ICCJ. Decizia nr. 138/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 138/A/2015
Dosar nr. 7702/2/2014
Şedinţa publică din 16 aprilie 2015
Asupra apelului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul S.F.C. împotriva ordonanţei nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi menţinută prin ordonanţa nr. 3469/II/2/2014 din data de 04 decembrie 2014, emisă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petent privind sesizarea Curţii Constituţionale.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul la plata sumei de 40 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a se pronunţa această decizie s-au reţinut următoarele:
În data de 29 decembrie 2014, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub număr unic de dosar 7702/2/2014 (nr. în format vechi 4462/2014) plângerea formulată de petentul S.F.C. împotriva ordonanţei nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014 şi a ordonanţei nr. 3469/II/2/2014 din data de 04 decembrie 2014, ambele ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea în fapt a plângerii, petentul a arătat, în esenţă, următoarele.
Referitor la fapta materială de uz de fals, procurorul s-a limitat la audierea avocatului (intimatul), când, de fapt, trebuia să audieze persoanele sau persoana care i-a înmânat avocatului înscrisurile administrate, persoană care să confirme faptul că acesta din urmă nu avea cunoştinţă de faptul că aceste documente sunt falsificate. Totodată, trebuia lămurită situaţia contextului în care avocatul a luat cunoştinţă de existenţa consiliului de administraţie, persoana care i-a comunicat această informaţie şi audierea acesteia, iar dacă în momentul în care a primit această informaţie oficială din partea clientului, prin prisma profesiei pe care o exercită, a constatat faptul că înscrisurile menţionate sunt falsuri sub semnătură privată, cu trimitere la prevederile art. 40 din Legea nr. 51/1995. Din această cauză, cercetarea efectuată atât de către procurorul de caz, cât şi de către procurorul general este părtinitoare şi incompletă.
Referitor la fapta materială de neglijenţă în serviciu, avocatul trebuia să cunoască temeinic cauza care i-a fost încredinţată, respectiv înscrisurile denumite organigramă. Astfel, în virtutea profesiei şi a statutului său, în momentul în care a luat la cunoştinţă de existenţa consiliului de administraţie, avocatul a luat la cunoştinţă şi de caracterul de fals sub semnătură privată prin caracterul de alterare a realităţii pe care îl produc înscrisurile denumite organigramă. În sens contrar, recunoaşterea faptului că avocatul nu şi-a dat seama de caracterul falsului sub semnătură privată înseamnă recunoaşterea încălcării statutului de avocat şi recunoaşterea implicită a faptei materiale de neglijenţă în serviciu.
În consecinţă, petentul a solicitat casarea ordonanţelor atacate şi, în consecinţă, trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea începerii urmăririi penale pentru fapta de uz de fals şi a completării probatoriului prin audierea persoanelor care pot să confirme sau să infirrne afirmaţiile intimatului, respectiv persoanele fizice care i-au înmânat actele respective şi i-au furnizat informaţia privind existenţa consiliului de administraţie.
Plângerea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 340 C. proc. pen.
În susţinerea plângerii, petentul a depus la dosar un set de înscrisuri.
Din oficiu, judecătorul de Cameră preliminară a dispus, potrivit art. 341 alin. (3) C. proc. pen., ataşarea la dosarul cauzei a dosarului de urmărire penală nr. 381/P/2014 (un volum) şi a lucrării nr. 3469/II/2/2014 (un volum), ambele ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin adresa nr. 381/P/2014 din data de 09 ianuarie 2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a comunicat faptul că nu formulează note scrise cu plivire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii formulate de petent, conform art. 341 alin. (6) C. proc. pen. Totodată, s-a solicitat respingerea plângerii formulate de petent, ca neîntemeiată.
Analizând, potrivit art. 341 C. proc. pen., plângerea ce face obiectul prezentei cauzei, prin prisma aspectelor invocate de petent, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi prin aceea a conţinutului ordonanţelor contestate, judecătorul de Cameră prefiminară a reţinut următoarele:
Prin plângerea formulată, în temeiul art. 289 C. proc. pen. în data de 21 martie 2014 şi înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 381/P/2014 (Dosarul nr. 381/P/2014), petentul S.F.C. a sesizat organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2), art. 297 alin. (1), art. 298, art. 322, art. 323 şi art. 326 C. pen., de către intimatul P.V.P., avocat în Baroul Bucureşti.
