ICCJ. Decizia nr. 597/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.), dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 597/2014
Dosar nr. 787/116/2013
Şedinţă publică din 18 februarie 2014
Prin Sentinţa penală nr. 70 din 20 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Călăraşi a admis cererile formulate, printre alţii, şi de inculpaţii M.I. şi D.N. privind judecarea cauzei în procedura simplificată prev. de art. 3201 C. proc. pen. cu referire la Legea nr. 202/2010.
1. În baza art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat pe inculpatul M.I. la 2 ani închisoare.
În baza art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 320 C. proc. pen cu referire la Legea nr. 202/2000 a condamnat pe acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
În baza art. 33-34 lit. b) C. pen. inculpatul M.I. are de executat pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi b) C. pen.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. a dedus din durata pedepsei pronunţată prin sentinţă perioada prevenţiei inculpatului de la 31 ianuarie 2013 al zi.
2. În baza art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen şi cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat pe inculpatul D.N. la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 242 alin. (1) C. pen. cu aplicare art. 3201 C. proc. pen şi cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat acelaşi inculpat la 6 luni închisoare.
În baza art. 33-34 lit. b) C. pen. inculpatul D.N. are de executat pedeapsa cea mai grea respectiv 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. a dedus prevenţia acestuia de la 31 ianuarie 2013 la zi.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
A dispus ridicarea sechestrului instituit asupra autoturismului F.J.F. proprietatea inculpatului D.N., prin Ordonanţa nr. 331/P/2012 din data de 26 februarie 2013.
A menţinut sechestrul instituit, prin aceeaşi ordonanţă, asupra sumei de 1000 euro ridicată de la inculpatul D.N. şi cel instituit asupra autoturismului M. proprietatea inculpatului M.I.
A dispus confiscarea specială în folosul statului de la inculpatul D.N. a sumei de 600 euro şi de la inculpatul M.I. a sumei de 2500 euro.
A dispus anularea permisului de conducere şi documentele existente la dosarul de şcolarizare întocmit pe numele acestuia, vol. VIII din faza de urmărire penală filele 84-108.
A dispus restituirea către S.P.C.R.P.C. Călăraşi a documentelor ce au făcut obiectul infracţiunii prev. de art. 242 alin. (1) C. pen. aflate în original în dosarul cauzei, vol. VIII.
Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond analizând actele şi lucrările dosarului a reţinut următoarele.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi din data de 21 martie 2013 au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii:
M.I., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi prev. de art. 242 alin. (1) C. pen.
D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Ca situaţie de fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului M.I. că, în cursul anului 2012 şi 2013, pretinzând că are influenţă pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.LV. Călăraşi, a primit de la mai multe persoane sume de bani cuprinse între 400 şi 500 euro pentru a le facilita promovarea probei practice a examenului auto şi a remis o parte din sumele primite agentului de poliţie D.N., pentru;ca acesta să declare admise pe aceste persoane.
În sarcina inculpatului D.N. s-a reţinut că în calitate de agent de poliţie S.P.C.R.P.C.I.V., având şi atribuţii de examinator la susţinerea probei practice a examenului auto, a primit în mod repetat de la inculpatul M.I. în cursul anului 2012 şi 2013, sume de bani (câte 200 euro de candidat) pentru a declara admise la proba „traseu ” mai multe persoane ce au susţinut examenul în municipiul Olteniţa.
În sarcina aceluiaşi inculpat s-a mai reţinut că a sustras din deţinerea S.P.C.R.P.C.LV. Călăraşi mai multe înscrisuri (două dosare de obţinere a permisului de conducere, un document emis de M.A.E. şi un permis de conducere eliberat de autorităţile italiene).
Admiţând cererea acestora de soluţionare a cauzei în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., şi apreciind corectă încadrarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare, instanţa le-a aplicat acestor pedepse orientate către minimul prevăzut de lege, cu executare în regim de detenţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi şi inculpaţii M.I. şi D.N.
Curtea de Apel, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, referitor la cei doi inculpaţi a dispus următoarele:
În temeiul art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.I.
În temeiul art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. 1-a condamnat pe inculpatul M.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
A făcut aplicarea art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin decizie inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită în formă continuată cu pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei rezultante, conform art. 35 alin. (1) C. proc. pen.
A făcut aplicarea art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. în temeiul art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului M.I.
În temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 88 C. pen. s-a dedus prevenţia inculpatului M.I. de la 31 ianuarie 2013 la zi.
S-a înlăturat dispoziţia privind confiscarea specială în folosul statului da la inculpatul M.I. a sumei de 2500 euro.
În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea sumei de 2100 euro de la inculpatul M.I.
În temeiul art. 71 C. pen. interzice inculpatului D.N. drepturile prevăzute de 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, b) şi c) C. pen.
În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 dispune confiscarea sumei de 400 euro de la inculpatul D.N.
Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanţii inculpaţi M.I. şi D.N.
