ICCJ. Decizia nr. 362/2014. Penal. înşelăciunea (art.244 NCP). Contestaţie în anulare - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 362/A/2014
Dosar nr. 973/59/2014
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 477/A din 29 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 981/325/2013, Curtea de Apel Timişoara în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata O.C.L. împotriva sentinţei penale nr. 3433 din 11 decembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 981/325/2013.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe.
A desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând:
În baza art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat-o pe inculpata O.C.L. la 3 ani închisoare - pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat pe aceeaşi inculpată la 1 (un) an închisoare - pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată mai sus cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În temeiul art. 33 lit. b) şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 1379 zile închisoare.
A menţinut celelalte prevederi ale sentinţei apelate.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe inculpată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată şi din care a rezultat vinovăţia inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.
S-a reţinut că vinovăţia inculpatei cu privire la infracţiunile reţinute prin actul de sesizare al instanţei a rezultat din declaraţia inculpatei, declaraţiile martorilor C.l., B.L., T.V., declaraţia persoanei vătămate P.D., raport de constatare tehnico-ştiinţifică, înscrisuri şi din care a rezultat faptul că inculpata la data de 29 martie 2007 folosindu-se de cartea de identitate, copia contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei şi talonul de pensie aparţinând numitei P.D. a semnat în numele acesteia un contract de abonament pentru serviciile C., primind şi un telefon marca N.
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, instanţa de apel a înlăturat apărările inculpatei referitoare la faptul că nu ar fi indus în eroare pe angajaţii SC A.T. SA Timişoara cu prilejul încheierii contractului, deoarece ar fi avut acordul numitei P.D. pentru încheierea contractului, deoarece afirmaţiile inculpatei nu au fost confirmate de nici un mijloc de probă.
Referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură, s-a reţinut că aceasta s-a realizat prin contrafacerea semnăturii, contrafacerea în sensul dispoziţiilor art. 290 vechiul C. pen. are un înţeles mai larg, o semnătură urmând a fi considerată contrafăcută ori de câte ori nu a fost scrisă de cel căruia i se atribuie. În acest înţeles, s-a apreciat că există falsificarea prin contrafacerea semnăturii şi atunci când făptuitorul, fără a imita semnătura reală, execută o semnătură care creează aparenţa că este a celui căruia i se atribuie sau atunci când făptuitorul creează o aceeaşi aparenţă prin executarea pe înscris a propriei sale semnături.
În cauză, instanţa de apel a apreciat că inculpata a creat această aparenţă prin semnarea contractului încheiat în mumele numitei P.D. şi a indus în eroare pe angajaţii SC A.T. SA Timişoara, astfel încât fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, instanţa de apel a înlăturat apărările inculpatei privind nelegalitatea şi temeinicia sentinţei apelate pe motiv că fapta nu e prevăzută de lege sau nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.
Solicitarea inculpatei de a aplica în cauză dispoziţiile art. 741 vechiul C. pen. raportat la dispoziţiile art. 5 C. pen. cu privire la infracţiunea de înşelăciune, a fost considerată de către instanţa de apel ca nefondată, deoarece prin Decizia nr. 573/2011 Curtea Constituţională a stabilit că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României „de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", astfel încât în mod corect nu au fost aplicate dispoziţiile art. 741 vechiul C. pen., nefiind în situaţia aplicării unei legi penale mai favorabile.
Critica inculpatei privind greşita condamnare a sa, în condiţiile în care susţine că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 181 din vechiul C. pen., a fost de asemenea apreciată de instanţa de apel ca nefondată.
Potrivit art. 181 din vechiul C. pen. „la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut".
Raportat la dispoziţiile art. 5 C. pen. privind legea mai favorabilă, Curtea a constatat cu ocazia judecării apelului, că în prezenta cauză art. 181 din vechiul C. pen. reprezenta lege mai favorabilă raportat la dispoziţiile art. 80 din noul C. pen., deoarece acest text nu instituie limite ale pedepsei legale pentru aplicabilitatea sa, iar aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este facultativă şi nu obligatorie.
În cauză, instanţa de apel a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţii legale mai sus menţionate, deoarece faptele inculpatei raportat la modul de săvârşire a faptei, prin inducerea în eroare şi contrafacerea semnăturii cu prilejul încheierii unui contract, săvârşirea acestora în perioada în care a beneficiat de întreruperea executării pedepsei, de atitudinea inculpatei după săvârşirea faptelor, prezentau gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Cu toate că prejudiciul creat nu a fost unul foarte mare, dar raportat la împrejurările arătate în special la data săvârşirii faptei, în perioada întreruperii e xecutării pedepsei, instanţa de apel a constatat că aceste aspecte nu sunt de natură să determine aplicarea dispoziţiilor art. 181 din vechiul C. pen., având în vedere infracţiunile grave săvârşite, precum şi faptul că aspectele favorabile inculpatei au fost avute în vedere la stabilirea pedepselor.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 C. pen. privind legea mai favorabilă instanţa de apel a dat eficienţă deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale privind aplicarea globală a legii mai favorabile.
