ICCJ. Decizia nr. 938/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174 C.p.). Omorul calificat (art. 175 C.p.), omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 938/2014
Dosar nr. 29081/3/2010
Şedinţa publică din 14 martie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 734 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 29081/3/2010, în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.D. (fiul lui N. şi E., născut în Negreşti, jud. Vaslui, domiciliat în comuna Dumeşti, sat. Dumeştii Vechi, jud. Vaslui) la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a), b) C. pen.
În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 12391,03 lei, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.
S-a luat act că partea vătămată M.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 700 lei, cheltuieli judiciare către stat, suma de 200 lei reprezentând onorariu avocat oficiu urmând a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut că, la data de 08 octombrie 2005, în jurul orei 13:00 inculpatul M.D., împreună cu colegii săi de echipă printre care şi martorii P.B., H.C., A.C., D.L.I. şi O.V.D., se aflau pe terasa blocului 1 situat în Bucureşti, B-dul R., sector 6, unde locuia şi partea vătămată M.V.
La un moment dat, pe terasă a apărut partea vătămată M.V., care părea că se află în stare de ebrietate şi care fiind agitată a proferat injurii la adresa muncitorilor şi l-a agresat pe şeful de echipă, respectiv pe martorul H.C., îmbrâncindu-l.
În aceste împrejurări, inculpatul a apucat o unealtă metalică (raz) şi a lovit partea vătămată în zona capului, doborând-o şi cauzându-i o hemoragie puternică.
În urma loviturii primite de la inculpat, partea vătămată a fost internată la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti unde a fost supusă unei intervenţii chirurgicale de urgenţă, fiindu-i astfel salvată viaţa.
Din concluziile certificatului medico-legal din 31 octombrie 2005 a rezultat că partea vătămată M.V. a suferit leziuni traumatice, care s-au putut produce prin lovire cu un corp dur, la data de 08 octombrie 2005 şi care i-au pus viaţa în primejdie, necesitând pentru vindecare 35 zile de îngrijiri medicale.
Potrivit aceloraşi concluzii, prin lipsa de substanţă osoasă craniană victima a rămas cu infirmitate fizică permanentă.
Inculpatul, fiind ascultat în cursul urmăririi penale, a recunoscut săvârşirea faptei, declaraţiile sale coroborându-se, atât cu declaraţiile părţii vătămate cât şi cu cele ale martorilor P.B., H.C., A.C., D.L.I., B.G. şi O.V.D.
Prima instanţa a apreciat că, fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
S-a apreciat că, în condiţiile în care inculpatul a lovit-o, cu intensitate, pe partea vătămată, cu un obiect apt de a produce rezultatul letal, într-o zonă vitală, cauzându-i leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi au determinat victimei o infirmitate fizică permanentă, acesta a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide, prevăzând rezultatul faptei sale, rezultat pe care chiar dacă nu l-a urmărit l-a acceptat.
Prima instanţa a considerat că nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prev. de art. 181 C. pen., în condiţiile în care neproducerea rezultatului letal a fost independenta de voinţa inculpatului.
La individualizarea pedepsei prima instanţa a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social şi modalitatea concretă de săvârşire a faptei, precum şi persoana inculpatului care, deşi în minorat a săvârşit o faptă de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. (pentru care i s-a aplicat libertatea supravegheată), este încadrat în muncă şi a recunoscut săvârşirea faptei, manifestând o atitudine sinceră.
Prima instanţa a apreciat că, în favoarea inculpatului se poate reţine circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen., orientând pedeapsa cu închisoarea în cuantum de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.
În condiţiile în care s-a aplicat o pedeapsă mai mare de 3 ani, a fost respinsă solicitarea inculpatului de aplicare a dispoziţiilor art. 81 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., a fost aplicată pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei s-a reţinut că Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti s-a constituit parte civilă cu suma de 12.391,03 lei (conform decontului de cheltuieli depus la dosar), reprezentând cheltuielile de spitalizare ale părţii vătămate M.V.
S-a apreciat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, şi în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, suma de 12391,03 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizarea părţii vătămate.
S-a luat act că partea vătămată M.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul în motivarea apelului s-a arătat că se impunea reţinerea dispoziţiilor art. 44 alin. (3) C. pen., fapta fiind săvârşită în legitimă apărare.