În temeiul art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului D.N.
În temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 88 C. pen. s-a dedus prevenţia inculpatului D.N. de la 31 ianuarie 2013 la zi.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi cei doi apelanţi la paiaţa cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocat precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:
I. Cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, faţă de inculpatul M.I., în raport de motivele susţinute de procurorul de şedinţă.
1. Schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a arătat că probele dosarului confirmă faptele săvârşite de inculpatul M.I., care în cursul anilor 20012 şi 2013, pretinzând că are influenţă pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.LV. Călăraşi, a primit de la mai multe persoane sume de bani cuprinse între 400 şi 500 euro pentru a facilita promovarea probei practice a examenului auto şi a remis o parte din sumele primite agentului de poliţie D.N. pentru ca acesta să declare admise pe aceste persoane, iar acestea în drept întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi complicitate la luare de mită prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi nu a infracţiunii de dare de mită.
Potrivit art. 26 C. pen. complicele este persoana care cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
În doctrină cât şi în practica judiciară este unanim recunoscut că elementele care definesc complicitatea materială la o infracţiune, vizează atât existenţa unei legături subiective între autor şi complice cât ajutorul efectiv oferite de complice autorului pentru comiterea infracţiunii.
Curtea de apel a arătat că, din înregistrările ambientale coroborate cu declaraţia inculpatului M.I. a rezultat existenţa unei relaţii durabile a acestuia bazată pe încredere şi colaborare cu agentul de poliţie D.N.
Astfel, în preziua examenului auto care avea loc în municipiul Olteniţa, inculpatul M.I. venea în municipiul Călăraşi unde se întâlnea cu inculpatul D.N., întâlnirea realizându-se de regulă, într-un loc izolat, în apropierea unei căi ferate, din cartierul unde locuieşte inculpatul D.N.
Cu prilejul întâlnirii anunţate printr-un simplu apel telefonic inculpatul M.I. îi comunica inculpatului D.N., verbal sau scris pe un bileţel, numele candidaţilor pe care îi favoriza, dându-i şi sumele cuvenite pentru serviciile efectuate în săptămâna anterioară, respectiv câte 200 euro de candidat.
Potrivit art. 255 alin. (1) C. pen. constituie infracţiune promisiunea, oferire sau darea de bani ori alte foloase modurile şi scopurile arătate în art. 254 C. pen.
Or, fapta inculpatului M.I. de a desfăşura o activitate de ajutorare a inculpatului D.N., astfel cum s-a arătat anterior, constituie infracţiunea de complicitate la luare de mită şi nu a infracţiunii de dare de mită săvârşită în concurs real cu infracţiunea de trafic de influenţă.
Aşa fiind, Curtea în temeiul art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrări juridice.
Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.I.
Conform art. 72 C. pen. la individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului M.I., Curtea a avut în vedere gravitatea infracţiunii, caracterul continuat al acesteia, precum şi modalitatea de săvârşire a acesteia în concurs real cu infracţiunea de trafic de influenţă.
Totodată a avut în vedere pericolul social concret al faptei de complicitate la luare de mită, cât şi persoana inculpatului M.I. care se află la primul conflict cu legea penală şi beneficiază de reducerea cu o treime a pedepsei, conform art. 3201 alin. 7 C. proc. pen.
Cu privire la pedeapsa accesorie ce a fost aplicată inculpatului M.I., Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 3 din Protocolul Adiţional I la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale aşa cum au fost interpretate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hirst c. Regatului Unit, precum şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. LXXIV din 05 noiembrie 2007 publicată în M. Of., Partea I nr. 545 din 18 iulie 2008.
În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită în formă continuată cu pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei rezultante, conform art. 35 alin. (1) C. proc. pen.
Cu privire la cuantumul pedepselor complementare aplicate inculpatului M.I., Curtea a apreciat că acestea sunt suficiente pentru interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., aşa încât motivul invocat de către parchet sub acest aspect a fost considerat neîntemeiat.
Referitor la menţinerea stării de arest a inculpatului M.I., analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, Curtea a constatat că la acest moment procesual, nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului M.I., întregul material probator administrat în cauză, impunând privarea de libertate a acestuia.
De asemenea, s-a apreciat că măsura preventivă se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 paragraful 3 din CEDO, care protejează dreptul de libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.
Mai mult, Curtea a reţinut că perioada de arest preventiv a inculpatului M.I. începând cu data de 31 ianuarie 2013 nu conduce la încălcarea termenului rezonabil sancţionat de Curtea Europeană, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în art. 5 paragraful 3 din CEDO.
Instanţa de apel a mai constatat că, tribunalul a avut în vedere sumele remise de către coinculpaţii G.M.M., G.V., Z.S.Ş., L.M.I., M.V.V., C.F.G. şi M.M.S. cu titlu de recompensă pentru traficul de influenţă comis de inculpatul M.I. în privinţa coinculpatului D.N.
