ICCJ. Decizia nr. 2953/2014. Penal

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2953/2014

Dosar nr. 496.1/102/2009*

Şedinţa publică din 6 noiembrie 2014

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 4211 din 19 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 496.1/102/2009, au fost admise recursurile declarate de inculpatul R.O., de partea civilă ANAF prin DGFP Mureş şi de partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 46/A din 25 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, a fost casată integral decizia atacată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Târgu Mureş.

În motivarea deciziei, instanţa supremă a dispus administrarea de probe pentru a se stabili dacă inculpatul a avut calitatea de salariat al societăţii comerciale, dar şi să verifice toate criticile invocate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 25 aprilie 2013 sub nr. 496.1/102/2009*.

Lichidatorul judiciar N. SPRL a solicitat schimbarea custodelui cu privire la bunurile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător.

Partea civilă ANAF, prin reprezentant, a solicitat autorizarea valorificării de îndată a imobilelor sechestrate.

În rejudecarea apelurilor s-au depus înscrisuri şi a fost asigurată asistenţa juridică prin apărător ales.

Analizând cauza, instanţa de apel a constatat că prin cererile înregistrate pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş sub nr 496.1/102/2009 la data de 14 iunie 2010, inculpatul R.O. şi partea civilă Statul Român - ANAF - prin DGFP Mureş au declarat apel împotriva Sentinţei penale nr. 68 din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş.

În motivare, inculpatul a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând dispoziţiile art. 314 C. proc. pen. 1968, în sensul că nu a fost adus în faţa primei instanţe, deşi prezenţa sa era obligatorie, fiind arestat în Italia. S-a mai solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare în infracţiunea prev. de art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată şi încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Partea civilă a solicitat desfiinţarea sentinţei şi în rejudecare, obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata pretenţiilor civile în cuantumul în care au fost solicitate, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin Sentinţa penală nr. 68 din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş, în baza art. 334 C. proc. pen. 1968 a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de delapidare prev. de art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969 în infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii prev. de art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 sau de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.

A fost admisă, cu privire la infracţiunea de delapidare, cererea formulată de inculpat, prin apărător, de aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 referitoare la reducerea la jumătate a limitelor pedepselor.

A fost condamnat inculpatul R.O. pentru infracţiunea de delapidare prev. de art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 la pedeapsa de 5 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 4 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. 1969.

În temeiul art. 88 C. pen. 1969 s-a scăzut din durata pedepsei închisorii perioada reţinerii pe 24 de ore din data de 19 octombrie 2001 şi durata arestării din data de 20 octombrie 2001 până în data de 30 august 2004.

În conformitate cu prev. art. 71 C. pen. 1969 i-au fost interzise inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. 1969.

În baza art. 334 C. proc. pen. 1968 a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor din infracţiunile de fals şi evaziune fiscală, prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 într-o singură infracţiune, de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 13 C. pen. 1969, constatând neîntemeiată reţinerea prev. art. 289 C. pen. 1969, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată, art. 9 alin. (1) lit. b), c), art. 9 alin. (2) sau art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. 1968 s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul R.O. privitor la această infracţiune, ca urmare a prescrierii răspunderii penale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. 1968 s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul R.O. pentru infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii prev. de art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 10 C. pen. 1969 ca urmare a prescrierii răspunderii penale, constatându-se neîntemeiată reţinerea prev. art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În baza art. 14 alin. (3) lit. b), art. 346 C. proc. pen. 1968 a fost obligat inculpatul R.O. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL prin lichidator N. SPRL la plata în favoarea părţii civile Statul Român prin ANAF prin DGFP Mureş, a sumei de 156.353,9 RON) reprezentând TVA şi impozit pe profit datorate, cu majorări de întârziere calculate de la termenele la care plăţile taxelor şi impozitelor erau scadente până la data deschiderii procedurii falimentului SC R.T.S. SRL, 14 ianuarie 2009.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenţii civile.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. 1968, a fost menţinut sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor părţii responsabile civilmente SC R.T.S. SRL prin ordonanţa din 26 octombrie 2001 şi Procesul-verbal din data de 5 decembrie 2001, acte emise de I.P.J. Mureş în cursul urmăririi penale în prezenta cauză, exceptând imobilul cu privire la care s-a dispus anularea sechestrului prin Încheierea pronunţată în data de 24 iunie 2009 în prezenta cauză.

În baza art. 168 C. proc. pen. 1968, a fost respinsă ca lipsită de interes plângerea împotriva măsurii asigurătorii formulată de petentul R.L., în nume propriu, şi în calitate de asociat al SC R.T.S. SRL

În baza art. 168 C. proc. pen. 1968 şi art. 600 alin. (4) C. proc. civ. au fost înlocuiţi, în calitate de custozi ai bunurilor sechestrate arătate în Încheierea din data de 9 octombrie 2009 pronunţată în prezentul dosar şi în Procesul-verbal de sechestru din data de 5 decembrie 2001, emis de IPJ Mureş, lichidatorul judiciar N. SPRL şi petentul R.L. cu partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL prin lichidatorul judiciar N. SPRL şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de remunerare formulată de lichidator.

În baza art. 14 alin. (3) lit. a), art. 348 C. proc. pen. 1968 s-a dispus anularea următoarelor înscrisuri:

- facturile seria BHACA nr. X din 30 septembrie 2000, seria BHACA nr. X1 din 30 septembrie 2000, seria BHACB nr. X din 30 aprilie 2001, seria BHACB nr. X1 din 30 aprilie 2001, seria BHACB nr. X2 din 30 aprilie 2001, seria BHACA nr. X din 30 octombrie 2000, seria BHACA nr. X din 30 noiembrie 2000, seria BHACA nr. X din 28 decembrie 2000, emise de SC M. SA Voivozi şi înregistrate în contabilitatea SC R.T.S. SRL;

- contractul de închiriere încheiat între cele două societăţi la data de 1 februarie 2000 şi înregistrat în contabilitatea SC R.T.S. SRL la nr. 24 din 11 februarie 2000;

- contractul de vânzare-cumpărare a autovehiculului marca Român cu numărul de înmatriculare XX încheiat la data de 17 octombrie 2000 între numitul V.M., în calitate de cumpărător şi partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL, în calitate de vânzător.

