ICCJ. Decizia nr. 961/2014. Penal. Alte cereri privind judecata în fond. Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 961/2014
Dosar nr. 35/57/2014
Şedinţa publică din 17 martie 2014
Asupra contestaţiilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 36 din 10 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 142/42/2014 s-a dispus respingerea, ca nefondată, a sesizării formulată de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, constituită în baza H.G. nr. 836/2013 în cadrul Penitenciarului Aiud, privitoare la condamnatul V.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
Cu privire la pedeapsa principală
Aspecte de ordin teoretic
În privinţa aplicării legii penale mai favorabile asupra pedepselor definitive, noul C. pen. aduce o importantă modificare faţă de optica legiuitorului din vechiul C. pen. din 1969, anume cea că renunţă la instituţia aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, păstrând doar aplicarea obligatorie, aspect ce rezultă din lecturarea art. 6 din noul C. pen., confirmat şi de dispoziţiile exprese ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. pen.
Această opţiune a legiuitorului relevă preocuparea de a se asigura doar încadrarea pedepselor aplicate conform vechiului C. pen. în limitele legalităţii pedepselor stabilite de noul C. pen., nu şi în cele ale temeiniciei.
Aplicarea obligatorie caută, aşadar, să încadreze pedepsele aplicate conform vechiului C. pen. în limitele speciale ale pedepselor stabilite de noul C. pen. şi operează în situaţiile în care:
- limita maximă specială a pedepsei închisorii a scăzut, ca urmare a intrării în vigoare a legii noi, sub cuantumul pedepsei efectiv aplicate pe temeiul legii vechi, ipoteză în care instanţa este obligată să reducă pedeapsa efectiv aplicată până la noul maxim special;
- pentru infracţiunea pentru care s-a aplicat detenţiunea pe viaţă se prevede în legea nouă doar închisoarea, ipoteză în care instanţa este obligată să înlocuiască detenţiunea pe viaţă cu maximul special al închisorii;
- pentru infracţiunea pentru care s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea se prevede în legea nouă doar pedeapsa cu amenda, ipoteză în care instanţa este obligată să înlocuiască închisoarea cu amenda în limitele speciale ale acesteia.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni unice simple, aplicarea legii penale de atenuare asupra pedepselor definitive nu ar trebui să ridice probleme.
Apar totuşi întrebări în legătură cu, spre exemplu, ipoteza săvârşirii unei infracţiuni în prezenţa stărilor ori cauzelor de atenuare sau/şi de agravare. De asemenea, aplicarea legii penale de atenuare este complicată şi atunci când ne aflăm în prezenţa unor pedepse rezultante ca urmare a unei pluralităţi de infracţiuni (concurs, recidivă ori pluralitate intermediară), cum este cazul în speţă, unde condamnatul a săvârşit două infracţiuni concurente în stare de recidivă postcondamnatorie. Dificultatea acestei operaţiuni este dată, pe de o parte, de faptul că trebuie căutate condiţiile de aplicare a legii penale de atenuare cu privire la fiecare pedeapsă iar, pe de altă parte, de faptul că noul C. pen. aduce modificări importante în cazul regimului sancţionator al concursului şi al recidivei.
Regimul sancţionator al concursului de infracţiuni se modifică în noul C. pen., în sensul că se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se va adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (art. 39 lit. b). Aşadar, legiuitorul a ales să substituie cumulului juridic cu spor facultativ şi nedeterminat (mai exact relativ determinat doar prin fixarea limitei maxime constând în totalul pedepselor care nu se execută) cumulul juridic cu spor obligatoriu şi fix determinat.
Deşi această modificare, analizată din punct de vedere teoretic, nu poate fi considerată o agravare de regim sancţionator deoarece sporul prevăzut de legea veche, deşi facultativ, poate întrece sporul din legea nouă, din punct de vedere practic însă noul regim sancţionator al concursului de infracţiunii reprezintă o agravare faţă de cel din legea veche, deoarece jurisprudenţa a aplicat în cazuri extrem de rare sporuri care să depăşească o treime din totalul pedepselor care nu se execută.