Conform actelor şi lucrărilor dosarului, suma care se impune a fi confiscată de la inculpaţii G.V., Z.S.Ş., L.M.I., M.V.V., C.F.G. şi M.M.S., faţă de care s-a disjuns cauza, este de 2100 euro, aşa încât Curtea în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 a dispus confiscarea sumei de 2100 euro de la inculpatul M.I. şi nu a sumei de 2500 euro, cum în mod greşit a procedat instanţa de fond.
2. Cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi faţă de inculpatul D.N., în raport de motivele susţinute de procurorul de şedinţă.
Curtea de apel a reţinut că, din întregul ansamblu probator administrat de către procuror, în comiterea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a rezultat că inculpatul D.N. s-a folosit de calitatea sa specială, respectiv aceea de poliţist şi examinator în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Călăraşi, în momentul în care a primit suma de 400 euro cu titlu de mită, pentru exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, cu ajutorul coinculpatului M.I.
În raport de natura infracţiunii săvârşite de către inculpatul D.N., de luare de mită, în formă continuată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, Curtea alături de aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. a apreciat că se impune şi interzicerea drepturilor înscrise în lit. c a acestui text de lege, cu privire la pedeapsa accesorie prev. de art. 71 C. pen.
În schimb, Curtea a apreciat că nu se impune şi reţinerea art. 65 C. pen. rap. la art. 64 lit. c) C. pen. în ceea ce priveşte pedeapsa complementară, aşa încât acest motiv de apel al parchetului a fost considerat neîntemeiat.
Totodată, instanţa de apel a constatat că, din actele dosarului rezultă că inculpatul D.N., prin intermediul inculpatului M.I., a primit de la inculpaţii G.M.M. şi G.V. suma de 400 de euro.
Instanţa de fond a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul M.M.S., aşa încât numai suma de 400 euro se impunea a fi confiscată în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000.
3. Referitor la apelul declarat de inculpatul M.I., în raport de motivele susţinute de către apărare
Motivul de apel al inculpatului M.I. de aplicare a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. nu a fost primit de către instanţa de apel. In acest sens s-a arătat că, deşi inculpatul este necunoscut cu antecedente penale în raport de persistenţa sa infracţională pe perioada anilor 2012 şi 2013, acesta nu poate beneficia de circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen. De asemenea, nu poate fi reţinută circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen., atâta timp se raportează la comportarea sinceră a inculpatului M.I. în cursul procesului şi nicidecum la înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor, iar faţă de recunoaşterea infracţiunilor deduse judecăţii, inculpatul a beneficiat de prevederile art. 320 C. proc. pen.
Nici cel de-al doilea motiv de apel al inculpatului referitor la schimbarea modalităţii de executare în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, nu a fost considerat întemeiat, arătându-se că această di urmă modalitate de individualizare nu corespunde exigenţelor prev. de art. 52 C. pen.
4. Cu privire la apelul declarat de inculpatul D.N., în raport de motivele susţinute de către apărare, s-au reţinut următoarele:
Primul motiv de apel al inculpatului D.N. care vizează trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pe motiv că hotărârea nu este motivată, a fost considerat neîntemeiat întrucât o asemenea soluţie nu se circumscrie dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
Şi cel de-al doilea motiv de apel, privind individualizarea judiciară de asemenea a fost apreciat nefondat, considerându-se că instanţa de fond a făcut o corectă individualizare a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Lega nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, ca şi tribunalul, Curtea a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 861 C. pen., privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicată inculpatului D.N. faţă de exigenţa dispoziţiilor art. 52 C. pen.
În ceea ce priveşte starea de arest preventiv, s-a arătat că nu s-a schimbat temeiul înscris în art. 148 lit. f) C. proc. pen. pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, în condiţiile prevăzute de art. 145 C. proc. pen., împrejurarea că inculpatul D.N. şi-a dat demisia din poliţie nefiind considerată un motiv: care să susţină o atare concluzie. Totodată s-a arătat că perioada de arest preventiv, de 9 luni nu încalcă termenul rezonabil prev. de art. 5 paragraful 3 din CEDO. Aşa fiind, Curtea în temeiul art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160/b alin. 3 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii M.I. şi D.N.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 20 decembrie 2013, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 29 aprilie 2014, preschimbat prin încheierea de şedinţă din data de 07 ianuarie 2014 (termen stabilit în vederea discutării stării de arest a celor doi inculpaţi), pentru data de 18 februarie 2014, având în vedere împrejurarea că prezenta cauză a fost soluţionată în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei.
Deşi la data judecării cauzei este în vigoare N.C.P.P. iar, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care sunt supuse apelurilor potrivit instanţei şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Motivele de recurs ale inculpaţilor au vizat individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, critici încadrate de către apărarea inculpatului M.I. în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile. art. 3859, alin. (1) pct. - 14 C. proc. pen şi de cea a inculpatului D.N. m cel prevăzut de art. 3859 alin. (1). pct. 172 C. proc. pen.
