ICCJ. Decizia nr. 2872/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP)

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2872/2014

Dosar nr. 98/42/2014*

Şedinţa publică din 23 octombrie 2014

Asupra contestaţiei penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 125 din 18 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în baza dispoziţiilor art. 595 din C. proc. pen. raportat la art. 6 C. pen., instanţa a admis contestaţia la executare formulată de condamnaţii C.C. şi C.C.R., în prezent arestaţi în Penitenciarul Ploieşti privind Sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 16 din 4 din data de 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 Castellon, Spania, definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006 şi în consecinţă.

A descontopit pedepsele rezultante de câte 20 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 16 din 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 Castellon, Spania, definitivă la data de 30 iunie 2004, modificată la data de 23 ianuarie 2006 şi s-au repus pedepsele componente în individualitatea lor, astfel cum a fost recunoscută prin Sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006, respectiv:

I. A descontopit pedeapsa principală de 20 ani închisoare aplicată condamnatului C.C. de autoritatea judiciară spaniolă, în pedepsele componente de:

- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de proxenetism prev. de art. 188.1 C. pen. spaniol, (proxenetism prev. de art. 329 C. pen. român 1969, art. 213 C. pen. român în vigoare);

- 9 ani închisoare pentru agresiune sexuală (viol), faptă din 16/17 iunie 2002 prev. de art. 178 şi art. 179 C. pen. spaniol (viol prev. de art. 179 alin. (1) C. pen. român din 1969), art. 218 alin. (1) C. pen. român în vigoare);

- 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 147 şi art. 148 C. pen. spaniol (vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. român 1969, art. 193 alin. (2) C. pen. român în vigoare);

- 13 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de agresiune sexuală definită viol, faptă din 28 iunie 2002, prev. de art. 178, art. 179 şi art. 180.1 C. pen. spaniol (viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. român 1969, art. 218 alin. (1) C. pen. în vigoare);

- 4 ani închisoare pentru infracţiunea de privare de libertate în mod nelegal prev. de art. 163 C. pen. spaniol (răpire de libertate în mod ilegal prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. român 1969, art. 205 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. în vigoare.

În baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 13 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului C.C. pentru infracţiunea de agresiune sexuală (viol) la maximul special de 10 ani închisoare, prevăzut de art. 218 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 40 alin. (5) C. pen., a contopit pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare, 9 ani închisoare, 3 ani şi 6 luni închisoare, 10 ani închisoare şi 4 ani închisoare şi a aplicat pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare la care a adăugat un spor de 6 ani şi 4 luni închisoare (1/3 din celelalte pedepse), în final condamnatul C.C. urmând a executa pedeapsa de 16 ani şi 4 luni închisoare.

II. A descontopit pedeapsa principală de 20 ani închisoare aplicată condamnatului C.C.R. în pedepsele componente de:

- un an închisoare pentru infracţiunea de proxenetism prev. de art. 188.1 C. pen. spaniol (proxenetism prev. de art. 329 C. pen. român 1969, art. 213 C. pen. român în vigoare);

- 13 ani şi 6 luni închisoare pentru agresiune sexuală definită în speţă viol, prev. de art. 178, art. 179 şi art. 180.1 C. pen. spaniol (viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. român 1969, art. 218 alin. (1) C. pen. român, în vigoare);

- 3 ani şi 6 luni închisoare pentru vătămare corporală denumită abuz de superioritate prev. de art. 147 şi art. 148 C. pen. spaniol (vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. român 1969, art. 193 alin. (2) C. pen. român în vigoare);

- 4 ani închisoare pentru privare de libertate în mod nelegal, prev. de art. 163 C. pen. spaniol (lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. român 1969, art. 205 alin. (1) şi (3) lit. c) C. pen. român în vigoare).

