ICCJ. Decizia nr. 437/2014. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 437/2014
Dosar nr. 21354/300/2013
Şedinţa publică din 04 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 753 din 17 septembrie 2013, Judecătoria Sector 2 Bucureşti în temeiul art. 42 C. proc. pen. anterior, a declinat competenţa de soluţionare a cererii deduse judecăţii, calificate din oficiu ca recurs, formulată de petenta SC B.P. SRL în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel Judecătoria Sector 2 Bucureşti a reţinut că petenta SC B.P. SRL solicită constatarea nulităţii absolute a încheierii de şedinţă din data de 15 aprilie 2013, pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 4986/300/2013, contestându-se legalitatea acestei hotărâri sub aspectul modalităţii de stabilire a cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligată petenta.
Prin raportare la dispoziţiile art. 197 C. proc. pen. anterior, judecătorul fondului a reţinut că singura modalitate prevăzută de procedura penală prin care s-ar putea lua în discuţie nulitatea unei hotărâri judecătoreşti într-o cauză soluţionată în primă instanţă, este o cale de atac de reformare.
Totodată instanţa a apreciat că cererea dedusă judecăţii nu poate fi calificată ca fiind o contestaţie la executare întrucât petenta în mod expres a arătat că solicită constatarea nulităţii hotărârii, invocând nelegalitatea acesteia, iar pe calea unei contestaţii la executare nu se poate pune în discuţie legalitatea hotărârii.
În raport cu acestea, instanţa a apreciat că singura calificare corectă ce poate fi dată cererii formulate este, în condiţiile în care hotărârile pronunţate de judecătorii sunt supuse recursului conform art. 3851 alin. (2) C. proc. pen. anterior, aceea de recurs declarat împotriva încheierii în cauză, caz în care competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă pe rolul căreia se află spre soluţionare Dosarul nr. 4986/300/2013, astfel cum rezultă din adresa nr. 3412/2/2013 a Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 14 octombrie 2013 cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, cu termen de judecată la data de 4 februarie 2014.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Din economia textului menţionat rezultă însă că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen. anterior, sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, faţă de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
Verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată în data de 15 aprilie 2013 în Dosarul penal nr. 4986/300/2013, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petenta SC B.P. SRL, prin reprezentant legal Ş.I., cu privire la preşedintele de complet, d-na judecător G.A.N.. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. petenta SC B.P. SRL a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat. În dispozitivul minutei s-a menţionat "Cu recurs odată cu fondul".
Prin Sentinţa penală nr. 328 din 16 aprilie 2013 Judecătoria Sector 2 Bucureşti, sesizând că obiectul Dosarului nr. 4986/300/2013 este contestaţie la executare formulată împotriva Sentinţei penale nr. 433/F pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 7597/2/2012, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 3412/2/2013, soluţionată prin Sentinţa penală nr. 248 din 30 mai 2013.
Împotriva acestei sentinţe contestatoarea a declarat recurs, soluţionat prin Decizia penală nr. 3668 din 21 noiembrie 2013 de Înalta Curte, secţia penală.
Conform dispoziţiilor art. 385 alin. (2) şi 3 C. proc. pen. încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor (...).
Încheierea din 15 aprilie 2013 face parte din categoria celor care nu pot fi atacate separat cu recurs, decât odată cu fondul. Cauza a fost soluţionată în fond de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa penală nr. 248 din 30 mai 2013. Recursul declarat împotriva acestei sentinţe se consideră declarat şi împotriva încheierii din 15 aprilie 2013, astfel că Înalta Curte, prin Decizia penală nr. 3668 din 21 noiembrie 2013, s-a pronunţat asupra problemelor de drept ce fac obiectul cauzei cu care este învestită în prezent.
Se constată aşadar că petenta şi-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluţionarea căruia Înalta Curte este sesizată, nu întruneşte cerinţele textului de lege menţionat, întrucât încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu este admisibil.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele ce preced, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. anterior, recursul va fi respins, ca inadmisibil.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea SC B.P. SRL împotriva încheierii din 15 aprilie 2013 a Judecătoriei Sectorului 2 pronunţată în Dosarul nr. 4986/300/2013.
Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 04 februarie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 438/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 389/2014. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