Totodată ambii recurenţi au solicitat ca în cauză să se facă aplicarea legii penale mai favorabilă, aceasta fiind considerată legea nouă.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:
Hotărârea recurată a fost pronunţată la data de 21 noiembrie 2013, deci ulterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013, care a modificat dispoziţiile art. 3859 alin. (1) prin abrogarea unor cazuri de casare şi restrângerea conţinutului altora, limitând controlul instanţei de recurs, atunci când acesta este cea de-a doua cale ordinară de atac, exclusiv la probleme de drept. Astfel, a fost modificat pct. 14 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. care, anterior, prevedea că hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin excluderea primei teze, în prezent, fiind supuse casării hotărârile în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
În aceste condiţii, se constată că motivul de recurs prin care se tinde la reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia nu se încadrează în dispoziţiile art. 385 pct. 14 sau pct. 17 C. proc. pen. şi nici în celelalte cazuri de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) C. proc. pen., întrucât acestea nu vizează chestiuni de drept, ci de apreciere a unor situaţii de fapt ca şi circumstanţe atenuante sau în ceea ce priveşte necesitatea sau nu a executării efective a pedepsei, conform art. 861 alin. lit. c) C. pen.
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile inculpaţilor (pe parcursul soluţionării cauzei intrând în vigoare noul C. pen., cu modificări semnificative care pot afecta situaţia inculpaţilor), înalta Curte apreciază că mai întâi se impun anumite consideraţii generale legate de posibilitatea instanţei de recurs de a face o analiză sub acest aspect, în raport cu cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile abrogării pct. 20 prin Legea nr. 2/2013, dar şi în privinţa mecanismului de determinare concretă a acesteia.
Abrogarea cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. nu poate conduce la concluzia imposibilităţii cenzurării unei hotărâri, în condiţiile în care principiul aplicării legii penale mai favorabile are valenţe constituţionale (art. 15 alin. (2) din Constituţia României) examinarea cauzei din această perspectivă impunându-se cu necesitate, putând fi efectuată chiar de către instanţă din oficiu, indiferent de criticile şi solicitările formulate, fiind un aspect de ordine publică ce nu poate fi limitat la cazurile strict prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În ce priveşte mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile, în absenţa unor dispoziţii legale exprese, Înalta Curte apreciază că se impune aplicarea autonomă a instituțiilor de drept penală şi nu aplicarea globală a acestora.
Opinia se fundamentează, în primul rând, pe interpretarea dispoziţiilor legale. Astfel, reglementând aplicarea legii penale-mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, prevederile art. 5 alin. (2) din actualul C. pen. prevăd că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favor abile.
Art. 173 din actualul C. pen. defineşte noţiunea de lege penală prin aceasta se înţelegându-se orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege", aceasta regăsindu-se şi în art. 141 C. pen. anterior care prevedea: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.”
Ca atare că, în stabilirea mecanismului de aplicarea legii penale mai favorabile, noţiunea de lege penală trebuie înţeleasă în sensul de normă de drept penal.
De altfel, aceasta a fost interpretarea dată noţiunii de lege încă din perioada interbelică, instanţa supremă, Curtea de Casaţie statuând că „termenul lege folosit de legiuitor în art. 3 C. pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive. ” .
Voinţa legiuitorului, în sensul aplicării legii pe criteriul instituţiilor autonome, rezultă cu evidenţă şi din dispoziţiile Legii nr. 187/2012, care stabileşte norme tranzitorii de aplicare a mitior lex, cum sunt: art. 10 - referitor la tratamentul pluralităţii de infracţiuni, art. 12 - referitor la pedepsele complementare şi accesorii, art. 15 - referitor la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, art. 16 - referitor la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
În acelaşi sens este şi poziţia oficială a iniţiatorului legii, Ministerul de Justiţie, exprimată în materialul „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului C. pen.” - întocmit încă din anul 2011 şi publicat pe site-ul www.x.ro.
De altfel, aceasta este opinia majoritară exprimată în doctrină, încă din perioada interbelică, de cele mai remarcabile personalităţi în domeniul dreptului penal.
Astfel, profesorul Traian Pop, în lucrarea sa Drept penal comparat, Cluj, 1923, pag. 121 îşi exprima susţinerea pentru teza divizibilităţii legilor concurente, arătând că restricţiunea ce se impune acestei combinaţiuni - pe care o admitem şi noi - este aceea ca dispoziţiunile alese din două sau mai multe legi concurente să nu fie incoerente.