În baza art. 6 alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa de 13 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului C.C.R. pentru agresiune sexuală (viol), la maximul special de 10 ani închisoare prev. de art. 218 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) combinat cu art. 40 alin. (5) C. pen. a contopit pedepsele de un an închisoare, 10 ani închisoare, 3 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani închisoare şi a aplicat pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani şi 10 luni închisoare (1/3 din celelalte 3 pedepse), în final condamnatul C.C.R. urmând a executa pedeapsa de 12 ani şi 10 luni închisoare.

A menţinut starea de arest a contestatorilor condamnaţi C.C. şi C.C.R. şi a dedus din durata pedepselor rezultante aplicate, perioada executată începând cu data de 28 iunie 2002, la zi.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale contestate.

A anulat Mandatele de executare nr. 148 din 2 iunie 2006 (C.C.) şi nr. 149 din 2 iunie 2006 (C.C.R.) emise în baza Sentinţei penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală de recunoaştere a Sentinţei penale nr. 16 din 4 din data de 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 Castellon, Spania, definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată la data de 23 ianuarie 2006 şi a dispus emiterea unor noi mandate de executare a pedepsei în baza sentinţei penale pronunţate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, criticând hotărârea pronunţată în cauză ca fiind nelegală, învederând, în esenţă, următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept a hotărât, într-adevăr că dispoziţiile art. 6 din C. pen. sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 C. pen. „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce ia acest maxim”.

Conform dispoziţiilor art. 135 alin. (6) - (8) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 300/2013 şi republicată aplicabile (întrucât Spania nu a transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI), când natura sau durata pedepsei aplicată de instanţa străină este incompatibilă cu legislaţia română, prin hotărâre judecătoreasca aceasta se poate adapta la pedeapsa prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea.

Aşa cum rezultă din art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, instanţa de judecată este ţinută însă să stabilească o pedeapsă care să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate de statul de condamnare.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată şi republicată, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie atribuirea acesteia de efecte juridice în privinţa executării pedepsei privative de libertate - pe teritoriul României şi transferarea într-un penitenciar din România a persoanei condamnate.

Conform acestor dispoziţii legale, autorităţile române pot opta fie pentru continuarea executării condamnării, fie pentru adaptarea pedepsei aplicată de sfatul de condamnare la o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile art. 135 fără să agraveze situaţia persoanei condamnate.

S-a susţinut că hotărârea de condamnare îşi păstrează caracterul de extraneitate şi după recunoaşterea sa de către autorităţile judiciare române astfel că nu poate fi convertită în hotărâre a unei instanţe judecătoreşti din România, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti căreia prin recunoaştere i se conferă doar puterea de a-şi produce efectele juridice recunoscute de legea română.

De asemenea, s-a susţinut că adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicată de instanţa străină constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

Din economia dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că durata pedepsei trebuie raportată a maximul general al pedepsei prevăzută de art. 60 C. pen., cât şi la maximul special al pedepsei prevăzută de norma de incriminare română în care se încadrează fapta sancţionată în statul de condamnare.

În acest sens şi în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desfiinţând Hotărârea nr. 43 din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti a trimis cauza spre rejudecare, tocmai pentru ca instanţa fondului să procedeze la verificarea pedepselor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente şi nu doar pentru pedeapsa rezultantă în baza căreia a fost recunoscută sentinţa instanţei române.

Cu privire la hotărârea de recunoaştere, s-a susţinut că Sentinţa nr. 92 din 19 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, deşi are autoritate de lucru judecat, neputând fi analizată, în prezenta contestaţie se impune a fi menţionată, însă omisiunea judecătorului de a recunoaşte, în ceea ce-l priveşte pe condamnatul C.C., toate faptele reţinute în sarcina sa prin hotărârea instanţei spaniole, astfel cum a fost modificată prin Ordinul nr. 17/2006 al instanţei din Castellon, Spania.

Raportat la cauza pendinte s-a mai susţinut că, în ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, dispoziţiile legii române privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia naţională, iar nu la incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă.

