ICCJ. Decizia nr. 2608/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2608/2014

Dosar nr. 13681/118/2011

Şedinţa publică din 18 septembrie 2014

Asupra recursurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 551 din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 13681/118/2011, s-au hotărât următoarele:

1. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c), alin. (2) şi 76 lit. a) C. pen. condamna pe inculpata M.I., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. în referire la art. 66 C. pen. aplică inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale.

În baza art. 291 C. pen. cu art. 74 alin. (2) şi art. 76 lit. e) C. pen. condamna pe inculpata M.I. pentru uz de fals, la pedeapsa de 2 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. dispune contopirea pedepselor cu închisoare aplicate, în pedeapsa cea mai grea, astfel că inculpata va executa pedeapsa de 3 ani închisoare. Aplică inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a, lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

2. În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c), alin. (2) şi 76 lit. a) C. pen. condamnă pe inculpata C.T., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. în referire la art. 66 C. pen. aplică inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale.

În baza art. 290 C. pen., cu art. 74 alin. (2) şi 76 lit. e) C. pen. condamnă pe inculpata C.T. - pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată la pedeapsa de 2 luni închisoare .

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. dispune contopirea pedepselor cu închisoare aplicate, în pedeapsa cea mai grea, astfel că inculpata va executa pedeapsa de 3 ani închisoare. Aplică inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 1 an după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

Admite acţiunea civilă formulată de partea civilă SC V. România SA.

În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu aplicarea art. 998 şi urm. C. civ. obliga inculpatele în solidar la plata cu titlu de daune materiale a sumei de 142.936,35 CHF în echivalent RON la cursul valutar al Băncii Naţionale a României de la data efectuării plăţii către partea civilă SC V. România SA.

Va dispune anularea adeverinţei de venit emisă în fals în numele SC D. 2000 SRL Valu lui Traian, judeţul Constanţa.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. obligă inculpatele, fiecare la plata sumei de 950 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că Inculpata M.I. este în prezent angajată în calitate de consultant asigurări la A. Broker de asigurare, avea la data săvârşirii faptei vârsta de 33 ani.

În anul 2008 inculpata M.I. a fost angajată la I. Asigurări de viaţă iar până la data de 1 iulie 2008 a lucrat la SC D. 2000 SRL când acesteia i-a fost desfăcut contractul de muncă prin decizia nr. 1 din 1 iulie 2008

La I. asigurare de viaţă a lucrat, în anul 2008 şi inculpata C.T.

Aflate la acelaşi loc de muncă, inculpata C.T. a avut cunoştinţă despre demersurile pe care inculpata M.I. le-a făcut cu scopul achiziţionării unui apartament astfel încât inculpata C.T. a ştiut că inculpata M.I. s-a adresat mai multor unităţi bancare din Municipiul Constanţa pentru obţinerea unui credit bancar care să-i permită cumpărarea apartamentului.

Observând demersurile fără rezultat ale inculpatei M.I., inculpata C.T. s-a oferit să ajute să obţină creditul bancar şi i-a precizat că are o cunoştinţă, angajat la V. România SA.

Fără ca inculpata C.T. să-i indice numele vreunei persoane care să lucreze la V. România SA inculpata M.I. a acceptat propunerea propusă şi i-a adus inculpata C.T. trei înscrisuri eliberate de I. Asigurări de viaţă SA şi care atestau veniturile obţinute de M.I. din trei surse, respectiv: pensii facultative, pensiile obligatorii pilonul II şi comisionul de la asigurările de viaţă precum şi contractul de muncă pe care M.I. îl avusese încheiat cu SC D. 2000 SRL.

Referitor la acest din urmă înscris, inculpata M.I. nu mai trebuia sa aducă la cunoştinţa inculpatei C.T. faptul că nu mai lucra la SC D. 2000 SRL Constanţa, întrucât acest lucru era cunoscut de amândouă fiind colege de muncă.

Împreună cele doua inculpate s-au prezentat la V. România SA - Sucursala C. unde, în prezenţa unei funcţionare bancare inculpata M.I. a semnat mai multe documente care urmau să fie utilizate pentru întocmirea contractului de credit.

Astfel cum a rezultat din declaraţiile inculpatei M.I., aceasta a lăsat să se înţeleagă că inculpata C.T. şi funcţionara bancară se cunoşteau şi cu prilejul acelei deplasări la bancă inculpata M.I. a semnat şi adeverinţa de venit întocmită în numele SC D. 2000 SRL Constanţa de inculpata C.T. Conform înscrisului menţionat, inculpata M.I. ar fi fost angajată la data de 5 august 2008 la SC D. 2000 SRL Târguşor, judeţul Constanţa pe durată nedeterminată şi ar fi obţinut venituri cuprinse între 1158 RON şi 2104 RON, în perioada februarie - iulie .2008.

Alături de adeverinţa menţionată anterior, inculpatele M.I. şi C.T. au prezentat la V. România SA - Sucursala Constanţa 3, adeverinţa din 4 august 2008 eliberată de I. Asigurări de viaţă SA din conţinutul căreia a rezultat că inculpata M.I. a obţinut, în perioada ianuarie - iunie 2008, venituri cuprinse între 4.636 RON şi 7.734 RON.

Întreaga documentaţie depusă de inculpata M.I. la V. România SA - Sucursala C. a fost depusă de unitatea bancară la dosarul cauzei conform adresei din 27 octombrie 2010.

Pe baza înscrisurilor prezentate de inculpata M.I., s-a procedat la încheierea convenţiei de credit din 14 august 2008 între V. România SA - Sucursala C., în calitate de creditor şi inculpata M.I., în calitate de împrumutat, pentru suma de 160.000 CHF.

Acest împrumut a fost garantat cu apartamentul pe care inculpata l-a achiziţionat cu banii obţinuţi cu titlu de împrumut conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 august 2008 la B.N.P. O.N. din Constanţa.

La momentul achiziţionării apartamentului, imobilul a fost evaluat, cu o valoare de piaţă de 255.600 RON reprezentând 62.384 euro, echivalentul a 89.400 CHF.

Inculpata M.I. a achitat la V. România SA - Sucursala C. un număr de 16 rate în perioada 15 septembrie 2008 - 23 decembrie 2009.

Potrivit susţinerilor inculpatei datorită unui accident de circulaţie în urma căruia inculpata a fost o perioada imobilizată la pat inculpata M.I. nu a mai putut achita ratele stabilite de V. România SA - Sucursala C., iar unitatea bancară în cursul procedurii de reeşalonare a constatat că înscrisurile referitoare la cuantumul veniturilor prezentate de învinuită nu corespund realităţii, iar la data de 6 septembrie 2010 V. România SA a formulat plângere penală şi a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de inculpata M.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.

Cu ocazia verificărilor s-a stabilit că adeverinţa de venit întocmită olograf, în numele SC D. 2000 SRL Constanţa a fost contrafăcută întrucât SC D. 2000 SRL are sediul social în comuna Valu lui Traian, judeţul Constanţa iar nu în comuna Târguşor (informaţiile furnizate de Oficiul Registrului Comerţului Constanţa).

Martora P.A., în calitate de administrator la SC D. 2000 SRL precum şi martora C.M.V.S., au declarat organelor judiciare că nu au completat înscrisul folosit de inculpata M.I. la bancă şi nici nu l-au semnat.

Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată pentru stabilirea autorului scrisului manuscris care a completat rubricile adeverinţei de venit emise de SC D. 2000 SRL Constanţa a stabilit faptul că autorul scrisului a fost inculpata C.T.