În baza art. 7 şi 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990 s-a dispus a se trimite Oficiului Registrului Comerţului Mureş un extras de pe dispozitiv, după rămânerea definitivă a hotărârii, în vederea înregistrării condamnării inculpatului R.O. pentru infracţiunea de delapidare.

În conformitate cu prevederile art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. 1969 s-a dispus confiscarea de la inculpatul R.O., în favoarea statului, a sumei de 1 295 897 RON.

În baza art. 191 alin. (1), art. 192 alin. (3) C. proc. pen. 1968 a fost obligat inculpatul R.O. să plătească statului suma de 1.100 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş înregistrat la Tribunalul Mureş sub nr. 1752/286/2002 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului R.O., cetăţean italian, pentru săvârşirea infracţiunilor de prevăzute de art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41alin. (2) C. pen. 1969 - delapidare, art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 - evaziune fiscală, art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 - fals şi art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 - folosire cu rea credinţă a bunurilor societăţii.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus şi trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului H.M.V. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, complicitate la fals şi complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, evaziune fiscală prev. de art. 12 Legea nr. 87/1994, de art. 14 din Legea nr. 87/1994, bancrută frauduloasă prev. de art. 276 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, fals intelectual prev. art. 289 C. pen. 1969, delapidare prev. de art. 215¹ alin. (1) C. pen. 1969 şi folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii prev. de art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului V.M.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, complicitate la fals şi complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi de art. 26 C. pen. 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi a inculpatei L.E.A. pentru infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991.

Faţă de inculpatul R.O. s-a dispus disjungerea cauzei la termenul de judecată din 6 martie 2009, formându-se Dosarul nr. 496/102/2009.

În motivarea rechizitoriului s-a arătat, cu privire la inculpatul R.O., că în perioada 1998 - 2001, în calitate de asociat şi administrator al părţii responsabile civilmente SC R.T.S. SRL Târgu Mureş, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, şi-a însuşit în interes personal şi în detrimentul societăţii suma de 24.061.973.710 ROL prin încheierea unor contracte fictive şi ridicări nejustificate de avansuri din trezorerie.

Totodată, inculpatul R.O., în aceeaşi calitate, în perioada 1998 - 2001, nu a înregistrat în contabilitate activităţi comerciale şi a dispus înregistrarea unor operaţiuni comerciale fictive, în acest fel sustrăgându-se de la plata impozitelor şi a taxelor cuvenite statului cu suma totală de 1.563.539.763 ROL.

În aceeaşi calitate şi aceeaşi perioadă, inculpatul a întocmit şi a dispus înregistrarea în contabilitate a unor documente contabile nereale, denaturând astfel cheltuielile şi veniturile contabile ale societăţii.

În lunile iulie şi august 2001, în aceeaşi calitate, inculpatul R.O. a făcut împotriva intereselor societăţii, două plăţi, una în sumă de 1.058.000.000 ROL către SC R. SRL Voievozi şi cealaltă în cuantum de 893.700.000 ROL către SC A.T. SRL Crişeni.

Inculpatul R.O. a fost ascultat anterior disjungerii cauzei şi a arătat, cu privire la actele de delapidare, că tranzacţiile reclamate ca fictive au fost în realitate operaţiuni reale de vânzare-cumpărare, iar avansurile luate din trezorerie au fost folosite în interesul societăţii. Referitor la faptele de evaziune fiscală şi fals în contabilitate, a arătat că nu cunoaşte detalii asupra modului cum s-ar fi majorat nejustificat cheltuielile, exceptând tranzacţiile fictive asupra cărora s-a referit conform celor de mai sus. Referitor la cele două plăţi ce ar fi fost făcute în detrimentul SC R.T.S. SRL, către societăţile R. şi A., a arătat că a cumpărat servicii, respectiv bunuri, în interesul societăţii, cu sumele indicate în rechizitoriu.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, anterior disjungerii cauzei, s-au mai administrat următoarele probe: declaraţiile coinculpaţilor H.M., V.M. şi L.E., declaraţiile martorilor L.L., C.F., P.I. şi V.M., C.P., J.M., G.Ş., P.A. şi N.L., C.A., B.I., P.A., H.A., M.E., S.V. şi K.Ş., listing-uri ale SC M. şi SC R., raportul de expertiză medico-legală, cazierul inculpatului R.O., o adresă emisă de B.R.D. cu privire la specimene de semnătură, expertiză contabilă şi răspunsul la obiecţiunile la expertiza contabilă, declaraţiile martorilor S.A., S.S., B.F. şi S.E., copii de pe declaraţiile inculpaţilor H.M. şi R.O. în dosarul de la P.N.A. privitor la numitul M.M., adrese ale A.V.A.S., SC R. şi I.T.M. Bihor, care arată că nu deţin contractul de muncă al martorului K.Ş., rechizitoriul cu privire la numitul M.M. şi s.p. 201/2004 a Tribunalului Alba, certificatul de deces al inculpatului V.M., adrese ale DGFP Mureş cu privire la impozitele restante ale SC R.T.S. SRL, acte depuse de această societate, listing referitor la aceeaşi societate, o adresă a Trezoreriei cu privire la plăţile făcute de SC R.T.S. SRL.

Din analiza probelor menţionate, precum şi a celor din dosarul de urmărire penală, instanţa a reţinut că, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru fapte petrecute până în luna septembrie 2001. Pentru infracţiunile pedepsite de lege cu închisoarea de cel mult 5 ani, pentru care se aplică termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. 1969, având în vedere prescripţia specială prevăzută de art. 124 C. pen. 1969, răspunderea penală se prescrie după trecerea a 7 ani şi jumătate de la data comiterii lor. Cu privire la aceste infracţiuni, exercitarea acţiunii penale era la acel moment împiedicată.

Ca urmare, instanţa, după ce cu privire la o serie de infracţiuni s-a pronunţat şi asupra schimbărilor de încadrare juridică puse în discuţie la mai multe termene de judecată, a dispus încetarea procesului penal referitor la o parte dintre infracţiunile care fac obiectul judecăţii, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. 1968, astfel: referitor la infracţiunile de fals şi evaziune fiscală, prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969. Cu privire la aceste infracţiuni, s-a procedat mai întâi, în baza art. 334 C. proc. pen. 1968, la schimbarea încadrării juridice într-o singură infracţiune, de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 13 C. pen. 1969.

