ICCJ. Decizia nr. 942/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 942/2014
Dosar nr. 1413/116/2013
Şedinţa publică din 14 martie 2014
Asupra recursului de faţă,
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 147 din 12 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, a fost respinsă cererea de achitare conform art. 10 lit. b1) C. proc. pen., formulată de inculpatul S.F.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.F., la 1 an şi 4 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 - 82 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale şi a celor accesorii pe o durată de 3 ani şi 4 luni ce constituie termen de încercare.
S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 - 84 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
S-a luat act că partea vătămată Ministerul Finanţelor Publice - ANAF Bucureşti nu se constituie parte civilă în cauză, prejudiciul fiind acoperit.
A fost obligat inculpatul la 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care cota de 25% din onorariu apărător oficiu se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi din 5 iunie 2013 înregistrat la această instanţă sub nr. 1413/116/2013 a fost trimis în judecată inculpatul S.F. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
S-a reţinut în sarcina acestuia că în calitate de administrator la Societatea Agricolă Frăsinet nu a depus la organul fiscal declaraţiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2009 şi 2010 cauzând un prejudiciu bugetului de stat în valoare de 127.098 RON, în prezent achitat în integralitate.
Prima instanţă, analizând actele şi lucrările dosarului având în vedere şi poziţia de recunoaştere a inculpatului care s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., probele administrate în cauză, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În data de 7 februarie 2013 Garda Financiară Călăraşi a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că în urma verificărilor efectuate la Societatea Agricolă Frăsinet s-a constatat că pentru anii fiscali 2009 şi 2010 nu a depus declaraţiile privind impozitul pe profit.
Pentru anul 2009 s-a evidenţiat un impozit pe profit de plată în sumă de 32.164 RON iar pentru anul 2010 un impozit pe profit în sumă de 94.934 RON rezultând suma totală de 127.098 RON.
S-a constatat că inculpatul în calitate de preşedinte la Societatea Agricolă Frăsinet nu a întocmit şi nu a depus declaraţiile privind impozitul pe profit pentru anii 2009 şi 2010, cu scopul de a nu achita la bugetul de stat impozit pe profit.
Conform Legii nr. 571/2003 contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 25 februarie inclusiv a anului pentru care se calculează impozitul.
Audiat în faza de urmărire penală inculpatul a învederat că societatea sa are încheiat un contract de prestări servicii cu numitul N.C. care avea şi obligaţia întocmirii şi depunerii evidenţelor şi declaraţiilor fiscale la AFP Lehliu Gară.
Cu privire la anii 2009 şi 2010 inculpatul S.F. a declarat că nu a avut cunoştinţă că nu au fost depuse declaraţiile fiscale şi de asemenea că societatea sa are de recuperat de la stat aproximativ 380.000 RON şi consideră că această sumă se compensează cu suma de 127.098 RON cât avea acesta de dat la stat ca impozit pe profit.
Ulterior cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a precizat că nedepunerea declaraţiilor fiscale pentru anii 2009 şi 2010 se datorează şi neglijenţei sale.
Având în vedere această recunoaştere, inculpatul prin Ordinul de plată nr. 103/2013 a achitat la bugetul de stat suma totală de 127.098 RON.
S-a reţinut că, recunoaşterea inculpatului se coroborează şi cu celelalte probe administrate în cauză respectiv proces-verbal de constatare, nota explicativă întocmită de Garda Financiară Călăraşi, Ordinul de plată nr. 103/2013, declaraţie martor, fişa cazier judiciar.
Martorul N.C. audiat în faza de urmărire penală a declarat că impozitul pe anii 2009 - 2010 trebuia depus de preşedintele Societăţii Agricole Frăsinet fiindcă acestuia îi revenea sarcina şi nu de către el.
