ICCJ. Decizia nr. 450/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 450/2014
Dosar nr. 4019/99/2013
Şedinţa publică din 5 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 178 din 7 mai 2012 a Tribunalului Iaşi, secţia penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă în principiu, cererea de revizuire formulată de către revizuentul I.C., împotriva Sentinţei penale nr. 33 din 19 ianuarie 2010 a Tribunalului Iaşi, secţia penală, modificată prin Decizia penală nr. 212 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, menţinută şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2092 din 23 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că motivele invocate de către condamnatul I.C. nu se circumscriu cazului de revizuire prevăzut de art. 4082 C. proc. pen., şi nici vreunui caz prevăzut în mod expres de art. 394 alin. (1), lit. a) - e) C. proc. pen.
A mai motivat prima instanţă că, deşi petentul revizuent I.C. susţine incidenţa disp. art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu a arătat care anume împrejurări de fapt, cu relevanţă în stabilirea faptelor cauzei, nu au fost cunoscute de instanţă la momentul hotărârii de condamnare şi cum ar putea acestea determina achitarea inculpatului, petentul făcând o serie de considerente referitoare la modalitatea de instrumentare a cauzei şi de interpretare a probatoriului.
Or, în sensul textului de la lit. a), pentru a fi admisibilă în principiu este necesar ca, în fapt, cererea de revizuire să tindă la dovedirea unor fapte sau împrejurări noi, necunoscute de instanţă, şi nu la reinterpretarea probatoriului administrat în faza de urmărire penală sau de judecată. Reinterpretarea probatoriului administrat nu satisface exigenţele prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în condiţiile în care textul se referă la descoperirea de "fapte sau împrejurări noi", şi nu la reinterpretarea probelor deja administrate.
În acelaşi sens, nici faptul că petentului i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin modul de instrumentare a dosarului în faza de urmărire penală sau în cea a cercetării judecătoreşti nu reprezintă un aspect nou, necunoscut instanţelor de judecată şi care să conducă la achitarea petentului. Însuşi revizuentul precizează în declaraţia dată că încălcarea drepturilor procesuale a fost invocată în faţa instanţelor de control judiciar; dacă aceste instanţe au respins întemeiat sau nu încălcările de drepturi invocate de petent nu este atributul instanţei de faţă să constate, soluţiile fiind dispuse cu titlu definitiv în cauză, însăşi instanţa supremă analizând din acest punct de vedere susţinerile revizuentului.
S-a mai arătat că revizuentul nu a făcut dovezi cu privire la existenţa vreunei hotărâri de condamnare pentru fapte de mărturie mincinoasă ori cu privire la caracterul fals al vreunui înscris, ori că procurorul sau persoana care a făcut acte de cercetare ar fi comis vreo infracţiune în legătură cu cauza care se judecă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel revizuentul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia penală nr. 140 din 5 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul I.C., împotriva Sentinţei penale nr. 219 din 13 mai 2013 a Tribunalului Iaşi, secţia penală.
Revizuentul apelant a fost obligat să plătească statului suma de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 300 RON, onorariu de avocat oficiu, s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că motivele invocate în cererea revizuentului nu se circumscriu cazului de revizuire prevăzut de art. 4082 C. proc. pen. şi nici nu se încadrează în cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen., în accepţiunea acestui text de lege, deoarece revizuentul nu a adus la cunoştinţa instanţei elemente de fapt noi cu caracter informativ, care să dovedească netemeinicia sentinţei de condamnare şi care să nu fi fost avute în vedere de instanţe la pronunţarea hotărârii penale definitive.
Împotriva acestei decizii condamnatul revizuent I.C. a declarat, în termen legal, recursul de faţă, solicitând, prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de revizuire apreciind că în speţă sunt incidente prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Examinând recursul declarat de condamnatul revizuent prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din examinarea întregului dosar al cauzei, a referatului cuprinzând concluziile procurorului după efectuarea cercetărilor potrivit art. 399 C. proc. pen., a considerentelor hotărârilor pronunţate (sentinţă/decizie), în special a acesteia din urmă, în raport cu cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte constată că şi în această fază procesuală - ca şi în cele precedente- condamnatul revizuent invocă argumente ce ţin fie de stabilirea unei alte stări de fapt, consecutiv "prelungirii" probatoriului administrat în ciclul procesual ordinar (fond/apel/recurs), ceea ce după cum judicios s-a reţinut în cele două hotărâri (sentinţă/decizie) pronunţate în revizuire, nu se poate realiza în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Reiterarea în recurs a aceloraşi argumente, cu aceeaşi finalitate, fără a se arăta care sunt în concret, încălcările legii procesual penale imputabile instanţei de apel, încălcări ce ar putea fi subsumate în raport cu gravitatea şi consecinţele lor cazului de casare invocat art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., nu poate fi primită din moment ce recursul - reglementat ca a doua cale de atac ordinară, este un remediu exclusiv pentru nelegalitate, iar nu şi pentru netemeinicia deciziei atacate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca nefondat recursul declarat de revizuentul condamnat I.C. împotriva Deciziei penale nr. 140 din 5 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat I.C. împotriva Deciziei penale nr. 140 din 5 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 5 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 477/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 439/2014. Penal → |
|---|