Regimul sancţionator al recidivei postcondamnatorii se agravează şi el o dată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., în sensul că se prevede, în orice situaţie, cumul aritmetic, spre deosebire de legea veche, când cumulul aritmetic era rezervat doar pentru ipoteza revocării suspendării executării pedepsei ce reprezenta primul termen al recidivei.
În acelaşi timp cu agravarea regimului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului şi a recidivei postcondamnatorii, legiuitorul a ales să reducă destul de însemnat pedepsele pentru unele infracţiuni privite individual, ceea ce a dus la formularea unei întrebări legitime legate de modalitatea în care se va proceda atunci când se va pune problema aplicării legii penale mai favorabile asupra pedepselor definitive, anume:
- se va reduce fiecare pedeapsă aplicată dacă va depăşi limita maximă prevăzută de lega nouă după care se va proceda la aplicarea regulilor de la pluralitatea de infracţiuni din legea nouă şi doar în ipoteza în care această rezultantă va fi mai redusă decât vechea rezultantă se va da eficienţă prevederilor art. 6 din noul C. pen. sau
- se va reduce fiecare pedeapsă aplicată dacă va depăşi limita maximă prevăzută de lega nouă după care se vor aplica regulile de la pluralitatea de infracţiuni din legea veche, ceea ce va duce, automat, la o rezultantă mai redusă decât ce iniţială şi, deci, la aplicarea art. 6 din noul C. pen.
La această dilemă instanţa a apreciat că nu i se poate răspunde în mod logic argumentat decât în sensul unei aplicări unitare a legii, în sensul evitării creării unei lex tertia.
Deşi se recunoaşte în doctrină posibilitatea creării unei lex tertia în sensul că se poate concepe o aplicare pe instituţii autonome a dispoziţiilor din diverse legi succesive în timp, în situaţia dată de intrarea în vigoare a noului C. pen., această posibilitate nu este aplicabilă pedepselor definitive din următoarele motive:
- este împiedicată de deficitul de precizie (sub aspectul caracterului facultativ al sporului şi al neprecizării cuantumului acestuia) al regimului sancţionator al concursului de infracţiunii în reglementarea vechiului C. pen.; cu alte cuvinte, însemnata componentă subiectivă a acestui regim în ceea ce priveşte aplicarea şi întinderea sporului, face ca o recontopire pe baza lui a pedepselor nou obţinute să fie departe de rigorile ce trebuie să caracterizeze orice demers juridic;
- o eventuală recontopire a pedepselor nou obţinute după regulile din legea veche ar reprezenta o chestiune de apreciere subiectivă, caracteristică noţiunii de temeinicie a pedepselor, noţiune la care legiuitorul, cum mai sus am arătat, a înţeles să renunţe în mod explicit;
- o concluzie împotriva creării unei lex tertia este sprijinită şi de faptul că legiuitorul a ales să dea relevanţă, în mod explicit, doar pedepsei rezultante atunci când, într-o ipoteză similară, reglementează modalitatea de înlocuire a pedepselor cu închisoarea aplicate minorilor cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie (art. 21 alin. (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, prevede că, în ipoteza în care minorul a fost condamnat la mai multe pedepse cu închisoarea, înlocuirea se va face cu privire la pedeapsa rezultantă).
Concluzionând cu referire la aspectele de ordin teoretic, instanţa învederează că va parcurge două etape analitice:
- în prima etapă va analiza fiecare pedeapsă ce alcătuieşte rezultanta definitivă şi va proceda, dacă va fi cazul, la reducerea fictivă a pedepsei la limita maximă prevăzută de legea nouă iar
- în a doua etapă va proceda la aplicarea, de asemenea fictivă, asupra noilor pedepse, a regimului sancţionator al pluralităţii prevăzut în noul C. pen.