De asemenea, profesorul V.D. arăta în comentariul său la Codul penal din 1936 că „nu este deci îngăduit a se îmbina dispoziţiunile unei legi cu cele ale altei legi pentru a se obţine un rezultat şi mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicaţiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită şi pedeapsa fixată conform uneia din legi, se poate recurge la instituţiunile care funcţionează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului, referitor la art. 5 C. pen. ce consacra autonomia prescripţiei: „când prescripţiunea acţiunii penale sau a pedepselor este diferit reglementată prin legi succesive, se aplică legea care prevede prescripţia cea mai scurtă”, apreciind, totodată, că „prescripţia este o instituţie de drept substanţial, fie căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile” (C.G.R., H.A., T.P., V.D. ş.a., Codul penal Regele Carol II adnotat, vol. I, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1937, pag. 10-15).
Profesorul N.B. de la Facultatea de Drept din Iaşi arăta în 1944: cu drept cuvânt, asemenea concursuri de dispoziţiuni legale referitoare la acelaşi institut penal se rezolvă prin confruntarea lor în întregime şi prin eliminarea dispoziţiunilor mai aspre. Nimic nu împiedică, ca acelaşi procedeu să se urmeze pentru fiecare institut în parte, aplicându-se dispoziţiunea - cu valoare de lege pentru acel institut - cea mai favorabilă dintre legile concurente (N.T.B., Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, pag. 272).
Ulterior, după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, doctrina s-a exprimat majoritar în acelaşi sens, al aplicării legii penale mai favorabile în raport pe instituţii autonome. Astfel, profesorul George Antoniu arăta „se întrevede posibilitatea ca, în alegerea legii penale mai favorabile, unele instituţii juridice să fie privite ca având independenţă relativă în raport cu prevederile care incriminează fapta, iar aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. să se facă distinct.” (Codul penal ăl RSR comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.64); „concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau cea anterioară.” (G. Antoniu, Comentariu (n. 16) în G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, pag .37). In acelaşi sens este comentariul profesorului în Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Th. Vasiliu ş.a., vol. I, Bucureşti, 1972, pag. 66);
De asemenea, profesorul Constantin Bulai arăta că „într-o altă concepţie, pe care o considerăm mai aproape de adevăr, determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se facă în raport de fiecare instituţie care se aplică în mod autonom. De aceea, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una din legi, care era mai favorabilă, această nu exclude aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile” (C. Bulai B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, pag. 139).
Aceeaşi este şi poziţia profesorului F.S., exprimată în mai multe lucrări (Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 366 şi urm Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 283 şi urm.) dar şi în materialul „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în soluţionate în W. în solicitarea Ministerului Justiţiei, publicat pe site-ul oficial www.x.ro.
Este de precizat că, în argumentarea punctului de vedere contrar, acela al determinării legii penale mai favorabile printr-o apreciere globală, se face trimitere la un fragment din lucrarea profesorului V.D., Drept penal, Bucureşti, 1939, pag. 132-133, în care menţionează că „dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate”, susţinându-se astfel că doctrina s-ar poziţiona pe ideea unei aplicări globale a legii penale mai blânde. înalta Curte constată că fragmentul prezentat este extras din context, acesta referindu-se la etapa în care este necesar a se stabili „care lege - dintre cele succesive - prevede o sancţiune mai uşoară”, când, potrivit aceluiaşi autor, „trebuie să se ţină seama de pedeapsa care - în cazul concret şi în raport cu toate agravările şi atenuările prevăzute de lege - poate fi aplicată potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive.” Exemplele au în vedere doar circumstanţe atenuante sau agravante, în privinţa cărora există un consens cu privire Ia lipsa de autonomie. In continuare, în cuprinsul aceleiaşi secţiuni, este analizat separat modul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor continue, continuate şi de obicei, al pedepselor complementare, al legilor intermediare şi temporare precum şi al măsurilor de siguranţă şi educative, astfel că nu există motive pentru concluziona că s-a revenit asupra punctului de vedere exprimat în 1937, acela al aplicării legii penale mai favorabile în raport de „instituţiunile care funcţionează independent” (C.G.R., H.A., T.P., V.D. ş.a., Codul penal Regele Carol II adnotat, vol. I, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1937, pag. 10-15).