S-a procedat la examinarea criminalistică a semnăturilor olografe depuse pe înscrisul intitulat adeverinţă de venit şi emis în numele SC D. 2000, la rubricile "semnătura preşedinte/director general" şi "semnătura director economic/financiar".

Conform constatării tehnico-ştiinţifice, s-a stabilit că semnăturile de la cele două rubrici, depuse pe înscrisul sub semnătură privată au fost executate de inculpata C.T. Prin acelaşi mijloc de probă s-a stabilit că impresiunea de ştampilă format rotund cu menţiunea "D. 2000 SRL" nu au fost executate cu ştampila societăţii comerciale pusă la dispoziţia organelor judiciare de martora P.A.

Referitor la adeverinţa din 4 august 2008 emisă în numele I. Asigurări de viaţă SA, unitatea emitentă nu a confirmat originalitatea înscrisului astfel cum rezultă din adresa din 31 august 2010. Au fost comunicate organelor de poliţie judiciară, veniturile obţinute de inculpata M.I. în anul 2008, conform adresei din 1 iulie 2011 şi a adeverinţei anexate.

Deşi conţinutul adeverinţei din 4 august 2008 nu corespunde adevărului, din punct de vedere grafoscopic nu s-a putut stabili autorul scrisului manuscris care completează rubricile "ziua, luna, anul (...)" existente în cuprisnul înscrisului menţionat.

Referitor la acest înscris, inculpata M.I. a menţionat că ar fi fost întocmit de inculpata C.T.

După obţinerea creditului de către inculpata M.I., pentru ajutorul pe care i l-a acordat, inculpata C.T. i-a solicitat acesteia 10 procente de valoarea creditului, astfel încât, aşa cum a declarat inculpata M.I., aceasta i-a înmânat inculpatei C.T., în două tranşe, suma totală de 9.800 euro.

Declaraţia martorei T.L.G., confirma susţinerea inculpatei M.I. cu privire la acestă sumă ce a fost solicitată de inculpata C.T. Rezulta astfel din declaraţia martorei că inculpata M.I. făcuse demersuri pentru obţinerea creditului la mai multe bănci iar în luna august era fericită pentru că se rezolvase această problemă. Personal inculpata i-a făcut cunoscut că fusese ajutată de o colega pe nume T. care era un intermediar care se ocupa cu obţinerea unor astfel de credite, având relaţii în cadrul băncilor, fapt ce a explicat obţinerea urgentă a creditului şi valoarea acestuia.

Conform declaraţiilor inculpatei M.I. şi ulterior în cursul cercetării judecătoreşti, inculpata C.T. s-a oferit să ajute să obţină creditul bancar şi i-a precizat că are o cunoştinţă, angajată la V. România SA.

Fără ca inculpata C.T. să-i indice numele vreunei persoane care să lucreze la V. România SA, inculpata M.I. a acceptat propunerea propusă şi i-a adus inculpatei C.T. trei înscrisuri eliberate de I. Asigurări de viaţă SA "care atestau veniturile obţinute de M.I. din trei surse, respectiv: pensiile facultative, pensiile obligatorii pilonul II şi comisionul de la asigurările de viaţă precum şi contractul de muncă pe care M.I. îl avusese încheiat cu SC D. 2000 SRL.

În cursul cercetării judecătoreşti inculpata a arătat că nu se consideră vinovată, nu a cunoscut activitatea infracţională desfăşurată de inculpata C.T. în urma căreia personal a obţinut împrumutul de la V. România arătând însă că dorea contactarea unui credit de la V. dar în paralel a depus documentaţie la Banca B. şi Banca R. şi ca aceeaşi documentaţie corectă a dat-o şi pentru V. inculpata C.T. care i-a spus că are cunoştinţe acolo.

La toate aceste bănci a depus adeverinţă I. cu veniturile realizate în ultimele 3 luni - nu-mi aduc aminte exact data eliberării, declaraţia 200 cu veniturile realizate din activităţi independente pe anul 2007, contractul de consultant asigurări.

Pentru V. a înmânat inculpata C.T. adeverinţă de la I. cu veniturile pe 3 luni, declaraţia 200 cu veniturile realizate din activităţi independente pe anul 2007, contractul de consultant asigurări şi adeverinţă de la SC D. 2000 care o prezentase Băncii B.P. şi care-i fusese returnată deoarece expirase, contractul de muncă de la SC D. şi decizia de încetare a contractului de muncă.

Însoţită de inculpata C.T. s-au prezentat la bancă, au depus aceste documente, după care împreună s-au prezentat cu evaluatorul iar la 2, 3 zile a fost anunţată de inculpata C.T. să se prezente împreună cu proprietarul apartamentului la V. pentru finalizarea actelor.

Inculpata a mai arătat că deşi nu a avut nici o înţelegere iniţială, după 2-3 zile de la ridicarea creditului inculpata C.T. i-a explicat că trebuie să dea 10% din această sumă pentru serviciul, respectiv urgentarea aprobării creditului, respectiv 9.800 euro, creditul fiind în sumă de 98.000 euro convertibilitatea francilor elveţieni acordaţi de bancă iar apartamentul costa 120.000 euro, din care achitase iniţial 22.000 euro avans, după care suma creditată a fost transferată direct către proprietar ea nemaiavând bani pentru a-i da inculpatei C.T.

A mai arătat inculpata că la circa o lună i-a înmânat inculpatei C.T. 5.000 euro şi diferenţa de 4.800 euro i-am dat-o fratelui inculpatei C.T. în faţa băncii.

Susţinerea inculpatei că abia cu ocazia cererii de reeşalonare a descoperit existenţa celor 2 adeverinţe false nu poate fi luată în discuţie, ambele inculpate acţionând conjugat pentru obţinerea creditului la aceea valoare pe care în mod normal nu l-ar fi putut obţine niciodată în raport de veniturile sale, în raport de vârstă, faptul că nu era căsătorită, că nu se luau în calcul realizările din activităţi independente şi cel mult s-ar fi încadrat la un credit de nevoi personale, la fel ca şi la alte bănci.

Susţinerea că la momentul efectuării actelor i-ar fi adus la cunoştinţă inculpatei C.T. că nu mai este angajată la SC D. şi i-ar fi dat în acest sens copie după decizie de încetarea contractului de muncă nu este susţinută de materialul probator. Nu există logică şi nici nu poate fi explicat un astfel de interes din partea inculpatei C.T. să falsifice înscrisurile din proprie iniţiativă să o însoţească pe inculpată în toate demersurile sale în schimbul procentului de 10% care cu siguranţă a fost transmis mai departe funcţionarului preocupat să elibereze credite la urgenţă.

Deşi inculpata a arătat că decizia de încetare a contractului de muncă i-a dat-o inculpatei C.T., dar a depus-o şi la director pentru reeşalonare, după ce am luat-o tot de la aceasta în ianuarie 2010.

A mai arătat că la celelalte bănci nu a depus decizia de încetare întrucât eu la momentul respectiv lucram încă la SC D.

Din verificările efectuate în înscrisurile ataşate, convenţia de credit din 14 august 2008 a fost încheiată sub supravegherea ofiţerului de credit sucursala C. numita C.C., iar pe dosarul creditului este menţionat numărul de telefon al inculpatei C.T. deşi beneficiarul este inculpata M.I.

Desfacerea contractului de muncă cu SC D. 2000 SRL s-a emis începând cu 1 iunie 2009 conform deciziei nr. 1 din 1 iulie 2009.

Din dosarul de executare rezultă că inculpata nu a dorit să colaboreze deşi i s-a propus restructurarea creditului.