Astfel, în raport eu aceste prevederi, înlocuirea modalităţii de stabilire a pedepsei rezultante conform legislaţiei statului de condamnare (cursul aritmetic) cu mecanismul prev. de art. 39 C. pen. nu are temei legal aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009.

Pentru considerentele expuse, s-a susţinut că nu este incidentă în cauză Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor probleme de drept invocată în hotărârea contestată, astfel că în temeiul disp. art. 425¹ alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea contestaţiilor formulate de contestatorii condamnaţi C.C. şi C.C.R., ca neîntemeiate.

Contestaţia formulată este neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 425¹ alin. (4) din C. proc. pen., la soluţionarea contestaţiei formulate în cauza pendinte, dispoziţiile art. 416 şi art. 418 din C. proc. pen., se aplică în mod corespunzător.

În contextul cadrului procesual menţionat, instanţa de soluţionare a contestaţiei formulate constată şi reţine următoarele:

Prin cererile înregistrate pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. 98/42/2014, la data de 6 februarie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., condamnaţii C.C. şi C.C.R. au formulat contestaţie la executarea Sentinţei penale nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s-au recunoscut efectele Sentinţei penale nr. 16/04 din data de 8 iunie 2004 a Judecătoriei de Instrucţie nr. 3 Castellon, Spania, definitivă la data de 30 iunie 2004, astfel cum a fost modificată prin Ordinul de executare nr. 17/2006, privind pedepsele de câte 20 ani închisoare.

În motivarea acestora, condamnaţii au susţinut, în esenţă, că în raport de modificările legislaţiei penale române, intrate în vigoare la data de 1 februarie 2014, faţă de dispoziţiile art. 6 şi art. 9 din Noul C. pen. şi implementarea de către statul român a Deciziei Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene care a înlocuit Convenţia de la Strasbourg din 1983 privind transferul de condamnaţi în vederea continuării executării pedepselor, în cazul hotărârilor penale pronunţate de către alte state ale Uniunii Europene, se impune recalcularea pedepselor stabilite iniţial de autoritatea judiciară română în sensul reducerii acestora la câte 12 ani închisoare, reprezentând maximul special prevăzut pentru infracţiunea de viol incriminată de art. 218 din noul C. pen. (fost art. 197 alin. (1) C. pen. 1969).

Prin Sentinţa penală nr. 43 din 19 februarie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală a respins contestaţiile formulate de către condamnaţii C.C. şi C.C.R., ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 92/2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a recunoscut efectele Sentinţei penale nr. 16/04 din 8 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 3 din Castellion, astfel cum a fost reprecizată prin Ordinul de executare nr. 17/2006, dispunându-se transferul acestora în vederea continuării executării, ţinând seamă de natura şi cuantumul aritmetic stabilit de autoritatea judiciară spaniolă.

S-a apreciat că, faţă de Decizia nr. 23/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, dată în interesul legii nici ulterior continuării executării pedepselor pe teritoriului statului român, instanţa nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepselor rezultante de câte 20 ani închisoare, aplicate de statul de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzut de Codul penal român 1969.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie condamnatul C.C., criticând-o ca fiind nelegală.

În cadrul controlului judecătoresc ierarhic, calea de atac exercitată s-a admis, iar prin Decizia penală nr. 1926 din 4 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, extinzându-se efectele acesteia şi cu privire la condamnatul C.C.R., s-a dispus desfiinţarea în tot a Sentinţei penale nr. 43 din 19 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În considerentele acestei decizii penale s-a reţinut că la analizarea contestaţiilor la executare formulate de condamnaţii C.C. şi C.C.R. Curtea de Apel Ploieşti, prima instanţă era obligată să efectueze verificări pentru a stabili care sunt pedepsele care compun pedeapsa rezultantă în baza căreia a fost recunoscută sentinţa instanţei străine. Astfel, s-a îndrumat ca, în rejudecare, la stabilirea incidenţei dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. şi art. 6 C. pen., să se aibă în vedere nu doar pedepsele rezultante pentru care s-a dispus continuarea executării într-un penitenciar din România, ci să se analizeze şi pedepsele componente stabilite de autoritatea judiciară spaniolă, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei de fond la data de 11 iunie 2014 sub nr. 98/42/2014*.