Practica judiciară s-a raliat şi ea, în majoritate, acestei opinii. Astfel, în perioada interbelică, sub imperiul Codului penal din 1936, jurisprudenţa Curţii de Casaţie a fost constantă în a afirma aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome. In acest sens sunt de menţionat Cap. II, dec. 2154/1937: „se poate face aplicaţiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracţiuni, ori de câte ori instanţele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracţiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracţiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire”, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al RPR adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p.23; Cap. II, dec. 4021/1938: „termenul lege folosit de legiuitor în art. 3 C. pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive.” (...) deşi instanţa de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce priveşte calificarea faptului şi gradarea pedepsei, textele din vechiul C. pen., unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptăţită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, şi aplicaţiunea art. 65 din noul C. pen. (referitor la suspendarea condiţionată) deoarece conţinea un principiu de drept menit să ducă la uşurarea situaţiunii inculpatului”, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 21; Cap. II, Decizia nr. 677/1938: „(...) faptul că inculpaţii au fost pedepsiţi prin aplicarea dispoziţiilor din C. pen. anterior nu putea să împiedice, aplicarea dispoziţiuni de suspendare a executării din noul cod, întrucât suspendarea din noul cod este o instituţiune care funcţionează independent”, în N. T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p.272; Cap. II, Decizia nr. 4486/1940: „în materia prescripţiei, Curtea de Casaţie statua că, dacă instanţa de fond a considerat că prescripţia prevăzută defecare din aceste legiuiri face un tot unitar cu pedeapsa şi că, deci, nu s-ar putea aplica prescripţia C. pen. de la 14 martie 1936 pentru o infracţiune pedepsită după codul penal din 1865, a interpretat greşit şi a violat dispoziţiunile cert. 5 şi 165 C. pen. întrucât nici un text din legiuirea penală nu opreşte a se aplica pedeapsa prevăzută de o anumită legiuire şi prescripţia din altă legiuire penală” în V. Papadopol, I.S., G.P., Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 27).
Şi în jurisprudenţa a fostului Tribunalului Suprem, după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, (relativ săracă din acest punct de vedere, datorită competenţei instanţei supreme) există soluţii care îmbrăţişează acelaşi punct de vedere: Decizia nr. 939/1969, dacă infracţiunile concurente au fost sancţionate cu amendă potrivit legii penale vechi mai favorabilă, este corectă aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea pedepselor şi nu totalizarea lor ca în legea veche”; Decizia nr. 4044/1970, în caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situaţiei de recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile acelei legi potrivii căreia termenul care face ineficientă recidiva - termen cuprins între data executării pedepsei aplicate pentr-u prima infracţiune şi data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni - s-a împlinit” - Culegere de decizii, 1970, pag. 275; Decizia nr. 1802/1971 „tratamentul sancţionator al recidivei post-condamnatorii, în ipoteza în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte, se va aplica potrivit ari 119 C. pen. anterior, care constituie legea penală mai favorabilă sub acest aspect”, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, pag. 362.
Înalta Curte constată că şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale se identifică soluţii care susţin aplicarea legii mai favorabile prin raportare la norme ce reglementează anumite instituţii, şi nu cu privire la lege, în ansamblul ei.
Astfel, în Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, Curea menţionează că „dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 13 C. pen. care consacră principiul legii penale mai favorabile în cazul situaţiilor tranzitorii (…) privesc atât legea, în ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării condiţionate”.
De asemenea, în Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (referitoare la constituţionalitatea art. 124 C. pen., modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012), se reţine cu privire la prescripţie că dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în ort. 13 C. pen., legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi”; raportat la art. 15 alin. (2) din Constituţie se arată: „Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicate fie retro activând, fie ultraactivând, respectiv” este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionarea conflictelor de legi în timp în materie penală impune aplicarea normelor mai puţin severe”.
Doctrina şi jurisprudenţa anterior menţionată au rolul de a face previzibilă interpretarea cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Prin aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome nu se creează o lex tertia, întrucât determinarea în concret a legii penale mai favorabile se realizează prin compararea normelor din legea nouă şi din legea veche ce reglementează respectiva instituţie autonomă, fără să se combine dispoziţii mai favorabile din legi succesive, asigurându-se unitatea normelor ce reglementează condiţiile de existenţă şi efectele în cadrul aceleiaşi instituţii autonome.
Astfel, unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea de a se combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Pedeapsa decurge din norma de incriminare şi are un caracter accesoriu acesteia. Mai mult, legea prevede această unitate nu doar referitor la pedeapsa principală, ci şi la pedepsele accesorii şi complementare, care se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă (art. 12 din Legea nr. 187/2012). De asemenea, aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.
Din interpretarea prevederilor N.C.P., reiese că sunt instituţii de drept penal care au o funcţionare autonomă si independentă faţă de norma de încriminare si pedeapsă: pluralitatea de infracţiuni: recidiva, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară; forma continuată a infracţiunii; măsurile de siguranţă; formele de individualizare a executării pedepsei; cauzele de reducere a pedepsei;prescripţia.
În concret, aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome presupune mai întâi, stabilirea legii mai favorabilă din punct de vedere al normei de incriminare şi a sancţiunii (cu luarea în considerare, dup caz, a circumstanţelor atenuante sau agravante) şi apoi analiza şi aplicarea independent, a fiecăreia dintre instituţiile autonome incidente, cu respectarea interdicţiei de a combina în cadrul aceleiaşi instituţii, dispoziţii din legi succesive.
