ICCJ. Decizia nr. 684/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 684/2014
Dosar nr. 887/1/2013
Şedinţa publică din 26 februarie 2014
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin Rechizitoriul nr. 964/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută şi pedepsită de art. 174 C. pen.
În fapt, prin actul de sesizarea instanţei s-a reţinut că în seara zilei de 20 noiembrie 2004, pe fondul consumului de alcool, în timp ce victima D.M.A. se afla la locuinţa sa din comuna Faraoani, sat Valea Mare, judeţul Bacău, inculpatul a întreţinut relaţii homosexuale cu acesta, împrejurare în care a strâns-o cu mâinile de gât, provocându-i astfel decesul.
Prin Sentinţa penală nr. 103/D din 15 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea inculpatului şi punerea de îndată în libertate a acestuia.
La data de 18 decembrie 2007, prin Decizia penală nr. 236/2007 pronunţată în Dosarul nr. 71/110/2005, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 103/D din 15 februarie 2007.
Prin Decizia penală nr. 1397 din 15 aprilie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat în totalitate Decizia penală nr. 236 din 18 decembrie 2007 şi în parte Sentinţa penală nr. 103/D din 15 februarie 2007 şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond pentru a proceda la deshumarea victimei D.M.A., prelevarea de material biologic pentru identificarea profilului său ADN şi efectuarea unei expertize medico-legale pentru compararea acestuia cu cel stabilit pentru urmele de sânge şi spermă ridicate de la locuinţa victimei cu ocazia cercetării la faţa locului instrumentată de procurorul criminalist şi echipa operativă a organelor de poliţie, concluziile acesteia urmând a configura în totalitate probatoriul deja administrat în cauză în vederea aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările faptei imputate inculpatului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 4361/110/2008, instanţă care prin Sentinţa penală nr. 11 din 14 ianuarie 2010 a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 59 din 18 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 4361/110/2009 s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei penale nr. 11 din 14 ianuarie 2010.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 4193 din 24 noiembrie 2010 a casat în totalitate Decizia penală nr. 59 din 18 mai 2010 şi Sentinţa penală nr. 11 din 14 ianuarie 2010 şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1397 din 15 aprilie 2008, Înalta Curte, dispunând efectuarea expertizei medico-legale ADN, atrăgea atenţia instanţei care urma să rejudece cauza asupra faptului că rezultatele, concluziile acestei expertize vor configura în totalitate probatoriul deja administrat în vederea stabilirii adevărului cu privire la fapta imputată inculpatului.
Instanţa de recurs arată în mod expres că stabilirea cu certitudine a apartenenţei urmelor biologice unei a treia persoane ar constitui o probă certă de nevinovăţie a inculpatului, iar dacă urmele biologice expertizate aparţin victimei, atunci vinovăţia inculpatului nu este exclusă, trebuind apreciată în funcţie de celelalte probe administrate în cauză.
În contextul în care expertiza medico-legală examen ADN a eliminat ipoteza prezenţei unei a treia persoane în câmpul infracţional - aparent, această probă excluzând şi prezenţa inculpatului întrucât la locul faptei nu au fost găsite urme microbiologice din care să se fi evidenţiat profilul ADN al acestuia - instanţa de fond nu a înţeles să mai administreze alte probe deşi, în mod evident, situaţia de fapt nu era lămurită în mod complet, ci interpretând deja probele administrate în cauză a concluzionat că incertitudinea care planează asupra vinovăţiei inculpatului se constituie într-un argument suficient pentru achitarea acestuia.
Totodată, instanţa de fond, fie nu s-a pronunţat asupra unor probe, fie nu a explicat motivul înlăturării lor ca neconcludente, afectând în acest mod soluţia dispusă în cauză.
