ICCJ. Decizia nr. 632/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 632/2014
Dosar nr. 2384/110/2013
Şedinţa publică din 20 februarie 2014
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 259/D din 21 august 2013 a Tribunalului Bacău, a fost condamnat inculpatul M.A.C., domiciliat în com. Roşiori, sat Valea Mare, jud. Bacău, cu antecedente penale, pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav prevăz. de art. 20 rap. la art. 174-176 alin. (1) lit. c), alin. (2) C.penal Ia pedeapsa de 10 ani închisoare şi 6 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevaz. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăz. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata şi în condiţiile prevăz. de art. 71 alin. (2) C. pen.
Conform art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 25 februarie 2013 la zi.
Potrivit art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 7 rap. la art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008-s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat pentru depozitarea lor in S.N.D.G.J. după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Potrivit art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a cuţitului pe care l-a folosit la săvârşirea infracţiunii şi aflat la Camera de corpuri delicte a instanţei - plicul nr. 4.
Conform art. 109 C. proc. pen. s-a dispus păstrarea mijloacelor materiale de probă ridicate în urma cercetării la faţa locului şi a examinării inculpatului şi depuse la Camera de corpuri delicte a instanţei - plicurile nr. 1, 2, 3, 5-9, respectiv, plicurile nr. 1-6- până la soluţionarea definitivă a cauzei.
În temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 1357 din Noul C. civ. a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile M.M. suma de 3.000 lei daune materiale şi suma de 5.000 lei daune morale.
În baza art. 14, art. 346 C.pr.penala si art. 313 din O.U.G. nr. 72/2006 a fost obligat inculpatul să plătească suma de 2.656,89 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău reprezentând cheltuielile de spitalizare a victimei M.M., suma de 4687,39 lei către Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie laşi reprezentând cheltuielile efectuate cu spitalizarea aceleiaşi părţi vătămate şi suma de 584,85 lei către Serviciul de Ambulanţă Bacău reprezentând cheltuielile de transport ale victimei M.M.
Conform art. 1.91 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 1.800 lei cheltuieli judiciare (din care 1.500 lei in faza de urmărire penală).
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bacău a reţinut că prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 154/P/2013 din 16 aprilie 2013 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.A.C. pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-176 alin. (1) lit. c), alin. (2) C. pen. deoarece Ia data de 23 februarie 2013, în jurul orelor 13.00, pe fondul consumului de alcool şi în urma unui conflict spontan, a aplicat mai multe lovituri cu cuţitul în zona capului şi toracelui părţii vătămate M.M. din corn. Roşiori, jud. Bacău, cauzând acestuia o plagă tăiată penetrantă perete posterior hemitorace. stâng, paravertebral hemo-pneumotorax stâng, leziuni ce au fost de natură să-i pună viaţa în primejdie.
Din ansamblul probatoriului administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cercetarea judecătorească, instanţa a reţinut următoarele:
Inculpatul M.A.C., locuieşte în satul Valea Mare, com. Roşiori, judeţul Bacău, împreună cu fraţii săi şi cu părinţii, în locuinţa aparţinând acestora.
Inculpatul este cunoscut ca fiind o fire violentă, fiind condamnat anterior la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Inculpatul a fost eliberat din penitenciar la data de 28 noiembrie 2012.
La data de 23 februarie 2013, în jurul orelor 10.00, inculpatul s-a deplasat Ia barul aparţinând AF V.V. din satul Valea Mare, com. Roşiori, jud. Bacău, unde inculpatul s-a întâlnit cu partea vătămată M.M., cu care inculpatul se cunoaşte fiind consăteni, iar tatăl părţii vătămate locuieşte vis-a-vis de locuinţa părinţilor inculpatului.
Partea vătămată M.M. a solicitat inculpatului să îi împrumute o pompă pentru umflat roţile, inculpatul a spus că îi va da pompa să"umfle roţile, însă i-a propus să stea să consume împreună băuturi alcoolice şi apoi să meargă împreună la locuinţa inculpatului pentru a-i da pompa.
Inculpatul şi partea vătămată au rămas în bar aproximativ două ore, timp în care au consumat vin fiert; după aceea au plecat din bar şi s-au deplasat spre locuinţă, oprindu-se la magazinul numitei C.M., unde aceştia au mai consumat câte 200 ml de ţuică de prune fiecare şi apoi au plecat spre locuinţa inculpatului cu căruţa părţii vătămate. Ajunşi la locuinţa inculpatului, partea vătămată a staţionat căruţa în faţa porţii tatălui său.