În acest sens, prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a decis că fapta de omisiune în tot sau în parte, ori evidenţierea, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, ori evidenţierea în actele contabile sau alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 (fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994), nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, raportat la art. 289 C. pen. 1969, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

Raportat la aceeaşi decizie, instanţa a constatat neîntemeiată schimbarea încadrării juridice pusă în discuţie din oficiu, în sensul reţinerii art. 289 C. pen. 1969. De asemenea, faţă de limitele de pedeapsă prevăzute de legile succesive intervenite, dintre care legea veche prevede pedeapsa cea mai mică şi de împrejurarea că prejudiciul reclamat de organele fiscale nu era achitat, s-a constatat neîntemeiată reţinerea prev. art. 289 C. pen. 1969, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 republicată, art. 9 alin. (1) lit. b), c), art. 9 alin. (2) sau art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, referitor la infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii prev. de art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea art. 10 C. pen. 1969. Pentru această infracţiune, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării faptei în prev. art. 272 alin. (1) pct. 2, în urma renumerotării articolelor legii ulterior comiterii faptei. S-a apreciat că, nefiind cazul luării în considerare a principiului legii mai favorabile, era aplicabilă regula activităţii legii penale, conform art. 10 C. pen. 1969.

Instanţa a reţinut că inculpatul nu a cerut continuarea procesului în baza art. 13 C. proc. pen. 1968.

Prima instanţă a reţinut că rămâne de analizat, pe fond, existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei, doar în cazul, infracţiunii de delapidare.

Sub acest aspect, în rechizitoriu s-au reţinut următoarele acuzaţii:

1. Inculpatul R.O. şi-ar fi însuşit suma totală de 12.457.968.720 ROL pe care aparent a achitat-o coinculpatului V.M. ca preţ al autobazei din Voivozi, judeţul Bihor, vânzarea fiind fictivă.

Instanţa a constatat că, din actele dosarului a rezultat că, într-adevăr, precontractul de vânzare-cumpărare, din data de 6 februarie 2001, încheiat între V.M.C. şi soţia sa, E., în calitate de vânzători şi SC R.T.S. SRL, prin reprezentant R.O., în calitate de cumpărător, cu privire la autobaza situată în satul Voievozi, comuna Popeşti, judeţul Bihor, era fictiv şi preţul trecut în act nu a fost încasat de vânzători. Drept dovadă au stat împrejurările că, în timp ce preţul aparent al precontractului era de 10 miliarde de ROL, V.M. cumpărase cu o zi înainte autobaza de la coinculpatul H.M. cu 280 de milioane de ROL, conform contractului aflat în copie la dosarul de urmărire penală; V.M. era angajat al SC R.T.S. SRL în calitate de conducător auto; audiat la urmărire penală, a arătat că are cei 10 miliarde de ROL, dar „refuză să facă precizări unde se află"; în Cartea Funciară nu s-a mai operat transmiterea proprietăţii în favoarea cumpărătoarei.

Instanţa a mai reţinut că, aşa cum s-a arătat la pagina 18 din raportul de expertiză contabilă, suma totală ce s-a ridicat în fapt în baza acestui precontract din conturile SC R.T.S. SRL era de numai 10.284 miliarde de ROL.

2.Inculpatul şi-ar fi însuşit suma de 192 de milioane ROL pe care aparent a achitat-o ca preţ al apartamentului din Târgu Mureş, str. 22 Decembrie 1989, nr. 11/5, cumpărat în data de 10 noiembrie 1999 de societate de la martorii H.E. şi H.Eb.

Instanţa a reţinut, din coroborarea declaraţiei martorului H.E. şi constatărilor din expertiza contabilă că suma de 192 de milioane de ROL a fost în realitate plătită în contul martorului. Prin urmare, nu a fost delapidată de inculpat. înţelegerea în baza căreia apartamentul a fost cedat numitului D.P. nu a făcut obiectul prezentului dosar, decât în ce privea efectele fiscale ale situaţiei ivite, avute în vedere în cererea de despăgubiri formulată de organele fiscale.

3.Inculpatul şi-ar fi însuşit suma de 535 milioane ROL pe care aparent a achitat-o ca preţ al unui autocamion, marca S, cumpărat de SC R.T.S. SRL de la martorul G.Ş.

Instanţa a reţinut că, potrivit expertizei contabile, inculpatul R.O. a dispus plăţi în această sumă drept preţ al autocamionului, dar că acest autovehicul nu era evidenţiat în patrimoniul SC R.T.S. SRL Chiar şi vânzătorul G.Ş., ascultat în calitate de martor, a arătat că nu a deţinut şi nu a vândut niciodată un asemenea autocamion.

Rezultă că vânzarea era fictivă şi că inculpatul R.O. şi-a însuşit suma indicată drept preţ. Martorul menţionat a susţinut că banii i-au fost daţi de inculpat cu titlu de restituire a unui împrumut pe care i-l acordase, ceea ce nu a modificat prin nimic constatarea că banii societăţii au fost folosiţi în interes propriu de inculpat. Justificarea că inculpatul folosise împrumutul în interesul societăţii nu a fost susţinută prin nicio probă sau indiciu.

4.Inculpatul şi-ar mai fi însuşit suma de 800 de milioane de ROL pe care aparent a achitat-o ca preţ al unui autotractor cu numărul de înmatriculare XX cumpărat de SC R.T.S. SRL de la martorul V.M.

Instanţa a reţinut că, potrivit expertizei contabile, autotractorul era proprietatea SC F.T. SRL şi că nu s-a regăsit în patrimoniul SC R.T.S. SRL, iar potrivit declaraţiei martorului V.M., nu a vândut acest autovehicul către SC R.T.S. SRL şi nu a încasat nicio sumă de la societate. Inculpatul a recunoscut, în declaraţia dată, că vânzarea nu s-a mai efectuat, că a ridicat suma de 800 de milioane de ROL din contul societăţii, dar a arătat că a folosit-o în diverse scopuri, în interesul societăţii. Cum în realitate suma a fost ridicată de inculpat în baza unui act fals, instanţa a reţinut ca suficient probat că a folosit-o în interes propriu.

5.Inculpatul şi-ar fi însuşit motorină în valoare de 1.339.975.147 ROL, cumpărată de SC R.T.S. SRL de la SC B. & B. SRL Cluj-Napoca.