Astfel, întrucât prin noul C. pen. se reduce semnificativ maximul special prevăzut de lege pentru sancţionarea infracţiunii de înşelăciune (închisoare de la 6 luni la 3 ani în varianta tip, respectiv de la 1 la 5 ani în varianta agravată), atât pentru forma tip cât şi pentru cea agravată a acesteia, în cazul formei agravate fiind redus şi minimul special, s-a reţinut de către instanţa de apel că aceasta reprezintă legea mai favorabilă.
Totodată instanţa de apel a arătat că în cazul infracţiunii de înşelăciune, caracterul de noutate îl constituie introducerea unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, şi anume împăcarea părţilor. De asemenea, nu se mai regăsesc sub forma unor alineate distincte, cu consecinţe asupra încadrării juridice, înşelăciunea în convenţii şi cea cu cecuri. Aceasta nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor de acest gen, ele rămânând incluse în forma tip sau agravată a infracţiunii urmând a fi avute în vedere în procesul de individualizare judiciară a pedepsei.
În motivarea deciziei date în apel, instanţa a indicat faptul că similar altor infracţiuni contra patrimoniului, înşelăciunea cu consecinţe deosebit de grave nu mai constituie formă agravată a infracţiunii.
Cu privire la regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, instanţa de apel a constatat că legea veche este mai favorabilă potrivit art. 5 C. pen., deoarece legea nouă reglementează sporul fix şi obligatoriu potrivit art. 39 din noul C. pen., motiv pentru care va aplica în cauză dispoziţiile art. 34 din vechiul C. pen.
În ceea ce priveşte instituţia recidivei prevăzută de art. 37 lit. a) din vechiul C. pen., instanţa de apel a constatat că potrivit noii reglementări legale art. 41 din noul C. pen. se majorează limita pentru primul termen al recidivei la un an, iar regimul sancţionator este mai sever (cumul aritmetic) motiv pentru care, legea veche este lege mai favorabilă.
Astfel, raportat la regimul sancţionator al concursului de infracţiuni şi al recidivei, în vederea aplicării globale a legii penale mai favorabile, instanţa de apel a constatat că legea veche este în ansamblu lege mai favorabilă chiar dacă legea nouă prevede limite de pedeapsă mai reduse pentru infracţiunea de înşelăciune.
În ceea ce priveşte pedepsele stabilite instanţa de apel a constatat că la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispoziţiile Părţii generale a C. pen., l imitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Totodată, instanţa de apel a indicat că atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, s-a reţinut că pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.
La stabilirea pedepselor instanţa de apel a avut în vedere gravitatea faptelor, starea de recidivă postcondamnatorie, săvârşirea infracţiunilor în perioada întreruperii executării pedepsei dar şi aspectele favorabile acesteia precum atitudinea sinceră a inculpatei în faza de urmărire penală, motiv pentru care a apreciat că nu se impune reducerea pedepselor acestea fiind corect individualizate prin orientarea spre minimul special prevăzut de textul de lege.
Critica procurorului privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 61 vechiul C. pen. de către prima instanţă a fost apreciată de către instanţa de apel ca fiind fondată.
Astfel, în cauză deşi cele două infracţiuni pentru care a fost condamnată inculpata au fost săvârşite în perioada întreruperii executării pedepsei, iar nu în perioada restului rămas neexecutat din momentul liberării sale condiţionate din pedeapsa anterioară de 4 ani închisoare, prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 61 vechiul C. pen. în loc de art. 39 alin. (2) din vechiul C. pen.
Potrivit fişei de cazier judiciar, inculpata a fost arestată la data de 15 octombrie 2005 în vederea executării pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 361 din 17 mai 2005 a Judecătoriei Lugoj, iar la data de 4 ianuarie 2006 a întrerupt executarea pedepsei, mai având de executat la data întreruperii, un număr de 1379 zile de închisoare. Faptele pentru care a fost condamnată inculpata prin sentinţa apelată au fost săvârşite la data de 29 martie 2007, deci în perioada întreruperii executării pedepsei (4 ianuarie 2006-9 decembrie 2008), în cauză fiind îndeplinite prevederile art. 39 alin. (2) vechiul C. pen.
Astfel, instanţa de apel a contopit fiecare pedeapsă aplicată prin decizia pronunţată cu restul de 1379 zile închisoare, iar apoi a contopit cele două pedepse potrivit art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) vechiul C. pen.
Cu privire la pedepsele accesorii aplicate de către prima instanţă, având în vedere faptul că la stabilirea pedepsei s-au avut în vedere dispoziţiile vechiului C. pen., instanţa de apel a constatat că şi pedepsele accesorii vor fi raportate la aceeaşi lege.
Astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012 „în cazul succesiunii de legi penale intervenit până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă".