Astfel, în contextul în care instanţa de fond a înlăturat declaraţiile date la procuror în care inculpatul a recunoscut fapta, cu motivarea preluată din apărarea inculpatului care în cursul cercetării judecătoreşti a arătat că nu mai menţine aceste declaraţii deoarece au fost dictate de procuror, tribunalul trebuia să lămurească următoarele împrejurări:
- cum se explică confirmarea în anul 2009, prin expertiza medico-legală ADN (care nu a identificat urme de spermă a inculpatului), a afirmaţiilor acestuia din data de 24 noiembrie 2004 şi pretins induse de procuror, că nu a finalizat actul sexual cu victima, ceea ce i-a şi atras reproşurile acesteia că nu a fost satisfăcută;
- care este interesul şi scopul urmărit de martorii I.A. şi L.Ş. care au asistat la conducerea în teren a inculpatului de către organele de urmărire penală atunci când au declarat în cursul cercetării judecătoreşti că organele de poliţie nu au exercitat presiuni asupra inculpatului şi nici nu i-au sugerat ce anume să facă sau să spună, inculpatul descriind în faţa lor modul în care a comis fapta;
- cum se explică atitudinea inculpatului din data de 24 noiembrie 2004 de recunoaştere a faptei în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii procurorului de arestare preventivă.
În vederea stabilirii modului în care inculpatul a fost audiat şi s-au consemnat susţinerile acestuia în faza de urmărire penală, pentru a se putea da valoarea probatorie reală şi corectă afirmaţiilor făcute de acesta, pentru a le putea interpreta şi evalua în mod coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, prin decizia de casare instanţa de recurs a dispus ca instanţa de fond să procedeze la audierea inculpatului, a martorilor I.A. şi L.Ş. şi a martorului M.S., acesta din urmă asigurând asistenţa juridică a inculpatului cu ocazia audierii sale de către procuror.
În raport de afirmaţiile inculpatului în sensul că a strâns de gât victima şi că aceasta „încă mai horcăia” când el a părăsit locuinţa şi de concluziile Raportului de constatare medico-legală nr. 3707/A4 din 13 decembrie 2004 întocmit de Serviciul Medico-Legal Bacău care au fost în sensul că la examinarea cadavrului victimei, căile respiratorii superioare prezentau la nivelul laringelui, ruptură completă transversală faţă posterioară între osul hioid şi cartilajul tiroid la nivelul cornului superior, instanţa de casare a dispus completarea raportului de constatare medico-legală în sensul lămuririi următoarelor aspecte:
- dacă leziunile arătate, prin mecanismul lor de producere, pot conduce instantaneu la instalarea decesului ori nu şi, în acest din urmă caz, în cât timp se poate instala decesul;
- care sunt manifestările fizice ale victimei care însoţesc producerea acestei leziuni traumatice (horcăit, scurgeri de salivă, sânge, spumă din cavitatea bucală, defecare etc.);
- în cazul în care decesul este instantaneu, dacă producerea unei atare leziuni este incompatibilă cu capacitatea victimei de a se mişca într-un spaţiu restrâns, de a apuca obiectele.
În ce priveşte instanţa de apel, Înalta Curte a constatat că aceasta nu s-a pronunţat asupra probei privind înscrisul sub semnătură privată în care este consemnat că martorul P.M. - care s-a sinucis în timpul procesului - este autorul infracţiunii, probă ce a fost avută în vedere de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii de achitare.
Nepronunţarea de către instanţa de apel asupra probei sus-menţionate şi tragerea unei concluzii pripite de către instanţa de fond în sensul că, deşi raportul de expertiză criminalistică întocmit în cauză concluzionează că biletul nu a fost scris de martor, acest fapt nu dovedeşte însă că autor al faptei este inculpatul care în perioada 21 noiembrie 2004 - 15 februarie 2007 s-a aflat în stare de arest preventiv, în opinia instanţei de casare a privat soluţionarea cauzei de o completă lămurire a situaţiei de fapt.
Întrucât instanţele nu şi-au pus problema scopului, mobilului, interesului pe care îl purta invocarea acestei probe, având în vedere şi împrejurarea că starea de arest preventiv în care se afla inculpatul nu îl exclude de plano de implicare în orice formă, în constituirea acestei probe, în realitate, el fiind beneficiarul direct al alibiului oferit prin asumarea de către o altă persoană a crimei, Înalta Curte a constatat că este necesar ca instanţa să dispună efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului inculpatului şi al martorului S.P. (unchiul acestuia), reaudierea celor doi asupra împrejurărilor, datelor apariţiei şi depunerii înscrisului semnat P.M. şi să se pronunţe asupra relevanţei probei cu acest înscris în contextul în care, posibilitatea ticluirii unei astfel de probe şi punerii în apărare a unei atare strategii necesită o reevaluare a întregului comportament procesual al inculpatului (revenirea la declaraţii, martori propuşi pe situaţia de fapt etc.).