Instanţa a reţinut ca probată şi această acuzaţie, întrucât, deşi în contabilitatea SC R.T.S. SRL era evidenţiată plata motorinei, plată confirmată prin constatările din procesul-verbal din data de 14 decembrie 2001 întocmit de IPJ Cluj, cu ocazia controlului efectuat la SC B. & B. SRL nu s-a justificat prin niciun act recepţia efectivă a motorinei de către societate. Martorul B.I., administratorul societăţii furnizoare, a arătat că marfa nu i-a fost restituită, deci a rezultat că a fost folosită sau valorificată în interes propriu de inculpat.

6. Inculpatul ar fi ridicat în numerar din conturile societăţii, în perioada august 1998 - iunie 2001, sume de bani în valoare totală de 8,346 miliarde de ROL. însuşirea în interes propriu a sumei ar rezulta din aceea că dispoziţiile de plată au fost neregulat întocmite, iar cheltuirea banilor avansaţi nu a fost justificată.

Instanţa a reţinut că, potrivit expertizei contabile, fiind vorba despre o societate privată, administratorul ei putea ridica cu titlu de avans de trezorerie sume de bani fără vreun plafon şi fără vreun termen de restituire.

Cheltuirea sumelor de bani nefiind justificată şi fiind cunoscută conduita inculpatului raportat la banii societăţii, din starea de fapt descrisă la punctele precedente, s-a putut face presupunerea că, cel puţin în parte, banii au fost folosiţi în interes propriu. După cum era probabil că, cel puţin în parte, au fost folosiţi în interesul societăţii, nefiind de conceput ca o societate comercială să activeze circa trei ani fără cheltuirea vreunei sume în bani lichizi. Esenţial a fost că, nefiind indicate, ca în cazul punctelor de mai sus, tranzacţii concrete în care au fost folosite cele 8,346 miliarde de ROL, i-a fost imposibil instanţei să stabilească cu certitudine dacă şi cât din această sumă a fost delapidată de inculpat. Existând această îndoială, instanţa a reţinut acuzaţia de delapidare, sub acest punct, ca neprobată.

Instanţa de fond a mai precizat că în rechizitoriu s-au menţionat şi alte operaţiuni fictive decât cele indicate mai sus, referitoare la închirierea autobazei M., achiziţionarea unor mijloace fixe (autovehicule), cumpărarea de motorină de la SC A.T. SRL Crişeni etc. Aceste operaţiuni nu au servit, însă, însuşirii unor sume de bani de către inculpat, ci majorării cheltuielilor contabile cu sume care în realitate nu au ieşit din conturile societăţii, ele fiind potrivit acuzării acte de evaziune fiscală.

În concluzie, însumând sumele reţinute de instanţă la punctele 1, 3, 4 şi 5 de mai sus, instanţa a reţinut că, în perioada 1998 - 2001, în calitate de asociat şi administrator al părţii responsabile civilmente SC R.T.S. SRL Târgu Mureş, în mod repetat şi în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul R.O. şi-a însuşit în interes personal din gestiunea societăţii bani şi motorină în valoare totală de 1.295.897 RON.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prev. de art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969.

Examinând apelurile promovate, din prisma dispoziţiilor art. 371, art. 372 şi art. 378 C. proc. pen. 1968, instanţa de prim control judiciar le-a apreciat ca fiind nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reţinută - pornind de la conţinutul materialului probator administrat pe parcursul desfăşurării procesului penal în faţa primei instanţe - s-a apreciat că hotărârea instanţei de fond nu comportă nici un fel de critică, fiind justă soluţia la care s-a oprit, respectiv încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunilor în privinţa cărora s-a împlinit termenul special al prescripţiei răspunderii penale, condamnarea inculpatului-apelant pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi stabilirea modalităţii de executare a pedepsei în regim de detenţie.

Totodată, sub aspectul laturii civile, prima instanţă a pronunţat o soluţie temeinică şi legală prin admiterea în parte a pretenţiilor formulate.

Pentru a face o asemenea apreciere, instanţa de prim control judiciar a considerat că, din conţinutul materialului probator administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale în modalitatea descrisă.

Asupra primului motiv, respectiv acela că inculpatul arestat în Italia nu a fost prezentat în faţa instanţei, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat următoarele:

Din actele dosarului rezultă că inculpatul a fost arestat în cauză din data de 20 octombrie 2001 până la data de 30 august 2004. După ce a fost pus în libertate, inculpatul a plecat în Italia, unde a fost arestat. Acesta a fost şi motivul pentru care în privinţa inculpatului R.O. cauza s-a disjuns, întrucât autorităţile italiene nu au permis transferul inculpatului în România, cu toate că s-au făcut demersuri repetate în acest sens. Inculpatul a fost audiat în cauză de către instanţa de fond anterior disjungerii, iar după ce a fost arestat în Italia s-a încercat audierea lui prin intermediul videoconferinţei, dar inculpatul, deşi s-au efectuat toate demersurile tehnice necesare audierii prin această modalitate, a refuzat în ultimul moment să mai dea declaraţie. În apel, instanţa l-a audiat pe inculpat prin comisie rogatorie.

Prin urmare, s-a apreciat că nu este culpa instanţei că inculpatul nu a putut fi adus la judecarea cauzei, întrucât era arestat într-o altă ţară, respectiv în Italia, iar autorităţile italiene nu au dat curs cererii instanţei de transfer a inculpatului în România.

S-a constatat că, într-adevăr, dispoziţiilor art. 314 C. proc. pen. 1968 instituie regula prezenţei la judecată a inculpatului deţinut, însă de la această regulă există şi o excepţie care permite desfăşurarea judecăţii în absenţa inculpatului aflat în stare de deţinere, atunci când acesta este deţinut pe teritoriul altui stat şi când instrumentul internaţional pertinent - care reprezintă dreptul special în materie şi are o valoare supraordonată în raport cu dreptul intern, nu permite aducerea fizică sau virtuală a acuzatului la judecată, iar demersurile întreprinse de către instanţă în acest sens s-au lovit de insucces. În prezenta cauză, Italia nu a ratificat al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 1959, iar autorităţile italiene nu au agreat apelarea la garanţiile de reciprocitate şi au fost ferme în refuzul transferului temporar al inculpatului pe teritoriul României. Audierea inculpatului prin videoconferinţă nu a avut loc din cauza refuzului inculpatului R.O. de a fi subiectul acestei forme de cooperare judiciară internaţională. În aceste circumstanţe, instanţa de prim control judiciar a apelat la ascultarea inculpatului prin comisie rogatorie. în plus, inculpatul a fost asistat şi reprezentat pe tot parcursul judecăţii de un apărător ales. Prin urmare, inculpatul R.O. a avut posibilitatea rezonabilă şi efectivă să-şi expună şi să-şi susţină apărările în faţa Tribunalului Mureş şi a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Faţă de cele menţionate, s-a apreciat că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru ca inculpatul să fie prezent la judecarea cauzei, astfel că acest motiv de apel nu a fost reţinut de către instanţa de prim control judiciar.