La data de 8 mai 2014, condamnatul C.C.R. a introdus o nouă contestaţie la executare privind aceeaşi pedeapsă de 20 ani închisoare stabilită prin Sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cerere care a format obiectul Dosarului nr. 382/42/2014.

Potrivit art. 43 lit. c) şi art. 45 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de fond a dispus reunirea celor două cauze, apreciind că măsura este necesară pentru buna înfăptuire a justiţiei.

În raport de îndrumările date prin Decizia penală nr. 1926 din 4 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, după înregistrarea cauzei spre rejudecare, s-a ataşat Dosarul penal nr. 4505/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 şi în baza căreia s-au emis Mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 148 din 2 iunie 2006, respectiv nr. 149 din 2 iunie 2006, în vederea continuării executării pedepselor de câte 20 ani închisoare, pe teritoriul statului român, pentru fiecare dintre contestatorii condamnaţi.

De asemenea, urmarea demersurilor efectuate către Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară în Materie Penală şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta din urmă a comunicat copia Hotărârii de condamnare nr. 16/2004 pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 3 din Castellion, definitivă la data de 30 iunie 2004 şi Ordinul de executare nr. 17/2006 privind pe condamnaţii C.C. şi C.C.R., acte identificate în Dosarul nr. 1624/II-5/2005 al acestei unităţi de parchet şi care au stat la baza sesizării formulate în Dosarul nr. 4505/II/2006.

Analizând criticile formulate de parchet, în contextul reexaminării materialului probator existent la dosarul cauzei şi legea penală română incidentă în materie, cu referire la Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - instanţa de control judiciar constată că hotărârea contestată este legală şi temeinică.

Astfel, potrivit disp. art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., invocate ca temei legal de către condamnaţii contestatori, raportat la art. 9 şi art. 6 C. pen. „din oficiu sau la cerere instanţele judecătoreşti sunt obligate să procedeze la înlăturarea, după caz, modificarea pedepselor aflate în curs de executare, pe teritoriul statului român, indiferent că au fost aplicate de o autoritate judiciară română sau o autoritate judiciară dintr-un alt stat, în ultima situaţie sub rezerva recunoaşterii efectelor hotărârilor adoptate, atunci când a intervenit o lege penală mai favorabilă sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a cuantumului determinat iniţial prin hotărârea de condamnare definitivă”.

Prin Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru de dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, (publicată în M. Of. Partea I nr. 505 din 8 iulie 2014), în exercitarea atribuţiilor conferite de art. 475 şi urm. din C. proc. pen., s-a stabilit că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C. pen. privitoare la legea mai favorabilă, după judecarea definitivă a cauzei sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat, faţă de cetăţenii români dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, decizie care conform art. 477 alin. (3) din acelaşi cod, este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării acesteia în M. Of.

Din lucrările dosarului rezultă că cei doi contestatori C.C. şi C.C.R. au fost condamnaţi prin Hotărârea nr. 16/2004 pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 3 din Castellion, definitivă la data de 30 iunie 2004 pentru un concurs de infracţiuni, la pedepse privative de libertate totalizând 50 ani şi 6 luni închisoare, respectiv 22 ani închisoare. Această decizie a fost modificată prin Ordinul nr. 17/2006 dispunându-se ca fiecare dintre condamnaţi să execute o pedeapsă de câte 20 ani închisoare (stabilită global).

Prin Sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă la data de 2 iunie 2006, această hotărâre a fost recunoscută în condiţiile art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispunându-se astfel transferul persoanelor condamnate în vedere continuării executării pedepselor de câte 20 ani închisoare fiecare, aşa cum au fost reduse prin Ordinul nr. 17/2006, într-un penitenciar din România şi s-a dedus perioada executată pe teritoriul statului spaniol pentru fiecare dintre condamnaţi, de la 28 iunie 2002, la zi.

