ICCJ. Decizia nr. 2470/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2470/2014
Dosar nr. 172/35/2014
Şedinţa Publică din 05 septembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 75/PI/2014, Curtea de Apel Oradea a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de condamnatul M.I.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel a reţinut:
Prin sentinţa penală nr. 10/P din 5 decembrie 2003 a acestei Curţi de Apel a fost condamnat inculpatul M.I., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. şi ped. de art. 248 C. pen. din 1969 cu referire la art. 1, art. 17 lit. d) şi art 18 din Legea nr. 78/2000, la o pedeapsă de 2 ani închisoare.
În baza art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat acelaşi inculpat pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, la care s-au adăugat un spor de 6 luni închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 C. pen. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
Sentinţa penală mai sus arătat a rămas definitivă în data de 12 octombrie 2004 prin Decizia penală nr. 5165/2004 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin adresa din 26 mai 2014 a Biroului de executări penale al Curţii de Apel Oradea s-a menţionat că, în baza sentinţei penale mai sus arătate, s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 10/2003 şi că acesta nu a fost pus în executare până în prezent, condamnatul sustrăgându-se de la executare, aşa cum rezultă din informările primite anual de la I.P.J. Bihor - S.I.C.
S-a mai arătat că, aşa cum rezultă din adresa din 8 iunie 2005 a I.P.J. Bihor, condamnatul a părăsit teritoriul României în data de 13 octombrie 2004, prin P.T.F. Barantău şi că, în data de 8 iunie 2005, prin adresa I.P.J. Bihor, s-a cerut instanţei, în temeiul art. 68 din Legea nr. 304/2004, să se dispună asupra formulării cererii de arestare provizorie în vederea extrădării condamnatului.
De asemenea, s-a menţionat că, în urma solicitării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din data de 29 octombrie 2008, s-au emis mandatul de urmărire internaţională şi arestare provizorie în vederea extrădării nr. 1/M.I. din 30 octombrie 2008 şi mandatul european de arestare nr. 2/M din 30 octombrie 2008, ambele fiind comunicate I.P.J. Bihor, Interpol şi Ministerului Justiţiei - Direcţia drept internaţional şi tratate.
Curtea a reţinut că prescripţia executării pedepsei este o cauză de stingere a executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre de condamnare definitivă, iar potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (1) C. pen. din 1969, efectul prescripţiei este limitat numai la pedeapsa principală, iar nu la pedepsele individuale, astfel cum a susţinut condamnatul prin contestaţia la executare formulată.
Potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, în cazul condamnatului, termenul de prescripţie a executării pedepsei de 5 ani şi 6 luni ce i-a fost aplicată, este de 10 ani şi 6 luni.
Cum hotărârea de condamnare a contestatorului la pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare a rămas definitivă în data de 12 octombrie 2004, termenul de prescripţie a executării pedepsei se împlineşte abia în luna aprilie a anului 2015, condiţii în care, în mod evident, contestaţia la executare formulată de condamnat este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte susţinerea condamnatului în sensul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 6, respectiv art. 4 C. pen., Curtea a constatat că şi acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 5165 din 14 aprilie 2004 Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penale al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen., cu privire la pedepsele individuale, iar în cea de-a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 C. pen. De asemenea, s-a stabilit că doar în cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim, în caz contrar pedeapsa rezultantă rămânând astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.
Contestatorul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art 248 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 1, art. 17 lit. d) şi art. 18 din Legea nr. 78/2000.
C. pen. din 1969 sancţiona, prin art 248, infracţiunea de abuz în serviciu cu o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în forma în vigoare la data condamnării contestatorului, maximul prevăzut de lege se majora cu 2 ani.
Contestatorul a fost condamnat pentru această infracţiune la o pedeapsă de 2 ani închisoare, condiţii în care pedeapsa aplicată se încadrează în limitele prevăzute de art. 248 C. pen. din 1969.
Infracţiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2), săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control era sancţionată de C. pen. din 1969 cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, atunci când fapta de dare de mită era comisă de o persoană care, potrivit legii, avea atribuţii de control, maximul se majora cu 2 ani.
Pentru comiterea acestei infracţiuni, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi, condiţii în care şi în acest penal.
Actualul C. pen. reglementează infracţiunea de abuz în serviciu prin art. 297 şi o pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, iar luarea de mită prin art. 289 şi o pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a fost comisă fapta.
Legea nr. 78/2000 a fost modificată, la rândul său, prin art. 79 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., art. 17 şi 18 fiind abrogate, iar art. 7 fiind modificat şi nemaifiind incident în ceea ce-l priveşte pe contestatorul condamnat.
În raport de cele mai sus arătate, reţinându-se că deşi la încadrarea juridică a celor două infracţiuni pentru care a fost condamnat contestatorul s-au reţinut agravantele prevăzute de art. 7, respectiv art. 17 lit. d) şi art. 18 din Legea nr. 78/2000, pedepsele ce i-au fost aplicate nu depăşesc maximul special prevăzut de C. pen. din 1969, nu se poate susţine că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 4 C. pen.
Chiar dacă s-ar accepta ideea unei parţiale dezincriminări, pedepsele prevăzute de legea actuală nefiind majorate în cazul funcţionarilor publici cu atribuţii de control, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, pedepsele ce i-au fost aplicate contestatorului nu au depăşit maximul special prevăzut de art 248, respectiv art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969, în cauză nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 4 din actualul C. pen.
De asemenea, Curtea a apreciat că nici dispoziţiile art. 6 C. pen. nu au fost incidente în cauză, pedepsele ce i-au fost aplicate contestatorului nedepăşind, în niciun caz, maximul special prevăzut de legea nouă.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat contestaţie condamnatul M.I., solicitând admiterea contestaţiei, constatarea intervenirii prescripţiei executării pedepsei şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen.
Examinând contestaţia formulată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (1) C. pen. anterior, efectul prescripţiei executării pedepsei este limitat numai la pedeapsa principală rezultantă, iar nu la pedepsele individuale.
De asemenea, instanţa de control judiciar constată că, prin sentinţa penală nr. 10/P din 05 decembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea, i-a fost aplicată condamnatului contestator pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 6 luni închisoare, astfel termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 10 ani şi 6 luni, termen ce se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv de la data de 12 octombrie 2004. Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte reţine că, termenul de prescripţie a executării pedepsei, în prezenta cauză, se împlineşte la data de 12 aprilie 2015.
Cu privire la cel de-al doilea motiv al contestaţiei, respectiv necesitatea aplicării dispozitiilor art. 6 C. pen., legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, Înalta Curte constată că nu se impune aplicarea acestora, întrucât în speţă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv de 2 ani închisoare, nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi . infracţiune.
Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia formulată de condamnatul M.I. împotriva sentinţei penale nr. 75/PI din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestaţia formulată de condamnatul M.I. împotriva sentinţei penale nr. 75/PI din 29 mai 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 05 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2158/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2478/2014. Penal. Omorul deosebit de grav... → |
|---|