Atât la primă instanţă cât şi în apel, inculpatul a avut apărător ales, astfel că instanţele române i-au garantat inculpatului deplina exercitare a drepturilor procesuale.

Analizând cel de-al doilea motiv de apel, s-a constatat că în cuprinsul răspunsului comunicat de I.T.M. Mureş (fila 84), se arată că inculpatul nu figurează cu contract individual de muncă la SC R.T.S. SRL în perioada 1998 - 2001. Însă, calitatea acestuia de asociat şi administrator al societăţii rezultă din înscrisuri şi nici nu a fost contestată. în această calitate, a exercitat o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept privat. Desfăşurând în fapt activităţi de gestionare şi de administrare a bunurilor societăţii pe care o conducea, inculpatul se încadrează în noţiunea de „funcţionar" în sensul art. 147 alin. (2) C. pen. 1969 şi este subiect activ al infracţiunii de delapidare.

Deşi se susţine că infracţiunii îi lipseşte latura obiectivă, în sensul că tranzacţiile comerciale au existat în realitate şi retragerile în numerar s-au făcut pentru aprovizionarea societăţii, prima instanţă a reţinut în mod corect că inculpatul şi-a însuşit următoarele sume de bani: 10,284 miliarde ROL, sumă pe care aparent ar fi achitat-o coinculpatului V.M. ca preţ al autobazei din Voievozi, judeţul Bihor, precontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 februarie 2001, fiind fictiv, iar preţul trecut în act nu a fost încasat de către vânzător, respectiv de către inculpatul V.M. şi soţia acestuia; 535 milioane (ROL), drept preţ al autocamionului marca S., cumpărat de SC R.T.S. SRL de la martorul G.Ş. (din actele dosarului rezultă că acest autocamion nu a fost evidenţiat în patrimoniul SC R.T.S. SRL, iar martorul G.Ş. a declarat că nu a vândut niciodată un asemenea camion); 800 milioane ROL, drept preţ al autocarului cu număr de înmatriculare "X" cumpărat de la SC R.T.S. SRL de la martorul V.M. (din actele dosarului rezultă că autocarul era proprietatea SC F.T. SRL, că acesta nu se regăseşte în patrimoniul SC R.T.S. SRL, iar din declaraţia martorului V.M. rezultă că acesta nu a vândut nici un autocar şi nici nu a primit vreo sumă de bani de la societatea administrată de coinculpat; de fapt, chiar inculpatul recunoaşte că vânzarea nu s-a mai efectuat, iar suma de bani ridicată a folosit-o în alte scopuri); motorină în valoare de 1.339.975.147 ROL cumpărată de SC R.T.S. SRL de la SC B. & B. SRL Cluj-Napoca (din actele dosarului rezultă că plata motorinei este evidenţiată în contabilitatea SC R.T.S. SRL, martorul B.I., administratorul societăţii furnizoare, arătând că motorina i-a fost plătită de SC R.T.S. SRL; din documentele societăţii nu rezultă că s-au întocmit note de intrare-recepţie, bonuri de consum sau procese-verbale de custodie pentru această motorină, fapt ce confirmă că aceasta a fost valorificată în interes personal de către inculpat).

S-a apreciat că este dovedit faptul că inculpatul, în calitate de asociat şi administrator la SC R.T.S. SRL, şi-a însuşit în interes personal, din gestiunea acestei societăţii, bani şi motorină în valoare totală de 1.295.897 RON, astfel că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prev. de art. 215 alin. (2) C. pen. 1969 şi, prin urmare, nu se impune achitarea acestuia.

Analizând cererea de schimbare a încadrării juridice, în acord cu prima instanţă, s-a reţinut că, potrivit art. 275 (art. 281) din Legea nr. 31/1991, faptele prevăzute în titlul VIII al legii (contravenţii şi infracţiuni) dacă constituie - potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave, se pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute acolo.

Prin urmare, s-a constatat că este nefondată cererea formulată de inculpat privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de delapidare, prev. de art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969 în infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii, prev. de art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, deoarece faptele inculpatului constituie o infracţiune mai gravă, respectiv infracţiunea de delapidare prev. de art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969.

În privinţa celorlalte infracţiuni pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii, în mod corect instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială, prev. de art. 124 C. pen. 1969 şi, având în vedere că inculpatul, fiind audiat în apel prin comisie rogatorie, nu a solicitat continuarea procesului penal pentru aceste infracţiuni, s-a apreciat că soluţia instanţei de fond este la adăpost de orice critică sub acest aspect.

De asemenea, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat că instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen. 1969, pedeapsa aplicată fiind bine individualizată, în raport de circumstanţele reale ale cauzei şi circumstanţele personale ale inculpatului, astfel încât s-a apreciat că nu se impune reducerea pedepsei pentru comiterea infracţiunii de delapidare.

Cu privire la apelul părţii civile, instanţa de prim control judiciar a apreciat că nici acesta nu este fondat.

Partea civilă a solicitat plata sumei de 15.040,3 RON, ce reprezintă diferenţa între suma solicitată şi cea acordată de instanţa de fond.

În mod corect a reţinut tribunalul, având în vedere expertiza contabilă efectuată în cauză, că inculpatul datorează bugetului de stat suma de 156.353,9 RON, celelalte pretenţii solicitate excedând cadrului procesului penal, astfel că acest motiv de apel nu poate fi reţinut. În plus, în apel, partea civilă nu a solicitat administrarea altor probe care să înlăture concluziile expertului contabil.