În motivarea în fapt a plângerii, petentul a arătat, în esenţă, că, urmare a concedierii sale pentru motive neimputabile angajatului, în data de 10 ianuarie 2012 a contestat decizia de concediere, contestaţia fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. de dosar 640/3/2012; în cauză s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 9793 din 13 noiembrie 2012, sentinţă împotriva căreia a declarat recurs care a fost soluţionat de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 2804 din 15 mai 2013. În calitatea sa de reprezentant al SC N.K. România SRL, intimatul a depus în faţa Tribunalului Bucureşti şi a Curţii de Apel Bucureşti mai multe înscrisuri falsificate prin alterarea realităţii, în sensul că, prin declaraţiile făcute prin intermediul concluziilor scrise depuse în faţa Curţii de Apel Bucureşti, avocatul a menţionat existenţa unui consiliu de administraţie, declaraţie prin care a obţinut din partea Curţii de Apel Bucureşti respingerea unui motiv de admitere a recursului declarat împotriva hotărârii Tribunalului Bucureşti. Petentul a mai precizat că îşi rezervă dreptul de a formula pretenţiile patrimoniale şi nepatrimoniale suferite, în funcţie de rezultatul acţiunii penale, înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
Prin ordonanţa nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus, potrivit art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c), art. 58, art. 63 alin. (1), art. 41 alin. (1) lit. a), art. 46, art. 35 şi art. 38 C. proc. pen., clasarea cauzei privind plângerea formulată de către petent, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals în declaraţii prevăzute de art. 322 şi art. 326 cu aplic. art. 5 C. pen., precum şi disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul comiterii infracţiunilor de înşelăciune, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În motivarea acestei ordonanţe, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
În data de 21 martie 2014 s-a înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti plângerea penală formulată de petentul S.F.C., prin care a solicitat efectuarea de cercetări penale faţă de avocatul P.V.P., reprezentant al SC N.K. România SRL, deoarece, prin actele depuse cu ocazia reprezentării acestei societăţi în faţa instanţelor judecătoreşti, cu bună ştiinţă, avocatul ar fi săvârşit mai multe infracţiuni de fals.
În cauză, în data de 24 iulie 2014 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals în declaraţii prevăzute de art. 322 şi art. 326 cu aplicarea art. 5 C.pen.
În fapt, din verificările efectuate, a rezultat că petentul a fost concediat, conform deciziei nr. 492 din 08 decembrie 2011, de către SC N.K. România SRL. Petentul a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere, însă, cu ocazia judecării cauzei, intimatul, în calitate de avocat, reprezentant al SC N.K. România SRL, a folosit înscrisuri falsificate şi a comis infracţiunea de fals în declaraţii cu ocazia pledoariilor şi a concluziilor scrise. Prin aceeaşi plângere petentul a solicitat efectuarea de verificări şi faţă de alte persoane cu atribuţii în emiterea actelor ce au stat la baza concedierii sale, pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, precizând că a fost prejudiciat prin aceste acţiuni.
Analizând actele efectuate în cauză, sub aspectul competenţei materiale, s-a constatat că petentul a formulat plângere penală împotriva intimatului - avocat, reprezentant al SC N.K. România SRL, persoană care a reprezentat societatea în faţa instanţelor de judecată cu ocazia litigiului având ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere nr. 492 din 08 decembrie 2011. Referitor la concluziile scrise depuse de către avocat, s-a reţinut că acesta şi-a desfăşurat activitatea de reprezentare conform dispoziţiilor legale, iar conţinutul susţinerilor sale în faţa instanţei judecătoreşti nu fac obiectul vreunei infracţiuni, acesta fiind liber să susţină interesele clientului, soluţia fiind pronunţată de către judecător. În urma soluţionării conflictului de muncă, instanţa judecătorească a respins în mod irevocabil cererea petentului de reangajare.
S-a mai observat, referitor la sesizarea depusă, că nu există niciun mijloc de probă care să susţină existenţa vreunei fapte de fals în înscrisuri sub semnătură privată sau fals în declaraţii. Mai mult, potrivit art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită, prezumţie relativă care în speţă nu a fost răsturnată şi nu există probe că intimatul ar fi săvârşit vreo infracţiune împotriva petentului.