Conform declaraţiei inculpatei C.T. aceasta a arătat că a auzit-o discutând despre un credit bancar, pe inculpata M.I. şi pentru că o interesa la acel moment un credit pentru sine, a însoţit-o la V. şi P. Bank.

A mai arătat că inculpata M.I. a sunat la SC D. să i se completeze o adeverinţă pentru a o prezenta la V. şi pentru că cei de acolo i-a spus să şi-o completeze singură, inculpata M.I. a rugat-o invocând scrisul său frumos să completeze adeverinţa.

A arătat că a completat după exemplarul pe care mi-l dăduse aceasta şi atâta timp cât era un act neştampilat, l-am completat, urmând să-l prezinte societăţii pentru ştampilă. A recunoscut că a semnat la o rubrică cu C.T. din obişnuinţă, semnând zilnic astfel de acte şi ştia că inculpata mai lucrează la o firmă, nu ştia numele, dar a văzut când a completat adeverinţa. A mai arătat că nu cunoaşte nimic în legătură cu adeverinţa în format electronic eliberată la 04 august 2008 de I. Asigurări de viaţă dar inculpata M.I. se încadra pentru că mai lucra şi în altă parte şi nu am verificat datele pe care le-a trecut în cuprinsul adeverinţei de salarizare de la SC D. pentru că nu aveam nici o calitate, dar la momentul respectiv nu s-a gândit la ce eventuale consecinţe ar avea această completare. A mai arătat că fratele său se cunoaşte cu administratorul SC D. pentru că fiecare se ocupă de înmatriculări şi asigurări.

Inculpata a mai arătat că nu a primit nici o sumă de bani de la M.I., aceasta a venit însoţită de administratorul SC D. la domiciliul său, când era operată şi i-a cerut să spună ce acte a depus şi să recunoască în faţa administratorului că oricum urmează să mergem la poliţie.

Deşi în primă fază la Poliţie fiind întrebată de cererea de credit, a arătat că nu a completat-o, nu am fost întrebată şi de adeverinţă, şi doar ulterior şi-a adus aminte că a completat-o. A mai arătat că la bancă cu M.I. a fost o singură dată când a fost semnată cererea de credit şi i s-a pus în vedere să mai aducă nişte documente şi am fost prezentă şi la evaluare.

Nu a putut explica cum s-a putut acorda un credit aşa mare într-un timp record, dar recunoaşte că nr. P1 este numărul său de telefon din perioada 2005 - 2009 şi deşi nu a dat datele sale de contact în cazul creditului inculpatului M.I. la inspectoarea de la V. România, nu poate explica de ce pe cererea de la V. apare şi numărul său de telefon.

Susţinerile inculpatei C.T. sunt infirmate de materialul probator, din declaraţiile martorului P.Al. rezultând că după ce organele de poliţie au început a face verificări cu privire la adeverinţa SC D. folosită pentru obţinerea creditului de către inculpata M.I., a mers la domiciliul inculpatei, acesta a recunoscut că luat credit dar a arătat că actele folosite la obţinerea creditului au fost făcute de inculpata C.T. şi l-a rugat să o însoţească la acea persoana pentru confirmare.

Împreună cu inculpata s-au deplasat la inculpata C.T. care nu a spus nimic în faţa reproşurilor inculpatei M.I. în legătură cu adeverinţele.

Din conţinutul expertizei contabile efectuate în cauza în cursul cercetării judecătoreşti rezultă că urmare a valorificării bunului imobil ipotecat în favoarea băncii, potrivit înscrisurilor din dosarul de executare, aceasta a încasat la data de 27 septembrie 2012 suma de 170.655,01 RON la cursul de schimb 1 CHF - 3,7750 RON, sumă ce a fost distribuită pe cheltuieli de executare, poliţă de asigurare, penalităţi credit îndoielnic, penalităţi comisioane îndoielnice, penalităţi îndoielnice, dobândă îndoielnice, comisioane îndoielnice, credit îndoielnic.

După aceasta distribuire, V. România SA a arătat că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 146.437 CHF, compusă din credit îndoielnic 145.136,46 CHF şi penalităţi credit îndoielnic în sumă de 1.300.58 CHF reprezentând echivalentul sumei de 548.933,74 RON, calculată la cursul Băncii Naţionale a României din data de 05 decembrie 2012.

Constatând că faptele există, constituie infracţiune şi au fost săvârşite de inculpate, la stabilirea şi aplicarea pedepsei instanţa a ţinut seama de criteriile generale şi obligatorii de individualizare prev. de art. 72 C. pen. respectiv dispoziţiile din Partea generală a C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile săvârşite de inculpate, gradul extrem de ridicat de pericol social al infracţiunii comise dat de modalitatea concretă de săvârşire, valoarea prejudiciului cauzat şi care a rămas în mare parte neacoperit, relaţiile sociale încălcate privind patrimoniul persoanei juridice.

Referitor la persoana inculpatelor, instanţa a reţinut că inculpata M.I. are vârsta de 33 de ani, are studii superioare şi lucrează în calitate de consultant asigurări la A. Broker de asigurare. Nu este cunoscută cu antecedente penale, provine dintr-o familie organizată. În mod constant a susţinut că este nevinovată, că nu a cunoscut de existenţa datelor nereale inserate de inculpata C.T.

Inculpata C.T. are vârsta de 33 de ani, are 12 clase şi şcoala postliceală, lucrează în calitate de consultant asigurări la I. Asigurări de viaţă SA, nu este cunoscută cu antecedente penale, provine dintr-o familie organizată.

În raport de faptul că inculpatele sunt tinere, aflate la primul conflict cu legea penală, care au desfăşurat activităţi utile din care se întreţin, aceste împrejurări au fost reţinute ca circumstanţe atenuante şi instanţa le-a dat eficienţa potrivit art. 76 C. pen.

În raport de modalitatea de săvârşire a faptei, de gravitatea acesteia, creşterea infracţionalităţii privind achiziţionarea de credite cu acte false, instanţa a apreciat că scopul preventiv educativ al pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită poate fi atins numai cu executarea pedepsei în regim de detenţie potrivit art. 57 C. pen.

Cu prilejul formulării plângerii penale, V. România SA a precizat că prin infracţiunile săvârşite a suferit un prejudiciu în sumă de 152.313,47 CHF.

Urmare a valorificării bunului imobil ipotecat în favoarea băncii, potrivit înscrisurilor din dosarul de executare, aceasta a încasat la data de 27 septembrie 2012 suma de 170.655,01 RON la cursul de schimb 1 CHF - 3,7750 RON, sumă ce a fost distribuită pe cheltuieli de executare, poliţă de asigurare, penalităţi credit îndoielnic, penalităţi comisioane îndoielnice, penalităţi îndoielnice, dobândă îndoielnice, comisioane îndoielnice, credit îndoielnic.

Deşi după aceasta distribuire, V. România SA a arătat că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 146.437 CHF, compusă din credit îndoielnic 145.136,46 CHF şi penalităţi credit îndoielnic în sumă de 1.300.58 CHF reprezentând echivalentul sumei de 548.933,74 RON, calculată la cursul Băncii Naţionale a României din data de 05 decembrie 2012. din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că valoarea prejudiciului la data de 31 iulie 2012 este de 142.936,35 RON reprezentând credit principal.

Referitor la acţiunea civilă instanţa retine că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale conform art. 998 şi urm. C. civ., urmând a admite pretenţiile civile solicitate de partea civilă şi a obligat inculpatele în solidar către partea civilă la plata cu titlu de daune materiale a sumei de 142.936,35 CHF-suma stabilită de expertiză la nivelul datei de 31 iulie 2012, în echivalent în RON la cursul valutar al Băncii Naţionale a României, la data efectuării plăţii către partea civilă SC V. România SA.