În executarea acestei sentinţe penale, autoritatea română a emis Mandatele nr. 148 din 2 iunie 2006 pentru condamnatul C.C. şi nr. 149 din 2 iunie 2006 pentru condamnatul C.C.R., la data de 1 februarie 2014, aceştia aflându-se în custodia Penitenciarului Ploieşti.

Prin urmare s-a dispus ca cei doi contestatori condamnaţi să execute efectiv pedepsele de câte 20 ani închisoare, aplicate pentru fapte săvârşite pe teritoriul Spaniei asupra unui cetăţean român într-un penitenciar din România, executarea pedepselor continuând neîntrerupt, inclusiv după efectuarea transferului.

Aşa fiind, urmare a aplicării principiului personalităţii legii penale consacrat de cele două legi penale succesive, respectiv în Codul penal din 1969 şi Codul penal în vigoare se constată că contrar opiniei exprimate de parchet situaţia acestora cade sub incidenţa disp. art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., text care reglementează modificarea pedepselor definitive în condiţiile art. 6 C. pen. şi de care beneficiază orice cetăţean român, condamnat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de autorităţile judiciare române.

Sub un alt aspect, potrivit dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 23/2009 a ICCJ - Secţiile Unite raportat la dispoziţiile art. 595 din C. proc. pen., Sentinţa penală nr. 92/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală prin care s-au recunoscut efectele Hotărârii nr. 16/04/2004 a Judecătoriei de instrucţie nr. 3 Castellion, modificată, are autoritate de lucru judecat şi constituie fundamentul juridic în raport de care cei doi condamnaţi execută pedepsele, la data intrării în vigoare a legii noi.

În condiţiile arătate, instanţa sesizată în condiţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., raportat la art. 6 C. pen. nu avea competenţa materială şi funcţională de a stabili dacă recunoaşterea efectelor hotărârii străine (inclusiv în ce priveşte faptele, încadrarea juridică a acestora, cuantumul pedepselor, determinate de autoritatea juridică de condamnare) s-a efectuat corect de către autoritatea juridică română, care a dispus executarea pedepselor de câte 20 de ani închisoare, emiţând Mandatele de executare nr. 148/2006, respectiv nr. 149/2006 în a căror executare se află condamnaţii C.C. şi C.C.R.

Este de observat faptul că deşi prin Sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 nu s-a făcut conversiunea pedepselor individualizate pentru fiecare dintre infracţiunile stabilite în sarcina celor doi condamnaţi de către autoritatea judiciară spaniolă (procedându-se doar la recunoaşterea efectelor acesteia astfel cum a fost modificată prin Ordinul nr. 17/2006 şi la continuarea executării pedepselor rezultante de câte 20 ani închisoare) faţă de îndrumările Deciziei nr. 1926 din 4 iunie 2014 a ICCJ, secţia penală, instanţa de rejudecare a analizat motivele de contestaţie, în raport de faptele şi încadrarea juridică determinate în considerentele hotărârii şi mandatele de executare emise de autoritatea judiciară română, precum şi cuantumul pedepselor stabilite pentru fiecare dintre acestea, de către autoritatea judiciară spaniolă.

În aplicarea legii penale mai favorabile cauzelor definitive soluţionate, conform dispoziţiilor generale înscrise sub art. 6 din noul C. pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa sesizată este obligată să aibă în vedere criteriul aprecierii globale a legii mai favorabile, nefiind permisă combinarea prevederilor din legi succesive, la stabilirea şi determinarea legalităţii cuantumului pedepsei închisorii în a cărei executare se afla condamnatul la data de 1 februarie 2014, ceea ce înseamnă că în ipoteza unui concurs de infracţiuni într-o primă etapă se verifică incidenţa cu privire la pedepsele individuale, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din C. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 39 din noul C. pen. raportat la dispoziţiile art. 40 noul C. pen., în caz de concurs de infracţiuni atunci când au fost stabilite numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