Nici motivul de apel privind acordarea de dobânzi şi penalităţi nu este fondat, întrucât prima instanţa a obligat inculpatul la plata acestor accesorii, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 corespunzătoare în prezent cu art. 119, art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Analizând cererea formulată de N. SPRL privind înlocuirea custodelui, văzând că nu s-a indicat o altă persoană fizică sau juridică, care să îşi exprime acordul de preluare în custodie a bunurilor sechestrate, ţinând seama şi de stadiul procesual, Curtea a apreciat-o ca fiind o cerere nefondată.

De asemenea, pe lângă stadiul procesual al cauzei, ţinând seama şi de scopul măsurii asigurătorii instituite, a fost respinsă şi cererea părţii civile de încuviinţare a valorificării de îndată a bunurilor sechestrate.

Faţă de cele menţionate, prin Decizia penală nr. 59/A din 2 decembrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. 1968, a respins, ca nefondate apelurile declarate de inculpatul R.O. şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş împotriva Sentinţei penale nr. 68 din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de lichidatorul judiciar N. SPRL Târgu Mureş de înlocuire a sa din calitatea de custode a bunurilor mobile sechestrate asigurător în prezenta cauză.

Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş privind autorizarea de către instanţă a valorificării de îndată a bunurilor mobile sechestrate.

În baza art. 192 alin. (2), (4) C. proc. pen. 1968, au fost obligaţi apelanţii la 500 RON cheltuieli judiciare în apel (fiecare câte 250 RON).

Împotriva Deciziei penale nr. 59/A din 2 decembrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs inculpatul R.O., partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL.

În cuprinsul memoriului depus la dosar, recurentul inculpat R.O. a arătat că nu avea calitatea de salariat în perioada în care se susţine că ar fi comis infracţiunile, motiv pentru care nu este îndeplinită condiţia referitoare la subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 215¹ C. pen. 1969.

Chiar dacă în prezent, conform art. 295 C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen., infracţiunea de delapidare se aplică şi altor persoane (chiar neremunerate) care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, inculpatul a apreciat că aceste prevederi nu pot fi aplicate retroactiv, nefiind în vigoare la data comiterii faptei.

Astfel, potrivit art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012 şi anume infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a bunurilor societăţii.

Totodată, având în vedere limitele de pedeapsă ale acestei infracţiuni (6 luni - 3 ani), a solicitat să se constate în temeiul art. 11 alin. (2) lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. 1968, cu aplicarea art. 122 alin. (1) lit. b) şi art. 127 C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., că fapta este prescrisă, urmând a se dispune încetarea procesului penal, nesolicitând continuarea acestuia.

În ceea ce priveşte latura civilă, s-a solicitat să fie lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

Au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 12 şi pct. 17² C. proc. pen. 1968.

Partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, prin memoriul depus la dosar, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. 1968, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, rejudecând, să se dispună repararea integrală a pagubei materiale cauzată prin admiterea, în totalitate, a acţiunii civile a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, prin obligarea inculpatului R.O., la plata sumei de 15.040,3 RON (reprezentând prejudiciul cauzat şi neacoperit), la care să se adauge dobânzile şi penalităţile de întârziere, până la data stingerii efective a sumei datorate, conform O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aplicabile în speţă, precum şi corespunzătoare dispoziţiilor art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş a menţionat că s-a constituit parte civilă cu suma de 402.021 lei. Scăzând suma de 230.626,8 RON, reprezentând totalul plăţilor efectuate pe parcursul procesului penal, a rămas o diferenţă de plată de 171.394,2 RON, reprezentând prejudiciul neacoperit în cauză. Prin Sentinţa penală nr. 68 din 17 mai 2010 a Tribunalului Mureş, instanţa de fond a acordat despăgubiri în sumă de 156.353,9 RON, astfel încât, raportat la diferenţa de acoperit, rămâne un rest de plată de 15.040,3 RON la care trebuie să se adauge dobânzile şi penalităţile de întârziere, până la data stingerii efective a sumei datorate, conform O.G. nr. 11/1996, privind executarea creanţelor bugetare, aplicabile în speţă, corespunzătoare dispoziţiilor art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL, prin motivele de recurs formulate, a solicitat rejudecarea Cererilor nr. 626 din 7 mai 2012 şi nr. 600 din 14 mai 2013, desemnarea unui nou custode cu privire la cele opt bunuri mobile aflate sub sechestru asigurător în procesul penal în favoarea părţii civile Statul Român prin M.F.P. - ANAF - DGFP Mureş, ca urmare a radierii din registrul comerţului, la data de 6 august 2012, a fostului custode - SC R.T.S. SRL - în faliment, precum şi obligarea custodelui desemnat de a prelua în pază cele opt bunuri mobile aflate sub sechestru asigurător, pe bază de proces-verbal de predare-primire care ar urma să fie încheiat cu fostul custode SC R.T.S. SRL - în faliment, prin fostul lichidator judiciar N. SPRL.

S-a apreciat că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire Cererea nr. 626 din 7 mai 2012, reiterată şi completată prin Cererea nr. 600 din 14 mai 2013, care a fost depusă la dosarul cauzei aflat în rejudecare la instanţa de apel pentru termenul din data de 17 mai 2013.

S-a arătat că prin Cererea nr. 626 din 7 mai 2012 s-a solicitat să se desemneze un custode cu privire la cele opt bunuri mobile aflate sub sechestru asigurător în procesul penal în favoarea părţii civile Statul Român prin M.F.P. - ANAF - DGFP Mureş, precum şi să se dispună obligarea custodelui desemnat de a prelua în pază cele opt bunuri mobile aflate sub sechestru asigurător, pe bază de proces-verbal de predare-primire care ar urma să fie încheiat cu fostul custode SC R.T.S. SRL - în faliment, prin fostul lichidator judiciar N. SPRL. Prin Cererea nr. 600 din 14 mai 2013, care a fost depusă la dosarul cauzei aflat în rejudecare pentru termenul din data de 17 mai 2013, s-a solicitat rejudecarea, cu maximă celeritate şi în mod favorabil, Cererea nr. 626 din 7 mai 2012, urmând a se dispune predarea cu maximă urgenţă a celor opt bunuri mobile sechestrate, fie în grija directă şi nemijlocită a părţii civile Statul Român prin M.F.P. - ANAF - DGFP Mureş, fie în grija unui alt custode desemnat.

Totodată, s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la înscrisurile depuse în dosarul de rejudecare a apelurilor prin Cererea nr. 600 din 14 mai 2013.

Au fost invocate cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 385⁹ pct. 9 şi pct. 10 C. proc. pen. 1968.