Acesta fiind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, referitor la situaţia din cauză fiecăruia dintre inculpaţi, Înalta Curte reţine următoarele:
În privinţa inculpatului D.N., în sarcina acestuia s-a reţinut că, în calitate de agent de poliţie la S.P.C.R.P.C.I.V., având şi atribuţii de examinator la susţinerea probei practice a examenului auto, a primit în mod repetat de la inculpatul M.I. în cursul anului 2012 şi 2013, sume de bani (câte 200 euro de candidat) pentru a declara admise la proba „traseu ” mai multe persoane ce au susţinut examenul în municipiul Olteniţa, fapte care în drept au fost încadrate în dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea, tot în sarcina aceluiaşi inculpat s-a mai reţinut că a sustras din deţinerea S.P.C.R.P.C.LV. Călăraşi mai multe înscrisuri (două dosare de obţinere a permisului de conducere, un document emis de M.A.E. şi un permis de conducere eliberat de autorităţile italiene), fapte încadrate în dispoziţiile art. 242 alin. (1) C. pen.
Sub aspectul normei de incriminare şi sancţiunii, potrivit legii vechi, în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, faptele acestuia corespund infracţiunii de luare de mită prevăzută de dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. pen. şi sunt pedepsite cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Conform legii noi fapta inculpatului continuă să fie incriminată iar aceasta se încadrează în infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., inculpatul, agent de poliţie, având calitatea de funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 3 şi 10 ani.
În ceea ce priveşte reducerea limitelor de pedeapsă urmare a aplicării procedurii simplificate, se constată că dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. au fost preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în legea nouă în art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Ca atare, pedeapsa potrivit vechi noi, urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., este cuprinsă între 2 şi 8 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi, iar potrivit actualului C. pen. între 2 şi 6 ani şi 8 luni închisoare.
Deşi prin legea nouă s-a operat o reducere a maximului special, Înalta Curte constată că împrejurarea este lipsită de relevanţă, în condiţiile în care pedeapsa aplicată inculpatului D.N. este orientată către minimul prevăzut de lege (egal în ambele reglementări), astfel că, în concret, legea nouă nu poate fi considerată lege penală mai favorabilă inculpatului, întrucât aplicarea acesteia nu poate determina modificarea pedepsei de 3 ani închisoare.
În ceea ce priveşte cea de-a faptă reţinută în sarcina inculpatului, constând în sustragerea din deţinerea S.P.C.R.P.C.LV. Călăraşi a mai multor înscrisuri (două dosare de obţinere a permisului de conducere, un document emis de MAE şi un penis de conducere eliberat de autorităţile italiene) potrivit legii vechi aceasta se încadrează în dispoziţiile în dispoziţiile art. 242 alin. (1) C. pen. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 5 ani, acestuia fiindu-i aplicată o pedeapsă de 6 luni închisoare.
Fapta continuă să fie incriminată şi în actualul C. pen., în dispoziţiile art. 259 alin. (1), fiind pedepsită cu închisoarea cuprinsă între 1 şi 5 ani.
Legea nouă a produs o majorare a limitei minime de pedeapsă de la 3 luni la 1 an închisoare, astfel că nu poate retroactiva, legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii fiind legea penală mai favorabilă inculpatului.
În ceea ce priveşte forma continuată a infracţiunii de luare de mită, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a acestei unităţi legale de infracţiune, potrivit ambelor reglementări.
Dispoziţiile art. 35 din N.C.P. aduc modificări semnificative referitor la condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate, fiind introdusă condiţia unităţii subiectului pasiv. Aceasta este îndeplinită în cauză în condiţiile în care luarea de mită este o infracţiune de pericol, subiectul pasiv fiind instituţia publică în cadrul căreia inculpatul se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Tratamentul sancţionator al infracţiunilor continuate este in mod evident mai favorabil potrivit legii noi. Astfel, potrivit art. 42 din vechiul C. pen., infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani, iar în conformitate cu art. 36 alin. (1) C. pen. în vigoare, sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei este de numai 3 ani.
Cu toate acestea, în concret, în prezenta cauză instanţele nu au dat eficienţă tratamentului sancţionator al infracţiunii continuate, pedeapsa aplicată inculpatului D.N. fiind orientată către minimul prevăzut de lege, astfel că constatarea anterioară rămâne lipsită de consecinţe în ceea ce priveşte situaţia inculpatului D.N.
În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, ca instituţie autonomă, conform art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, în cazul în care pentru infracţiunile concurenţe s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de pedeapsă de până la 5 ani.
Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale în prezenta cauză, instanţele au stabilit în sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea a închisorii, fără să adauge un spor de pedeapsă.
Potrivit legii noi, respectiv art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Ca atare, legea veche este mai favorabilă şi în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni.