Inculpatul a intrat în curtea locuinţei părinţilor săi, a luat pompa şi apoi s-a deplasat la locuinţa tatălui părţii vătămate, în drum inculpatul a pus pompa în căruţa părţii vătămate, sub fân, ambii au intrat în bucătăria tatălui părţii vătămate, unde au consumat băuturi alcoolice. Ulterior, la locuinţa tatălui părţii vătămate a sosit şi tatăl inculpatului şi a consumat şi el băuturi alcoolice.
După aproximativ 10 minute, inculpatul a ieşit din curtea locuinţei lui M.C., împreună cu tatăl său M.G. şi cu partea vătămată M.M.
Inculpatul a căutat pompa în căruţă, acolo unde o lăsase, însă nu a găsit pompa şi l-a întrebat pe M.M. unde este pompa.
Pompa fusese luată din căruţă de tatăl victimei şi pusă pe o prispă. între cele două părţi a început o ceartă - inculpatul crezând că partea vătămată îşi bate joc de el, partea vătămată neştiind că pompa fusese luată din căruţă de tatăl său - în care s-au înjurat şi ameninţat reciproc. Apoi inculpatul a plecat în locuinţa sa, a luat un cuţit din bucătărie şi a revenit Ia locul incidentului.
A continuat conflictul verbal cu partea vătămată şi chiar s-au îmbrâncit astfel încât s-au sprijinit de porţile curţii tatălui victimei, aceste porţi s-au deschis, inculpatul şi partea vătămată au căzut şi au continuat să-şi aplice reciproc lovituri cu pumnii rostogolindu-se pe pământ.
Astfel, când inculpatul, când partea vătămată se afla deasupra celuilalt şi la un moment dat, probabil simţindu-se în inferioritate ca forţă fizică în comparaţie cu victima (aceasta fiind un bărbat solid), inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri cu cuţitul părţii vătămate în zona feţei şi a toracelui.
Simţind că a fost înjunghiată, victima a reuşit să fugă în spatele locuinţei tatălui său unde s-a prăbuşit peste nişte lemne, iar inculpatul a plecat la domiciliul său, a lăsat cuţitul şi apoi s-a îndreptat spre locuinţa bunicii sale pe care trebuia să o ajute la treburile gospodăreşti.
Instanţa a apreciat ca subiective şi părtinitoare depoziţiile celor doi martori oculari M.C. şi M.G. care sunt taţii celor două părţi şi fiecare a susţinut varianta fiului său de desfăşurare a conflictului.
Singurele lucruri ce au rezultat cu certitudine din depoziţiile celor doi martori sunt că ambele, părţi se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice şi între ele a avut un conflict spontan în urma căruia partea vătămată M.M. a fost înjunghiată de către inculpat.
Instanţa a apreciat că nu poate reţine apărarea inculpatului precum că victima l-ar fi lovit iniţial cu un par în zona urechii stângi, deoarece nu există nicio probă din care să rezulte că într-adevăr partea vătămată l-a lovit cu parul la faţa locului nefiind găsit niciun astfel de obiect contondent. Leziunile descrise în certificatul medico-legal din 26 februarie 2013 emis de L.M.L. Bacău pentru care inculpatul M.A.C. a avut nevoie de 7-8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare s-au putut produce în timpul când părţile au căzut la pământ în momentul deschiderii porţilor, lovindu-se de un plan dur şi continuând să se rostogolească pe pământ aplicându-şi reciproc lovituri cu pumnii.
Ca atare, instanţa a apreciat că nu poate reţine apărările inculpatului precum că fapta a fost comisă în legitimă apărare sau că a fost în stare de provocare.
Aşa cum s-a arătat anterior nu există nicio dovadă că inculpatul ar fi fost lovit mai întâi de victimă şi sub imperiul temerii pentru viaţa sa l-a înjunghiat şi nici că s-a aflat în legitimă apărare. După începerea conflictului verbal dintre cei doi bărbaţi în care s-au insultat reciproc, inculpatul a plecat acasă la el, a luat cuţitul din bucătărie şi a revenit la locul incidentului reluând cearta cu victima. Acest lucru a dovedit, pe de o parte că inculpatul a revenit cu intenţia de a ucide victima, înarmându-se cu cuţitul, iar pe de altă parte avea timpul necesar pentru a se calma, a realiza gravitatea faptei pe care o va comite dacă se va întoarce la locul faptei şi îl va înjunghia pe M.M.