Prin Încheierea din data de 13 mai 2015, Înalta Curte a dispus efectuarea demersurilor necesare în vederea audierii, prin videoconferinţă, a recurentului inculpat R.O.

Ulterior, prin încheierea din data de 24 iunie 2014, raportat la înscrisurile depuse la dosar cu privire la faptul că cererea de asistenţă judiciară internaţională adresată Parchetului Curţii de Apel din Milano a fost redirecţionată către Parchetul Curţii de Apel din Roma pentru competenţă teritorială, cu menţiunea că recurentul inculpat R.O. a fost eliberat la data de 20 decembrie 2013 din Penitenciarul Vigevano, s-a revenit asupra dispoziţiilor privind cererea de asistenţă juridică internaţională în ceea ce-l priveşte pe inculpat, în sensul audierii acestuia prin videoconferinţă, având în vedere că se afla în stare de libertate.

La termenul din 9 septembrie 2014, Înalta Curte, din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 5 C. proc. pen. (1968), în raport de împrejurarea că inculpatul era arestat la data soluţionării apelului, instanţa de apel nefăcând niciun demers în faza celui de-al doilea ciclu procesual în acest sens, caz de casare ce a fost pus în discuţie cu ocazia dezbaterilor, la data de 21 octombrie 2014.

Analizând decizia recurată atât din perspectiva criticilor formulate cât şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen. 1968, Înalta Curte constată următoarele:

Având în vedere că în cursul soluţionării recursului a intrat în vigoare un nou Cod de procedură penală, în cauză sunt incidente dispoziţiile tranzitorii ale art. 12 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014) declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Drept urmare, faţă de data pronunţării deciziei atacate, respectiv 2 decembrie 2013, în speţă sunt aplicabile prevederile C. proc. pen. 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Prin legea anterior menţionată s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Astfel, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile, analizând exclusiv dacă. din punctul de vedere al legalităţii, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).

Conform dispoziţiilor art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen. 1968, instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 C. proc. pen. 1968, dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

Se constată că recursurile au fost exercitate în termen legal şi au fost motivate cu respectarea dispoziţiilor art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen. 1968, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul inculpat R.O., Înalta Curte constată următoarele:

Atât recurentul inculpat, prin motivele scrise, cât şi apărătorul desemnat din oficiu pentru acesta, prin concluziile formulate la momentul dezbaterilor, au solicitat să se dispună încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, nesolicitând continuarea procesului penal, motiv pentru care va fi analizată cu prioritate această apărare.

Astfel, se observă că pedeapsa prevăzută de lege la momentul comiterii faptei, perioada 1998 - 2001, pentru infracţiunea de delapidare (art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969) este închisoarea de la 10 la 20 de ani.

Conform noului C. pen., faptele inculpatului, constând în aceea că în perioada 1998 - 2001, în calitate de asociat şi administrator al părţii responsabile civilmente SC R.T.S. SRL Târgu Mureş, în mod repetat şi în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale, şi-a însuşit în interes personal din gestiunea societăţii bani"" şi motorină în valoare totală de 1.295.897 ROL, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută în art. 295, fiind sancţionată în forma tip cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Având în vedere că în perioada săvârşii infracţiunii, inculpatul a îndeplinit funcţia de administrator al SC R.T.S. SRL Târgu Mureş, în cauză devin aplicabile prevederile art. 308 C. pen., în conformitate cu care dispoziţiile art. 289 - 292, 295, 297 - 301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

În situaţia în care fapta nu este săvârşită de un funcţionar public, aceasta prezintă un grad de pericol social generic mai redus, în raport cu cel al infracţiunii-tip, astfel încât art. 308 C. pen. reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 C. pen.

În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime, rezultând limite cuprinse între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni.

La încadrarea juridică în baza noului C. pen. nu pot fi reţinute şi prevederile art. 309 referitoare la producerea unor consecinţe deosebit de grave, care ar majora limitele de pedeapsă cu 1/2, întrucât limita sumei de la care se reţin astfel de consecinţe este de 2.000.000 RON, potrivit art. 183 C. pen. ori în speţă prejudiciul reţinut în sarcina inculpatului este de 1.295.897 RON, nedepăşind limita prevăzută de lege.

Având în vedere că inculpatul a săvârşit la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul infracţiunii de delapidare, însă prima instanţă nu a reţinut dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, instanţa de recurs nu poate face aplicarea acestor dispoziţii în recursul inculpatului, având în vedere principiul non reformatio in pejus.

Cu toate acestea, la momentul analizării prescripţiei răspunderii penale, Înalta Curte va avea în vedere că aceasta începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Se constată că de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a faptei a existat o succesiune de legi penale (la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul C. pen.), astfel că, potrivit art. 5 C. pen., se impune alegerea legii penale mai favorabile.

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014, publicată în M. Of. la data de 20 mai 2014, s-a statuat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, fiind astfel consacrată teoria aplicării globale a legii penale mai favorabile.

Totodată, prin Decizia nr. 21/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. pen. trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.

Efectuând o analiză a dispoziţiilor cuprinse în Codul penal de la 1969, precum şi în Codul penal actual, care reglementează prescripţia răspunderii penale, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit vechii reglementări, conform art. 122 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, iar conform art. 124 C. pen. 1969 (nemodificat prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012), prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate.

În speţă, pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. (2) C. pen. 1969, termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. a) C. pen. 1969 este de 15 ani, iar prescripţia specială operează după trecerea unui termen de 22 ani şi 6 luni, termen care curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, respectiv anul 2001.

În actuala reglementare, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani, iar la alin. (2) se prevede că acesta începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate termenul curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (momentul epuizării infracţiunii).

Conform art. 155 alin. (4) C. pen., termenele prevăzute de art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (prescripţia specială).

Pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen., termenul de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. este de 5 ani, iar prescripţia specială operează după trecerea unui termen de 10 ani, ambele curgând de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Astfel, infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 308 C. pen., săvârşită de inculpat s-a epuizat în anul 2001, data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Termenul de prescripţie specială s-a împlinit în anul 2011.

În raport de cele expuse, având în vedere că, în condiţiile noului C. pen., în cursul procesului penal s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta dedusă judecăţii, este evident că actuala reglementare constituie legea penală mai favorabilă, în sistemul vechiului C. pen. termenul de prescripţie specială a răspunderii penale nefiind încă împlinit.

