ICCJ. Decizia nr. 262/2014. Penal. înşelăciunea (art.244 NCP). Recurs in casaţie
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 262/RC/2014
Dosar nr. 3303/1/2014
Şedinţa publică din 17 octombrie 2014
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul M.C., constată următoarele:
Prin sentinţa penală penale nr. 961 din data de 18 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 42 alin. 3 din Legea nr. 161/2003 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.C, domiciliat în Bucureşti cu reşedinţa în Tunari, jud Ilfov, la o pedeapsă de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 323 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplic art. 33 lit. a) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prev de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 33-34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele mai sus aplicate, inculpatul urmând să fie condamnat la pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prev de art. 64 lit a) teza a II-a, b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 14 rap la art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 11.500 dolari SUA către partea civilă E.G.I. prin Biroul Ataşatului Legal F.B.I şi la 1.064.872,14 dolari SUA către partea civilă I.M.I., prin Biroul Ataşatului Legal F.B.I.
S-a luat act că partea vătămată A.S.E. nu s-a constituit parte civilă în prezenta cauză.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus dispune confiscarea a 7 hard discuri, de la inculpai, ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare.
În baza art. 163 C. proc. pen., a fost menţinută măsura asiguratone a indisponibilizării dispuse de organele de anchetă, la data de 21 octombrie 2004 în vederea recuperării prejudiciului, a următoarelor bunuri:
- Autoturism de culoare gri metalizat în valoare de 2.566.403.362 lei.
- Autoturism de culoare gri metalizat în valoare de 18.000 dolari SUA.
- Autoturism de culoare gri metalizat în valoare de 2.777.903.362 lei.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul fondului a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul M.C., în perioada octombrie 2003 - martie 2004, a accesat în mod neautorizat, în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale şi cu depăşirea măsurilor de securitate sistemele informatice aparţinând părţilor vătămate A.S.E. din Bucureşti şi E.G.I., din SUA, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de acces fără drept la un sistem informatic prev. şi ped. de 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen.
Totodată s-a reţinut că inculpatul a recrutat si coordonat, în perioada februarie 1999 - februarie 2003, mai multe persoane (O.T., W.B., B.B., C.V., J.L., ş.a) în vederea formării unei reţele de sprijin a activităţii sale frauduloase, prin desfăşurarea de către persoanele recrutate în SUA şi România de acţiuni materiale necesare realizării scopului însuşirii pe nedrept a beneficiului material ilegal obţinut, ceea ce constituie elementele constitutive ale infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
De asemenea, tot în cursul anilor 1999-2003 compania americană I.M. din SUA, având ca obiect de activitate comercializarea de produse hardware, a suferit prejudicii materiale substanţiale, ca urmare unei activităţi frauduloase concertate, constând în crearea de false comenzi de bunuri în sistemul de vânzări on-line, pe numele şi pe seama unor clienţi reali, urmate apoi de expedierea bunurilor achiziţionate fraudulos.
În urma probelor administrate s-a stabilit că inculpatul M.C. a fost cel care, întrezărind posibilitatea obţinerii de foloase materiale din exploatarea unor vulnerabilităţi în sistemul de comenzi (vânzare - cumpărare) al companiei la distanţă al companiei I.M., a creat în jurul său o reţea de persoane, co-interesate material, cu ajutorul căreia a reuşit plasarea unui număr nedeterminat de comenzi, urmate mai apoi de achiziţionarea şi primirea efectivă de bunuri în valoare de cea. 1.064.872, 14 dolari SUA, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în forma continuată şi agravantă, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul.
Prin Decizia penală nr. 56 din data de 29 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti secţia I penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul M.C. împotriva sentinţei penale nr. 961 din data de 18 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 25016/3/2008, cu obligarea apelantului la 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Prin Decizia penală nr. 3011 din 26 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul.declarat de inculpatul M.C. împotriva deciziei penale nr. 56 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
A fost casată decizia penală atacată şi a fost trimisă cauza la Curtea de Apel Bucureşti în vederea rejudecării apelului declarat de inculpatul M.C. împotriva sentinţei penale nr. 961 din 18 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Reinvestită fiind cu judecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Dosar penal nr. 478 din 8 aprilie 2014 a admis apelul declarat de inculpatul M.C. împotriva sentinţei penale nr. 961 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 25016/3/2008.