Pentru a exista legitimă apărare trebuie ca inculpatul să fi comis fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa. Or, la momentul în care inculpatul a plecat în casă, a luat cuţitul şi a revenit la locul faptei între el şi victimă era doar un conflict cu înjurături şi ameninţări. Acest lucru nu justifica o reacţie exagerată din partea inculpatului care prea uşor a scos cuţitul şi a înjunghiat victima care nu a decedat doar datorită intervenţiei prompte şi profesioniste a medicilor.
Aşadar s-a stabilit că situaţia de fapt este cea reţinută de instanţă anterior fără reţinerea vreunei stări de provocare sau legitimă apărare pentru inculpat.
La reţinerea situaţiei de fapt, instanţa a avut ca mijloace de probă: actul de sesizare din oficiu; procesul-verbal de cercetare la faţa locului; planşă fotografică; declaraţia părţii vătămate M.M.; raportul de constatare medico-legală din 25 februarie 2013 al S.M.L. Bacău; raportul de expertiză medico-legală din 26 februarie 2013 al S.M.L. Bacău şi raportul de expertiză medico-legală psihiatrică al I.N.M.L. Mina Minovici, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului M.A.C. care recunoaşte comiterea faptei.
În drept, fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă Ia omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-176 alin. (1) lit. c), alin. (2) C. pen. pentru care va fi condamnat.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a avut în vedere împrejurările săvârşirii faptei, gravitatea ei deosebită, valoarea socială supremă ocrotită de lege căruia i s-a adus atingere - viaţa omului, periculozitatea inculpatului care, deşi este o persoană tânără şi a mai executat o pedeapsă tot pentru omor calificat, acţionează cu aceeaşi rapiditate în hotărârea sa de a se folosi de cuţit pentru a-şi face dreptate, chiar cu preţul vieţii victimei.
Instanţa a avut în vedere şi concluziile expertizei medico-legale psihiatrice conform cărora inculpatul prezintă tulburare de personalitate de tip antisocial manifestând lipsă de scrupule, intoleranţă, răutate propriu-zisă.
Faţă de toate acestea, instanţa a apreciat că aplicarea unei pedepse privativă de libertate în cuantum de 10 ani şi 6 ani, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor sunt necesare şi suficiente pentru reeducarea inculpatului.
Împotriva sentinţei penale mai sus menţionată a declarat apel, în termen legal, inculpatul M.A.C. pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând greşita încadrare juridică dată faptei comise, nereţinerea dispoziţiilor privind legitima apărare, starea de provocare, şi consecinţă acesteia, greşita individualizare a pedepsei aplicate.
Prin Decizia penală nr. 196 din 3 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apei Bacău, secţia penală, cauze minori şi de familie, a fost ca nefondat apelul declarat de apelantul inculpat M.A.C. împotriva sentinţei penale nr. 259/D din 21 august 2013 a Tribunalului Bacău.
În temeiul art. 383 alin. (1)1 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 381 alin. (1) C. proc. pen. s-a dedus în continuare detenţia inculpatului începând cu data 21 august 2013.
Analizând sentinţa penală atacată, atât sub aspectul motivelor de apel invocate dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept existente, curtea de apel a constatat că apelul declarat este nefondat, pentru considerentele ce se vor dezvolta în continuare.
Sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 C. pen., infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul cum este cazul de faţă, relevă - prin natura lor şi împrejurările în care au fost comise - că inculpaţii au avut intenţia de a ucide, iar nu intenţia generală de a vătăma.
S-a reţinut că fapta constituie indubitabil tentativă la infracţiunea de. omor, fiind relevată intenţia de ucidere; infracţiunea a fost săvârşită pe fondul unui conflict verbal şi injurios care a avut loc anterior declanşării violenţelor fizice între inculpat şi victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea mai multor lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona capului şi toracelui), aspecte recunoscute în parte de inculpat prin declaraţia dată încă din cursul urmăririi penale.
Dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe făptuitorul acţionează cu intenţia generală de lovire, în cazul tentativei la omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Există tentativă de omor, şi nu de lovire ori de câte ori infractorul acţionează vizând afectarea organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de lovire sau vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului în executarea actului nu au relevantă
În sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.
Modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită - astfel cum au fost relevate de probele administrate-exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de lovire şi de a aplica o corecţie inculpatului.
Între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de-o parte, concluzia excluderii actului spontan - care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârşit fapta ca o reacţie la comportamentul provocator al părţii vătămate - iar pe de altă parte, concluzia existenţei unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conştient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal ale respectivului act.
Instanţa de fond, pe baza unui amplu material probatoriu, a stabilit o corectă situaţie de fapt şi o justă încadrare juridică a faptei, a stabilit că inculpatul a comis fapta reţinută în sarcina lui, nu în stare de legitimă apărare ci deliberat, disproporţionat faţă de acţiunea părţii vătămate aflată în apărare la atacul injust al inculpatului, dar şi faţă de gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a derulat altercaţia urmată de punerea în primejdie a vieţii victimei, acestea întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a şi fost condamnat.
Starea de fapt, astfel cum în mod minuţios a fost reţinută de către prima instanţă, este corectă fiind rezultatul coroborării tuturor probelor administrate în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, constituie circumstanţa atenuantă a provocării.
Provocarea trebuie să inducă o stare de surescitare nervoasă (perturbatio animi), cauzată de activitatea provocatorului.
Pentru existenţa circumstanţei atenuante a provocării trebuie realizate mai multe condiţii, respectiv, existenţa unei activităţi de provocare din partea victimei, activitatea de provocare să determine o puternică tulburare sau emoţie persoanei provocatului, infractorul să fi săvârşit infracţiunea sub stăpânirea puternice tulburări sau emoţii şi, respectiv, infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.
Provocarea trebuie să fie determinată prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Săvârşirea unui act de provocare, chiar dacă este de o anumită gravitate, nu este suficientă pentru existenţa provocării, ci mai trebuie ca acesta să fi determinat o puternică tulburare sau emoţie făptuitorului. Activitatea de provocare trebuie să influenţeze factorii subiectivi (volitiv şi intelectiv) în sensul scurtării procesului psihic ce precede în mod obişnuit comiterea unei fapte şi al pierderii parţiale a controlului, activităţii.
Starea de surescitare nervoasă nu se prezumă, ci ea trebuie probată de cel care o invocă.
Pentru a reţine circumstanţa atenuantă a provocării, nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o conduită necuviincioasă sau să exercite acte de apărare la atacul injust al adversarului desfăşurate în momentul derulării actului agresiv, apărare susţinută de inculpat inclusiv în calea de atac a apelului. Pentru incidenţa art. 73 lit. b), C. pen. se cere ca inculpatul să dovedească o agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată ca şi gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea de infracţiuni. Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificaţie.
Din întreg conţinutul probator administrat în cauză,- a se vedea depoziţiile martorilor oculari, rezultă fără putere de tăgadă că cel care a declanşat conflictul fizic a fost chiar inculpatul, care a şi recunoscut de altfel actul de agresivitate. Nu agresivitatea victimei a fost în măsură să-l tulbure profund pe inculpat care a acţionat de o manieră violentă, cu un corp tăietor apt să suprime viaţa ci dorinţa de răzbunare afirmată de inculpat prin aceeaşi declaraţie dată în faţa organelor de urmărire penală.
Pentru toate aceste considerente, constatând că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, că pedeapsa aplicată a fost just individualizată, atât ca modalitate de executare, cât şi cuantum, instanţa de apel a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul inculpat.
Împotriva acestei decizii a deciarat recurs inculpatul M.A.C., acesta fiind motivat în scris, în termenul legal prevăzut de art. 38510 C. proc. pen.
Prin recursul susţinut oral, a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., solicitându-se schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 194 C. pen. şi reducerea pedepsei.
Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat, raportat la intrarea în vigoare a noului C. pen. la data de 1 februarie 2014 şi, în consecinţă, a incidenţei instituţiei aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 din noul C. pen.
Examinând cauza, în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârşirea infracţiunii de către inculpat, instanţa de recurs constată că se impune aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la pedeapsa complementară şi cea accesorie, astfel cum sunt reglementate în noua lege.
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
În raport cu pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-176 alin. (1) Iit. c), alin. (2) C. pen., de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C.penal pe o durată de 6 ani, instanţa de recurs constată că dispoziţiile legii noi sunt mai favorabile, sub aspectul conţinutului incriminării textului art. 176 vechiul C. pen. (art. 189 nou C. pen.) şi urmează a fi aplicate.