În fine, este de menţionat faptul că, invocând legea penală mai favorabilă, apărarea inculpatului a solicitat reindividualizarea modalităţii de executare a pedepsei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 91 din actualul C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Înalta Curte constată faptul că şi în condiţiile legii veche erau îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 861 alin. (2) privind cuantumul pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni, de 3 ani, pentru a se putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, însă instanţele au considerat că nu se justifică aplicarea unei atare modalităţi de individualizare a executării pedepsei. Ca atare, ceea ce se solicită este în realitate o reapreciere asupra acestor aspecte, critică ce nu poate fi analizată din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute anterior. Pe de altă parte, se impune precizarea că dispoziţiile privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei din noul cod nu pot fi considerate mai favorabile decât cele din reglementarea anterioară, având în vedere sfera obligaţiilor şi efectele acesteia, potrivit legilor succesive.
În raport cu aceste considerente, având în vedere că din perspectiva niciuneia dintre instituţiile analizate anterior, legea nouă nu este lege penală mai favorabilă sau că nu poate produce, în cazul concret al inculpatului, consecinţe mai favorabile acestuia, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă recursul inculpatului D.N. ca nefondat.
Referitor la inculpatul M.I.
În sarcina acestui inculpat s-a reţinut că, în cursul anilor 20012 şi 2013, pretinzând că are influenţă pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Călăraşi, a primit de la mai multe persoane sume de bani cuprinse între 400 şi 500 euro, pentru a facilita promovarea probei practice a examenului auto şi a remis o parte din sumele primite agentului de poliţie D.N. pentru ca acesta să declare admise pe aceste persoane.
În drept, faptele au fost încadrate în dispoziţiile art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, potrivit legii în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, limitele de pedeapsă erau cuprinse între 2 şi 10 ani închisoare, acestuia fiindu-i aplicată o pedeapsă de 2 ani închisoare, în condiţiile soluţionării cauzei în procedura reglementată de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Fapta inculpatului continuă să fie incriminată şi de N.C.P., încadrându-se în dispoziţiile art. 291 alin. (1) C. pen., cu limite de pedeapsă fiind cuprinse între 2 şi 7 ani.
Se observă că prin legea nouă s-a modificat doar maximul pedepsei, minimul fiind acelaşi, de 2 ani închisoare. In aceste condiţii, în cazul concret al inculpatului căruia i-a fost aplicată o sancţiune orientată către minim, legea nouă nu poate fi considerată lege penală mai favorabilă, întrucât aplicarea acesteia nu poate determina modificarea pedepsei de 2 ani închisoare.
Astfel cum s-a arătat în cazul inculpatului D.N., fapta acestuia de luare de mită este în continuare incriminată în dispoziţiile art. 289 alin. (1) C. pen.
Având în vedere că atât în privinţa condiţiilor de existenţă a formei de participaţie a complicităţii (reţinută în privinţa inculpatului M.I.) cât şi a tratamentului sancţionator, dispoziţiile art. 48 şi 49 C. pen. în vigoare au preluat în integralitate conţinutul articolelor 26 şi 27 din vechiul C. pen., argumentele prezentate anterior cu ocazia analizei efectuate în cazul autorului acestei infracţiuni, inculpatul D.N., sunt pe deplin incidente, ambilor inculpaţi fiindu-le aplicată aceeaşi pedeapsă de 3 ani închisoare, care nu poate fi redusă potrivit legii noi.
Considerente expuse în analiza infracţiunii continuate şi a concursului de infracţiuni îşi găsesc de asemenea aplicabilitatea şi în privinţa inculpatului M.I.
În cauză sunt întrunite condiţiile de existenţă a unităţii legale a infracţiunii continuate potrivit legii noi şi în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, însă, instanţele i-au aplicat acestuia pedepse orientate către minimul prevăzut de lege, nedând eficienţă tratamentului sancţionator prevăzut de art. 42 C. pen. Ca atare, în concret, modificarea legislativă este lipsită de orice relevanţă în ceea ce priveşte situaţia juridică a inculpatului.
Referitor la concursul de infracţiuni, în condiţiile în care instanţele nu au aplicat, în urma contopirii vreun spor de pedeapsă, în mod evident legea veche constituie lege penală mai favorabilă inculpatului.
Cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320 alin. (7) C. proc. pen., astfel cum s-a arătat şi anterior, a fost preluată în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în legea nouă, art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în vigoare prevăzând reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii de vinovăţie. Ca atare, cu privire la aceste norme de drept substanţial nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, aşa încât vor fi avute în vedere în continuare dispoziţiile legii vechi, în conformitate cu principiul activităţii legii penale.
Concluzionând în raport cu considerentele anterioare, Înalta Curte constată că intrarea în vigoare a legii noi nu determină o situaţie juridică mai favorabilă inculpatului M.I., astfel că şi recursul acestuia va fi respins ca nefondat.
Conform art. 385 alin. (4) C. proc. pen. va deduce pentru ambii inculpaţi recurenţi, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 31 ianuarie 2013 la 18 februarie 2014.
Faţă de soluţia pronunţată, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen. inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.I. şi D.N. împotriva deciziei penale nr. 295 din 21 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpaţilor, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 31 ianuarie 2013 la 18 februarie 2014.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorilor desemnaţi din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 18 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 617/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 533/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
