ICCJ. Decizia nr. 2854/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2854/2014
Dosar nr. 13307/62/2012
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Deliberând asupra recursului,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 154/S din 04 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 13307/62/2012 s-a dispus în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului S.F. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata a 3 ani.
În baza art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a mai fost condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 64/Ap din 12 martie 2010 a Tribunalului Braşov şi a fost cumulată această pedeapsă cu fiecare dintre pedepsele cu închisoarea mai sus aplicate rezultând pedepsele de 6 ani închisoare şi 2 ani şi 2 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele de mai sus, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata a 3 ani.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
Au fost constatate ca false următoarele înscrisuri:
- carte de identitate din 08 octombrie 2004 eliberată de municipiul Slobozia pe numele de D.M. folosită la data de 6 şi 8 iulie 2010, dar şi la data de 30 iunie 2010 la I. Braşov agenţia Răcădău;
- contractul de vânzare-cumpărare încheiat între "D.M." (vânzător) şi numiţii W.W. şi M.V. (cumpărători) autentificat sub numărul 1094 din 28 iunie 2010 la BNP B.G.D. şi V.M. având ca obiect vânzarea unui imobil situat în localitatea Sânpetru jud. Braşov;
- procură specială autentificată sub numărul 1095 din 28 iunie 2010 la acelaşi BNP prin care cumpărătorul W.W. îl împuternicea pe D.M. să ridice din contul său deschis la Bank L. România - sucursala Braşov suma de 62.000 de euro;
- procură specială autentificată sub numărul 1096 din 28 iunie 2010 la acelaşi BNP prin care cumpărătorul M.V. îl împuternicea pe D.M. să ridice din contul său deschis la Bank L. - sucursala Braşov suma de 62.000 de euro;
- procură specială autentificată sub nr. 1168 din data de 08 iulie 2010 la BNP B.G.D. şi V.M. prin care cumpărătorul W.W. îl împuternicea pe D.M. să lichideze contul său deschis la Bank L. România - sucursala Braşov;
- certificatul din Registrul Naţional de Evidenţă a Revocării Procurilor din 08 iulie 2010 emis de I.S. SRL RNPR din care rezultă că procura specială autentificată sub nr. 1095 din data de 28 iunie 2010 la BNP B.G.D. şi V.M. nu a fost revocată în perioada 28 iunie 2010 - 08 iulie 2010.
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 900 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din data de 23 noiembrie 2012, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului S.F. sub aspectul comiterii infracţiunilor de uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) şi tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
Analizând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv declaraţiile martorilor G.A., V.A.I., Z.Z.M., T.M., D.G., S.M., S.E.D., C.E., B.V., declaraţiile părţilor vătămate W.W., M.V., înscrisurile autentificate, copia de pe carte de identitate cu datele aferente lui D.M. dar cu fotografia învinuitului, procesele-verbale de prezentare pentru recunoaştere, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică de natură grafică, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică de portret din 05 mai 2011 întocmit de IPJ Serviciul Criminalistic, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, raportul de expertiză efectuat de către Institutul pentru Tehnologii Avansate din 23 septembrie 2011, procesul-verbal de vizionare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere ale L. Bank, precum şi cele administrate în faza de cercetare judecătorească constând în declaraţia inculpatului, cea dată de partea vătămată M.V. şi declaraţiile martorilor Z.Z.M., T.M., G.A. şi V.A.I., instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 06 iulie 2010, la sediul Bank L. România S.A. - Sucursala Braşov s-a prezentat învinuitul S.F. sub identitatea falsă "D.M." ce a prezentat în faţa martorei A.G. (administrator cont), o carte de identitate cu fotografia sa dar cu datele lui "D.M." pretinzând, în calitate de vânzător, retragerea sumei totale de 124.000 euro reprezentând preţul înstrăinării unui imobil, cumpărători fiind W.W. şi M.V. (clienţi ai băncii). Inculpatul a prezentat, pe lângă cartea de identitate, un contract de vânzare-cumpărare şi două procuri prin care cumpărătorii imobilului l-ar fi împuternicit pe "D.M." să extragă suma menţionată ca preţ al vânzării.
Modalitatea de ridicare a banilor a trezit suspiciunile martorelor A.G. şi V.A.I. (manager relaţii clienţi retail) care au solicitat prezentarea unor acte suplimentare. Astfel, pe data de 08 iulie 2010, inculpatul s-a prezentat din nou la unitatea bancară unde s-a folosit de alte trei acte falsificate: procură din partea lui W.W. de a lichida depozitul bancar şi două înscrisuri purtând ştampila unui notar public din care reieşea că procurile folosite în data de 06 iulie 2010 nu fuseseră revocate, fără a reuşi să primească suma de bani solicitată.