S-a mai precizat că eventualele nemulţumiri cu privire la o soluţie pronunţată de către instanţa civilă se pot susţine prin căile de control judiciar, iar nu prin plângeri penale.
Astfel, s-a apreciat că, în cauză, este incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în sensul că nu există probe că intimatul a săvârşit vreo infracţiune.
Împotriva rezoluţiei nr. 381/P/2014 din 15 septembrie 2014, în data de 18 noiembrie 2014, petentul a formulat plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, plângere înregistrată sub nr. 3469/II/2/2014 (lucrarea nr. 3469/II/2/2014).
În motivarea în fapt a plângerii, petentul a precizat că ordonanţa atacată este nelegală şi netemeinică, reiterând motivele invocate în cuprinsul sesizării iniţiale şi susţinând că procurorul de caz a interpretat în mod greşit probatoriul administrat din care a rezultat vinovăţia intimatului. A mai precizat că intimatul a încălcat art. 40 din Legea nr. 51/1995, săvârşind fapte care exced prevederilor deontologiei profesiei de avocat, fiind necesară cercetarea sa în raport de aspectele învederate în conţinutul plângerii.
În consecinţă, petentul a solicitat trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi stabilirea tuturor împrejurărilor care au dus la administrarea unui probatoriu falsificat sub semnătură privată şi a unor înscrisuri întocmite prin abuz în serviciu în cadrul Dosarului nr. 640/3/2012.
Prin ordonanţa nr. 3469/II/2/2014 din data de 04 decembrie 2014 a Procurorului General din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 339 C. proc. pen., s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent împotriva ordonanţei nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014.
În motivarea acestei ordonanţe, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:
În speţă, în mod corect s-a reţinut că, din cercetările efectuate nu au rezultat date sau indicii care să conducă la concluzia că intimatul avocat ar fi cunoscut că înscrisurile depuse în faţa instanţei de judecată ar fi false şi că le-ar fi depus la dosarul instanţei de judecată în scopul de a o determina să pronunţe o hotărâre judecătorească favorabilă părţii pe care o reprezenta.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată critica petentului în sensul că în sarcina avocatului ar fi trebuit să fie reţinută şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu, deoarece avocatul nu poate fi subiect activ al infracţiunilor de serviciu, întrucât, în raport de art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă şi independentă, avocatul neavând calitatea de funcţionar sau funcţionar public. Singura excepţie de la această regulă este cea prevăzută de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, situaţie care nu face obiectul prezentei cauze.
În consecinţă, s-a reţinut că ordonanţa nr. 381/P/2014 din data de 15 septembrie 2014 este legală şi temeinică, fiind fondată pe o cercetare completă.
Împotriva ordonanţei nr. 3469/II/2/2014 din 04 decembrie 2014, în data de 27 decembrie 2014, în termenul legal de 20 de zile calculat de la data de 10 decembrie 2014 - dată la care i-a fost comunicată ordonanţa nr. 3469/II/2/2014 - petentul a formulat plângere la Judecătorul de Cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 341 C. proc. pen., plângere care face obiectul prezentei cauze.
Examinând în fapt şi în drept plângerea ce face obiectul acestui dosar, atât din oficiu, cât şi prin prisma motivelor invocate de petent şi a apărărilor formulate de intimat, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că, atât ordonanţa procurorului, cât şi ordonanţa procurorului general sunt legale şi temeinice.
Pentru a aprecia astfel, s-a reţinut că, prin mijloacele de probă administrate în cauză - care au condus la reţinerea unei situaţii de fapte corecte şi complete de către organele de urmărire penală - s-a stabilit, în mod corect, în soluţiile pronunţate de procuror şi procurorul general, că în cauză nu există probe că intimatul a săvârşit infracţiunile reclamate de către petent, întrucât nu a rezultat împrejurarea că prin înscrisurile depuse la dosar şi prin concluziile formulate în scris şi expuse oral în faţa instanţelor de judecată intimatul - avocat ar fi săvârşit vreo faptă penală de fals în înscrisuri sub semnătură privată sau fals în declaraţii, astfel că susţinerile petentului expuse în plângerea penală formulată şi în declaraţia dată în cauză nu sunt dovedite prin niciun mijloc de probă administrat în cauză.