Instanţa a constatat, faţă de situaţia de fapt expusă şi recunoscută în integralitate de către inculpat, că în drept, fapta inculpatului S.F. care în calitate de administrator la Societatea Agricolă Frăsinet nu a depus la organul fiscal declaraţiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2009 şi 2010, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 127.098 RON care s-a recuperat, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de omisiunea în fapt sau în parte a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Instanţa nu a primit cererea formulată de către inculpat, prin apărătorul său, de achitare conform art. 10 lit. b1) C. proc. pen., întrucât a apreciat că, fapta aşa cum a fost săvârşită prezintă un grad sporit de pericol social cauzându-se un prejudiciu însemnat bugetului de stat, chiar dacă a fost acoperit în integralitate dar după începerea urmăririi penale, şi mai mult decât, inculpatul a mai fost cercetat pentru infracţiuni din Legea nr. 241/2005 primind sancţiune cu caracter administrativ.
La individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere circumstanţele reale în care a fost săvârşită fapta, modalitatea şi împrejurările comiterii acesteia (nu a declarat impozitul pe profit pentru anii fiscali 2009 şi 2010 considerând că şi statul are o datorie faţă de el şi că sumele puteau fi compensate), circumstanţele personale ale inculpatului, (vârsta tânără a acestuia), împrejurarea că prejudiciul a fost achitat în integralitate, atitudinea de recunoaştere şi regret precum şi criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen.
Faţă de aceste circumstanţe, instanţa de fond a apreciat că, scopul pedepsei şi reeducarea inculpatului se pot realiza şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, motiv pentru care a aplicat în cauză dispoziţiile art. 81 - 82 C. pen. atrăgându-i-se atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 - 84 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate.
Prima instanţă de asemenea a apreciat că nu se impune nici aplicarea disp. art. 74 - 76 C. pen. întrucât chiar dacă a achitat în integralitate prejudiciul acesta a avut o atitudine oscilantă încă de la începutul cercetărilor şi a recunoscut fapta numai în urma prezentării materialului de urmărire penală (atunci a achitat şi prejudiciul în integralitate).
De asemenea, instanţa de fond a constatat că inculpatul nu este la prima abatere, acesta primind o amendă cu caracter administrativ în sumă de 600 RON pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 conform Ordonanţei nr. 123/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.
Instanţa a luat act că partea vătămată Ministerul Finanţelor Publice - ANAF Bucureşti nu se constituie parte civilă în cauză, prejudiciul fiind acoperit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.F. solicitând achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., considerând că este incidentă cauza de nepedepsire prev. de art. 10 alin. (1) teza a III-a din legea nr. 241/2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 312/A din 30 octombrie 2013 a admis apelul declarat de inculpatul S.F., împotriva Sentinţei penale nr. 147 din 12 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi în rejudecare, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. b) şi art. 76 alin. (1) lit. d C. pen., a condamnat pe inculpatul S.F. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 81, art. 82 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani şi 3 luni ce reprezintă termen de încercare.
Conform art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei principale, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Cheltuielile judiciare, în apel, avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul parţial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 RON, s-a suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Prima instanţă de control judiciar, verificând sentinţa atacată, pe baza materialului probator aflat la dosar, în raport cu motivele de netemeinicie invocate de apelant, dar şi din oficiu cu privire la toate celelalte aspecte de fapt şi de drept deduse judecăţii - în conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen. - a constatat următoarele:
Deşi la judecata în fond a cauzei a beneficiat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., prin motivele de apel inculpatul a solicitat achitarea, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.; Curtea a apreciat însă că revenirea asupra manifestării de voinţă privind judecata potrivit procedurii simplificate reglementată în art. 3201 din C. proc. pen., în faţa instanţei de apel, nu este admisibilă.
Pe de altă parte, această împrejurare nu poate genera o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de prima instanţă, mărturisirea inculpatului coroborându-se cu celelalte probe administrate în cursul urmăririi penale (procesul-verbal de constatare şi nota explicativă întocmite de Garda Financiară Călăraşi, Ordinul de plată nr. 103/2013, declaraţia martorului N.C.), rezultând indubitabil că inculpatul S.F., în calitate de administrator la Societatea Agricolă Frăsinet, nu a depus la organul fiscal declaraţiile privind impozitul pe profit aferent anilor fiscali 2009 şi 2010, cauzând bugetului de stat un prejudiciu de 127.098, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Instanţa de apel a considerat că inculpatul nu poate beneficia nici de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, din următoarele considerente:
Potrivit textului de lege sus menţionat, „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este depănă la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).