Având în vedere considerentele expuse, precum şi cererea expresă formulată de inculpat, în sensul că nu solicită continuarea procesului penal, ceea ce împiedică analiza cazului de casare invocat din oficiu, ce tinde la prelungirea procesului penal fără posibilitatea examinării vinovăţiei, Înalta Curte, conform art. 385¹⁵ pct. 2 lit. b) C. proc. pen. 1968, va admite recursul declarat de inculpatul R.O., va casa, în parte decizia penală recurată şi în parte Sentinţa penală nr. 68 din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş şi, rejudecând, făcând aplicarea art. 5 C. pen., va schimba încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului R.O. din infracţiunea de delapidare prev. de art. 215¹ alin. (2) C. pen. din 1968 în infracţiunea de delapidare prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) şi art. 155 alin. (4) C. pen., va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului R.O. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

Va constata că inculpatul R.O. a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 20 octombrie 2001 - 30 august 2004.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursului declarat de inculpat vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Referitor la recursul declarat de recurenta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală D. G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat.

Se constată că, în esenţă, partea civilă critică modalitatea de soluţionare a laturii civile, prin prisma modului de apreciere a probatoriului administrat în cauză de către instanţele de judecată, care au luat în considerare raportul de expertiză şi nu constituirea de parte civilă.

Însă, prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen. 1968.

Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând încălcări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii, verificându-se dacă din punctul de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea obiectului judecăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că motivul invocat de către recurenta parte civilă, care critică cuantumul despăgubirilor acordate, nu se circumscrie cazului de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen. 1968, care presupune o verificare a legalităţii hotărârii recurate şi nu a temeiniciei acesteia, cum solicită, în esenţă, partea civilă.

Mai mult decât atât, Înalta Curte are în vedere şi următorul aspect:

Legea nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale consacră în art. 3 principiul aplicării imediate a legii procesual penale noi, cu excepţiile prevăzute de lege.

Dispoziţiile legale care interesează în prezenta speţă şi care prevăd excepţii de la regula anterior enunţată se regăsesc în art. 12 alin. (1), care statuează că recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Prevederea este firească, întrucât actualul Cod de procedură penală nu mai reglementează două căi ordinare de atac, neexistând astfel în legea nouă o procedură care să poată fi aplicabilă, aşa cum aceasta există pentru situaţia recursului care vizează o hotărâre ce nu putea fi atacată cu apel, caz în care legiuitorul nu se îndepărtează de la principiul din art. 3, stabilind în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 că acesta se va soluţiona conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.

Din modul de formulare - „se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs" şi nu „se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi" - se observă că sfera de aplicare a legii vechi este restrânsă doar la prevederile art. 385¹ - 385¹⁹ din C. proc. pen. anterior. Sub toate celelalte aspecte care exced acestor reglementări, cum ar fi procedura de citare, cazurile de asistenţă juridică obligatorie, modalitatea de soluţionare a acţiunii penale şi civile, noile dispoziţii procedurale sunt de imediată aplicare.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile art. 25 din actualul cod de procedură penală care statuează asupra modalităţii de rezolvare a acţiunii civile în procesul penal sunt, conform art. 3 din Legea nr. 255/2013, de imediată aplicare. Potrivit alin. (5) al art. 25, în caz de încetare a procesului penal urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, dar şi în alte situaţii expres prevăzute, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Având însă în vedere că pretenţiile civile decurg din infracţiunea de evaziune fiscală, pentru care instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, principiul non reformatio in pejus, reglementat de art. 385⁸ alin. (1) C. proc. pen. 1968, împiedică instanţa de recurs să reformeze hotărârea sub acest aspect în calea de atac a părţii civile, deoarece în situaţia admiterii recursului declarat de recurenta parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, raportat la dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-ar casa, în parte, hotărârile şi s-ar dispune lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

În ceea ce priveşte recursul declarat de partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL, cazurile de casare invocate, respectiv cele prevăzute de dispoziţiile art. 385 pct. 9 C. proc. pen. 1968 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege) şi art. 385 pct. 10 C. proc. pen. 1968 (instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului) au fost abrogate conform art. I pct. 14 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură, motiv pentru care Înalta Curte nu mai poate cenzura hotărârea atacată sub acest aspect.

Ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte constată că apărările formulate de partea responsabilă civilmente nu se circumscriu vreunuia din celelalte cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, motiv pentru care urmează să respingă recursul ca nefondat.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. 1968, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi de partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL, urmând a fi obligate recurenta parte civilă şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursul declarat de inculpatul R.O.

Casează în parte Decizia penală nr. 59/A din 2 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi în parte Sentinţa penală nr. 68 din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Mureş şi, rejudecând:

Făcând aplicarea art. 5 C. pen.:

1)Schimbă încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului R.O. din infracţiunea de delapidare prev. de art. 215¹ alin. (2) C. pen. din 1968 în infracţiunea de delapidare prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

2)În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) şi art. 155 alin. (4) C. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului R.O. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen.

Constată că inculpatul R.O. a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 20 octombrie 2001 - 30 august 2004.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.

II.Respinge ca nefondate recursurile declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală D.G.R.F.P. Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi de partea responsabilă civilmente SC R.T.S. SRL.

Obligă recurenta parte civilă şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 100 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursului declarat de inculpat rămân în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2999/2014. Penal. Iniţiere, constituire de...		ICCJ. Decizia nr. 2872/2014. Penal. Contestaţia la executare... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 309/2014. Penal. Infracţiuni la legea privind combaterea terorismului (Legea 535/2004). Apel ICCJ. Decizia nr. 3007/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP) ICCJ. Decizia nr. 3021/2014. Penal. Mandat european de arestare. Contestaţie(NCPP) ICCJ. Decizia nr. 2999/2014. Penal. Iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup (Legea 39/2003 art. 7). Infracţiunea de spălare de bani (Legea 656/2002 art. 23), infracţiuni la legea privind mă ICCJ. Decizia nr. 2872/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Contestaţie(NCPP) ICCJ. Decizia nr. 2951/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). înşelăciunea (art. 215 C.p.), abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.p.), luare de mită (art. 254 C.p.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (a ICCJ. Decizia nr. 2870/2014. Penal. Mandat european de arestare. Contestaţie(NCPP)