Petentul a susţinut că intimatul, în calitate de avocat - reprezentant al SC N.K. România SRL, în Dosarul nr. 640/3/2012, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi al Curţii de Apel Bucureşti, dosar având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de către petent împotriva deciziei de concediere emisă de către societatea angajatoare - a depus la dosar înscrisuri sub semnătură privată despre care a cunoscut că ar fi false şi a formulat concluzii în faţa instanţelor, în baza acestor înscrisuri.
În drept, potrivit art. 322 C. pen., infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată presupune o activitate de falsificare, prin contrafacerea sau alterarea scrierii sau a subscrierii (conţinutului înscrisului şi a semnăturii persoanei care l-a întocmit), a unui înscris sub semnătură privată.
Conform art. 326 C. pen., infracţiunea de fals în declaraţii presupune o activitate de declarare necorespunzătoare adevărului făcută în faţa unei autorităţi publice, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.
Analizând ansamblul probatoriu administrat în faza de urmărire penală, judecătorul de Cameră preliminară a reţinut, în fapt, următoarele:
Prin decizia nr. 492 din 08 decembrie 2011, societatea angajatoare SC N.K. România SRL a dispus concedierea unuia dintre angajaţii săi, petentul S.F.C.
Împotriva deciziei de concediere, petentul a formulat contestaţie care a format obiectul dosarului civil nr. 640/3/2012, soluţionat de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 9793 din 13 noiembrie 2012 (dosarul de urmărire penală nr. 381/P/2014), rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2804 din 15 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale (dosarul de urmărire penală nr. 381/P/2014).
În cadrul procesului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 640/3/2012, SC N.K. România SRL a fost .reprezentată prin apărător ales, avocat P.V.P. care a susţinut interesele procesuale ale părţii prin depunerea de înscrisuri şi concluzii scrise, precum şi prin formularea de concluzii orale şi solicitare de probatorii.
În contextul factual anterior prezentat, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că, potrivit art. 2 alin. (2) şi 3 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în exercitarea profesiei avocatul promovează şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului şi are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie.
Totodată, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare.
De asemenea, conform art. 39 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995 şi art. 7 alin. (5) din Hotărârea nr. 64 din 03 decembrie 2011 privind Statutul profesiei de avocat, adoptată de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în exercitarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act; avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris în faţa instanţelor de judecată şi nici dacă sunt în legătură cu consultaţiile oferite justiţiabililor ori cu formularea apărării în acea cauză, dacă ele sunt făcute cu respectarea normelor de deontologie profesională.
Potrivit art. 229 alin. (4) din Hotărârea nr. 64 din 03 decembrie 2011, ori de câte ori este necesar, în raport cu natura şi cu dificultatea cauzei, avocatul are obligaţia să depună note de şedinţă sau concluzii scrise, din proprie iniţiativă ori la cererea instanţei de judecată.
În fine, conform art. 233 alin. (1) din hotărârea nr. 64 din 03 decembrie 2011, în activitatea sa profesională, avocatul poate folosi ca mijloc de probă copii ale actelor încredinţate de client, păstrând actele originale în vederea prezentării la cererea instanţei.
Raportând şi coroborând ansamblul dispoziţiilor legale sus menţionate la situaţia de fapt din cauză, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că prin activităţile desfăşurate de către intimatul - avocat, constând în redactarea şi susţinerea concluziilor scrise în faţa celor două instanţe de judecată, acesta a reprezentat drepturile şi interesele legale ale părţii, în baza înscrisurilor pe care aceasta i le-a înmânat. Aşadar, în lipsa oricăror dovezi în sensul pretinsei falsificări a înscrisurilor depuse în instanţă, nu i se poate imputa avocatului, doar în baza unor simple supoziţii şi aprecieri subiective din partea petentului, că acesta, prin simplul fapt al analizării acestora în scopul asigurării asistenţei juridice a părţii respective, ar fi cunoscut împrejurarea că acele documente ar fi false.
Totodată, avocatul nu răspunde, din punct de vedere penal, pentru concluziile formulate oral sau în scris în faţa instanţelor de judecată, dacă acestea au legătură cu apărarea efectuată în cauză, în vederea soluţionării cauzei în mod just, în scopul aflării adevărului.