În raport de reglementările menţionate se constată că admiţându-se sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de apel Bucureşti privind cererea de transferare a condamnaţilor C.C. şi C.C.R., conform art. 116 alin. (1) şi art. 129 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Sentinţa penală nr. 92/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală s-au recunoscut efectele Sentinţei penale nr. 16/2004 pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 3 din Castellion, definitivă la data de 30 iunie 2004 şi al Ordinului de executare nr. 17/2006, dispunându-se transferul acestora şi continuarea executării pedepselor de câte 20 ani închisoare fiecare, astfel cum au fost reduse de autorităţile spaniole.

Din considerentele hotărârii adoptate rezultă că autoritatea română a reţinut că potrivit informaţiilor furnizate de autorităţile spaniole, cei doi condamnaţi au comis faptele după cum urmează:

- în cursul lunii iunie 2002 inculpatul C.C. a îndemnat la practicarea prostituţiei în localitatea Castellion pe victimele cetăţene române C.L. şi E. trăgând foloase materiale în urma practicării prostituţiei de către cele două persoane, activitatea acestuia fiind sprijinită de către fiul său inculpatul C.C.R.;

- în noaptea de 16/17 iunie 2002 inculpatul C.C. a constrâns la raport sexual normal pe numita C.L.;

- la data de 27 iunie 2002 inculpaţii C.C. şi C.C.R. au lovit în mod repetat pe persoana vătămată C.L., provocându-i leziuni ale membrelor în regiunea costală şi mamară precum şi în zona capului;

- la data de 28 iunie 2002 inculpatul C.C. a constrâns la raport sexual normal pe numita C.L.;

- la data de 28 iunie 2002 inculpatul C.C.R. a constrâns la raport sexual normal numita C.L.;

- în cursul lunii iunie 2002 cei doi inculpaţi au lipsit de libertate în mod ilegal pe persoana vătămată C.L.;

De asemenea, mai rezultă că autoritatea judiciară spaniolă a încadrat faptele reţinute în sarcina inculpaţilor C.C. şi C.C.R. ca având corespondent în legislaţia penală română şi realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de proxenetism prev. de art. 329 C. pen., viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen., vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. şi prev. de art. 189 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., precizându-se că faptele sunt pedepsite cu închisoarea de la 5 până la 12 ani.

Condiţiile recunoaşterii efectelor sentinţei penale pronunţată de autoritatea judiciară spaniolă, astfel cum au fost menţionate mai sus, s-au regăsit şi în conţinutul mandatelor de executare a pedepselor închisorii emise pentru fiecare dintre condamnaţii C.C. şi C.C.R., unde, s-a menţionat că pedeapsa de 20 ani închisoare a fost stabilită de autoritatea spaniolă pentru comiterea infracţiunilor de proxenetism, viol, vătămare corporală şi reţinere ilegală prev. de art. 188 pct. 1, art. 178 - 179, art. 147 - 148 şi art. 163 C. pen. spaniol, că acestea au corespondent în legea română în dispoziţiile art. 329 C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen., art. 181 alin. (1) C. pen., art. 189 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoarea de la 5 la 12 ani.

Aşa fiind, întrucât hotărârea pronunţată de autoritatea judiciară română era intrată în puterea lucrului judecat încă din data de 2 iunie 2006 (deşi nici în hotărâre şi nici în mandate nu s-au determinat pedepsele pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute şi încadrate) conformându-se deciziei de desfiinţare a Sentinţei penale nr. 43/19 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, a verificat incidenţa disp. art. 6 din noul C. pen. pentru infracţiunile descrise în Sentinţa penală nr. 92/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, funcţie de data comiterii faptelor şi încadrarea juridică precizată ca având corespondent în legea română, astfel cum s-a regăsit în Sentinţa penală nr. 16/2004 pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 3 din Castellion, definitivă la data de 30 iunie 2004, modificată.