A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând:
În baza art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen. a dispus condamnarea inculpatului M.C. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. din 1968 s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. din 1968 pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 386 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 în art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen. şi, în baza art. 396 alin. (6) C. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul M.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968 şi art. 5 C. pen.
În baza art, 386 C. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din art. 323 C. pen. din 1968 în art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.şi, în baza art. 396 alin. (6) C. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul M.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată ca nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă I.M.I.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Hotărârea instanţei de apel a fost comunicată inculpatului şi părţilor civile.
Către inculpat decizia a fost comunicată la data de 24 iunie 2014, către Parchet la data de 28 mai 2014 iar către părţile civile la datele de 4 şi respectiv 5 iunie 2014.
Prin apărătorul ales - avocat W.B. - inculpatul M.C. a formulat recurs în casaţie la data de 18 iulie 2014:
În motivarea recursului în casaţie inculpatul M.C. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 pct. 7, 8 şi 12 C. proc. pen. Astfel a susţinut că:
1. A fost condamnat pentru infracţiunea prev. de art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, text de lege abrogat şi care nu-şi mai are corespondent în dispoziţiile Noului C. pen. iar pedeapsa de 6 ani închisoare i s-a aplicat în alte limite întrucât s-a avut în vedere legea cea mai puţin favorabilă în loc de legea penală mai favorabilă.
Inculpatul a arătat că infracţiunea prev. de art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 era prevăzută de lege cu pedeapsă de la 3 la 12 ani închisoare.
În prezent dispoziţiile respective au fost abrogate încriminarea fiind reluată de art. 360 alin. (3) Noul C. pen., text de lege care prevede însă o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
În aceste condiţii inculpatul consideră că pedeapsa de 6 ani închisoare a avut în vedere alte limite decât cele stabilite de legea penală mai favorabilă, respectiv art. 360 alin. (3) Noul C. pen. a cărei aplicare era obligatorie.
În sprijinul susţinerii necesităţii aplicării retroactive a disp. art. 360 alin. (3) Noul C. pen. s-a invocat Decizia nr. 1092/2012 a Curţii Constituţionale, Hotărârea C.E.D.O. în cauza Scoppola împotriva Italiei şi altele.
A apreciat că aspectele arătate mai sus se încadrează în cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.
2. În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. inculpatul a arătat că, „dacă s-ar considera că fapta prevăzută de art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 nu îşi are corespondent în fapta prev. de art. 360 alin. (3) din noul C. pen." se poate aprecia că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
3. Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 pct. 8 C. proc. pen. recurentul inculpat a arătat că instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal în condiţiile în care, atât la termenul din 27 februarie 2014 cât şi la cel din 3 aprilie.2014 el a solicitat continuarea procesului penal.
Totodată s-a arătat că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi lustiţie, cuprinse în Decizia nr. 3011 din 26 septembrie 2012 care prevedea obligativitatea ascultării martorilor pe depoziţiile cărora s-a fundamentat hotărârea de condamnare, fie prin video-conferinţă fie prin comisie rogatorie.
S-a precizat că, în mod greşit instanţa de apel a pus în discuţie renunţarea audierii la martori şi că, în ciuda cererii de amânare formulată de părţi şi de reprezentantul Ministerului Public, în scopul traducerii unui înscris înaintat de S.U.A. ca urmare a unei cereri de comisie rogatorie, instanţa de apel a apreciat cercetarea judecătorească ca fiind terminată şi a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei.
Prin încheierea nr. 178/RC din 19 septembrie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prev. art. 4T6 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 C. proc. pen. în sensul că sunt indicate motivele de recurs, recursul a fost declarat printr-un apărător ce are dreptul de a pune concluzii în faţa Înaltei Curţi iar criticile invocate nu sunt vădit nefondate.
În consecinţă s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul M.C. împotriva Deciziei penale nr. 478 din 8 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 25016/3/2008 şi s-a trimis cauza completului care judecă recursul în casaţie respectiv C 5, în compunerea de 3 judecători.
Examinând cauza în limitele prevăzute în art. 442 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casaţie este nefondat din următoarele considerente:
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia este analizată doar legalitatea hotărârilor definitive atacate, prin prisma unor cazuri de casare limitativ prevăzute de lege şi strict interpretabile.