Mai mult decât atât, avocatul nu are obligaţia de a verifica veridicitatea înscrisurilor care îi sunt comunicate de către partea pe care o asistă şi/sau reprezintă, înscrisuri certificate de către parte pentru conformitate cu originalul, întrucât acest aspect nu intră în sfera atribuţiilor sale profesionale.
Prin urmare, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că petentul este nemulţumit de faptul că acţiunea civilă promovată i-a fost respinsă, însă din considerente de fapt şi de drept care - în mod evident - nu au avut nicio legătură cu modalitatea concretă de asigurare a asistenţei juridice de către intimatul-avocat părţii adverse, ci au avut la bază întregul probatoriu administrat, analizat şi supus aprecierii exclusive de către instanţele de judecată.
Astfel, Curtea a constatat că susţinerile petentului nu au niciun fundament probatoriu.
În acest context, s-a reţinut că din niciunul dintre mijloacele de probă administrate - înscrisuri şi declaraţiile petentului şi ale intimatului - nu rezultă că intimatul - avocat ar fi săvârşit infracţiunile reclamate de către petent.
De asemenea, s-a constatat că în cauză nu există niciun fel de date, împrejurări de fapt sau indicii temeinice din care să reiasă presupunerea rezonabilă potrivit căreia intimatul ar fi comis vreo faptă care să se poată circumscrie elementului material al laturii obiective a celor două infracţiuni de fals, ceea ce face aplicabil în speţă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi al corolarului său - „in dubio pro reo".
În acest context, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că în cauză există toate premisele pentru a-şi însuşi, în totalitate, argumentele de fapt şi temeiurile de drept expuse de procuror în ordonanţa nr. 381/P/2014 şi de procurorul general în ordonanţa nr. 3469/II/2/2014, adăugând următoarele considerente.
Potrivit art. 6 parag. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 11, 20 şi 23 alin. (11) din Constituţie şi art. 4 şi art. 99 alin. (2) C. proc. pen., orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, iar după administrarea probatoriului, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Astfel, până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, instituită ca garanţie specifică unui proces echitabil în materie penală, şi nu este obligată să-şi dovedească nevinovăţia.
Mai mult decât atât, prezumţia de nevinovăţie poartă nu numai asupra situaţiei juridice a presupusului făptuitor, dar şi asupra sarcinii probaţiunii în procesul penal.
De asemenea, art. 97 alin. (1) lit. b) şi c), art. 103 şi art. 104 C. proc. pen. stabilesc valoarea probantă a declaraţiilor petentului, în sensul că această probă poate servi la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate, însă, în concret, conţinutul acestora nu a putut fi confirmat de nicio probă administrată.
Prezumţia de nevinovăţie constituie o garanţie pentru orice persoană ca, în lipsa probelor certe de vinovăţie, să nu poată fi condamnată.
Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie se face astfel prin probe certe de vinovăţie, or, din probele astfel cum au fost administrate de organele de urmărire penală, se reţine că petentul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază intimatul.
De asemenea, niciun alt mijloc de probă - înscrisuri, depoziţii de martori, rapoarte de expertiză, etc. - nu poate aduce elemente de fapt noi, pertinente şi concludente, care să reclame astfel necesitatea suplimentării probatorului în cauză cu aceste mijloace de probă.
Pentru aceste considerente judecătorul de Cameră preliminară a constatat că, în mod corect s-a reţinut de către procuror că, în lipsa unor mijloace de probă apte să confirme susţinerile petentului, nu s-a putut stabili, dincolo de orice dubiu rezonabil, că intimatul ar fi comis vreo faptă de natură penală, ceea ce exclude, ab initio, posibilitatea reţinerii în sarcina acestuia a vreuneia dintre cele două infracţiuni de fals - fiind, aşadar, incidenţă situaţia prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. - „nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea".
Pentru toate aceste motive, Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că apărările formulate de intimat în cuprinsul depoziţiei date în cauză (Dosarul nr. 381/P/2014) sunt susţinute de întreg probatoriul cauzei.