Împotriva sentinţei penale nr. 551 din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 13681/118/2011 au declarat apel inculpatele M.I. şi C.T.

Inculpata M.I. a solicitat achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. sau art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. susţinând că nu a avut cunoştinţă despre falsificarea înscrisurilor de către inculpata C.T. şi, pe cale de consecinţă, nici reprezentarea consecinţelor utilizării celor două adeverinţe în procedura obţinerii creditului ipotecar; se invocă poziţia procesuală constantă a inculpatei M.I. spre deosebire de cea a inculpatei C.T.; prezenţa semnăturii inculpatei pe înscrisurile falsificate a fost justificată prin volumul semnificativ de acte pe care l-a semnat la încheierea contractului de credit; s-a mai invocat o superficialitate sau o complicitate a unor funcţionari bancari care nu au analizat riguros documentele depuse pentru obţinerea creditului ipotecar; inculpata a arătat că nu a acţionat cu intenţie, întrucât nu avea nici un interes pentru a se folosi de înscrisuri falsificate, deoarece neplata ulterioară a ratelor creditului ar fi atras pierderea garanţiei imobiliare, dar şi a celorlalte cheltuieli efectuate pentru achiziţionarea imobilului, iar neplata ratelor a fost determinată de faptul că a suferit un accident rutier, care a atras încetarea raporturilor sale de muncă cu I.; în subsidiar, a solicitat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante.

Inculpata C.T. a solicitat achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. sau art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea de înşelăciune, iar pentru infracţiunea de fals solicită achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.; s-a susţinut că a acţionat pentru a o ajuta pe inculpata M.I. să obţină creditul, depunând la bancă înscrisurile primite de la inculpata M.I., iar intenţia era aceea de a dobândi un apartament, iar nu de a înşela unitatea bancară; în subsidiar, a solicitat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante.

Prin decizia penală nr. 86/P din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de inculpatele M.I. şi C.T. împotriva sentinţei penale nr. 551 din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 13681/118/2011.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, examinând sentinţa penală apelată prin prisma criticilor formulate de apelanţi, precum şi din oficiu, conform art. 378 C. proc. pen., a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt, încadrarea juridică şi vinovăţia inculpatelor M.I. şi C.T., fiind îndeplinite condiţiile pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Sub aspectul stării de fapt rezultă că la data de 06 august 2010 inculpata M.I., prin intermediul inculpatei C.T., care şi-a oferit sprijinul pentru obţinerea creditului, a depus o cerere de credit pentru persoane fizice la V. România - Sucursala C., în vederea obţinerii unui credit ipotecar, deoarece intenţiona să cumpere un apartament.

În vederea obţinerii creditului ipotecar, inculpata M.I. a depus la unitatea bancară mai multe documente, respectiv adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa, adeverinţa din 04 august 2008 emisă de I. Asigurări de Viaţă SA, copia cărţii de identitate, contractul individual de muncă din 15 februarie 2008 încheiat cu SC D. 2000 SRL Constanţa, deciziile de impunere anuală pentru anul 2008, adresa din 13 august 2008 emisă de I. Bank, contractul de consultant asigurări de viaţă al I. Asigurări de Viaţă SA. Depunerea acestor documente ce au fost avute în vedere la încheierea contractului de credit rezultă din adresa din 27 octombrie 2010 emisă de V. România.

Documentele prin care inculpata M.I. făcea dovada veniturilor obţinute la data formulării cererii de creditare erau adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa şi adeverinţa din 04 august 2008 emisă de I. Asigurări de Viaţă SA, aspect confirmat şi de expertiza contabilă. Deşi s-a susţinut că adeverinţa din 04 august 2008 emisă de I. Asigurări de viaţă SA nu ar fi fost avută în vedere la acordarea creditului, întrucât nu este menţionată în contractul de credit, din adresa emisă de V. România rezultă contrariul, iar nemenţionarea în contract este consecinţa faptului că în contractul de credit nu se menţionau documentele care stăteau la baza aprobării contractului de credit, astfel cum rezultă din conţinutul convenţiei.

Pe baza documentaţiei depusă de inculpata M.I., care a fost însoţită de inculpata C.T., a fost aprobată cererea de creditare, fiind încheiată convenţia de creditare din 14 august 2008, ce avea ca obiect acordarea unui credit în valoare de 160.000 CHF, pe o durată de 300 luni, în vederea cumpărării apartamentului situat în mun. Constanţa, bd. A.V.

Din conţinutul convenţiei rezultă că acest credit era garantat printr-o garanţie reală imobiliară instituită asupra apartamentului cumpărat, precum şi o asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce a constituit destinaţia creditului. Astfel, a rezultat că nu era încheiată o poliţă de asigurare pentru acoperirea riscului de neplată al creditului, astfel cum inculpata M.I. solicita să fie clarificat în apel, deşi în declaraţia dată în faţa primei instanţe precizase tipul asigurărilor încheiate în baza contractului de credit.

În data de 14 august 2008 inculpata M.I. a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul situat în mun. Constanţa, bd. A.V., din 14 august 20008 la B.N.P. O.N., precum şi contractul de vânzare-cumpărare pentru acelaşi imobil (autentificat din 14 august 20008 la B.N.P. O.N.).

Inculpata M.I. a achitat către V. România SA - Sucursala C. un număr de 16 rate în perioada 15 septembrie 2008 - 23 decembrie 2009, astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit în primă instanţă.

Din cauza unui accident de circulaţie, în urma căruia inculpata M.I. a fost o perioada imobilizată la pat nu a mai putut achitat ratele lunare, iar unitatea bancară a constatat în cursul procedurii de reeşalonare că înscrisurile referitoare la cuantumul veniturilor prezentate de învinuită nu corespund realităţii.

Din declaraţiile date de martorele P.A. şi C.V. a rezultat că nu au întocmit adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa.

Prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 03 iunie 2011 s-a stabilit că scrisul olograf ce completează rubricile adeverinţei de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa a fost executat de inculpata C.T.

Prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 06 iunie 2011 s-a stabilit că semnăturile de la rubricile „Semnătura preşedinte/Director general" din adeverinţa de venit nu a fost executată de P.A. şi nici semnătura de la rubricile „Semnătura Director economic/Financiar" din adeverinţa de venit nu a fost executată de C.V., iar impresiunile de ştampilă de format rotund cu menţiunea D. 2000 SRL de pe adeverinţă nu au fost executate cu ştampila SC D. 2000 SRL Constanţa.

Referitor la adeverinţa din 4 august 2008 emisă în numele I. Asigurări de viaţă SA, unitatea emitentă nu a confirmat originalitatea înscrisului, astfel cum rezultă din adresa din 31 august 2010, fiind comunicate veniturile obţinute de inculpata M.I. în anul 2008, conform adresei din 1 iulie 2011 şi a adeverinţei anexate, în cuantum mai mic decât cel rezultat din adeverinţa folosită pentru obţinerea creditului. Din punct de vedere grafoscopic nu s-a putut stabili autorul scrisului manuscris care completează rubricile "ziua, luna, anul (...)" existente în cuprinsul înscrisului menţionat.

Având în vedere această stare de fapt, Curtea a apreciat că, în mod întemeiat prima instanţă a reţinut că inculpata C.T. a falsificat adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa, care a fost folosită ulterior de inculpata M.I., alături de un alt înscris falsificat, pentru a obţine creditul ipotecar.