Doar în cazul în care rezultanta conform noii legi va fi mai redusă decât cea iniţială, aceasta din urmă va fi şi ea redusă. Cu alte cuvinte, toate operaţiunile se vor realiza doar pentru o singură finalitate, aceea de a şti dacă rezultanta veche, iniţială, este mai mare decât rezultanta nouă, fără a fi reduse efectiv pedepsele individuale dacă această reducere nu are efect asupra rezultantei.
Desigur, aceasta nu înseamnă că, la momentul oportun (în caz de reabilitare, spre exemplu), nu se va da eficienţă dispoziţiilor art. 6 alin. (7) din noul C. pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile asupra pedepselor executate.
Aplicarea aspectelor teoretice la speţă
Pedeapsa principală rezultantă finală de 7 ani închisoare, în executarea căreia se află inculpatul, aste alcătuită din următoarele elemente:
- 6 ani închisoare pedeapsă rezultantă, alcătuită, la rându-i, din:
- 6 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (4) C. pen.;
- 1.017 zile rest rămas de executat dintr-o pedeapsă rezultantă din executarea căreia condamnatul a fost liberat condiţionat, liberare condiţionată revocată;
- 1 an spor de contopire al celor două rezultante de câte 6 ani.
Pentru o justă analiză a condiţiilor de incidenţă ale art. 6 din noul C. pen. instanţa a considerat necesar să stabilească mai întâi în care dintre textele noii legi se încadrează faptele condamnatului.
Din Sentinţa penală de condamnare, astfel cum aceasta a fost modificată de decizia penală pronunţată în recurs, rezultă că în sarcina inculpatului a fost reţinută săvârşirea, în concurs şi în stare de recidivă postcondamnatorie, a două infracţiuni de înşelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire. Aceste fapte, anterior încadrate în drept în dispoziţiile art. 215 alin. (4) C. pen., se regăsesc incriminate în art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen.
Instanţa a reţinut că noua încadrare juridică a faptelor condamnatului este aceea de înşelăciune calificată prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen. şi nu doar înşelăciune în forma simplă prev. de art. 244 alin. (1) din noul C. pen., cum greşit a reţinut Comisia, deoarece emiterea de file cec fără acoperire reprezintă un mijloc fraudulos în accepţiunea textului incriminator al alin. (2) al art. 244 din noul C. pen.
Aşa fiind, pedeapsa maximă prevăzută de noua lege pentru infracţiunea săvârşită de condamnat este de 5 ani închisoare.
Cu privire la sporul de 1.017 zile dintr-o pedeapsă rezultantă, rămas neexecutat ca urmare a liberării condiţionate, având în vedere specificul acestuia de a se detaşa de infracţiunea sau infracţiunile care au presupus respectiva pedeapsă rezultantă, sporul revocat va fi privit ca atare, fără posibilitatea comparării cu vreo pedeapsă prevăzută în noul C. pen.
Trecând, efectiv, la parcurgerea celor două etape mai sus amintite cu ocazia relevării aspectelor de ordin teoretic, instanţa va constată următoarele:
- în prima etapă, pedepsele aplicate pentru fiecare dintre cele două infracţiuni de înşelăciune, privite individual, ar urma a fi reduse fiecare de la 6 ani la 5 ani;
- în cea de-a doua etapă, aplicând regimurile sancţionatorii al recidivei postcondamnatorii şi apoi al concursului prevăzut în noul C. pen., s-ar ajunge la următorul rezultat:
- sporul de 1.017 zile s-ar adăuga, potrivit art. 43 alin. (1) din noul C. pen., fiecăreia dintre cele două pedepse 5 ani, obţinându-se două rezultante de 5 ani şi 1.017 zile;
- cele două rezultante s-ar contopi, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen., obţinându-se o rezultantă finală de 6 ani 8 luni şi 339 zile.