S-a arătat faptul că, din declaraţiile martorilor rezultă că partea vătămată, aflată în stare avansată de ebrietate, a urcat pe terasa blocului unde inculpatul şi colegii săi munceau, a început să vorbească urât, să jignească, având un comportament provocator, a lovit de cel puţin două ori pe şeful de echipă, ameninţându-l totodată. Mai mult, partea vătămată l-a ameninţat şi pe inculpat, situaţie în care se poate vorbi despre un atac material, direct, iminent şi injust.
În subsidiar s-a solicitat reţinerea dispoziţiilor art. 73 C. pen., inculpatul săvârşind fapta datorită provocării venite din partea victimei.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a învederat faptul că la dosar există un decont, în timp ce la dosar există un alt decont ale cărui date nu coincid cu cele ale primului decont depus la dosar, deşi ambele privesc acelaşi pacient, identificat prin acelaşi număr al foii de observaţie şi pentru aceeaşi perioadă.
Prin Decizia penală nr. 323/A din 6 noiembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins apelul declarat de apelantul inculpat a obligat apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, aceasta a fost corect reţinută de către instanţa de fond, din probatoriul administrat rezultând faptul că, în ziua de 08 octombrie 2005, în timp ce se afla pe terasa blocului 1 situat în Bucureşti, B-dul R., sector 6, unde locuieşte partea vătămată M.V., inculpatul a lovit-o pe aceasta cu un corp contondent în zona capului, cauzându-i leziuni care i-au pus viaţa în primejdie şi care au necesitat pentru vindecare 35 zile de îngrijiri medicale.
În mod corect s-a stabilit de către instanţa de fond şi încadrarea juridică dată faptei inculpatului, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prev. şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica formulată de inculpat cu privire la greşita nereţinere de către instanţa de fond a dispoziţiilor privind legitima apărare sau a celei privind circumstanţa atenuantă legală a provocării.
Potrivit art. 44 C. pen., legitima apărare este apărarea pe care o persoană o realizează prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
De esenţa legitimei apărări este existenţa unei agresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana sau drepturile acesteia ori un interes obştesc şi care creează necesitatea unei acţiuni de apărare imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca acesta să vatăme valorile ameninţate. Potrivit legii, pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare, acesta trebuie să fie un atac material, direct, imediat şi injust, să fie îndreptat împotriva unei persoane ori unui interes obştesc şi să le pună în pericol grav. Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, respectiv să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului şi să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Ori, în cauză, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări nici cu privire la atac şi nici cu privire la apărare.
Astfel, din declaraţiile martorilor H.C. (şeful echipei de muncitori din care făcea parte inculpatul), P.B. şi B.G. a rezultat faptul că nu se impunea vreo ripostă la atitudinea părţii vătămate, având în vedere faptul că aceasta se afla în stare de ebrietate şi nu reprezenta un real pericol. În acest sens martorul H.C. a declarat că partea vătămată l-a îmbrâncit şi a încercat să-l lovească cu pumnii însă el nu a ripostat întrucât a observat că partea vătămată este în stare avansată de ebrietate, astfel încât nu a luat-o în seamă. Din declaraţiile martorilor P.B. şi B.G. a rezultat că partea vătămată era în stare de ebrietate şi deşi începuse să se certe cu martorul H.C., ei nu au dat importanţă conflictului, observând atât starea de ebrietate a părţii vătămate cât şi faptul că aceasta nu avea niciun obiect în mână.
Mai mult, martorul H.C. a declarat că a văzut cum inculpatul, poziţionat în spatele părţii vătămate i-a aplicat acesteia o lovitură cu fierul în zona capului şi că, după ce partea vătămată a plecat, i-a reproşat inculpatului faptul că a aplicat lovitura părţii vătămate.
Prin urmare, s-a apreciat că intervenţia violentă a inculpatului nu se impunea întrucât partea vătămată nu reprezenta un pericol real pentru martorul H.C. sau pentru vreun alt membru al echipei de muncitori. În plus, din nici-o depoziţie nu a reieşit faptul că partea vătămată l-ar fi ameninţat sau injuriat pe inculpat. Astfel că, intervenţia violentă a inculpatului nu a fost necesară nefiind astfel îndeplinite condiţiile legitimei apărări. În aprecierea inexistenţei legitimei apărări nu trebuie omisă nici împrejurarea că inculpatul era înarmat iar victima nu.