Pentru aceste considerente, instanţa de apel, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata O.C.L. împotriva sentinţei penale nr. 3433 din 11 decembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 981/325/2013.
În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe.
A desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând, în baza art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat-o pe inculpata O.C.L. la 3 ani închisoare - pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În baza art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat aceeaşi inculpată la 1 an închisoare - pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 39 alin. (2) vechiul C. pen. a contopit pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin prezenta cu restul de 1379 zile rămas neexecutat la momentul întreruperii executării pedepsei, în pedeapsa de 1379 zile închisoare.
În temeiul art. 33 lit. b) şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate, iar inculpata va executa pedeapsa cea mai grea, aceea de 1379 zile închisoare.
A menţinut celelalte prevederi ale sentinţei apelate.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpata la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş a sumei de 100 RON, onorariu parţial avocat din oficiu.
Împotriva deciziei penale nr. 477 din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 981/325/2013 a declarat contestaţie în anulare contestatoarea O.C.L., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 2 iulie 2014 sub nr. 973/59/2014.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) şi urm. C. proc. pen., întrucât, deşi, în calea de atac a apelului a solicitat ca pentru infracţiunea de înşelăciune să se dispună încetarea procesului, Curtea de Apel Timişoara, contrar practicii judiciare unitate instituită la nivelul tuturor instanţelor de judecată din ţara, potrivit căreia beneficiul dispoziţiilor art. 741 C. pen. din anul 1969 nu poate fi refuzat inculpaţilor care au achitat integral prejudiciul, a respins cererea sa, cu motivarea că „prin Decizia nr. 573 Curtea Constituţională a stabilit că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României - de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor - astfel încât în mod corect nu au fost aplicate dispoziţiile art. 741 din vechiul C. pen., nefiind în situaţia aplicării unui legi penale mai favorabile."
Contestatoarea, arată că dispoziţia legală amintită a fost în vigoare între data de 01 octombrie 2010. - intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi data de 25 mai 2011 când a fost publicată în M. Of. nr. 363/25.05.2014, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţional art. 741 din vechiul C. pen., iar fapta pentru care a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 6433 din 11 decembrie 2013 a Judecătoriei Timişoara a fost săvârşită la data de 29 martie 2007, sens în care apreciază că intră sub incidenţa art. 741 din vechiul C. pen. ca şi lege penală mai favorabilă potrivit art. 13 din vechiul C. pen. şi art. 5 C. pen. în vigoare.
În cuprinsul motivelor de contestaţie în anulare, contestatoare a arătat că la data pronunţării sentinţei de către prima instanţă, achitase integral prejudiciul după cum rezultă din actele dosarului. Se mai arată în motivarea contestaţiei în anulare că prin sentinţa pronunţată, instanţa a luat act de acoperirea integrală a prejudiciului. Cu toate că acest aspect a fost relevat şi în apel, contestatoarea a criticat faptul că i-a fost refuzată aplicarea legii penale mai favorabile prin încetarea procesului penal pornit împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune întrucât exista o cauza de nepedepsire prevăzută de lege.
Prin decizia penală nr. 643/A din 13 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 431 C. proc. pen. s-a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 477 din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 981/325/2013, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Analizând contestaţia în anulare formulată din prisma motivelor prevăzute de art. 426 C. proc. pen., instanţa a constatat următoarele:
Potrivit art. 426 C. proc. pen. „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă."
S-a reţinut că din conţinutul prevederilor menţionate rezultă caracterul de cale extraordinară de atac al contestaţiei în anulare, care se soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 431 C. proc. pen., admiterea în principiu, etapă în care instanţa verifică cererea sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.
Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept.
S-a constatat că motivul invocat de către condamnată, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 5 C. pen. cu privire la dispoziţiile art. 741 vechiul C. pen., referitor la infracţiunea de înşelăciune nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 426 C. proc. pen., aceste apărări fiind analizate de către instanţă la soluţionarea apelului, motiv pentru care conform art. 431 C. proc. pen., Curtea a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestator O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 477 din 29 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 981/325/2013.
Împotriva acestei decizii, contestatoarea O.C.L. a declarat apel, fără să-l motiveze.
Prin cererea de apel, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că apelul declarat de contestatoarea O.C.L. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Decizia prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea O.C.L. este definitivă, astfel că împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată vreo cale de atac.
Prin formularea căii de atac a apelului împotriva unei hotărâri definitive, contestatoarea a investit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o cale de atac inadmisibilă potrivit dreptului comun. Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora.
Faţă de cele menţionate, apelul formulat de contestatoarea O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 13 august 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, este inadmisibil, urmând ca în baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. să fie respins.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată apelanta contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea O.C.L. împotriva deciziei penale nr. 643/A din 13 august 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 5 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 360/2014. Penal. Contestaţia la executare... | ICCJ. Decizia nr. 367/2014. Penal. Sesizarea cu acordul de... → |
|---|