Această rezultantă finală este, după cum uşor se poate observa, mai ridicată decât rezultanta de 7 ani pe care o execută condamnatul, ceea ce duce la concluzia că nu sunt întrunite condiţiile de incidenţă ale legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsa principală rezultantă definitiv aplicată condamnatului V.I.
Cu privire la pedeapsa accesorie
Legea veche fiind, cum mai sus s-a arătat, legea mai favorabilă din punct de vedere al pedepsei principale, potrivit principiului conform căruia accesoriul urmează soarta principalului, pedeapsa accesorie aplicată inculpatului va rămâne şi ea a fi executată potrivit legii vechi.
Cu privire la pedeapsa complementară
Instanţa a constatat că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat) din vechiul C. pen. se regăseşte şi în noua reglementare la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) iar prevederile pertinente din noua lege cu privire la condiţiile de aplicare, la durată şi la executare nu sunt, în concret, mai favorabile pentru condamnat.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, instanţa a respins ca nefondată sesizarea formulată de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, constituită în temeiul H.G. nr. 836/2013 la nivelul Penitenciarului Aiud, privitoare la condamnatul V.I.
Împotriva acestei hotărâri au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi condamnatul V.I.
În motivele scrise de recurs, Parchetul a invocat necesitatea aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi nu global, astfel că se impune desfiinţarea sentinţei şi în rejudecare admiterea sesizării cu consecinţa reducerii pedepsei.
În susţinerile sale orale, procurorul a reformulat criticile anterioare, apreciind că dispoziţiile art. 6 C. pen. obligă la examinarea legii penale mai favorabile în mod global şi nu pe instituţii autonome, astfel că, din această perspectivă hotărârea atacată este legală.
A apreciat, însă, că se impune desfiinţarea sentinţei dată fiind omisiunea înscrierii şi în dispozitivul sentinţei a prevederilor art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., maximul special al pedepsei fiind de 5 ani închisoare.
Această modificare se impune întrucât sunt consecinţe ulterioare în ceea ce priveşte stabilirea stării de recidivă şi reabilitare.
Contestatorul condamnat a solicitat să se constate că a fost împlinit termenul de prescripţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând contestaţiile formulate în cauză, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din noul C. pen. (art. 14 C. pen. anterior) "Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale şi anume principiul legalităţii incriminării, respectiv principiul autorităţii de lucru judecat.
Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii infracţiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă.
Acest principiu impune obligaţia ca orice sancţiune să-şi găsească temei în lege nu numai în momentul pronunţării, dar şi pe întreaga durată a executării pedepsei.
Principiul autorităţii de lucru judecat - acesta având două efecte de natură diferită; un efect pozitiv şi anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândeşte valoare de adevăr în ceea ce priveşte fapta şi persoana judecată, creează un obstacol în readucerea în faţa instanţei a conflictului soluţionat definitiv - sau principiul intangibilităţii lucrului judecat poate fi influenţat doar prin apariţia unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, dacă legea nouă modifică cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus de pedeapsă pe care condamnatul ar continua să-l execute deşi nu mai este prevăzut de legea în vigoare. Ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă - regula nulla poena sine lege - trebuie să fie valabil şi pentru o parte din aceasta.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 6 C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să existe o hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii, detenţiunii pe viaţă sau amenzii; b) ulterior hotărârii definitive de condamnare - dar înainte de executarea completă a pedepsei - să intervină o lege penală nouă; c) legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai uşoară decât pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării; d) pedeapsa pronunţată, prin hotărârea definitivă, să depăşească maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă.
Există o deosebire fundamentală între aplicarea legii penale mai favorabile, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi cea care se aplică după acest moment. În primul caz, legea penală mai favorabilă poate fi legea veche şi atunci ultra-activează sau dimpotrivă legea penală mai favorabilă poate fi legea nouă. În cea de-a doua ipoteză, instanţele fiind obligate să respecte principiul autorităţii de lucru judecat, nu mai pot apela la criteriile multiple de determinare a legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată.