Referitor la excesul scuzabil Curtea a reţinut ca art. 73 lit. a) C. pen. reglementează circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor legitimei apărări, iar pentru existenţa acesteia este necesar ca făptuitorul să se fi aflat, la începutul acţiunii sale, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele acestei apărări, însă această depăşire să nu fie determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac.
Or, în cauză, s-a constatat că inculpatul nu avea cum să depăşească limitele legitimei apărări, legitimă apărare care, după cum s-a menţionat, nu există în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile acesteia privind atacul şi apărarea.
Referitor la motivul privind reţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., scuza provocării există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Rezultă că pentru reţinerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv: infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.
De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta infractorului la acţiunea provocatoare a victimei trebuie să fie îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane.
S-a reţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul s-ar fi aflat într-o stare de tulburare determinată de faptele provocatoare ale victimei.
În cauză nu s-a făcut dovada faptului că inculpatul a fost provocat de victimă, având în vedere că partea vătămată nu i s-a adresat inculpatului şi nu a încercat să-l lovească pe acesta. În plus, s-a mai reţinut că niciunul din membrii echipei de muncitori nu a lovit partea vătămată preferând să o ignore, astfel încât reacţia extrem de violentă a inculpatului care i-a aplicat părţii vătămate pe la spate o lovitură cu o bară de fier în cap este cu atât mai greu de acceptat şi scuzat prin reţinerea circumstanţei atenuante a provocării.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate, aspect solicitat a fi analizat pe calea apelului, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen., la stabilirea pedepsei ţinându-se seama de criteriile generale de individualizare, respectiv de dispoziţiile părţii generale ale Codului Penal, de limitele de pedeapsă fixate prin lege pentru infracţiunea reţinuta în sarcina inculpatului, de gradul de pericol social al acestei fapte, dat de împrejurările şi modalităţile comiterii (în public, prin aplicarea unei lovituri din spate unei persoane neînarmate, aflate în stare de ebrietate, deci cu posibilităţi de apărare reduse), rezonanţa negativă pe care o astfel de faptă o are dar şi persoana inculpatului care a avut o atitudine procesuală relativ sinceră.
În raport cu gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite de inculpat şi cu împrejurările comiterii acesteia, Curtea a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei, poate fi atins numai cu executarea pedepsei în regim privativ de liberate, astfel încât s-a apreciat că şi modalitatea de executare aleasă de prima instanţa corespunde scopului educativ şi preventiv al pedepsei.
Drept urmare, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului, redusă ca urmare a reţinerii de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 74 lit. c) C. pen., este proporţională cu gravitatea ridicată a faptei şi cu împrejurările concrete de comitere a acesteia, astfel cum au fost evidenţiate, corespunzând scopului său legal, punitiv şi educativ-preventiv, astfel cum este definit în art. 52 C. pen.
Cu privire la latura civilă, Curtea a constatat faptul că în mod legal în temeiul dispoziţiilor art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, suma de 12391,03 lei, cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând cheltuielile ocazionate de spitalizarea părţii vătămate.
Aceste sume au fost corect evaluate în raport cu înscrisurile doveditoare existente la dosarul cauzei. Astfel, la dosarul primei instanţe se afla doar un decont pentru suma de 1261,03 lei alcătuită din suma de 936 lei, preţul analizelor medicale şi din suma de 325,03 lei, reprezentând contravaloarea materialelor sanitare folosite pe timpul spitalizării părţii vătămate.
Or, s-a constatat că acest decont pentru suma de 1261,03 lei nu include costul actului chirurgical în valoare de 5850 lei şi nici pe cel al contravalorii zilelor de spitalizare în suma de 5880 lei. Adăugând costul actului chirurgical (5850 lei) şi pe cel al contravalorii zilelor de spitalizare (5880 lei) la suma de 1261,03 lei reprezentând preţul analizelor medicale şi al materialelor sanitare folosite pe timpul spitalizării părţii vătămate, Curtea a constatat că suma de 12391,03 lei, acordată cu titlu de despăgubiri părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti este justificată de înscrisurile aflate la dosarul instanţei de fond.