Cazul de casare prev. de art. 438 al. pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat, este corespondentul fostului art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. din 1969, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi rămânând aşadar aplicabilă.
Prin urmare, din coroborarea disp. art. 434 C. pen. cu art. 438 alin. (1) pct. 12 C proc. pen. rezultă că legea se referă doar la acele situaţii în care, din cauza unor erori, instanţa de apel a stabilit pedepse prin depăşirea limitelor legale - sub minim sau peste maxim - ori neprevăzute de lege.
În speţă de faţă nu ne aflăm într-o astfel de situaţie întrucât pedeapsa aplicată inculpatului recurent de către instanţa de apel pentru infracţiunea prev. de 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 este de 6 ani închisoare, în condiţiile în care limitele prevăzute de lege erau de la 3 la 12 ani închisoare.
Nu se circumscriu acestui caz de casare situaţiile de apreciere asupra legii penale mai favorabile şi asupra cuantumului pedepsei în raport de legea astfel stabilită, aşa cum solicită, de fapt, inculpatul recurent.
Înalta Curte nu neagă principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, însă constatată că această problemă nu este susceptibilă de a fi analizată prin motivele de recurs în casaţie invocate.
În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. susţinerile inculpatului recurent sunt, de asemenea nefondate.
Cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. este incident doar în acele situaţii în care condamnarea inculpatului s-a realizat strict pentru o faptă care, la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de apel, nu mai era prevăzută ca şi infracţiune.
În speţă, deşi dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 au fost abrogate, faptele nu au fost dezincriminate, regăsindu-se în art. 360 alin. (3) C. pen., aspect pe care îl recunoaşte şi inculpatul recurent atunci când a susţinut că nu i-s-a aplicat legea penală mai favorabilă.
De altfel, inculpatul recurent a invocat acest caz de casare doar tangenţial, fără a motiva în concret de ce faptele sale nu ar fi prevăzute de legea penală şi lăsându-l practic la aprecierea instanţei de recurs.
În fine, este nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 438 pct. 8.
Pentru a fi aplicabil acest caz de recurs este necesar ca în cauză să se fi dispus în mod greşit o încetare a procesului penal ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
În speţă instanţa de apel (în rejudecarea după o primă casare, conform vechii proceduri) a reţinut întreaga situaţie de fapt şi motivare a instanţei de fond, exprimată prin nr. 961 din data de 18 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţă prin care în sarcina inculpatului M.C. s-a reţinut vinovăţia în comiterea actelor materiale ale infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.
Încetarea procesului penal prin intervenirea prescripţiei s-a dispus întrucât instanţa de apel, a dat faptei respective încadrarea juridică prevăzută de Noul C. pen. (intrat în vigoare la 1 februarie 2014) şi s-a raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de noua încadrare juridică.
De menţionat că, până să ajungă la această soluţie de încetare a procesului penal, instanţa de apel a administrat probe şi s-a pronunţat asupra administrării unor probe solicitate de inculpat în scopul dovedirii nevinovăţiei sale, dar a ajuns la o concluzie contrară şi anume aceea că inculpatul se face vinovat de comiterea şi a acestei infracţiuni, însă nu mai poate fi tras la răspundere penală ca urmare a mtervenirii prescripţiei.
De altfel chiar inculpatul, în concluziile scrise depuse la dosar, înainte de pronunţarea instanţei de apel (fila 252 dosar apel) a solicitat, în teză subsidiară, încetarea procesului penal prin intervenirea prescripţiei, ipoteză ce fusese pusă în discuţie cu ocazia dezbaterilor din data de 3 aprilie 2014.
Ori, nu este admisibil ca, pe calea recursului în casaţie să se tindă la extinderea sau completare a probatoriului, aceasta fiind o cale de atac exclusiv în legalitate.
Faţă de considerentele indicate mai sus, în conformitate cu disp. art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. recursul în casaţie va fi respins ca nefondat.
Văzând şi disp. art. 275 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul M.C. împotriva Deciziei penale nr. 478 din 8 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 17 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2608/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2626/2014. Penal. Infracţiunea de spălare de... → |
|---|