Astfel, intimatul P.V.P. a declarat că a reprezentat SC N.K. România SRL, în calitate de apărător ales, în litigiul de muncă ce a format obiectul Dosarului nr. 640/3/2012 soluţionat pe fond de către Tribunalul Bucureşti şi, ulterior, în recurs, de către Curtea de Apel Bucureşti. În cadrul acestui litigiu, intimatul a depus mai multe seturi de înscrisuri care i-au fost comunicate de către societate, în fotocopii certificate, acestea fiind astfel depuse la dosarul cauzei. Întregul conţinut al documentelor reprezentând activitatea şi măsurile luate de societate nu pot fi controlate şi/sau verificate de către avocat cu privire la veridicitatea conţinutului acestora.
Aşadar, s-a constatat că situaţia de fapt anterior prezentată, astfel cum în mod corect a fost reţinută şi în ordonanţa procurorului şi confirmată în ordonanţa procurorului general, este pe deplin susţinută şi prin apărările formulate de către intimat.
Având în vedere că organele de urmărire penală au administrat, toate mijloacele de probă utile, pertinente şi concludente în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi justei soluţionări a cauzei, judecătorul de Cameră preliminară a reţinut că în cauză au fost respectate exigenţele unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, soluţionat cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale ale părţilor, în cadrul căruia au fost lămurite toate aspectele reliefate atât prin plângerea petentului, cât şi prin apărările intimatului.
În acest context, s-a mai reţinut că soluţiile pronunţate atât de procuror, prin ordonanţa nr. 381/P/2014, cât şi de către procurorul general, prin ordonanţa nr. 3469/II/2/2014 sunt legale şi temeinice, fiind fundamentate atât în fapt, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, cât şi în drept, fiind respectat, astfel, principiul aflării adevărului statuat prin dispoziţiile art. 5 C. proc. pen.
Referitor la cererea formulată de petent privind sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., judecătorul de Cameră preliminară de la Curtea de Apel Bucureşti a constatat, totodată, faptul că prin plângerea formulată, petentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 147 alin. (2) C. pen. din 1969. Astfel, petentul a precizat că infracţiunile de neglijenţă în serviciu şi abuz în serviciu sunt în legătură directă cu prezenta plângere. Printr-o decizie pronunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că orice persoană, alta decât funcţionarul public, care prin nerespectarea atribuţiilor de serviciu creează o gravă vătămare intereselor legitime ale unei persoane, nu poate fi trasă la răspundere penală dacă acea persoană nu îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu în baza unui contract individual de muncă. Astfel, prin respectarea atribuţiilor de serviciu, intimatul a luat la cunoştinţă de falsul sub semnătură privată, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 291 C. pen. din 1969. S-a mai observat că încălcarea deontologiei profesiei de avocat (atribuţiile de serviciu), cu intenţie, se încadrează în prevederile legale ale faptei de abuz în serviciu, însă avocatul nu poate fi tras la răspundere pentru săvârşirea acestei infracţiuni, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât faptul că acesta nu este salariat în accepţiunea C. muncii. În speţă, activitatea în sensul de persoană juridică este cabinetul de avocat al intimatului. Prin urmare, s-a apreciat că art. 147 alin. (2) C. pen. din 1969 este neconstituţional prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Aşadar, s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 147 alin. (2) C. pen. din 1969, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 6003/2007, dar şi a modului de interpretare a sintagmei „ persoană juridică” conţinută tot în prevederile aceluiaşi text de lege.
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Raportând şi coroborând ansamblul dispoziţiilor legale susmenţionate la situaţia de fapt din cauză, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că, prin cererea formulată, petentul pretinde că art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. ar fi contrar art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie care consacră principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prin raportare la infracţiunile de neglijenţă în serviciu şi abuz în serviciu, precum şi ţinând seama de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat-o noţiunii de funcţionar public prin decizia nr. 6003/2007.
Astfel, în realitate, petentul a solicitat că instanţa de control constituţional să procedeze la interpretarea art. 147 din Legea nr. 151/968 privind C. pen., însă nu relativ la vreun text din Constituţie - în raport de care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului de constituţionalitate, să statueze în sensul că textul de lege invocat ar fi sau nu neconstituţional - care să aibă legătură cu noţiunea de funcţionar public, ci prin raportare la înţelesul pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a dat acestei noţiuni, context în care referirea făcută de către petent la art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie este absolut generală şi, prin urmare, fără legătură directă cu conţinutul textului art. 147 alin. (2) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., text pretins de către petent a fi neconstituţional.