A mai constatat instanţa de casare că tribunalul nu s-a preocupat să stabilească existenţa unei eventuale opţiuni homosexuale a inculpatului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 4361/110/2008.
Prin Sentinţa penală nr. 112/D/2012 din 2 mai 2012, Tribunalul Bacău a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. cu motivarea, de esenţă, că din probele administrate în cauză, inclusiv după casările dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu rezultă că el este autorul faptei.
Prin Decizia penală nr. 13 din 22 ianuarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 4361/110/2008*, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie - în complet de divergenţă a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, a desfiinţat Sentinţa penală nr. 112/D din 2 mai 2012 a Tribunalului Bacău cu privire la soluţionarea laturii penale a cauzei şi reţinând cauza spre rejudecare, în fond, a dispus condamnarea inculpatului B.V. la pedeapsa principală a închisorii de 12 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pentru o perioadă de 4 ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.
I s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestului preventiv de la 24 noiembrie 2004, la 15 februarie 2007.
Neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei a menţinut celelalte dispoziţii ale acesteia.
Împotriva Deciziei penale nr. 13 din 22 ianuarie 2013 a declarat recurs inculpatul B.V., criticând-o pentru netemeinicie din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi solicitând menţinerea sentinţei prin care s-a dispus achitarea sa în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., arătând că nu are probe noi de propus în apărare, dar solicitând readministrarea probatoriului de la instanţele de fond şi de apel, respectiv audierea martorilor I.I., B.F. şi B.C., precum şi a martorei C.M. - sora victimei.
Prin Decizia penală nr. 2237 din 25 iunie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 887/1/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpat, a casat sentinţa şi decizia şi a reţinut cauza spre rejudecare pentru administrarea de probe respectiv, audierea martorilor C.M., M.A., B.D., I.A., L.Ş., B.F., B.C. şi M.S.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi decizia recurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, pornind şi de la noţiunea de eroare de fapt, astfel cum a fost definită prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite - ca fiind greşita examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări când în realitate, din acest mijloc de probă rezultă contrariul, instanţa de recurs a constatat că în speţă, datorat traseului sinuos al judecăţii după învestirea originară a instanţei de fond cu Rechizitoriul nr. 964/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău (în cauză au fost epuizate două cicluri procesuale complete tip fond, apel, recurs) şi contrarietăţii de soluţii judiciare pronunţate (unele de achitare şi unele de condamnare), iar în prezent cauza se afla în al treilea ciclu procesual în faţa Înaltei Curţi, se pune problema preîntâmpinării încălcării art. 6 parag. 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de către instanţele de judecată naţionale.
Invocând atât jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia penală nr. 213 din 22 ianuarie 2013) cât şi jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european care este în sensul că se încalcă dreptul la un proces echitabil în cazul în care se pronunţă o soluţie de condamnare fundamentată pe o nouă interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi la instanţa de fond, aceleaşi mărturii ce i-au determinat pe primii judecători să se îndoiască de temeinicia acuzaţiilor şi să dispună o soluţie de achitare, Înalta Curte a dispus reţinerea cauzei spre rejudecare - după ce în prealabil a casat decizia şi sentinţa - în vederea reaudierii martorilor audiaţi la instanţa de fond şi a inculpatului - solicitare formulată chiar de acesta, prin apărătorul desemnat din oficiu, cu ocazia susţinerii criticilor aduse deciziei prin care curtea de apel a dispus condamnarea sa.
În rejudecare, Înalta Curte a procedat la ascultarea părţii civile C.M. - sora victimei - a martorilor B.C., B.F., I.A., M.S. şi a inculpatului B.V. şi la vizualizarea casetei cu înregistrarea video a principalelor momente surprinse cu ocazia reconstituirii la faţa locului în prezenţa inculpatului.
Inculpatul B.V. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv prin Rechizitoriul nr. 964/P/2004 din data de 2 februarie 2005 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen.