Folosirea înscrisurilor falsificate în documentaţia pentru obţinerea creditului ipotecar a fost apreciată ca esenţială în determinarea unităţii bancare să aprobe cererea de credit a inculpatei M.I., întrucât în lipsa dovezilor privind obţinerea unor veniturilor mai mari decât cele reale nu i s-ar fi aprobat inculpatei M.I. cererea pentru creditul de 160.000 CHF. De altfel, inculpata M.I. a declarat în faza de urmărire penală că avea cunoştinţă despre faptul că veniturile sale nu îi permiteau obţinerea creditului în sumă de 160.000 CHF (în echivalent 98.000 euro), din acest motiv a apelat la inculpata C.T., care i-a spus că îi poate facilita obţinerea creditului.

Deşi apărarea inculpatei M.I. a constat în aceea că nu a cunoscut despre folosirea înscrisurilor falsificate, susţinerile sale nu au putut fi primite. S-a constatat că în faza de urmărire penală inculpata a declarat că inculpata C.T. a întocmit adeverinţa de venit pentru SC D. 2000 SRL Constanţa, fără cunoştinţa administratorilor acestei societăţi şi aceeaşi inculpată a modificat adeverinţa de venit pentru I. Asigurări de viaţă SA, în sensul că a menţionat venituri mai mari decât cele reale; mai arată inculpata că această era singura modalitate de a obţine creditul, iar pentru acest serviciu inculpata C.T. i-a solicitat suma de 9.800 euro.

Deşi ulterior inculpata M.I. a revenit asupra acestei declaraţii, s-a constatat că această primă declaraţie a inculpatei M.I. se coroborează cu concluziile rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică, care confirmă contrafacerea adeverinţei de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa de către inculpata C.T.

De altfel, declaraţiile ulterioare ale inculpatei M.I. nu explică modalitatea în care a depus documentaţia pentru credit, ce includea şi înscrisurile falsificate, fără să fi cunoscut caracterul fals al acestora. Inculpata a declarat chiar şi în faza de judecată că a depus toate aceste documente împreună cu inculpata C.T., iar semnătura existenţă pe adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa a executat-o fără a realiza conţinutul său. S-a observat că adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa poartă semnătura inculpatei M.I., iar semnarea înscrisului nu se putea realiza fără a sesiza că reprezintă o adeverinţă de venit de la o societate la care la acea dată - 06 august 2008 - inculpata nu mai era angajată; de altfel, semnarea angajamentului de plată s-a realizat în prealabil, pentru a fi depus cu titlu de documentaţie de creditare, iar nu după ce se ajunge la funcţionarul bancar. Deşi inculpata M.I. a susţinut că i-a dat inculpatei C.T. o adeverinţa de venit reală emisă de SC D. 2000 SRL Constanţa, precum şi decizia de încetare a raporturilor de muncă cu SC D. 2000 SRL Constanţa, pentru a fi depuse la unitatea bancară, această susţinere s-a apreciat că nu este explicabilă din prisma necesităţii lor pentru aprobarea cererii de credit, la fel cum nu s-ar justifica depunerea contractului de muncă. În condiţiile în care inculpata M.I. încetase raporturile de muncă cu SC D. 2000 SRL Constanţa încă din data de 01 iulie 2008, conform deciziei nr. 1 din 01 iulie 2008, nu mai era utilă folosirea acestor înscrisuri, deoarece la obţinerea unui credit se ţinea seama exclusiv de veniturile de la locul de muncă actual la data cererii de creditare; mai mult, dacă ar fi fost depuse aceste înscrisuri, unitatea bancară nu ar fi luat în considerare vreun venit salarial obţinut de la SC D. 2000 SRL Constanţa.

Poziţia psihică a inculpatei M.I., care a avut reprezentarea exactă a înscrisurilor folosite pentru a determina banca să-i aprobe creditul, a rezultat şi din împrejurarea că în anul 2010, după ce a acumulat restanţe la plata ratelor de credit, pentru a justifica imposibilitatea de plată a depus decizia nr. 1 din 01 iulie 2009 emisă de SC D. 2000 SRL Constanţa din care rezultă că ar fi încetat raporturile de muncă cu această societate la data de 01 iunie 2009; în măsura în care inculpata ar fi predat anterioara decizie (reală) prin care a încetat raporturile de muncă cu SC D. 2000 SRL Constanţa la data de 01 iulie 2008, în mod evident că nu ar mai fi putut să uziteze de această a doua decizie din data de 01 iunie 2009, care era falsificată; din maniera de acţiune a inculpatei M.I. a rezultat că avea cunoştinţă că la data de 06 august 2008 a prezentat unităţii bancare situaţia nereală de angajat al SC D. 2000 SRL Constanţa, precum şi obţinerea de venituri la această societate, iar după ce nu a mai putut plăti ratele de credit a depus o decizie din care rezulta că raporturile de muncă cu SC D. 2000 SRL Constanţa au încetat la 01 iunie 2009, după încheierea contractului de credit. Dacă inculpata M.I. nu ar fi cunoscut înscrisurile depuse pentru obţinerea creditului ipotecar, nu se justifică modul în care a procedat ulterior, respectiv depunerea unui înscris prin care dorea să dovedească încetarea raporturilor de muncă cu SC D. 2000 SRL Constanţa în anul 2009.

Curtea a apreciat că aspectele referitoare la timpul scurt în care a fost obţinut creditul confirmă ajutorul dat de inculpata C.T. care, posibil cu complicitatea unor funcţionari bancari, a făcut posibilă acordarea creditului într-un timp foarte scurt şi cu o examinare superficială a documentaţiei de credit şi posibila încălcare a normelor de creditare ale băncii de către unii funcţionari bancari nu exclude răspunderea penală a inculpatei şi acţiunea sa de inducere în eroare a unităţii bancare, analizată ca subiect pasiv al infracţiunii, distinct de angajaţii săi ce puteau să fi concurat la săvârşirea faptei de înşelăciune.

Curtea a apreciat ca neîntemeiată şi apărarea inculpatei referitor la lipsa intenţiei, motivat de multiplele plăţi pe care le-a făcut inculpata M.I. pentru cumpărarea apartamentului şi încheierea contractului de credit.

Instanţa de apel a constatat că, din starea de fapt corect reţinută de prima instanţă, a rezultat că inculpata M.I. a urmărit achiziţionarea unui apartament, însă nu dispunea de resursele financiare necesare, din acest motiv a contractat mai multe credite, cum de altfel recunoaşte inculpata. Deoarece veniturile reale obţinute nu îi permiteau obţinerea creditului ipotecar, a apelat la ajutorul inculpatei C.T., care a falsificat adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa şi în acest fel a reuşit să obţină aprobarea creditului ipotecar.

Dorinţa inculpatei M.I. de a achiziţiona un apartament a reprezentat mobilul care a determinat-o să recurgă la acţiunea de inducere în eroare a băncii asupra veniturilor sale reale, iar existenţa acestui mobil nu exclude intenţia în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi nici nu poate fi confundat cu intenţia directă, ca element constitutiv al infracţiunii de înşelăciune.

Infracţiunea de înşelăciune presupune, sub aspectul laturii obiective, o acţiune de inducere în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, cu consecinţa produceri unei pagube, iar sub aspectul laturii subiective infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust.

Conform art. 18 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen. fapta este săvârşită cu intenţie directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei.