De altfel, petentul a solicitat ca instanţa de contencios constituţional să modifice conţinutul art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. în sensul de a se include şi avocatul în sfera noţiunii de funcţionar public, pentru ca, astfel, avocatul să poată fi subiect activ al infracţiunilor de serviciu.
Or, având în vedere împrejurarea potrivit căreia atribuţiile Curţii Constituţionale sunt prevăzute în mod strict şi limitativ prin Constituţie şi legea sa de organizare, judecătorul de Cameră pretiminară a apreciat că solicitarea formulată de către petent în sensul anterior menţionat excede atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.
Totodată, din moment ce infracţiunile ce fac obiectul ordonanţelor contestate - fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals în declaraţii - nu au, nici din punctul de vedere al subiectului activ al infracţiunii, nici din punctul de vedere al cerinţelor esenţiale ataşate elementului material al laturii obiective a infracţiunii, legătură cu vreo calitate a subiectului activ, respectiv cea de funcţionar sau funcţionar public, este evident că pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege invocat de către petent nu are legătură cu soluţionarea prezentei cauze. Prin urmare, judecătorul de Cameră preliminară a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Aşadar, din această dublă perspectivă, judecătorul de Cameră preliminară a apreciat că cererea formulată de către petent privind sesizarea Curţii Constituţionale este inadmisibilă.
Împotriva încheierii nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs petentul S.F.C., care a fost recalificat de Înalta Curte ca apel conform celor precizate în practicaua prezentei decizii.
Din motivele apelului depuse la data de 25 februarie 2015, rezultă că apelantul înţelege să critice hotărârea atacată numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a prevederilor art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. care este în contradicţie (în opinia apelantului) cu art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate în apel, Înalta Curte constată că apelul nu. este fondat pentru următoarele considerente.
Obiectul principal al cauzei prezente l-a constituit plângerea formulată de petentul S.F.C. împotriva ordonanţei din 15 septembrie 2014 dată în Dosarul nr. 381/P/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de urmărire penală şi criminalistică şi a ordonanţei procurorului ierarhic superior care vizau efectuarea de cercetări penale faţă de avocat P.V.P., reprezentant al SC N.K. România SRL (societate la care petentul S.F.C. avea calitatea de angajat, dar ulterior a fost concediat) sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 din noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. şi fals în declaraţii prevăzută de art. 326 din noul C. pen. cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., înşelăciune, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu şi fals sub semnătură privată.
Prin plângerea formulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, petentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a disp. art. 147 alin. (2) din vechiul C. pen. susţinând că infracţiunile de neglijenţă în serviciu şi abuz în serviciu sunt în legătură directă cu plângerea sa. A mai solicitat petentul ca instanţa învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv Curtea Constituţională să modifice art. 147 din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. în sensul de a se include şi avocatul în sfera noţiunii de funcţionar public pentru ca acesta să poată fi subiect activ al infracţiunilor de serviciu.
Or, Înalta Curte constată, pe de o parte, că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra neconstituţionalităţii acelor cu privire la care a fost sesizată fără putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Însă petentul prin solicitarea sa tocmai acest lucru a solicitat, respectiv modificarea disp. art. 147 din Legea nr. 15/1968, împrejurare nepermisă a se efectua de Curtea Constituţională în soluţionarea unei cereri privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare.
Pe de altă parte, solicitarea petentului de a se include şi avocatul în sfera noţiunii de funcţionar public pentru a fi subiect activ al infracţiunilor de serviciu nu are legătură cu obiectul cauzei aşa cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios a hotărât Curtea de Apel Bucureşti că petentul prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale încalcă dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi că cererea de sesizare a cărei neconstituţionalitate se cere nu are legătură cu obiectul principal al cauzei, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanţa constituţională să se poată pronunţa în sensul de a modifica sau completa prevederile supuse controlului constituţional invocAT de petent.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de petentul S.F.C. împotriva încheierii nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESŢE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de petentul S.F.C. împotriva încheierii nr. F/CP din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă petentul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1254/2015. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 144/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