În fapt, prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că în seara zilei de 20 noiembrie 2004, pe fondul consumului de alcool, a întreţinut relaţii sexuale anale cu victima D.M.A. în locuinţa celei din urmă, împrejurare în care a strâns victima cu mâinile de gât provocându-i decesul.
Din coroborarea probelor administrate în cauză în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, Înalta Curte reţine următoarea situaţie de fapt:
La data de 20 noiembrie 2004, victima D.M.A. s-a deplasat cu căruţa la locuinţa fraţilor B.V. şi B.D. pentru a le repara o drujbă şi împreună cu aceştia a consumat băuturi alcoolice până în jurul orelor 18:00 când victima şi inculpatul au mers cu căruţa celui din urmă la un bar din comuna Faraoni, sat Valea Mare, judeţul Bacău. Cei doi au lăsat căruţa în spatele unui monument situat în faţa barului, inculpatul a intrat în bar, a cumpărat două sticle cu bere a 0,5 litri după care a revenit la căruţă şi i-a dat o sticlă cu bere victimei, însă aceasta a refuzat să bea pentru că nu se simţea bine. Inculpatul s-a întors în bar unde a consumat cele două sticle cu bere, timp în care s-a uitat la televizor. După aproximativ o oră, inculpatul a revenit la căruţă şi împreună cu victima au plecat spre locuinţa acesteia. Ajunşi acasă la victimă, cei doi au deshămat calul şi l-au legat de un gard după care victima a adus din beciul locuinţei o sticlă cu vin pe care a consumat-o cu inculpatul în curtea casei. În acest timp, victima D.M.A. i-a propus inculpatului B.V. să întreţină relaţii sexuale cu el, propunere acceptată de cel din urmă. Cei doi au intrat în casă, victima s-a dezbrăcat de pantaloni, iar inculpatul a întreţinut relaţii sexuale anale cu aceasta. La un moment dat, întrucât victima i-a reproşat inculpatului că nu a satisfăcut-o sexual, cel din urmă a strâns-o cu mâinile de gât cauzându-i leziuni ce au condus la deces.
Din Raportul de constatare medico-legală nr. 3707/2004 întocmit de Serviciul Medico-Legal Bacău rezultă că moartea victimei D.M.A. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei respiratorii acute consecutiv asfixiei mecanice prin comprimarea bruscă a formaţiunilor antero-laterale ale gâtului cu ruptura de laringe şi hemoragiei profunde în ţesuturile retrolaringiene. Leziunile s-au produs prin imobilizarea victimei din spate cu comprimarea gâtului cu ambele mâini, asociate şi cu hiperextensia bruscă a capului în timpul unui raport sexual între parteneri de acelaşi sex. La data decesului, victima avea în sânge o alcoolemie de 2,75 g ‰ .
La data de 23 noiembrie 2004, inculpatul a condus organele de urmărire penală la locul faptei şi în prezenţa martorilor asistenţi I.A. şi L.Ş. a declarat şi a arătat cum a comis fapta penală, principalele momente ale conducerii în teren fiind înregistrate cu o cameră video şi stocate pe o casetă ce a fost ataşată la dosar şi vizionată de completul de judecată la data de 24 februarie 2014 şi fixate prin fotografii judiciare.
În declaraţia olografă dată în faţa procurorului la data de 24 noiembrie 2004, inculpatul a recunoscut că în seara zilei de 20 noiembrie 2004 a întreţinut relaţii sexuale anale cu victima în timp ce era întinsă pe pat, cu faţa în jos, că nu-şi mai aminteşte dacă a ejaculat sau nu şi pentru că aceasta îi reproşa că nu a satisfăcut-o sexual, a strâns-o cu mâinile de gât după care a părăsit locuinţa, nerealizând însă că a decedat. Aceleaşi precizări le-a făcut inculpatul şi cu ocazia audierii sale de către procuror, în calitate de învinuit, în ziua de 24 noiembrie 2004, în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu, martorul M.S. şi ulterior pe parcursul urmăririi penale, inclusiv la prezentarea materialului de urmărire penală, dar şi în faţa judecătorului cu ocazia soluţionării propunerii parchetului de luare împotriva sa a măsurii arestării preventive când a declarat că a strâns de gât victima care „mai horcăia” când el a plecat din locuinţa acesteia. Nici după trimiterea în judecată, cu ocazia discutării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive inculpatul nu şi-a schimbat poziţia procesuală, aspect ce rezultă din precizarea făcută în faţa instanţei în sensul că lasă la aprecierea acesteia menţinerea măsurii preventive.
În declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, la 3 martie 2005, inculpatul a reluat aceleaşi aspecte, relativ la activităţile desfăşurate în ziua de 20 noiembrie 2004, însă a precizat că nu a mers la locuinţa victimei şi că a rămas la bar împreună cu J.P., iar victima a plecat acasă.
Este adevărat că dispoziţiile procesual penale nu conferă declaraţiilor date în cursul urmăririi penale o valoare probatorie superioară declaraţiilor date în faza de urmărire penală însă, pentru ca acestea să poată fi înlăturate din examinarea materialului probator, este necesar ca declaraţiile de retractare să fie susţinute de o justificare valabilă. Explicaţia oferită de inculpat şi anume că la organele de urmărire penală a scris ceea ce i-au dictat acestea, iar apărătorul desemnat din oficiu s-a prezentat la parchet la momentul la care „a încheiat” declaraţia, că la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul i-a spus să menţină declaraţiile anterioare, nu este una credibilă pentru schimbarea atitudinii sale procesuale şi este contrazisă de martorul M.S., apărătorul desemnat din oficiu.
În declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, inclusiv în faţa instanţei de recurs, martorul M.S. a arătat că a fost prezent încă de la începutul audierii inculpatului de către procuror în faţa căruia a declarat că a întreţinut relaţii sexuale cu victima timp în care, probabil a apucat-o de gât involuntar şi că în momentul în care a plecat din locuinţa acesteia nu şi-a dat seama că este decedată. A mai declarat martorul că nu l-a perceput pe inculpat ca având comportamentul unei persoane speriate de organele de urmărire penală şi că este greu de crezut, având în vedere amănuntele concrete pe care le-a furnizat procurorului, că acesta sau organele de poliţie i-ar fi sugerat să declare neadevărat.
Pe de altă parte, în cazul în care asupra inculpatului s-ar fi exercitat presiuni din partea procurorului, nimic nu-l împiedica să le aducă la cunoştinţa avocatului sau să formuleze plângere penală, ceea ce nu a făcut.
Nu lipsită de relevanţă în aprecierea nesincerităţii susţinerilor inculpatului este împrejurarea că nu a fost în măsură să ofere o explicaţie pentru care motiv la judecător, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, a declarat că a strâns victima cu mâinile de gât şi că în momentul în care a părăsit locuinţa acesteia, ea încă „horcăia”.
În consecinţă, Înalta Curte, în procesul de evaluare a materialului probator administrat în cauză va da eficienţa declaraţiilor pe care inculpatul le-a dat în faza de urmărire penală şi la instanţa de fond cu ocazia judecării propunerii de arestare preventivă, cât şi ulterior, cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii când, deşi avea posibilitatea să ceară revocarea acesteia, a lăsat la aprecierea judecătorului menţinerea măsurii.
Referitor la concluziile suplimentului la raportul de expertiză medico-legală - examen ADN - întocmit la data de 16 noiembrie 2009, care sunt în sensul că urmele de sânge şi spermă găsite pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei aparţin acesteia, Înalta Curte reţine că nu sunt de natură a exclude vinovăţia inculpatului, în contextul în care nu s-a stabilit cu certitudine că respectivele urme biologice ar aparţine unei a treia persoane, alta decât inculpatul; numai în acest caz, respectivele concluzii s-ar constitui într-o probă certă de nevinovăţie a acestuia. Dimpotrivă, raportul de expertiză sus-menţionat, confirmă susţinerea inculpatului din declaraţiile date la organul de urmărire penală şi anume că victima i-a reproşat că nu a satisfăcut-o sexual pentru că nu a ejaculat.
O altă încercare de apărare a inculpatului, dar care nu s-a dovedit a fi decât o ticluire de probe mincinoase, o reprezintă povestea sinuciderii martorului P.M., ca efect direct al mustrării de conştiinţă la care a fost supus urmare faptului că el ar fi fost autorul infracţiunii de omor săvârşită asupra victimei D.M.A. şi căreia nu i-a mai rezistat. Aşa-zisul bilet despre care inculpatul a susţinut că ar fi fost scris de către martor s-a dovedit un fals aşa cum rezultă din raportul de expertiză criminalistică nr. 200 din 28 noiembrie 2011.