Instanţa de apel a reţinut că inculpata M.I. a cunoscut că foloseşte înscrisurile falsificate prin care a indus în eroare V. România, aşa cum a şi declarat iniţial, fără de care nu ar fi obţinut aprobarea creditului, iar urmarea imediată a fost primirea sumei de 160.000 CHF, pagubă produsă băncii, care nu a mai putut fi recuperată decât în parte chiar după executarea garanţiei reale. Inculpata M.I. a acţionat tocmai pentru a obţine creditul prin inducerea în eroare a băncii, cunoscând că în această modalitate obţine un folos material injust, aşa încât aprecierea că a acţionat cu intenţie directă este susţinută de acţiunile exterioare ale inculpatei.

Inculpata M.I. s-a angajat la obţinerea unui credit ipotecar pentru achiziţionarea unui apartament şi a efectuat diferite plăţi aferente cumpărării apartamentului, însă toate aceste plăţi efectuate nu au relevat lipsa intenţiei inculpatei, care a sperat că va putea achita ratele şi nu va fi descoperită săvârşirea infracţiunii, care s-a consumat la momentul obţinerii creditului ipotecar şi virării sumei de bancă către vânzătorul apartamentului cumpărat de inculpată. Din acest considerent, au fost apreciate ca irelevante şi aspectele referitoare la reeşalonarea contractului de credit ipotecar.

Curtea a mai reţinut că acordarea unui comision în valoare de 9.800 euro către inculpata C.T. nu este o practica uzuală pentru a recompensa un ajutor licit dat de coinculpată la obţinerea creditului, ci a fost remisă suma tocmai pentru că inculpata C.T. se implicase într-o activitate ilicită, de unde reiese reprezentarea exactă a activităţi infracţionale în care s-au implicat.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, s-a dispus condamnarea inculpatei M.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi uz de fals.

Relativ la inculpata C.T., Curtea a constatat că aceasta este persoana care a falsificat prin contrafacere adeverinţa de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa, astfel cum s-a stabilit prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 03 iunie 2011 şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 06 iunie 2011. Inculpata C.T. a susţinut că a completat acest înscris fără a realiza consecinţele acţiunii sale, însă această apărare a fost apreciată evident nesinceră, întrucât adeverinţa de venit nu ar fi putut fi completată de alte persoane, din afară SC D. 2000 SRL Constanţa, la fel cum semnarea înscrisului nu se putea realiza decât de persoanele menţionate ca reprezentanţii ai societăţii, iar inculpata nu avea nicio calitate în societatea comercială. Completarea înscrisului nu se putea realiza din eroare, în condiţiile în care trebuiau menţionate sumele obţinute ca venit salarial, datele societăţii şi ale reprezentanţilor, modalitatea de realizare a înscrisului reflectând colaborarea dintre cele două inculpate.

Din declaraţiile inculpatei M.I. a rezultat că inculpata C.T. a fost persoana care i-a facilitat obţinerea creditului, în baza unor relaţii pe care le avea printre funcţionarii bancari. Implicarea inculpatei C.T. în obţinerea creditului bancar rezultă şi din declaraţiile martorilor P.Al., T.L., G.L., care, deşi indirect, vin să confirme faptul că inculpata C.T. a facilitat obţinerea creditului prin relaţiile din interiorul băncii, dar şi prin falsificarea adeverinţei de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa, esenţială în îndeplinirea criteriilor pentru aprobarea creditului ipotecar. S-a mai constatat că pe cererea de creditare se regăseşte şi numărul de telefon mobil al inculpatei C.T., care indică implicarea inculpatei. De asemenea, primirea sumei de 9.800 euro nu s-a justificat pentru un simplu sprijin la depunerea documentaţiei de creditare.

Drept urmare, Curtea a apreciat că inculpata se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, fiind autorul faptei de ajutorare a inculpatei M.I. la inducerea în eroare a V. România prin facilitarea obţinerii creditului prin relaţiile din interiorul băncii, dar şi prin falsificarea adeverinţei de venit, această ultimă faptă reprezentând unul din mijloacele frauduloase prin care s-a realizat inducerea în eroare şi care constitui el însuşi o infracţiunea prev. de art. 290 C. pen., în mod corect fiind reţinut de prima instanţă concursul real de infracţiuni, aşa cum se şi prevede în art. 215 alin. (2) C. pen.

Astfel, au fost apreciate ca neîntemeiate criticile inculpatei C.T., care a susţinut că nu este autorul faptei de înşelăciune.

Modalitatea în care a acţionat inculpata, dar şi conduita sa după ce a fost descoperit caracterul fals al unora dintre înscrisurilor falsificate (astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor) au demonstrat faptul că a acţionat cu intenţie directă, scopul său fiind acela de a obţine un folos material injust, reprezentat de suma de 9.800 euro pe care inculpata M.I. i-a remis-o cu titlu de comision.

Curtea a reţinut, în cazul inculpatei M.I., că achiziţionarea apartamentului a constituit mobilul infracţional, care nu exclude şi nu se confundă cu intenţia, ca element al laturii subiective a infracţiunii. Falsificarea adeverinţei de venit din 06 august 2008 eliberată de SC D. 2000 SRL Constanţa nu a fost consecinţa culpei inculpatei C.T., care a acţionat pentru a procura inculpatei M.I. înscrisuri din care să rezultă obţinerea unor venituri mai mari decât cele reale, fiind vădit că a avut reprezentarea reală a acţiunii sale, astfel cum a şi declarat iniţial inculpata M.I., iar ajutorul la comiterea infracţiunii de înşelăciune a fost dat cu intenţie directă, întrucât inculpata C.T. cunoştea că se solicită acordarea unui credit prin prezentarea unei situaţii neadevărate privind veniturile obţinute de inculpata M.I., în condiţiile în care chiar C.T. a falsificat unul dintre înscrisurile care atestau veniturile obţinute de M.I.

În consecinţă, nu a putut fi primită nici apărarea inculpatei C.T. privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa, pe motiv că nu a acţionat cu intenţie.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate inculpatelor M.I. şi C.T., Curtea a constatat că prima instanţă a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen., a reţinut în favoarea inculpatelor circumstanţele atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi alin. (2) C. pen., dând dovadă de o clemenţă deosebită faţă de persoana inculpatelor şi reţinând în favoarea lor chiar circumstanţe atenuante judiciare care nu sunt relevate de conduita lor procesuală, cum este cazul aplicării art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., în condiţiile în care inculpatele nu au avut o conduită sinceră, încercând să-şi transfere reciproc răspunderea penală pentru faptele comise.

Curtea a constatat că pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., indiferent de forma de participaţie penală - autorat sau complicitate, pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 10 la 20 ani, iar în cazul reţinerii unor circumstanţe atenuante pedeapsa se poate coborî până la cel mult o treime din minimul special, adică 3 ani şi 4 luni închisoare, potrivit art. 76 alin. (2) C. pen.

Prima instanţă a coborât pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave până la 3 ani închisoare, făcând aplicarea art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., însă acest text nu este aplicabil, dat fiind că suntem în prezenţa unei infracţiuni care a produs consecinţe deosebit de grave, iar în această ipoteză limita până la care se poate coborî pedeapsa, atunci când există circumstanţe atenuante, este stabilită prin art. 76 alin. (2) C. pen.

Curtea a apreciat că pedepsele aplicate pentru infracţiunea de prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. sunt nelegale, dar această neregularitate nu poate fi îndreptată în apelul inculpatelor, în virtutea aplicării principiului neagravării situaţie în propria cale de atac, consacrat în art. 372 C. proc. pen.

Având în vedere aceste aspecte privind stabilirea regimului sancţionator pentru inculpate, nici nu ar fi legal posibilă o reducere a pedepsei cea mai grea, care să atragă în final stabilirea unei pedepse rezultante mai uşoare, astfel că s-au menţinut pedepsele stabilite de prima instanţă.

