat condamnarea pentru fapta prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, ci pentru infracţiunea de înşelăciune în formă agravată, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen.
Apreciind că, întrucât nu este incident în speţă niciunul dintre cazurile expres prevăzute de art. 426 lit. a)-i) C. proc. pen., în care se poate face contestaţie la executare, curtea de apel a pronunţat, în temeiul art. 431 C. proc. pen., o soluţie de respingere a acesteia.
Împotriva acestei decizii, la data de 8 iulie 2014, a declarat apel contestatorul R.C., arătând că judecarea contestaţiei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen., că nu au fost avute în vedere cauzele de stingere şi de micşorare a pedepselor şi nu a fost aplicată legea penală mai favorabilă.
În şedinţa publică din data de 4 septembrie 2014 reprezentantul Ministerului Public a invocat inadmisibilitatea apelului promovat de contestator, faţă de dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen.
Examinând cauza prin prisma susţinerilor reprezentantului Ministerului Public, înalta Curte apreciază apelul declarat de contestator ca fiind inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii ” . Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Din examinarea dispoziţiilor art. 408 C. proc. pen. se constată că doar sentinţele sunt susceptibile de reformare prin calea de atac a apelului, dacă nu se prevede altfel.
Totodată, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. cu referire la art. 551 şi art. 552 C. proc. pen., prevăd că decizia dată în contestaţia în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate în apel este definitivă.
În prezenta cauză, cererea introductivă de instanţă este reprezentată de contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.C. împotriva Deciziei penale nr. 190/A din 07 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7533/90/2012 ca instanţă de apel. Aşadar, raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, hotărârea prin care s-a respins această contestaţie în anulare este o decizie definitivă.
În aceste condiţii se constată că, contestatorul R.C. a declarat apel împotriva unei hotărâri definitive, investind cu soluţionarea acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi calea de atac promovată nu întruneşte cerinţele textelor de lege menţionate mai sus şi, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii apelului invocată de reprezentantul Ministerului Public este întemeiată, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a, va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.C. împotriva deciziei penale nr. 276/A din 19 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că apelantul se află în culpă procesuală, Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul R.C. împotriva Deciziei penale nr. 276/A din 19 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2425/2014. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 2411/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