Nu în ultimul rând, deşi examinarea cu tehnica poligraf nu este reglementată de Codul de procedură penală ca fiind un mijloc de probă, este de precizat că inculpatul a fost supus testului poligraf, iar din raportul de expertiză privind detecţia psihologică a comportamentului simulat, nr. 153571 din 24 noiembrie 2004, întocmit de I.P.J. Bacău rezultă că la întrebările critice (relevante) ale cauzei, acesta a evidenţiat modificări ale stresului emoţional semnificativ caracteristicilor indicilor comportamentului simulat.
Concluzionând, Înalta Curte reţine, în drept, că fapta inculpatului B.V. constând în aceea că în seara zilei de 20 noiembrie 2004, pe fondul consumului de alcool, în timp ce întreţinea relaţii sexuale anale cu victima D.M.A., în locuinţa acestuia, l-a strâns cu mâinile de gât cauzându-i leziuni ce au condus la deces, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte va avea în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969 respectiv, modul şi împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social concret al acesteia, datele privind persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Este adevărat că infracţiunea de omor (art. 174 alin. (1) C. pen. din 1969, art. 188 alin. (1) C. pen.) prezintă un grad ridicat de pericol social concret, determinat de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (10 la 20 de ani închisoare), dar şi de importanţa valorii sociale lezată prin comiterea faptei şi anume, viaţa persoanei care este suprimată prin acţiunea făptuitorului.
Având însă în vedere că la individualizarea judiciară a pedepsei trebuie avute în vedere nu numai împrejurările ce agravează răspunderea penală, ci şi cele ce atenuează o atare răspundere, atitudinea sinceră a inculpatului în faza de urmărire penală, când a cooperat cu organul de urmărire penală pentru stabilirea adevărului în cauză, lipsa antecedentelor penale, perioada de aproximativ 2 ani şi 6 luni cât a stat în stare de arest preventiv, durata scursă de la data comiterii faptei (20 noiembrie 2004) la data judecării definitive a cauzei (26 februarie 2014) şi faptul că de la momentul punerii sale în libertate (15 februarie 2007) şi până în prezent inculpatul nu a mai comis fapte antisociale, Înalta Curte apreciază că în favoarea lui sunt incidente dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. pen. din 1969 care reglementează împrejurările ce pot constitui circumstanţe atenuante şi în consecinţă, că se impune reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
În privinţa legii penale mai favorabile, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de omor sunt aceleaşi şi în Codul penal din 1969 şi în Codul penal în vigoare (închisoarea de la 10 la 20 de ani) însă legea penală mai favorabilă este - în contextul reţinerii în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 alin. (2), care nu se regăsesc în noul C. pen. - Codul penal din 1969.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă principală de 5 ani închisoare, sub limita minimă prevăzută de lege şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. este de natură a-şi atinge scopul preventiv şi educativ cerut de art. 52 C. pen. şi de a contribui la reeducarea inculpatului.
Pe durata şi în condiţiile prev. de art. 71 C. pen. din 1969, inculpatului i se va interzice exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen. din 1969, din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce reţinerea şi arestarea preventivă de la 24 noiembrie 2004 la 15 februarie 2007.
În ce priveşte latura civilă a cauzei se va lua act că partea vătămată C.M., sora victimei, nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat (efectuate în cursul urmăririi penale, la instanţele de fond, apel şi recurs) în sumă de 10.800 RON din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu în recurs se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În baza art. 174 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. în vigoare, condamnă pe inculpatul B.V., la pedeapsa principală de 5 (cinci) ani închisoare şi 2 (doi) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), C. pen. anterior.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. anterior, interzice inculpatului B.V. exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. anterior deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatului B.V., de 5 (cinci) ani închisoare, durata reţinerii şi arestării preventive de la 24 noiembrie 2004 la 15 februarie 2007.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. anterior, ia act că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Obligă inculpatul la plata sumei de 10.800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu în recurs, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 782/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 668/2014. Penal. Contestaţie privind... → |
|---|