În reglementarea actuală, legiuitorul a inclus în norma de incriminare a omorului calificat (art. 189 noul C. pen.) şi omorul deosebit de grav, respectiv omorul săvârşit în condiţiile elementului circumstanţial prevăzut de art. 176 alin. (1) lit. c) (de către o persoană care a mai săvârşit un omor) şi alin. (2) ale art. 176 vechiul C. pen.
Pedeapsa prevăzută de art. 188 noul C. pen. pentru infracţiunea de omor este de Ia 10 la 20 de ani închisoare si interzicerea exercitării unor drepturi.
Pedeapsa pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 lit. e) noul C. pen., respectiv omorul săvârşit de o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor, este de Ia 15 Ia 25 de ani închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În condiţiile noului C. pen., se constată că limitele de pedeapsă prevăzute de art. 188 C. pen. (art. 174 vechiul C. pen.) şi modul de pedepsire al tentativei (art. 33 noul C. pen.) sunt similare cu cele din legea veche, astfel că nu se impune aplicarea unei legi mai favorabile.
Raportat la dispoziţiile legale mai sus-menţionate şi având în vedere situaţia faptică reţinută de cele două instanţe, precum şi proporţionalitatea pedepsei, instanţa de recurs constată că se impune casarea în parte a ambelor hotărâri, cu menţinerea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, în mod corespunzător, la un cuantum situat către maximul special prevăzut de. lege, în raport cu normele de incriminare actuale.
În ce priveşte pedeapsa complementară, din reglementarea noului C. pen., se constată că are corespondent în legea veche, sub aspectul conţinutului şi a caracterului obligatoriu de aplicare pentru săvârşirea infracţiunii de omor, însă legiuitorul a prevăzut expres limitele de executare a acesteia, pe o perioadă de la 1 la 5 ani, situaţie în care legea nouă cuprinde dispoziţii mai favorabile.
În ce priveşte criticile de recurs^ formulate de recurentul inculpat M.A.C., Înalta Curte retine următoarele:
C. proc. pen. al României a fost modificat prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru .degrevarea instanţelor judecătoreşti precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., lege care a fost publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013.
Având în vedere data pronunţării deciziei recurate, se constată că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o limitare a efectului devolutiv al recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de legalitate, nu şi de temeinicie.
Analizând motivele de recurs invocate de recurentul inculpat S.C.l., Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare invocat, criticile formulate neputând fi valorificate, întrucât se referă la aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia.
În cauză, motivul de recurs invocat, subsumat cazului de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se circumscria unui caz de casare care a fost modificat în mod expres de Legea nr. 2/2013.
Raportat Ia conţinutul temeiului de casare invocat, instanţa de recurs constată că, la acest moment procesual, criticile recurentului inculpat nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, doar la chestiuni de drept.
O examinare a cauzei cu privire la încadrarea juridică a faptei sau o reevaluare a cuantumului pedepsei aplicate ar presupune o evaluare a situaţiei de fapt şi o reapreciere a cauzei pe fondul acesteia, ceea ce ar fi imposibil, în condiţiile noilor cazuri de casare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie va admite recursul declarat de inculpatul M.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 196 din data de 03 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi de familie.
Va casa în parte decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. din 21 august 2013 a Tribunalului Bacău şi rejudecând: baza art. 32 rap. la art. 188, art. 189 lit. e) din noul C. pen., cu referire la art. 5 din Noul C. pen. şi art. 12 din Legea nr. 187/2012, va aplica pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată inculpatului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul M.A.C. împotriva Deciziei penale nr. 196 din data de 03 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi de familie.
Casează în parte decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 259/D din 21 august 2013 a Tribunalului Bacău şi rejudecând:
În baza art. 32 rap.la art. 188, art. 189 lit. e) din noul C. pen., cu referire la art. 5 din noul C. pen. şi art. 12 din Legea nr. 187/2012, menţine pedeapsa principală de 10 ani închisoare aplicată inculpatului.
Aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 67 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din noul C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale sau considerată ca executată.
Face aplicarea disp. art. 65-66 alin. (1) lit. a) şi b) din ndul C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 25 februarie 2013 la 20 februarie 2014.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Jusjjţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 februarie 2014
| ← ICCJ. Decizia nr. 631/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 617/2014. Penal → |
|---|