Pentru a se stabili dacă se aplică sau nu dispoziţiile art. 6 din Noul C. pen., instanţa trebuie să compare, în fiecare cauză limitele de pedeapsă prevăzute de legea în baza căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă, cu limitele prevăzute de legea nouă. Această comparaţie nu va privi însă decât maximul special de pedeapsă din legile succesive. Legea nouă va fi mai favorabilă numai dacă va prevedea un maxim special de pedeapsă mai redus decât legea anterioară, fiind lipsit de relevanţă cuantumul minimului special (pentru pedepsele nedefinitive, acesta constituie, alături, de altele, un criteriu de determinare a legii penale mai favorabile).
Astfel, cum s-a arătat anterior, raţiunea dispoziţiilor art. 6 C. pen., este aceea ca persoana condamnată să nu execute o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, stabilindu-se un echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi şi limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune. Ori de câte ori legea nouă prevede acelaşi maxim special de pedeapsă ca şi legea veche, indiferent dacă minimul special este mai redus decât în legea veche, legea nouă nu va fi mai uşoară şi, prin urmare nu vor putea fi reţinute dispoziţiile art. 6.
De asemenea, nu are relevanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., eventualele diferenţe, deosebiri, în ceea ce privesc condiţiile de incriminare sau urmărire, eventualele modificări ale normei de incriminare (criterii ce sunt luate în considerare în examinarea legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată).
O astfel de interpretare se impune şi prin prisma dispoziţiilor art. 7 din CEDO şi a jurisprudenţei Curţii Europene.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Convenţie "nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.".
Acest articol interzice retroactivitatea pedepselor (cazul Lawless contra Irlandei în Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 3-a pag. 96).
De asemenea, s-a statuat că orice dispoziţie legală poate fi susceptibilă de o interpretare judiciară, fiind necesar a fi elucidate punctele îndoielnice, însă cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi în mod rezonabil previzibil.
Previzibilitatea legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la declanşarea unei alte evaluări, dar la un nivel rezonabil, în cadrul circumstanţelor cauzei, a consecinţelor care rezultă dintr-un act determinat (cazul Cantoni contra Franţei "Legalitatea condamnării penale", în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 6-a, pag. 389).
Imposibilitatea retroactivării pedepselor, necesitatea caracterului previzibil al acestora, corelate cu principiul legalităţii incriminării şi principiul autorităţii de lucru judecat, obligă instanţa să verifice şi să dispună, atunci când sunt îndeplinite condiţiile legii, la reducerea pedepselor definitive dacă cuantumul stabilit anterior depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.
Orice altă interpretare, care ar permite combinarea dispoziţiilor favorabile din cele două legi încalcă principiile enunţate dar şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene.
În fine, nu trebuie neglijat nici faptul că aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive a fost reglementată, pentru prima dată, prin C. pen. din 1936, anterior putându-se dispune asupra acestui aspect doar în cazul dezincriminării.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în mod corect s-a dispus respingerea sesizării Comisiei în condiţiile în care, prin examinarea în două etape a situaţiei juridice a condamnatului V.I. - prima etapă constă în compararea pedepselor prin prisma normelor de incriminare din vechiul cod respectiv din Noul C. pen.; a doua constă în aplicarea regulilor recidivei postcondamnatorii - s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile legii penale mai favorabile, cuantumul pedepsei stabilit pe baza noilor dispoziţii fiind mai mare decât pedeapsa în a cărei executare se află condamnatul V.I.
Nu se justifică reformarea hotărârii pronunţate în cauză, în sensul cuprinderii şi în dispozitiv a încadrării juridice noi respectiv infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. în condiţiile în care obiectul cauzei îl constituie aplicarea legii mai favorabile prin prisma dispoziţiilor art. 6 C. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi de condamnatul V.I. împotriva Sentinţei penale nr. 36 din 10 februarie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul condamnat V.I. la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 martie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 930/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 969/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