Astfel, s-a constatat că pedepsele de câte 20 ani închisoare aplicate de autoritatea judiciară spaniolă prin Ordinul nr. 17/2006, ale cărei efecte au fost recunoscute de autoritatea judiciară română, pentru care s-a dispus continuarea executării într-un penitenciar din România, sunt compuse din următoarele pedepse:

Condamnatul C.C. are de executat cinci pedepse cu închisoarea, respectiv: - 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prev. de art. 329 C. pen. 1969 (art. 188 pct. 1 C. pen. spaniol), faptă din iunie 2002, pedepsită de art. 213 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până la 10 ani; - 9 ani închisoare pentru infracţiunea de viol (agresiune sexuală) prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. 1969 (art. 178 şi art. 179 C. pen. spaniol), faptă din 16/17 iunie 2002, pedepsită de art. 218 alin. (1) din noul C. pen. cu închisoarea de până la 3 până la 10 ani; - 13 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de viol (agresiune sexuală definită viol) prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. 1969, (art. 178, art. 179 şi art. 180 pct. 1 C. pen. spaniol), faptă din 28 iunie 2002, pedepsită de art. 218 alin. (1) din noul C. pen. cu închisoarea de până la 3 până la 10 ani; - 3,6 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. 1969, (art. 147 şi art. 148 C. pen. spaniol), faptă din 27 iunie 2002, pedepsită de art. 193 alin. (2) din noul C. pen. cu închisoarea de la 6 luni până la 5 ani sau amendă; - 4 ani închisoare pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (răpire de libertate în mod ilegal), prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. 1969, (art. 163 C. pen. spaniol) faptă din iunie 2002, pedepsită de art. 205 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până la 10 ani;

Condamnatul C.C.R. are de executat patru pedepse cu închisoarea, respectiv: - 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prev. de art. 329 C. pen. 1969 (art. 188 pct. 1 C. pen. spaniol), faptă din iunie 2002, pedepsită de art. 213 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până la 10 ani; - 13 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de viol (agresiune sexuală definită viol) prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. 1969, (art. 178, art. 179 şi art. 180 pct. 1 C. pen. spaniol), faptă din 28 iunie 2002, pedepsită de art. 218 alin. (1) din noul C. pen. cu închisoarea de până la 3 până la 10 ani; - 3, 6 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 181 alin. (1) C. pen. 1969, (art. 147 şi art. 148 C. pen. spaniol), faptă din 27 iunie 2002, pedepsită de art. 193 alin. (2) din noul C. pen. cu închisoarea de la 6 luni până la 5 ani sau amendă; - 4 ani închisoare pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (răpire de libertate în mod ilegal), prev. de art. 189 alin. (2) C. pen. 1969, (art. 163 C. pen. spaniol) faptă din iunie 2002, pedepsită de art. 205 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din noul C. pen. cu închisoarea de la 3 până la 10 ani.

Aşa fiind, în raport de cuantumul pedepselor de executat, intrate sub autoritatea de lucru judecat, şi limita maximă specială prevăzută de legea penală română, în vigoare la 1 februarie 2014, rezultă că pedepsele de câte 13 ani şi 6 luni închisoare în a căror executare se află în prezent condamnaţii C.C. şi C.C.R., stabilite pentru viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen., comis la data de 28 iunie 2002 au depăşit cu câte 3 ani şi 6 luni cuantumul de 10 ani închisoare, prevăzut pentru o astfel de infracţiune, în art. 218 alin. (1) C. pen. român în vigoare.