Curtea a apreciat că nu se justifică suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor rezultante aplicate inculpatelor M.I. şi C.T.

Aplicarea aceste modalităţi de individualizare a executării pedepsei presupune îndeplinirea condiţiilor prev. art. 86¹ alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (2) C. pen. Deşi condiţiile prev. de art. 86¹ alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. sunt îndeplinite, în condiţiile în care inculpatele nu sunt cunoscute cu antecedente penale, iar pedeapsa rezultantă ce le-a fost aplicată este de 3 ani închisoare, însă pentru a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor este necesar, potrivit art. 86¹ alin. (1) lit. c) C. pen., ca instanţa să aprecieze că prezenta condamnare constituie un avertisment suficient pentru inculpat pentru ca în viitor să nu mai comită alte fapte penale.

Deşi inculpatele sunt persoane integrate social, nu sunt cunoscute cu antecedente penale, Curtea a apreciat că au comis fapte deosebit de grave, prin care au cauzat un prejudiciu important, ce nu a putut fi recuperat decât parţial, iar conduita procesuală a fost total necorespunzătoare, în sensul că nu au recunoscut săvârşirea faptelor şi au încercat să-şi transfere reciproc răspunderea penală, invocând apărări vădit infirmate de mijloacele de probă administrate în cauză.

Neasumarea răspunderii pentru propriile fapte şi încercarea de a acuza alte persoane de săvârşirea faptelor au demonstrat instanţei că inculpatele nu au conştientizat gravitatea faptelor săvârşite, iar procesul penal nu a fost suficient pentru a le determina să-şi reconsidere sistemul de valori sociale şi atitudinea faţă de astfel de fapte sociale, context în care instanţa de apel a apreciat că executarea pedepsei în regim privativ de libertate este necesară pentru a asigura îndreptarea inculpatelor, astfel încât acestea să nu mai comită infracţiuni. Curtea a avut în vedere că operaţiunea de stabilire a pedepsei adaptate faptei şi persoanei inculpatului trebuie să urmărească atingerea dezideratului instituit de art. 52 C. pen., obiectiv ce trebuie urmărit şi la alegerea modalităţii de individualizare a executării pedepsei, iar în art. 52 C. pen. se prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, iar scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, care nu ar putea fi realizat în cauză prin aplicarea dispoziţiilor art. 86¹ C. pen.

Curtea a mai avut în vedere că posibilitatea teoretică de aplicare a dispoziţiilor art. 86¹ C. pen. a avut la bază eroarea de judecată a primei instanţe, care a stabilit pedepse rezultante de 3 ani închisoare, deşi prin raportare la art. 76 alin. (2) C. pen. pedeapsa minimă ar trebuit să fie 3 ani şi 4 luni închisoare, ceea ce excludea ab initio aplicarea art. 86¹ C. pen.

Curtea a considerat că nu ar fi în spiritul legalităţii procesului penal a se aplica dispoziţiile art. 86¹ C. pen., în condiţiile în care inculpatelor ar fi trebuit să li se aplice pedepse rezultante care nu îndeplineau cerinţa prevăzută de art. 86¹ alin. (2) C. pen.

Instanţa de apel a apreciat şi că prima instanţă a soluţionat temeinic şi legal acţiunea civilă formulată de partea civilă V. România SA, obligând în solidar inculpatele M.I. şi C.T. la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 142.936,35 CHF, în echivalent în RON la cursul valutar al Băncii Naţionale a României la data efectuării plăţi, având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă, prin care s-a stabilit că această sumă a rămas nerecuperată după plata parţială a creditului şi executarea garanţiei reale, ambele inculpate fiind răspunzătoare pentru urmarea materială a faptei ilicite comise.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpatele M.I. şi C.T.

Recurenta inculpată M.I. a susţinut cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen. (caz de casare invocat şi în scris prin motivele scrise de recurs din data de 23 noiembrie 2013, din data de 13 ianuarie 2014 şi notele de şedinţă din data de 18 septembrie 2014), că instanţa de judecată a procedat la o greşită aplicare a legii întrucât a aplicat, pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), o pedeapsă greşit individualizată din punct de vedere al modalităţii de executare.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi rejudecând, aplicarea dispoziţiilor art. 80 C. pen., iar, în subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 83 C. pen., avându-se în vedere, în acest sens, atitudinea procesuală a inculpatei M.I., de împăcare cu partea vătămată, faptul că este la primul conflict cu legea penală, că are un loc de muncă, caracterizări şi referinţe foarte bune.

Invocând dispoziţiile art. 5 C. pen., s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., aplicarea art. 244 alin. (3) din acelaşi Cod, încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., şi, totodată, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) în art. 323 C. pen.

Recurenta inculpată C.T. a susţinut cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. (caz de casare invocat şi în scris, prin motivele de recurs depuse la data de 07 noiembrie 2013) că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen. (1969) întrucât simpla completare a formularului tipizat nu reprezintă o contrafacere sau o alterare a înscrisului, care nu a produs niciun fel de consecinţe juridice.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, rejudecând, achitarea inculpatei pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Invocând dispoziţiile art. 5 C. pen., s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., aplicarea art. 244 alin. (3) din acelaşi Cod şi încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor.

Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursurile formulate de inculpatele M.I. şi C.T. ca fiind întemeiate, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:

1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatelor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385¹ - art. 385¹⁹ din legea de procedură penală anterioară, având în vedere, în acest sens, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi Cod.

Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa de judecată nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate, pe această cale, toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs expres şi limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, respectivul caz de casare, precum şi cel reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, Înalta Curte constată că recurenta inculpată M.I. şi-a motivat recursul la data de 23 noiembrie 2013 (referitor la invocarea cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.), iar recurenta inculpată C.T. şi-a motivat recursul la data de 07 noiembrie 2013 (referitor la invocarea cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.), cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen.

Referitor la critica formulată de recurenta inculpată M.I., circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu vizează, de fapt, greşita aplicare a legii, ci reindividualizarea pedepsei aplicate sub aspectul modalităţii de executare.

Se constată că susţinerile inculpatei se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen. în reglementarea anterioară, însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Or, în cauza dedusă judecăţii, recurenta inculpată M.I. a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei modalităţii de executare a pedepsei aplicate, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurenta inculpată C.T., circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. şi care vizează lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, Înalta Curte constată că susţinerile acesteia, ce vizează în concret greşita stabilire a situaţiei de fapt, pe baza interpretării eronate a probatoriului, nu reprezintă şi nu pun în discuţie chestiuni de legalitate, putând eventual constitui cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, însă numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt.

Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care, critica formulată de recurentă nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum este cea invocată de inculpată.

2. În continuare, Înalta Curte va examina cauza, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen., având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Totodată, se va realiza o comparare a prevederilor din ambele Coduri şi, respectiv, din legea specială, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale.

În raport de aceste considerente, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, noul C. pen., aceasta conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpate.