Or, inculpatul S.F. a mai fost sancţionat administrativ de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, prin Ordonanţele din 30 decembrie 2009 şi 28 octombrie 2010, pentru infracţiunile prev. de art. 6 şi 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Având în vedere că inculpatul a acoperit integral prejudiciul cauzat, Curtea a apreciat însă că se impune reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. şi coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, conform art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.F. solicitând, în principal, achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în temeiul art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta nu există, iar, în subsidiar,încetarea procesului penal în temeiul art. II pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005 şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, întrucât există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării motivelor de recurs formulate de inculpat se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.
Potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) coroborat cu dispoziţiile art. 38510 alin. (2) şi (21) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3 859 din acelaşi cod, prin urmare, verificarea instanţei de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege şi care au fost invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepţie a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu, (art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.).
Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluţiei căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., scopul urmărit prin amendarea cazurilor de casare fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.
Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală la data de 30 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), ca atare este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385 C. proc. pen.,astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
În cauză se constată că, motivele de recurs au fost depuse la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de primul termen de judecată, fiind astfel îndeplinite dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Recurentul inculpat a criticat decizia instanţei de apel întrucât fapta de evaziune fiscală de care este acuzat şi condamnat nu există, astfel că solicită achitarea sa în temeiul art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Instanţa reţine că această critică nu poate fi circumscrisă niciunuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013. Această critică ar fi putut fi examinată prin prisma cazului prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., abrogat prin intrarea în vigoare a actului normativ anterior menţionat la data de 15 februarie 2013, singurul care prevedea posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este strict legată de aplicarea legii, fără ca instanţa de recurs să poată modifica faptele pe care s-a bazat soluţia recurată.
Opţiunea legiuitorului de a limita posibilitatea instanţei de recurs de a reevalua faptele, are în vedere caracterul diferit al celor două căi de atac, apelul şi respectiv recursul. Apelul este o cale de atac devolutivă, în cadrul căreia se administrează probe cu privire la situaţia de fapt, în timp ce recursul este o cale de atac în care se verifică doar aspecte de drept. O instanţă cum este cea de recurs, ale cărei competenţe nu includ şi administrarea nemijlocită a probelor cu privire la fapte, nu poate schimba situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate nemijlocit de către instanţa de fond şi cea de apel.
Ca atare, critica recurentului inculpat prin care se tinde la achitarea sa în temeiul art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), excede examenului pe care instanţa de recurs îl poate efectua în această cale de atac.
În ce priveşte cea de a doua critică referitoare la existenţa unei cauze de impunitate faţă de achitarea integrală a prejudiciului încă din faza de urmărire penală, instanţa de recurs constată că este nefondată.
Se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 245/2001 dacă în cursul urmăririi penale inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate, iar dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Însă dispoziţiile alin. (2) al acestui articol instituie o interdicţie în aplicarea dispoziţiilor primului alineat în situaţia în care făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de Legea nr. 241/2005 într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).
Din actele dosarului se constată că inculpatul S.F. a mai fost sancţionat administrativ de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, prin ordonanţele din 30 decembrie 2009 şi 28 octombrie 2010, pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 6 şi 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, astfel că în mod corect instanţele anterioare au considerat că inculpatul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005.
Examinând din oficiu cauza, în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârşirea infracţiunii de către inculpat, raportat la intrarea în vigoare a noului C. pen. la data de 1 februarie 2014 şi, în consecinţă, a incidenţei instituţiei aplicării legii penale mai favorabile, prev. de art. 5 din noul C. pen., instanţa de recurs constată că nu este incidentă aplicarea legii penale mai favorabile, întrucât pentru infracţiunea de evaziune fiscală nu au intervenit modificări.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva Deciziei penale nr. 312/A din 30 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi, va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva Deciziei penale nr. 312/A din 30 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 940/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... | ICCJ. Decizia nr. 943/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