Din probele administrate a reieşit că toate actele folosite de către inculpat au fost falsificate, W.W. şi M.V. nedorind să cumpere vreodată imobilul arătat în contractul de vânzare-cumpărare, persoana acestuia nefiindu-le cunoscută.
Instanţa de fond a considerat că, în drept, fapta inculpatului S.F. care, la datele de 06 iulie 2010 şi 08 iulie 2010 a folosit 7 înscrisuri oficiale falsificate în scopul transferării sumei de 124.000 de euro din conturile părţilor vătămate W.W. şi M.V. în contul său personal, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale).
De asemenea, fapta aceluiaşi inculpat care, la datele de 06 iulie 2010 şi 08 iulie 2010, s-a prezentat sub identitatea falsă "D.M." la sediul Bank L. România - Sucursala Braşov unde, prin folosirea actelor false, a încercat inducerea în eroare a personalului bancar pretinzând, în temeiul unui raport juridic inexistent (vânzarea unui imobil către W.W. şi M.V.) şi transferarea sumei totale de 124.000 euro din conturile celor două persoane menţionate în contul său personal deschis pe numele de D.M. la I. Bank Braşov, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate inculpatului instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator de modalitatea şi circumstanţele în care au fost săvârşite faptele, dar şi de persoana inculpatului care nu este la primul contact cu legea penală, prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 64/Ap din 12 martie 2010 a Tribunalului Braşov acesta fiind condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii continuate prevăzute de art. 2151 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 de acte materiale).
Raportat la data săvârşirii faptelor analizate, prima instanţă a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen. şi ale art. 83 C. pen. pentru fiecare dintre cele două infracţiuni pentru care instanţa a condamnat inculpatul, corelativ cu aplicarea dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei închisorii prima instanţă a considerat că se impune executarea efectivă, numai astfel putând fi atins scopul pedepsei şi îndeplinite funcţiile acesteia.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul S.F.
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sentinţa este netemeinică, în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate inculpatului şi omisiunea constatării caracterului fals al procurii din 8 iulie 2010, folosită de inculpat la bancă în vederea extragerii din contul părţilor vătămate a sumelor de bani.
În ceea ce priveşte netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului a solicitat a se avea în vedere că inculpatul este recidivist astfel că săvârşirea acestor infracţiuni denotă din partea sa o perseverenţă infracţională, o atitudine în contradictoriu cu normele legale.
A mai învederat că, raportat la numărul de infracţiuni dar şi la starea de recidivă, -instanţa de fond avea posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă conform dispoziţiilor art. 34, art. 39 C. pen.
Pentru toate aceste considerente a solicitat majorarea pedepsei aplicate pentru cele două infracţiuni, majorarea pedepsei rezultante precum şi constatarea ca fals a înscrisului aflat la dosarul de urmărire penală cu privire la procura autentificată sub nr. 1096 din 28 iunie 2010.
Apelantul inculpat S.F., prin apărător, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate, iar în cadrul rejudecării să se dispună achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu există probe că fapta a fost comisă de către inculpat.
Prin Decizia penală nr. 116/AP din 15 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 13307/62/2012 Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul S.F. împotriva Sentinţei penale nr. 154/S din 04 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. 13307/62/2012, pe care a desfiinţat-o cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de uz de fals şi la omisiunea anulării ca fals a înscrisului constând în certificat din 08 iulie 2010, aparent emis de Registrul Naţional de Evidenţă a Revocării Procurilor la ora 09:36:21.
Rejudecând în aceste limite:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani în pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune şi pedeapsa de 2 ani şi 2 luni stabilită pentru infracţiunea de uz de fals.
A descontopit pedeapsa de 2 ani şi 2 luni în pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare stabilită pentru infracţiunea de uz de fals şi pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov, devenită executabilă în urma revocării suspendării condiţionate.
În temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de uz de fals, din uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În temeiul art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.F. la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată.
A fost menţinută dispoziţia de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov şi a fost cumulată această pedeapsă cu pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare stabilită pentru infracţiunea de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., rezultând pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 C. pen., a fost contopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 2 luni închisoare cu pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani şi a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
S-a dispus anularea certificatului din 08 iulie 2010 aparent emis de Registrul Naţional de Evidenţă a Revocării Procurilor la orele 09:36:31 aflat la dosarul de urmărire penală, ca fiind fals.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a stabilit o corectă stare de fapt, constând în aceea că în data de 06 iulie 2010, inculpatul S.F. s-a prezentat la sediul Bank L. România S.A. -Sucursala Braşov sub identitatea lui "D.M."
Angajatei băncii, martora A.G., inculpatul i-a prezentat o carte de identitate cu fotografia sa dar cu datele lui "D.M.", martora efectuând conform uzanţelor băncii o copie a cărţii de identitate, restituind inculpatului originalul acesteia.
Copia cărţii de identitate a fost păstrată la dosar şi este conformă cu originalul.
Curtea de Apel a mai reţinut că, din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică de portret rezultă că poza de pe actul de identitate folosit în această împrejurare îi aparţine inculpatului, aspect ce se coroborează cu declaraţia martorei G.A., ce l-a recunoscut de pe planşa foto pe inculpat ca fiind persoana ce s-a prezentat la bancă în acea zi, şi cu raportul de expertiză efectuat de către Institutul pentru Tehnologii Avansate, din care rezultă că există similitudini între figura persoanei surprinse pe camerele video şi figura inculpatului.
Inculpatul nu a oferit nicio explicaţie cu privire la existenţa pozei sale pe actul de identitate folosit şi aflat în copie la bancă, ori în aceste împrejurări, în care a fost recunoscut de angajatele instituţiei, existând şi două rapoarte de expertiză ce se coroborează cu aceste declaraţii, avea obligaţia de a oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la acest aspect în apărarea sa.
S-a reţinut, astfel, ca dovedit faptul că inculpatul este persoana ce s-a prezentat în faţa angajatelor băncii sub o altă identitate, solicitând eliberarea sumei respective din conturile părţilor vătămate.
Instanţa de apel a precizat că nu are nicio importanţă cine este autorul falsului pentru actul de identitate sau faptul că nu s-a găsit această carte de identitate, din moment ce inculpatul nu este acuzat de falsificare ci de uz de fals, aspect dovedit prin prezenţa sa la bancă şi folosirea actului de identitate fals.
De asemenea, nu are nicio importanţă faptul că părţile vătămate nu-l cunosc pe inculpat sau că nu s-a dovedit modalitatea concretă în care inculpatul a avut acces la datele de identitate ale părţilor vătămate, aceste aspecte nefiind relevante cu privire la infracţiunile de care este acuzat, respectiv folosirea unor date şi acte falsificate în prealabil de persoane ce au avut cumva acces la aceste date pe care le-au înmânat inculpatului pentru a le folosi în faţa băncii, ceea ce s-a şi întâmplat.
În această activitate infracţională complexă, de identificare a părţilor vătămate vulnerabile, de procurare şi falsificare a datelor şi înscrisurilor, în care au fost implicate mai multe persoane, a fost identificat şi trimis în judecată numai inculpatul, Curtea de Apel reţinând că acesta se poate apăra prin invocarea faptului că nu au fost identificaţi şi participanţii, sau că nu s-a stabilit modalitatea de falsificare a înscrisurilor, aspecte ce nu-l pot exonera de răspunderea personală pentru ceea ce a făcut.
Cu privire la înscrisurile falsificate pe care le-a prezentat în faţa băncii inculpatul în datele de 06 iulie şi 08 iulie 2010, din adresa notarului public presupus a fi autentificat aceste înscrisuri a rezultat că nu a făcut acest lucru, iar semnătura este falsificată, aceste înscrisuri existând dar referindu-se la alte operaţiuni şi alte persoane, aspect ce se coroborează cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ce a concluzionat că părţile vătămate nu au semnat contractul de vânzare-cumpărare din 28 iunie 2010 şi nici cele trei procuri folosite de inculpat în datele arătate mai sus şi că impresiunile de pe ştampilă de pe certificatele care atestau nerevocarea procurilor au fost depuse prin metode copiative, folosindu-se tehnica de calcul.
Astfel, Curtea de Apel a reţinut că este dovedită folosirea de către inculpat, în două rânduri, a unor acte false, prin care a încercat să-i determine pe angajaţii băncii să lichideze contul părţilor vătămate, prin virarea în contul inculpatului a sumei de bani respective.
S-a observat că această situaţie de fapt este încadrată juridic în mod corect de prima instanţă în prevederile infracţiunii de tentativă la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., fiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, prejudiciul urmărit fiind mai mare de 200.000 RON, elementul fraudulos fiind actul de identitate fals de care s-a folosit.
Cu privire la infracţiunea de uz de fals, instanţa de apel a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul invocat, întrucât, deşi au fost folosite 7 înscrisuri false, inculpatul a realizat elementul material al acestei infracţiuni în două rânduri, în două zile diferite. Una dintre trăsăturile infracţiunii continuate este şi efectuarea acţiunii ce realizează elementul material al infracţiunii la intervale de timp diferite, nici prea mari, pentru că în acest caz nu am avea o rezoluţie infracţională unică, dar nici prea mici. în această ultimă situaţie, când intervalele de timp sunt prea mici, nu ne putem afla în situaţia unei infracţiuni continuate, ci în prezenţa unei infracţiuni simple.
În speţă, inculpatul a folosit în data de 06 iulie 2010 actul de identitate fals, contractul de vânzare-cumpărare din 28 iunie 2010 şi două procuri autentificate, iar în data de 08 iulie 2010 două documente falsificate şi o împuternicire de închidere a contului bancar. În fiecare dintre cele două zile, inculpatul a folosit cu aceeaşi ocazie şi în aceeaşi împrejurare înscrisurile false, astfel că nu se poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia intervalului de timp specifică infracţiunii continuate.
S-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii continuate de uz de fals prev. de art. 291 teza I cu art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) în uz de fals prev. de art. 291 teza I cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), şi a fost condamnat inculpatul pentru această din urmă infracţiune la aceeaşi pedeapsă ca şi cea stabilită de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte cuantumul pedepselor aplicate inculpatului de către prima instanţă, Curtea a reţinut că prima instanţă a ţinut seama de criteriile de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C. pen., de circumstanţele reale în care fapta a fost comisă, precum şi de cele personale ale inculpatului, de atitudinea procesuală a acestuia, de urmarea care s-ar fi putut produce.
Deşi inculpatul este recidivist şi în spatele acestei infracţiuni se mai află şi alte persoane, rămase deocamdată neidentificate, Curtea a apreciat că limita minimă a pedepsei pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, astfel cum a fost redusă la jumătate, de 5 ani închisoare, corespunde pe deplin scopului pedepsei, nefiind necesară pentru atingerea acestui scop o pedeapsă mai mare.
Raportat şi la urmările ce se puteau produce, evitate numai prin atenţia de care au dat dovadă angajaţii băncii, această pedeapsă a fost considerată ca fiind aptă să asigure atenţionarea inculpatului şi a colaboratorilor săi cu privire la consecinţele faptelor şi nu se impune o majorare a pedepsei.
Curtea a arătat că nu se impune nici stabilirea unui spor de pedeapsă în urma aplicării regulilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă, pe de-o parte pentru că există numai două infracţiuni în concurs, iar pe de altă parte pentru că, prin procedeul revocării suspendării sub supraveghere, se ajunge la un cumul aritmetic care conduce la stabilirea unei pedepse rezultante de 6 ani, suficientă pentru fapta şi persoana inculpatului.
Astfel, au fost respinse motivele de apel ale Ministerului Public prin care s-a solicitat majorarea pedepsei şi aplicarea unui spor la contopire, ca nefondate, precum şi motivele de apel formulate de inculpat prin care a solicitat achitarea sa, instanţa considerând că vinovăţia lui a fost corect stabilită, pe baza probelor analizate atât în primul ciclu procesual cât şi în apel.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul S.F.
În motivele de recurs formulate de apărătorul ales şi depuse la data de 26 martie 2014, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, şi a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, nici sub aspect subiectiv, nici sub aspect obiectiv.
În subsidiar, a solicitat casarea soluţiei instanţei de apel şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Braşov pentru rejudecarea apelului, având în vedere că instanţa de prim control judiciar a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii prev. de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) în infracţiunea prev. de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), fără a o pune în discuţia părţilor, încălcându-se astfel dreptul la apărare şi prevederile art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apărătorul ales al inculpatului a mai solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din noul C. pen., în sensul schimbării încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. anterior, în tentativă la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (2) C. pen. şi aplicarea unei pedepse în noile limite prevăzute de lege.
Examinând cauza în temeiul art. 385 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată următoarele:
În cursul soluţionării prezentei cauze a intrat în vigoare un nou Cod de procedură penală.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă în speţă, se constată că normele tranzitorii prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 stabilesc că "recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs".
Având în vedere data pronunţării deciziei recurate (15 octombrie 2013), se constată că, în speţă, sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Înalta Curte constată că inculpatul a motivat recursul cu respectarea dispoziţiilor art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Cazul prev. de art. 3859 pct. 172 C proc. pen., stabileşte că hotărârile sunt supuse casării când hotărârea este contrară legii, sau prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Se observă că, în motivele scrise, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, nici sub aspect subiectiv, nici sub aspect obiectiv. În concluziile scrise depuse la dosar la data de 08 octombrie 2014, dar şi cu ocazia dezbaterilor, a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior, arătând că nu este autorul faptelor reţinute în sarcina sa.
Înalta Curte constată că aceste susţineri nu se circumscriu cazului de casare prev. de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen.
Unele din criticile formulate ar putea fi încadrate, formal, în prevederile art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., care statuează că hotărârile sunt supuse casării când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Singura referire concretă la elementele constitutive ale infracţiunilor vizează latura subiectivă, inculpatul precizând că instanţa de apel a reţinut că vinovăţia sa rezultă din prezenţa la bancă şi folosirea actului de identitate fals, deşi în raportul de expertiză se arată că, din cauza calităţii filmului, nu s-a putut stabili cu certitudine suprapunerea trăsăturilor faciale ale inculpatului cu cele ale persoanei filmate la data de 08 iulie 2010 şi că nu se poate stabili identitatea dintre cele două persoane.
În realitate, inculpatul a contestat comiterea faptei, susţinând că nu este autorul acesteia contestând, implicit, situaţia de fapt pe baza căreia s-a dispus condamnarea.
Potrivit art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. Astfel, legiuitorul a restrâns controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept, fără a se putea reanaliza mijloacele de probă şi a se stabili o altă situaţie de fapt decât cea stabilită prin hotărârile atacate.
Rezultă, astfel, că aspectele invocate de către inculpatul S.F. vizează modul de evaluare a materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt. Înalta Curte constată că aceste aspecte nu pot face însă obiectul recursului, acestea constituind atributul exclusiv al instanţei de fond şi al instanţei de apel, neregăsindu-se în niciuna din tezele prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen.
Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este, în consecinţă, strict legată de aplicarea legii.
Chiar şi examinarea cauzei în temeiul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., poate fi realizată pornind de la situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel.
Din această perspectivă, se observă că prin hotărârile atacate, în urma evaluării declaraţiilor şi a celorlalte probe şi analizei materialului probator şi a apărărilor formulate de inculpat, atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi cu privire la încadrarea juridică, Tribunalul şi Curtea de Apel au stabilit că inculpatul S.F. s-a prezentat la data de 06 iulie 2010, la sediul Bank L. România S.A. - Sucursala Braşov sub identitatea falsă "D.M.", pentru a retrage suma de 124.000 euro. A prezentat martorei A.G. (administrator cont) o carte de identitate cu fotografia sa dar cu datele lui "D.M." pretinzând, în calitate de vânzător, suma de 124.000 euro, ce reprezenta preţul înstrăinării unui imobil, cumpărători fiind W.W. şi M.V. (clienţi ai băncii). Inculpatul a mai prezentat, pe lângă cartea de identitate, un contract de vânzare-cumpărare şi două procuri prin care cumpărătorii imobilului l-ar fi împuternicit pe "D.M." să extragă suma sus-menţionată ca preţ al vânzării.
Martorelor A.G. şi V.A.I. (manager relaţii clienţi retail) au solicitat prezentarea unor acte suplimentare, astfel, pe data de 08 iulie 2010, inculpatul s-a prezentat din nou la unitatea bancară unde s-a folosit de alte trei acte falsificate: procură din partea lui W.W. de a lichida depozitul bancar şi două înscrisuri purtând ştampila unui notar public din care reieşea că procurile folosite în data de 06 iulie 2010 nu fuseseră revocate, fără a reuşi să primească suma de bani solicitată.
Se constată, pornind de la această situaţie de fapt, că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, neexistând temeiuri de achitare potrivit art. 10 lit. a) C. proc. pen. sau art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 teza I C. proc. pen. anterior este incident, aşa cum s-a statuat şi în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă în mod greşit a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii.
Ori, motivele inculpatului conduc la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de apel şi vizează exclusiv modalitatea de interpretare a probatoriului, împrejurări ce nu mai pot fi cenzurate de instanţa de recurs.
Referitor la solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptei şi nu a administrat probe care să ducă la concluzia că inculpatul este autorul faptei, fiind încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, instanţa constată că aceste susţineri pot fi încadrate în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., însă sunt nefondate.
Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte constată că la termenul din 01 octombrie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori a pus în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice dată faptelor reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea prev. de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale), cu reţinerea art. 37 lit. b) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu reţinerea art. 37 lit. b) C. pen.
De asemenea, în încheierea din data de 01 octombrie 2013, s-a consemnat că singurele probe care au fost cerute în faţa Curţii de apel au fost reaudierea martorilor care fuseseră audiaţi de către instanţa de fond şi audierea persoanei de numele căreia inculpatul s-a folosit pentru a sustrage bani, D.M. Se observă că instanţa de apel a respins motivat aceste cereri, arătând că nu sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei, deoarece martorii a căror reaudiere s-a solicitat au fost audiaţi în mod detaliat de instanţa de fond, în şedinţă publică, în prezenţa inculpatului asistat de doi apărători aleşi, astfel că a avut posibilitatea să lămurească toate aspectele pe care le-a considerat relevante în acel moment, iar audierea lui D.M. nu este concludentă soluţionării cauzei, având în vedere faptele reţinute în sarcina inculpatului şi probele existente la dosar.
Înalta Curte observă că procedura a avut un caracter echitabil, martorii au fost audiaţi, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond, iar inculpatul a fost audiat şi a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta declaraţiile martorilor. Astfel, dreptul la apărare nu a fost limitat într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece condamnarea nu s-a bazat, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale, nici în timpul judecăţii.
Ambele instanţe au respectat dispoziţiile referitoare la aprecierea probelor şi au motivat corespunzător hotărârile, evidenţiindu-se o temeinică şi completă analiză a materialului probator şi a apărărilor formulate de inculpat, atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi cu privire la încadrarea juridică.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul soluţionării recursurilor, mai precis la data de 01 februarie 2014, au intrat în vigoare un nou Cod penal şi un nou Cod de procedură penală ce conţine şi dispoziţii de drept substanţial, aşa încât sunt incidente prevederile art. 5 C. pen. în vigoare la data soluţionării recursurilor (adoptat prin Legea nr. 286/2009 modificată şi completată), potrivit cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Această dispoziţie corespunde art. 13 C. pen. anterior care prevedea, de asemenea, obligativitatea aplicării legii penale mai favorabile în cauzele aflate în curs de judecată.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat soluţii diferite cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, mai precis referitor la mecanismul de aplicare a mitior lex, conturându-se două opinii: cea privind aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi cea privind aplicarea legii penale mai favorabile pe principiul aprecierii globale.
Până la momentul soluţionării cauzei de faţă, în materia aplicării legii penale mai favorabile au intervenit două hotărâri importante:
- Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 publicată în M. Of. nr. 319/30.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia dezlegării problemelor de drept. Prin această decizie, în aplicarea art. 5 C. pen., s-a stabilit că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, din motivarea deciziei reieşind că acesta este mecanismul general de aplicare a legii penale mai favorabile;
- Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Deşi dispozitivul nu prevede expres, prin considerentele deciziei se clarifică interpretarea instanţei de contencios constituţional în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se face prin aprecierea globală şi prin alegerea dispoziţiilor unei singure legi, cu privire la toate instituţiile de drept substanţial incidente, şi nu prin luarea în considerare a dispoziţiilor sau instituţiilor autonome.
Rezultă, aşadar, că deciziile mai sus menţionate stabilesc mecanisme diferite de aplicare a legii penale mai favorabile, dar ambele sunt obligatorii de la data publicării în M. Of. al României, aşa încât se pune problema raportului dintre cele două, pentru a cunoaşte care anume trebuie aplicată.
Această problemă a fost lămurită chiar de către legiuitor, care a stabilit un raport de prioritate între cele două tipuri de decizii, reglementat prin art. 4771 C. proc. pen. (astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 3/2014).
Potrivit acestei dispoziţii - care se referă la încetarea sau modificarea efectelor hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale ce a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare".
Se constată că, din considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, reiese cu claritate că instanţa de contencios constituţional a stabilit că în aplicarea legii penale mai favorabile trebuie aplicat mecanismul aprecierii globale, şi nu cel al instituţiilor autonome.
Cum decizia Curţii Constituţionale este obligatorie şi are prioritate faţă de decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept, urmează ca, în speţă, instanţa de recurs să aibă în vedere şi să aplice mecanismul considerat constituţional, respectiv cel al aprecierii globale.
Este adevărat că decizia Curţii Constituţionale nu stabileşte criterii precise de aplicare a acestui mecanism însă, pe baza argumentelor expuse în considerentele Deciziei nr. 265/2014, a jurisprudenţei şi doctrinei anterioare, se ajunge la concluzia că legea mai blândă va fi aleasă după evaluarea comparativă a soluţiei pronunţată potrivit legii vechi cu soluţia ce ar putea fi pronunţată potrivit legii noi, ceea ce implică - în realitate - o simulare a soluţionării cauzei în conformitate cu noile dispoziţii de drept substanţial, în vigoare la data soluţionării recursului. În ambele cazuri, dispoziţiile trebuie avute în vedere ca un tot unitar, în întregime, şi nu pe instituţii autonome.
Legea nr. 187/2012 conţine în capitolele II - IV dispoziţii ce pot fi apreciate ca excepţii de la aplicarea legii penale mai favorabile potrivit mecanismului aprecierii globale. Aceste excepţii sunt expres prevăzute, doar pentru anumite instituţii (cum este art. 15 referitor la regimul suspendării condiţionate), şi nu pot fi aplicate prin analogie cu privire la alte materii.
Aceste excepţii nu vizează instituţia concursului de infracţiuni sau a pluralităţii de infracţiuni, în general.
Conform art. 10 din legea de mai sus: "Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă."
Această prevedere legală nu poate constitui un criteriu de interpretare logică prin raţionamentul "per a contrario", deci un fundament logico-juridic pentru concluzia aplicării, ca excepţie de la regula aprecierii globale a legii penale mai favorabile, a dispoziţiilor concursului de infracţiuni - ca instituţie autonomă.
Dimpotrivă, în considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se consacră în mod expres, în cazul concursului de infracţiuni, aplicarea legii penale mai favorabile prin metoda aprecierii globale (parag. 35 - 36).
În consecinţă, art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu constituie o excepţie de la regula aprecierii globale a legii penale mai favorabile, are doar valoarea unei dispoziţii tranzitorii şi constituie o reglementare a unei situaţii speciale, care nu implică incidenţa mitior lex, stabilind tratamentul sancţionator pentru cazul în care unele dintre infracţiuni au fost comise sub imperiul vechii legi, iar altele după intrarea în vigoare a noii legi penale, deci pentru situaţia în care pluralitatea de infracţiuni a fost generată sub imperiul legii vechi, dar se definitivează sub regimul legii noi, situaţie ce impunea o reglementare distinctă.
În speţă, toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului au fost comise sub imperiul vechii legi penale.
În consecinţă, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanţa de recurs va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi luând în considerare inclusiv prevederile din materia concursului de infracţiuni C. pen. în vigoare de la 01 februarie 2014, fără a putea aplica dispoziţiile legii noi referitor la încadrarea juridică a faptelor şi la sancţiune, concomitent cu aplicarea în materia concursului de infracţiuni, cu valoare de instituţie autonomă, a dispoziţiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior.
Cât priveşte incidenţa principiului legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că sfera sa de acţiune nu este limitată la aplicarea pedepsei, ci implică multe alte instituţii de drept substanţial, ceea ce exclude analiza mitior lex doar din perspectiva legalităţii sancţiunii aplicate prin hotărârile recurate, în conformitate cu cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., sau din perspectiva altui caz de casare.
Aplicarea legii penale mai favorabile are un fundament constituţional (art. 15 alin. (2)) şi reprezintă o chestiune de ordine publică, iar legea nouă a intrat în vigoare în cursul soluţionării recursului, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea să mai invoce aplicarea legii mai blânde pe o altă cale procedurală, aşa încât, în temeiul principiului legalităţii şi al echităţii procedurii penale, acest examen se impune a fi realizat chiar în absenţa unei solicitări exprese din partea inculpatului.
Este vorba, astfel, despre o situaţie excepţională, care generează pentru instanţa de recurs obligaţia de examinare din oficiu a aplicării legii penale mai favorabile, fără limita impusă de cazurile de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen., însă cu respectarea tuturor celorlalte reguli de soluţionare a recursului.
Pe cale de consecinţă, în speţă, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanţa de recurs va avea în vedere situaţia de fapt şi încadrarea juridică stabilite prin hotărârile recurate şi nu va putea proceda la o nouă individualizare a pedepsei, ci va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi, proporţional cu sancţiunea stabilită prin hotărârile recurate, fără a face o nouă apreciere asupra criteriilor de individualizare.
Se constată că în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. inculpatul S.F. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata a 3 ani.
În temeiul art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată.
A fost menţinută dispoziţia de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov şi a fost cumulată această pedeapsă cu pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare stabilită pentru infracţiunea de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., rezultând pedeapsa de 2 ani şi 2 luni închisoare.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 C. pen., a fost contopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 2 luni închisoare cu pedeapsa de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani şi a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
Faptele pentru care inculpatul a fost condamnat nu au fost dezincriminate.
Infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. anterior are corespondent în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
Se observă că în cazul infracţiunii de înşelăciune, a fost înlăturată varianta agravată determinată de producerea consecinţelor deosebit de grave, însă această modificare nu generează dezincriminarea faptei reţinută în sarcina inculpatului S.F., care corespunde tiparului de incriminare reglementat de legea nouă şi se regăseşte în varianta agravată a înşelăciunii săvârşită prin folosirea de mijloace frauduloase.
Pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave era prevăzută sancţiunea închisorii de la 5 la 10 de ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru infracţiunea prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 2 ani şi 6 luni şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Drept urmare, fără a realiza, o nouă individualizare a pedepsei, instanţa de recurs constată că sancţiunea ce ar putea fi aplicată în mod proporţional potrivit legii noi, ar fi pedeapsa de 6 luni închisoare.
Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, că art. 244 alin. (3) C. pen. prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală, iar inculpatul a depus la dosar acordul de mediere încheiat cu M.V.
În acordul de mediere se precizează că W.W. este decedat şi că M.V. nu a fost în niciun fel vătămat de S.F., pe care l-a cunoscut în momentul în care acesta i-a cerut să se împace.
Pentru a-şi produce efectele, împăcarea trebuie să intervină în cazul infracţiunilor urmărite din oficiu sau dacă legea o prevede expres şi trebuie să fie totală, necondiţionată, absolută, expresă şi directă între inculpat şi persoana vătămată.
Se constată că M.V. şi W.W. nu au nicio calitate în prezenta cauză, aşa încât, împăcarea inculpatului cu sus-numiţii nu are ca efect încetarea procesului penal.
În ce priveşte infracţiunea de uz de fals (art. 291 teza I C. pen. din 1969, art. 323 teza I din noul C. pen.), limitele de pedeapsă au rămas aceleaşi (de la 3 luni la 3 ani).
Se constată, aşadar, că nu a intervenit o modificare a limitelor de pedeapsă, iar cuantumul sancţiunii aplicate inculpatului (1 an şi 2 luni închisoare) se încadrează în limitele prevăzute de legea care incriminează infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.
Din perspectiva tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni potrivit legii noi, sunt incidente dispoziţiile art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. potrivit cărora se aplică pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 2 luni închisoare, la care se adăugă 1/3 din pedeapsa de 6 luni, aşa încât în final s-ar aplica o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare.
Conform art. 15 din Legea 187/2012, regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Astfel, se impune revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov, urmând ca această pedeapsă să fie cumulată cu pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare mai sus stabilită, aşa încât se va da spre executare pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare.
Curtea de Apel a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunile în stare de recidivă. În noul C. pen. recidiva este reglementată în art. 41, iar din analiza acestor dispoziţii legale se observă că primul termen al recidivei trebuie să fie pedeapsa închisorii mai mare de un an. În speţa dedusă judecăţii, pedeapsa aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov a fost de un an închisoare, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 41 C. pen.
Pe lângă faptul că, potrivit legii noi, starea de recidivă este înlăturată, Înalta Curte constată că sancţiunile ce ar putea fi aplicate potrivit legii noi sunt mai blânde decât cele aplicate potrivit legii vechi, astfel încât în mod evident, legea nouă este mai favorabilă.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul, va casa în parte decizia penală recurată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 154/S din 04 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov şi, rejudecând:
Făcând aplicarea art. 5 C. pen.:
În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul S.F. din infracţiunile prev. de art. 20 rap. la 215 alin. (1), (2) şi (5) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. anterior, art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunile prev. de art. 32 rap. la 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi prev. de art. 323 teza I cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 32 rap. la 244 alin. (1) şi (2) C. pen., va condamna inculpatul S.F. la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 323 teza I cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. va condamna acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare.
În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 2 luni închisoare, la care se adaugă 1/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.
Conform art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2013, va revoca suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1701/2009 a Judecătoriei Braşov şi va cumula această pedeapsa cu pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare mai sus stabilită, aşa încât dă spre executare pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de S.F. împotriva Deciziei penale nr. 116/A din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează în parte decizia mai sus menţionată şi sentinţa penală nr. 154/S din 4 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov şi, rejudecând:
Conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul S.F. din infracţiunile prev. de art. 20 rap. la 215 alin. (1), (2) şi (5) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunile prev. de art. 32 rap. la 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi prev. de art. 323 teza I cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În baza art. 32 rap. la 244 alin. (1) şi (2) C. pen. condamnă pe inculpatul S.F. la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 323 teza I cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. condamnă acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare.
Conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 2 luni închisoare, la care se adaugă 1/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.
Conform art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2013, revocă suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Braşov şi cumulează această pedeapsă cu pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare mai sus stabilită, aşa încât dă spre executare pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 21 octombrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2843/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2892/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