În circumstanţele cauzei este neîndoios faptul că legea penală mai favorabilă este noul C. pen., astfel că după descontopirea pedepselor principale de câte 20 ani închisoare aplicate celor doi inculpaţi de autoritatea judiciară spaniolă, conform art. 6 alin. (1) din noul C. pen., în mod corect s-a procedat la reducerea cuantumului pedepselor de câte 13 ani şi 6 luni închisoare stabilite pentru infracţiunea de viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. 1969 comisă la data de 28 iunie 2002, la maximul special de câte 10 ani închisoare prevăzut de art. 218 alin. (1) C. pen., lege penală intervenită după punerea în executare a Sentinţei penale nr. 92/2006 a Curţi de Apel Bucureşti, secţia penală, definitivă la 02 iunie 2006.

Tot astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) comb. cu art. 40 alin. (5) C. pen., în mod corect s-a procedat la contopirea, prin cumul aritmetic a pedepsei de câte 10 ani închisoare cu celelalte pedepse aplicate condamnaţilor pentru celelalte infracţiuni ale căror efecte au fost reţinute de autoritatea judiciară română şi pentru care s-a dispus continuarea executării, respectiv: - s-a contopit pedeapsa de mai sus cu pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare, 9 ani închisoare, 3 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani închisoare, în a căror executare de află condamnatul C.C., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 ani şi 4 luni închisoare (1/3 din celelalte pedepse), urmând ca în final acesta să execute pedeapsa rezultantă de 16 ani şi 4 luni închisoare; - s-a contopit pedeapsa de mai sus cu pedepsele de 1 an închisoare, 3 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani închisoare, în a căror executare de află condamnatul C.C.R., s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani şi 10 luni închisoare (1/3 din celelalte pedepse), urmând ca în final acesta să execute pedeapsa rezultantă de 12 ani şi 10 luni închisoare.

Pentru considerentele expuse, în mod corect, în baza art. 595 din C. proc. pen. raportat la art. 6 C. pen., s-au admis contestaţiile la executare formulate de condamnaţii C.C. şi C.C.R., privind Sentinţa penală nr. 92 din 18 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, constatându-se că legea penală română pusă în aplicare la 1 februarie 2014 constituie legea mai favorabilă intervenită în cursul executării pedepselor de câte 20 ani închisoare, în a căror executare se află în prezent potrivit Mandatelor de executare nr. 148 din 2 iunie 2006 şi nr. 149 din 2 iunie 2006 procedându-se la modificarea pedepselor rezultante de executat potrivit regulilor expuse cu consecinţa anulării mandatelor emise în baza hotărârii de recunoaştere adoptată de autoritatea română şi emiterea de noi mandate de executare conform sentinţei penale contestate pentru pedeapsa de 16 ani şi 4 luni închisoare în cazul inculpatului C.C. şi pentru pedeapsa de 12 ani şi 10 luni închisoare în cazul inculpatului C.C.R.

Aşa fiind, văzând dispoziţiile art. 425¹ alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondată contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva Sentinţei penale nr. 125 din 18 august 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.

Urmează a deduce din pedeapsa stabilită pentru fiecare intimat contestator-condamnat perioada executată începând cu 28 iunie 2002 la data pronunţării prezentei decizii - 23 octombrie 2014.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva Sentinţei penale nr. 125 din 18 august 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.

Deduce perioada executată de la 28 iunie 2002 la 23 octombrie 2014 pentru intimaţii contestatori condamnaţi C.C. şi C.C.R.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, rămân în sarcina statului.

Onorariile apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii condamnaţi C.C. şi C.C.R., în sumă de câte 200 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2953/2014. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2951/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3007/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP) ICCJ. Decizia nr. 3021/2014. Penal. Mandat european de arestare. Contestaţie(NCPP) ICCJ. Decizia nr. 2999/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Infracţiunea de spălare de bani (Legea 656/2002 art. 23), infracţiuni la legea privind mă ICCJ. Decizia nr. 2953/2014. Penal ICCJ. Decizia nr. 2951/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). înşelăciunea (art. 215 C.p.), abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.p.), luare de mită (art. 254 C.p.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (a ICCJ. Decizia nr. 2870/2014. Penal. Mandat european de arestare. Contestaţie(NCPP)