Împotriva deciziei penale mai sus menţionate a declarat recurs inculpatul M.D. care a solicitat aplicarea art. 5 C. pen. respectiv aplicarea legii penale mai favorabile şi stabilirea unei pedepse în noile limite ale legii.
Examinând recursul declarat de inculpatul M.D., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru următoarele motive:
Prealabil analizării recursului formulat de inculpat, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursului, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.
Potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 3851 alin. (2) C. proc. pen. instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., prin urmare, verificarea instanţei de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare prevăzute de lege şi care au fost invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată,cu singura excepţie a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu (art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.).
Verificând îndeplinirea cerinţelor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., instanţa constată că recurentul nu a motivat în termen recursul şi nu a invocat niciun caz de casare, drept urmare, instanţa de recurs examinează cauză numai cu privire la cazurile ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Recursul, ca a doua cale ordinară de atac, nu devoluează integral cauza ci într-o măsură limitată, exclusiv în ceea ce priveşte problemele de drept şi nu cu privire la chestiunile de fapt.
Analizând criticile formulate de inculpat din perspectiva cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, se constată că nu se circumscriu dispoziţiilor art. 3859 pct. 1 - care vizează nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei; pct. 3 - care se referă la situaţia în care instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) sau a existat un caz de incompatibilitate; pct. 4 - când şedinţa de judecată nu a fost publică; pct. 5 - când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului când aceasta a fost obligatorie; pct. 6 - când judecata a avut loc în lipsa apărătorului, dacă prezenţa acestuia era obligatorie; pct. 13 - când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; pct. 14 - când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; pct. 15 - dacă nu s-a constatat graţierea.
Sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, instanţa de recurs reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidenţă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă şi aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârşirii faptei şi la data judecării recursului şi instituţiile incidente în raport cu incriminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă).
Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezenţa unei dezincriminări, urmare a abrogării unor texte de lege, precum şi sub aspectul situaţiei premisă pentru analiza, în concret, a consecinţelor privind regimul sancţionator.
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. (cu limite de pedeapsă cuprinse între 15 şi 25 ani) cu reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., fiindu-i aplicată pedeapsa închisorii de 5 ani.
În noul C. pen. omorul este incriminat în dispoziţiile art. 188 C. pen., având acelaşi conţinut ca şi în vechea reglementare, precum şi aceleaşi limite de pedeapsă.
Tentativa este prevăzută de dispoziţiile art. 32 C. pen., iar regimul sancţionator este reglementat de dispoziţiile art. 33 C. pen.
Totodată se constată că în noua reglementare, omorul calificat prev. de art. 189 C. pen. nu mai conţine elementul circumstanţial referitor la omorul săvârşit în public. Prin urmare, omorul săvârşit în această împrejurare nu mai este incriminat sub imperiul noii legi, fapta devenind astfel un omor simplu, cu limite de pedeapsă mai scăzute.
Deşi aparent legea penală mai favorabilă ar fi noul C. pen. prin eliminarea elementului circumstanţial agravant, cu noile limite de pedeapsă cuprinse între 10 - 20 ani, având în vedere că prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, se constată că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior.
Sub aspectul efectelor acestei circumstanţe, Codul penal anterior permite, în speţa de faţă, coborârea cuantumului pedepsei sub minimul acesteia dar nu mai jos de 3 ani, pe când sub imperiul noii legi acest lucru nu mai este posibil întrucât această circumstanţă nu se mai regăseşte în dispoziţiile art. 75 C. pen.
În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţe atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei, ele fiind un beneficiu câştigat al inculpatului.
Or, în speţa de faţă, sub imperiul vechii legi, inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă de 5 ani închisoare, cu mult sub minimul special prevăzut de legiuitor pentru infracţiunea comisă.
Ca urmare a stabilirii legii vechi ca lege mai favorabilă, conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva Deciziei penale nr. 323/A din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva Deciziei penale nr. 323/A din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 14 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 937/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174... | ICCJ. Decizia nr. 940/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