Astfel, inculpatele M.I. şi C.T. au fost trimise în judecată şi condamnate de instanţele inferioare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, respectiv, complicitate la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969), respectiv, art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

În noua reglementare, respectiv, art. 244 C. pen., incriminarea înşelăciunii în formă simplă [art. 244 alin. (1) C. pen.] are un conţinut identic celei C. pen. anterior, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, iar, în privinţa formelor agravate, se păstrează modalitatea săvârşirii faptei prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Ca element de noutate, legiuitorul noului C. pen. a renunţat la agravarea pedepsei pentru înşelăciunea în convenţii şi înşelăciunea care a produs consecinţe deosebit de grave, fapte care erau incriminate în reglementarea anterioară ca variante agravate, însă aceasta nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor de acest gen, întrucât dezincriminarea operează in rem, înlăturând răspunderea subiectului prin aceea că fapta nu mai este prevăzută de legea penală, în timp ce modificarea textelor de lege incidente în cauză are în vedere o condiţie care dădea faptei, în vechea reglementare, un caracter calificat, de înşelăciune în convenţii sau cu consecinţe deosebit de grave, însă cu trimitere expresă la forma de bază [alin. (1) al art. 215 C. pen. (1969)], care este şi în prezent incriminată [art. 244 alin. (1) C. pen.], astfel încât, în această situaţie, se va reţine varianta tip a infracţiunii de înşelăciune.

Tot cu caracter de noutate, în cazul infracţiunii de înşelăciune a fost reglementată o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi anume, împăcarea părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (3) C. pen.

Astfel, Înalta Curte constată că, la datele de 15 septembrie 2014, respectiv, 18 septembrie 2014, partea civilă V. România SA a comunicat, potrivit adreselor din 12 septembrie 2014 şi din 16 septembrie 2014 că nu se mai constituie parte civilă în procesul penal şi că societatea înţelege să se împace cu inculpatele M.I. şi C.T., potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (3) C. pen.

În acelaşi sens, instanţa mai constată că, la termenul fixat pentru judecarea cauzei, respectiv, 18 septembrie 2014, recurentele inculpate M.I. şi C.T. au precizat, fiecare în parte, în declaraţiile date în faţa instanţei, declaraţii semnate şi ataşate la dosarul cauzei că s-au împăcat cu persoana vătămată V. România SA.

Potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (1) C. pen., împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, iar conform alin. (2), împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

Aşadar, din economia acestor dispoziţii legale evocate anterior, rezultă că împăcarea este posibilă numai în măsura în care este prevăzută expres, conform art. 159 alin. (1) C. pen., în speţa de faţă constatându-se că în art. 244 alin. (3) C. pen., împăcarea este prevăzută în mod expres.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând nemijlocit acordul de voinţă al inculpatelor şi al părţii civile V. România SA de a se împăca, urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 159 alin. (2) teza finală C. pen., potrivit cărora împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă şi să dispună încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatelor M.I. şi C.T., luând act de împăcarea părţilor, manifestare de voinţă ce a fost consfinţită prin adresele înaintate la dosar de partea civilă şi declaraţiile date în faţa instanţei de către ambele recurente inculpate.

De asemenea, în sarcina inculpatei M.I. a mai fost reţinută şi infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă (de la 15 zile la 3 luni închisoare sau amendă prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), elementele constitutive ale acesteia regăsindu-se în noua reglementare în infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

În sarcina inculpatei C.T. a mai fost reţinută şi infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă (de la 15 zile la 3 luni închisoare sau amendă prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), elementele constitutive ale acesteia regăsindu-se în noua reglementare în infracţiunea prevăzută de art. 322 C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Rezultă, aşadar, că, exceptând infracţiunile de uz de fals şi fals în înscrisuri sub semnătură privată (în cazul cărora C. pen. anterior prevede un minim al pedepsei mai redus decât cel stabilit de legea în vigoare), pentru infracţiunea de înşelăciune noile dispoziţii ale C. pen. apar ca fiind mai blânde, atât sub aspectul condiţiilor de incriminare, al regimului sancţionator, dar şi al cauzei de înlăturare a răspunderii penale, astfel încât, legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpate este legea penală în vigoare la data soluţionării prezentelor recursuri, iar nu cea anterioară.

Chiar dacă, aparent, în speţă, legea anterioară este mai favorabilă inculpatelor M.I. şi C.T., prevăzând pentru infracţiunile de uz de fals şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată limite ale pedepsei mai reduse decât cele stabilite de actuala reglementare ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) - ce nu se mai regăsesc în art. 75 din noul C. pen., şi aplicării art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. anterior, pedeapsa stabilită fiind coborâtă sub minimul special (3 ani închisoare).

Înalta Curte constată că, în situaţia în care, s-ar aprecia că legea penală mai favorabilă ar fi reglementarea anterioară, nu ar mai fi incidenţă cauza de înlăturare a răspunderii penale prevăzută de art. 244 alin. (3) C. pen. şi ar trebui aplicate pedepsele prevăzute de reglementarea anterioară (mai aspre pentru infracţiunea de înşelăciune) şi, totodată, procedând conform deciziei Curţii Constituţionale mai sus amintite, ar trebui aplicat inculpatelor şi tratamentul sancţionator referitor la concursul de infracţiuni prevăzut de art. 33 C. pen. (1969), astfel încât, s-ar ajunge, în concret, la o pedeapsă rezultantă mai mare decât cea stabilită potrivit noii reglementări.

În consecinţă, în ceea ce o priveşte pe inculpata M.I., în vederea respectării principiului legalităţii şi a restabilirii conformităţii cu legea a pedepsei aplicate, dar şi al respectării criteriului aprecierii globale a legii penale mai favorabile, pentru infracţiunea de uz de fals, Înalta Curte apreciază că se impune aplicarea unei pedepse egale cu minimul special, de 3 luni închisoare.

În vederea respectării aceloraşi principii mai sus enunţate, referitor la inculpata C.T., pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte apreciază că se impune aplicarea unei pedepse egale cu minimul special, de 6 luni închisoare.

3. Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente mai sus expuse, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursurile declarate de inculpatele M.I. şi C.T., va casa decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 551 din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, iar, în rejudecare, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968) va schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatei M.I., din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969) în infracţiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. (1968) va schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatei C.T., din infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) şi art. 290 C. pen. (1969) în infracţiunile prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. (1968) va înceta procesul penal faţă de inculpata M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi faţă de inculpata C.T. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. ca urmare a împăcării părţilor.

În baza art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., adaptând pedeapsa în raport de noile limite prevăzute de lege şi menţinând aceleaşi criterii de individualizare avute în vedere de instanţele inferioare, care nu mai pot fi cenzurate în recurs va condamna pe inculpata M.I. la 3 luni închisoare, pedeapsă pe care o va executa.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru aceleaşi considerente ca cele anterior menţionate, va condamna pe inculpata C.T. la 6 luni închisoare, pedeapsă pe care o va executa.

Va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.

De asemenea, având în vedere motivele expuse pe larg la pct. 1 din considerente, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se va dispune rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţi.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentele inculpate M.I. şi C.T., în sumă de câte 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpaţii M.I. şi C.T., împotriva deciziei penale nr. 86/P din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Casează decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 551 din 17 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen. (1968) schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatei M.I., din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969) în infracţiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. (1968) schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatei C.T., din infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) şi art. 290 C. pen. (1969) în infracţiunile prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. (1968) încetează procesul penal faţă de inculpata M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. şi faţă de inculpata C.T. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. ca urmare a împăcării părţilor.

În baza art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpata M.I. la 3 luni închisoare, pedeapsă pe care o va executa.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamna pe inculpata C.T. la 6 luni închisoare, pedeapsă pe care o va executa.

Lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentele inculpate M.I. şi C.T., în sumă de câte 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 18 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2605/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 262/2014. Penal. înşelăciunea (art.244... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2581/2014. Penal. Infracţiuni la regimul vamal (Legea 141/1997, Legea 86/2006). Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2605/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2607/2014. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2610/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Furtul (art.208 C.p.), furtul calificat (art. 209 C.p.), dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs