ICCJ. Decizia nr. 197/2015. SECŢIA PENALĂ

Decizii penale ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 197/A/2015

Dosar nr. 54/45/2014*

Şedinţa publică din 29 mai 2015

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 82 din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus condamnarea inculpatului V.B.E. (necunoscut cu antecedente penale, avocat în cadrul Baroului Vaslui), la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de "înşelăciune" prev. şi ped. de disp. art. 215 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. pen. din 1968, cu aplicarea disp. art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1968, cu aplic. art. 5 C. pen., împotriva părţii vătămate B.C.R. SA.

În baza disp. 12 din Legea nr. 187/2012 s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a - II -a şi lit b C. pen. din 1968, cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 861 - 863 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului V.B.E. pe durata unui termen de încercare de 4 ani, termen în cadrul căruia, potrivit prevederilor art. 863 alin. (1) C. pen. din 1968, s-a stabilit că inculpatul are obligaţia de a se supune următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vaslui;

- să anunţe Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vaslui cu privire la orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă, orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi cu privire la întoarcere;

- să comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vaslui informaţii de natură a permite să îi fie controlate mijloacele de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 864 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1968 cu referire la art. 83 C. pen. din 1968.

În temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. din 1968 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 25 alin. (3) s-au desfiinţat următoarele înscrisuri:

- declaraţia dată de inculpatul V.B.E. la data de 21 februarie 2008;

- declaraţia manuscris dată de inculpatul V.B.E. la data de 26 februarie 2008;

- contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200894062, precum şi toate înscrisurile subsecvente, respectiv: - anexa nr. 1 la contractul de credit bancar nr. 200894062 din 27 februarie 2008; - contractul de ipotecă nr. 200894062 din 29 februarie 2008; - încheierea de autentificare nr. 735 din 20 februarie 2008 a B.N.P. Asociaţi B.M.

În baza art. 25 alin. (3) şi art. 397 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii (anterior încheierii contractului de creditare nr. 200894062 din 27 februarie 2008).

În baza art. art. 397 alin. (3) C. proc. pen. s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B.C.R. SA şi a fost obligat inculpatul să plătească acesteia suma de 61.114,28 euro, reprezentând debit şi dobânzi potrivit contractului de creditare nr. 200894062 din 27 februarie 2008.

În baza disp. art. 19 şi 397 C. proc. pen. a fost respinsă acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal de numita N. (fostă C.) N.

A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 1500 lei cheltuieli judiciare, din care 700 lei în cursul urmăririi penale şi 800 lei în cursul judecăţii, în care s-a inclus şi suma de 200 lei reprezentând onorariu apărător oficiu.

S-a dispus ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondurile M.J.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a arătat că, sub nr. 54/45/2014* din 30 ianuarie 2014, a fost înregistrat la instanţă Dosarul nr. 20/P/2009 împreună cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi din 22 ianuarie 2014 prin care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului V.B.E. pentru comiterea infracţiunii de "înşelăciune" prev. de art. 215 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. pen. din 1968.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi materialul probatoriu administrat, Curtea a reţinut, în esenţă, că inculpatul V.B.E. este avocat în cadrul Baroului Vaslui, înscris în tabloul avocaţilor definitivi începând cu data de 01 ianuarie 2004. Comisia de Disciplină a Baroului Vaslui a emis în anul 2013 o hotărâre de excludere a acestuia din avocatură, dar inculpatul a formulat contestaţie împotriva acestei hotărâri, astfel încât instanţa de fond a constatat că inculpatul are încă această calitate, de avocat, fapt ce atrage, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. [art. 281 alin. (1) lit. b) în vechea reglementare], competenţa Curţii de Apel de a soluţiona cauza în primă instanţă.

S-a mai reţinut că, la data de 24 septembrie 2005 inculpatul s-a căsătorit cu numita C.N., iar la scurt timp după încheierea căsătoriei au demarat formalităţile pentru cumpărarea din fondul locativ al Consiliului Local Vaslui a unui apartament cu 2 camere (având o suprafaţă utilă de 50,86 mp) situat la adresa Vaslui, str. Ş.M., bl. 337, et. 3, sc. C, ap 7. În acest sens, s-a încheiat mai întâi un contract de închiriere a apartamentului sus-menţionat între inculpat şi Consiliul Local Vaslui - reprezentat prin SC G. Vaslui SA, respectiv contractul nr. 1103 din data de 06 decembrie 2005, în baza căruia inculpatul şi soţia sa au ocupat apartamentul respectiv. Ulterior, la data de 27 ianuarie 2006, inculpatul a formulat o cerere de cumpărare a locuinţei în care locuia în calitate de chiriaş, cerere care a fost admisă, astfel că la data de 06 februarie 2006 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 17176/2006, preţul apartamentului fiind de 3485,09 lei RON. Conform anexei contractului, s-a convenit ca plata preţului să se facă în rate, în decurs de 10 ani.

Ca urmare a neînţelegerilor dintre soţi, prin luna noiembrie 2006 numita C.N. a părăsit locuinţa comună, cei doi soţi separându-se în fapt. Aceasta a introdus acţiune de divorţ, iar prin Sentinţa civilă nr. 4 din 05 februarie 2007 a Judecătoriei Vaslui s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată la data de 24 septembrie 2005 între inculpatul V.B.E. şi numita C.N., prin acordul părţilor. Totodată fosta soţie a inculpatului a formulat şi acţiune de partaj. Acţiunea a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Vaslui - Dosar nr. 607/333/2007, iar ulterior s-a admis cererea de strămutare, dosarul fiind strămutat la Judecătoria Tecuci.

În timp ce pe rolul Judecătoriei Tecuci se afla în curs de judecată acţiunea de partajare a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei (Dosar nr. 1528/324/2007), inculpatul a solicitat de la B.C.R. SA acordarea unui credit de 43.500,00 euro, încheindu-se la data de 27 februarie 2008 contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200894062. Creditul a fost garantat cu apartamentul situat în Vaslui, str. Ş.M., bl. 337, et. 3, sc. C, ap. 7, asupra căruia s-a constituit în favoarea băncii o ipotecă de rangul I, autentificată prin încheierea nr. 735 din data de 29 februarie 2008 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi B.M. şi C.R.D.

În cadrul verificărilor impuse de încheierea contractului de credit sus-menţionat, inculpatul a dat în faţa funcţionarilor de la unitatea bancară două declaraţii pe proprie răspundere, respectiv:

- declaraţia din 21 februarie 2008, prin care a arătat că apartamentul cu care urma să garanteze creditul "este liber de orice sarcini sau urmăriri de orice natură, asupra lui nu există litigiu pe rol, aflându-se de la data dobândirii şi până în prezent în mod legal şi continuu" în proprietatea sa (declaraţie dată prin completarea cu datele personale a unui formular tipizat);

- declaraţia din data de 26 februarie 2008, în care a arătat că apartamentul respectiv este bun propriu, la data încheierii contractului nr. 17176/2006 cu SC G. Vaslui, el nefiind căsătorit (declaraţie olografă).

Prin Sentinţa civilă nr. 1027 pronunţată la data de 19 mai 2008 de Judecătoria Tecuci (Dosar nr. 1528/324/2007) s-a admis acţiunea de partajare a bunurilor comune dobândite de inculpat şi fosta sa soţie în timpul căsătoriei, iar apartamentul cu nr. 7 din Vaslui, str Ş.M., bl. 337, et. 3, sc. C, evaluat la suma de 160.400 lei, a fost atribuit inculpatului, care a fost obligat să-i plătească fostei soţii o sultă de 1507,84 lei, reprezentând contravaloarea cotei din suma pe care aceasta a achitat-o pentru apartament. Apelul şi recursul declarate de inculpat împotriva sentinţei instanţei de fond au fost respinse.

Numita C.N. a aflat despre faptul că inculpatul a ipotecat apartamentul în momentul în care a formulat cerere de înscriere a Sentinţei civile nr. 1027 din 19 mai 2008 în cartea funciară a imobilului, iar ulterior, când inculpatul a refuzat să-i achite de bunăvoie sulta la plata căreia a fost obligat de Judecătoria Tecuci, ea nu a putut obţine scoaterea la vânzare silită a acestui imobil, întrucât BCR avea înscrisă deja ipoteca prin care inculpatul a garantat restituirea creditului de 43.500,00 euro obţinut în anul 2007.

Prima instanţă a mai reţinut că, pentru ipotecarea imobilului, care în momentul încheierii contractului de credit şi a contractului de ipotecă avea calitatea de bun comun (hotărârea judecătorească prin care apartamentul a fost atribuit exclusiv inculpatului este pronunţată ulterior încheierii contractului de credit bancar şi de ipotecă), nu a existat şi acordul celuilalt coproprietar, respectiv al numitei C.N., inculpatul trecând sub tăcere calitatea de bun comun a imobilului, astfel încât a existat o acţiune de inducere în eroare a funcţionarilor de la unitatea bancară la încheierea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200894062.

S-a arătat de către instanţă, că pentru acordarea împrumutului este esenţial ca persoana care îl solicită să aducă o garanţie de solvabilitate, de o valoare apropiată de cea a creditului, astfel că în lipsa acestei garanţii contractul se putea încheia în alte condiţii.

Prin adresa nr. DJ 25422 R emisă la data de 10 ianuarie 2013 de către B.C.R. - Direcţia Juridică s-a comunicat că, în situaţia în care banca ar fi cunoscut împrejurarea că inculpatul V.B.E. nu era unicul proprietar al imobilului cu care s-a garantat creditul de 45.000 euro, pentru acordarea creditului era necesar fie ca celălalt coproprietar să fie de acord cu constituirea ipotecii, fie ca împrumutatul să garanteze cu un alt imobil. S-a mai menţionat, de asemenea, şi faptul că inculpatul V.B.E. a efectuat plăţi lunare pentru rambursarea creditului doar până la data de 30 aprilie 2009, în prezent fiind demarată procedura de executare silită împotriva sa în vederea recuperării acestui credit.

Faţă de aceste precizări exprese, s-a considerat că rezultă fără echivoc faptul că B.C.R. nu ar fi încheiat contractul de credit nr. 200894062 din 27 februarie 2008 în condiţiile stipulate dacă ar fi cunoscut aspectele nereale declarate de inculpat, respectiv dacă ar fi cunoscut că acesta nu este unicul proprietar al imobilului din Vaslui, str. Ş.M., bl. 337, et. 3, sc. C, ap. 7.

Instanţa de fond a constatat că inducerea în eroare a funcţionarilor bancari a avut loc prin intermediul celor două declaraţii date de inculpat la 21 şi 26 februarie 2008, în care acesta a învederat instituţiei financiare două situaţii neadevărate, în vederea obţinerii unui folos, respectiv acordarea unui împrumut, cele două declaraţii fiind obligatorii în procedura de verificare preliminară încheierii contractului de credit.

S-a apreciat că activitatea de inducere în eroare exercitată de inculpat a fost facilitată de două situaţii preexistente încheierii contractului de credit, şi anume:

- de faptul că în documentaţia întocmită de SC G. SA Vaslui doar inculpatul a fost menţionat ca titular al contractelor de închiriere, respectiv de vânzare-cumpărare a locuinţei, întrucât, conform declaraţiei numitei S.R. (angajată a SC G. SA Vaslui, care avea ca atribuţii de serviciu întocmirea contractelor), nu se efectuau verificări privind starea civilă a beneficiarilor contractelor de închiriere a locuinţei în momentul Încheierii acestora, ci se luau în considerare numai precizările beneficiarului, iar inculpatul nu a arătat că ar fi fost căsătorit. Martora a declarat şi faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare se aveau în vedere menţiunile din contractul de închiriere încheiat anterior, acesta fiind motivul pentru care În cele două contracte sus-menţionate nu s-a precizat la rubrica titularului de contract şi numele soţiei inculpatului şi nici măcar faptul că inculpatul era căsătorit. Audiată în faţa instanţei martora a menţinut aspectele reiate în cadrul declaraţiei din cursul urmăririi penale, precizând în plus că numita C.N. s-a prezentat în câteva rânduri la birou, în calitate de soţie a inculpatului şi, implicit, beneficiar al locuinţei, pentru a achita fie contravaloarea chiriei, fie ratele aferente.

- de faptul că după încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobilul nu a fost intabulat la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Vaslui, intabularea având loc în cadrul procedurii preliminare încheierii contractului de credit bancar (fiind obligatorie pentru a putea fi efectuate formele de publicitate în cazul ipotecii), iar intabularea a avut loc, evident, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 17176/2006, în care, aşa cum s-a arătat anterior, figura ca şi cumpărător, doar inculpatul V.B.E.

Instanţa a reţinut că partea civilă C.N. a formulat acţiune pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă autentificat de B.N.P. B.M. prin Încheierea nr. 735 din 29 februarie 2008, care a fost respinsă iniţial de Judecătoria Galaţi (prin Sentinţa civilă nr. 5028 din 10 mai 2010), prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, pe considerentul că numita C.N. ar fi un terţ faţă de contractul respectiv, dar în apel, Tribunalul Galaţi a reţinut că numita C.N. are un interes în cauză, dat fiind faptul că la momentul încheierii contractului de ipotecă era proprietara codevălmaşă a bunului respectiv şi a desfiinţat hotărârea instanţei de fond, cu trimitere spre rejudecare.

În prezent judecata este suspendată în această cauză, conform art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. din 1968 până la soluţionarea prezentei cauze.

Instanţa de fond a notat că, potrivit art. 103 C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecăreia se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpaţilor, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când judecătorul are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, Curtea a constatat că inculpatul, avocat, a dat două declaraţii pe propria răspundere, învederând în faţa unei instituţii financiare, situaţii neadevărate - respectiv că apartamentul nu este în litigiu şi că la data dobândirii acestuia nu era căsătorit, în vederea producerii de consecinţe juridice, consecinţe constând în acordarea unui împrumut bancar.

Pe baza acestor declaraţii, banca a acordat împrumutul, existând certitudinea (potrivit adresei înaintate de serviciul corespunzător din cadrul instituţiei bancare), că în lipsa acestor declaraţii, respectiv dacă s-ar fi cunoscut situaţia reală a imobilului, contractul nu s-ar fi încheiat.

Prin considerentele sentinţei s-a precizat că intenţia, ca element subiectiv al infracţiunii de înşelăciune, presupune atitudinea subiectivă în raport cu care se poate reproşa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine, deoarece persoana acuzată şi-a folosit capacitatea de înţelegere şi prevedere a faptelor în scopul unui rezultat fraudulos. În cazul intenţiei, atingerea rezultatului fraudulos este chiar sursa actului de conduită, criteriile de evaluare a vinovăţiei decurgând, aşadar, din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de aceasta. Motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat.

Situaţia de fapt mai sus expusă, a fost reţinută din colaborarea probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi a în cursul urmăririi penale, respectiv: - declaraţiile părţii civile C.N.; - extras din Registrul de căsătorie al Primăriei Vaslui nr. 45815 din 18 iulie 2013; - documentaţia privind încheierea între inculpatul V.B.E. şi SC G. SA Vaslui a contractului de vânzare-cumpărare nr. 17176/2006; - declaraţiile martorei S.R.; - documentaţie transmisă de Serviciul de Publicitate Imobiliară Vaslui; - documentaţia privind încheierea contractului de credit bancar nr. 200894062; - adresa nr. DJ 25422 R din 10 ianuarie 2013 a BCR; - adresa nr. DJ 51430 R din 19 iulie 2013 a BCR; - adresa nr. 52241 R din 29 iulie 2013 a BCR; - Sentinţa civilă nr. 4 din 05 februarie 2007 a Judecătoriei Vaslui; - Sentinţa civilă nr. 1027 din 19 mai 2008 a Judecătoriei Tecuci şi hotărârile pronunţate în căile de atac; - declaraţiile inculpatului V.B.E.; declaraţiile martorei S.R. şi ale martorei M.M. (audiată la propunerea numitei C.N., în dovedirea acţiunii civile formulate de către aceasta); Sentinţa penală nr. 56 din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Iaşi; Decizia nr. 560 din 15 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Încheierea penală nr. 33 din 20 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 286/45/2014 a Curţii de Apel Iaşi; adresa OCPI către (V.)C.N.

Constatând că fapta exista, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune în accepţiunea art. 15 C. pen., în temeiul art. art. 396 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea la individualizarea căreia a avut în vedere dispoziţiile din legea penală identificată ca fiind mai favorabilă.

Potrivit art. 72 C. pen. din 1968 la stabilirea şi aplicarea pedepselor s-a ţinut seama de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi de mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea consecinţelor infracţiunii, motivul săvârşirii faptei şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a inculpatului.

Instanţa de fond a apreciat că, în operaţiunea de stabilire a pedepsei pentru fapta cu privire la care s-a dispus condamnarea, se impune orientarea acesteia sub minimul special, prin reţinerea circumstanţelor atenuante în condiţiile prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. din 1968.

Curtea a reţinut că, la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 prin care a fost adoptat un nou C. pen., care reglementează şi sancţionează, într-o concepţie unitară şi într-o modalitate diferită activitatea desfăşurată de inculpat, astfel că, din această perspectivă, s-a analizat aplicarea art. 5 C. pen. privind legea penală mai favorabilă.

Instanţa a procedat la analizarea incidenţei dispoziţiilor art. 5 C. pen., privind legea penală mai favorabilă, făcând o apreciere în concordanţă cu cele statuate prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia această apreciere se va realiza în mod global pe instituţii, şi nu în mod autonom.

Analizând în concret legea penală favorabilă inculpatului, conform art. 5 C. pen., prin examinarea succesivă a următoarelor aspecte:

1. condiţiile de incriminare existente în legile succesive; se va constata că ambele legi penale reglementează şi sancţionează faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată;

2. condiţiile de tragere la răspundere penală; se va constata că sub imperiul Codului penal din 1968, încetarea procesului penal nu era posibilă, cu consecinţa înlăturării răspunderii penale a inculpatului, pentru infracţiunea pentru care acesta a fost trimis în judecată; în actuala reglementare încetarea procesului penal este posibilă, cu consecinţa înlăturării răspunderii penale a inculpatului, ca urmare a împăcării părţilor. Din perspectiva acestui criteriu dispoziţiile noului C. pen. sunt evident mai favorabile inculpatului.

3. pedepsele prevăzute de legea penală, instanţa a apreciat că dispoziţiile Codului penal din 1968 constituie legea mai favorabilă aplicată inculpatului.

Apreciind că pedeapsa va constitui un avertisment suficient pentru inculpat de a nu mai săvârşi fapte cu caracter penal în viitor şi care corespund intru totul ca natură şi cuantum scopului sancţionator şi preventiv (general şi special) al pedepsei edictat de dispoziţiile art. 52 C. pen. din 1968, instanţa evaluând, prin coroborare, toate criteriile prevăzute de art. 74 Cod pen. din 1968, respectiv "atât gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, urmarea produsă", dar şi "circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, a apreciat că scopul educativ al pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia prin privare de libertate, astfel încât a dispus suspendarea sub supraveghere a executării sancţiunii aplicate. Apreciind, de asemenea, că procesul de reeducare al inculpatului a şi început, s-a considerat că reinserţia socială a acestuia se poate realiza cu succes şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie şi privarea de libertate a inculpatului, nefiind oportună modalitatea executării pedepsei prin izolarea inculpatului, şi constatând îndeplinite condiţiile legale a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 861 şi următoarele C. pen. din 1968.

În temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la Decizia nr. 74/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. din 1968, ca pedeapsă accesorie, rezultând, raportat la natura faptei săvârşite, existenţa unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi respectiv dreptul de a ocupa o funcţie- ce presupune exerciţiul autorităţii de stat, activităţi ce presupun responsabilitate civică, încrederea publică sau exerciţiul autorităţii - motiv pentru care exerciţiul acestora a fost interzis din momentul în care prezenta hotărâre de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Instanţa nu a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prev. de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. întrucât inculpatul nu s-a folosit la comiterea infracţiunilor de vreo funcţie, profesie sau activitate şi nici dreptul de a alege întrucât faptele comise nu au conotaţie electorală, având în vedere exigentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectate în Hotărârea din 6 octombrie 2005 în cauza Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în care Curtea a apreciat ca nu se impune interzicerea ope legis a drepturilor electorale, acestea trebuind a fi dispusă în funcţie de natura faptei şi gravitatea acesteia.

Sub aspectul laturii civile, s-a arătat că, prin adresa nr. DJ 25422 R emisă la data de 10 ianuarie 2013, B.C.R. SA a comunicat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 68.055,25 euro - reprezentând debit şi dobânzi calculate în baza contractului de credit nr. 2008940628 din 29 februarie 2008, respectiv cu suma de 44.212,83 lei - reprezentând debit şi dobânzi calculate în baza contractului de credit nr. 23185 din 16 noiembrie 2007.

Instanţa de fond a reţinut că prejudiciul este consecinţa directă şi nemijlocită a infracţiunii de înşelăciune în convenţii şi s-a produs la momentul încheierii contractului de credit.

Instanţa a reţinut că infracţiunea de înşelăciune în convenţii aşa cum aceasta este reglementată în dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. din 1968, se consumă în momentul când respectiva convenţie ia naştere, în speţa de faţă acest moment fiind cel al semnării contractului de credit, când inculpatul a făcut declaraţii nereale cu privire la situaţia imobilului ce constituia garanţia (ipoteca) băncii.

Cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei, instanţa a constatat că prejudiciul cauzat părţii civile B.C.R. SA este dovedit într-un cuantum egal cu cel produs şi efectiv suferit, în sumă de 68.055,25 euro, întrucât activitatea infracţională cu privire la care a fost trimis în judecată şi condamnat inculpatul, vizează doar contractul de credit nr. 2008940628 din 29 februarie 2008.

S-a precizat că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere civilă delictuala al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi îndeplinite condiţiile instituite prin art. 998 şi 999 C. civil, referitoare la existenta unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi respectiv, existenta vinovăţiei şi a capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicita.

În aceste condiţii repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop sa înlăture integral efectele faptei ilicite.

Din conţinutul actelor dosarului s-a reţinut că valoarea prejudiciului creat şi rămas nerecuperat prin activitatea infracţionala a inculpatului este de 68.055,25 euro - reprezentând debit şi dobânzi calculate în baza contractului de credit nr. 2008940628 din 29 februarie 2008, prejudiciu la plata căruia inculpatul va fi obligat.

Instanţa a arătat că, potrivit art. 371 C. proc. pen. instanţa este obligată să se pronunţe numai în limitele investirii sale, respectiv cu privire la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, respectiv în rechizitoriu. Aşa fiind, instanţa a menţionat că, câtă vreme contractul de credit nr. 23185 din 16 noiembrie 2007 nu a făcut obiectul investirii instanţei, solidar ea părţii civile BRD privind obligarea inculpatului şi la plata sumei de 44.212,83 lei - reprezentând debit şi dobânzi calculate în baza acestui contract nu poate fi primită.

Aşa fiind, în baza art. art. 397 alin. (3) C. proc. pen. s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B.C.R. S.A, şi a fost obligat inculpatul să plătească acesteia suma de 61.114,28 euro, reprezentând debit şi dobânzi potrivit contractului de creditare nr. 200894062 din 27 februarie 2008.

De asemenea, în baza art. 25 alin. (3) cod proc. pen, instanţa a desfiinţat următoarele înscrisuri: declaraţia dată de inculpatul V.B.E. la data de 21 februarie 2008; declaraţia manuscris dată de inculpatul V.B.E. la data de 26 februarie 2008; contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 200894062, precum şi toate înscrisurile subsecvente, respectiv: - anexa nr. 1 la contractul de credit bancar nr. 7 200894062 din 27 decembrie 2008; - contractul de ipotecă nr. 200894062 din 29 februarie 2008; - încheierea de autentificare nr. 735 din 20 februarie 2008 a B.N.P. Asociaţi B.M.

S-a precizat că, deşi nu s-a constatat că aceste înscrisuri ar fi false, ele constituie mijlocul fraudulos prin care s-a realizat infracţiunea de înşelăciune în dauna părţii civile B.C.R. SA, astfel că, în aceste condiţii lipsesc cu desăvârşire elementele esenţiale, structurale ale actului juridic.

Prima instanţă a mai reţinut că plângerea penală împotriva inculpatului V.B.E. a fost formulată de fosta soţie a acestuia, C.N., care s-a constituit parte civilă în cauză încă de la data formulării plângerii (19 ianuarie 2009), solicitând daune morale în valoare de 20.000 lei. Ulterior, la data de 22 mai 2013 (cu prilejul ultimei audieri) a arătat că solicită şi daune materiale în cuantum de 78.692,5 lei, reprezentând valoarea sultei neachitată de inculpat, precum şi suma de 1.507,84 lei, reprezentând contravaloarea din suma achitată de ea din preţul apartamentului în litigiu.

Sub aspectul analizei temeiniciei acţiunii civile promovate de numita C.N. instanţa a arătat că aceasta se face prin raportare la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. (în vigoare la data comiterii faptei imputate inculpatului), rezultând că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesar să existe o faptă ilicită, fapta ilicita să fi cauzat un prejudiciu, între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, iar făptuitorului să îi fie imputabilă fapta ilicită comisa, adică acesta să se facă vinovat de săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu - elemente pe care instanţa nu le-a constatat îndeplinite cu privire la numita C.N.

S-a arătat că, faţă de condiţiile concrete şi data încheierii contractului de credit bancar, nu rezultă că în momentul în care a desfăşurat acţiunea de inducere în eroare a reprezentanţilor unităţii bancare, inculpatul a prevăzut şi urmărit să nu-i plătească fostei soţii sulta, hotărârea judecătorească prin care s-a instituit în sarcina sa această obligaţie fiind pronunţată ulterior încheierii contractului (respectiv la data de 19 mai 2008), aşa încât calitatea de parte vătămată o are unitatea bancară. Fosta soţie a inculpatului a suferit indirect un prejudiciu, neexistând o legătură de cauzalitate directă între acţiunea de inducere în eroare a funcţionarilor bancari şi neplata sultei, astfel că, a constatat instanţa, numita C.N. nu poate avea calitatea de parte vătămată faţă de faptele pentru care este cercetat inculpatul V.B.E. în prezenta cauză. Mai mult, drepturile asupra cotei din bunul imobil cu care inculpatul, în mod fraudulos, a garantat creditul contractat cu B.C.R., au fost recunoscute şi acordate numitei C.N. prin soluţionarea acţiunii de partaj, prin care s-a dispus obligarea inculpatului la plata unei sume echivalente cu cota de contribuţie dovedită de către aceasta.

S-a mai notat că, "pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., este necesară desfăşurarea unei activităţi de inducere sau de menţinere în eroare, fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat actul dăunător".

Or, în speţă, inculpatul a desfăşurat acţiunea inducere sau de menţinere în eroare strict în dauna părţii civile B.C.R. SA, care nu ar fi încheiat contractul de creditare ipotecară din litigiu dacă ar fi cunoscut că împrejurările esenţiale declarate de inculpat în privinţa imobilului ipotecat nu sunt conforme cu realitatea.

Instanţa a reţinut că fapta ilicită a inculpatului nu a produs prejudicii numitei C.N., în sensul că nu există un raport de cauzalitate între paguba reclamată de aceasta şi acţiunea inculpatului de inducere în eroare - element esenţial al infracţiunii de înşelăciune.

Aşa fiind, s-a concluzionat că, din moment ce numita N. (fostă C.) N. nu are calitatea de parte vătămată în cadrul infracţiunii de înşelăciune, nefiind indusă în eroare în scopul obţinerii unui folos material injust de către inculpat, aceasta nu poate avea nici calitatea de parte civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel partea civilă B.C.R. SA prin care a învederat că inculpatul a fost obligat prin sentinţă la plata doar a sumei de 61.114,28 euro reprezentând credit şi dobânzi, deşi acesta datorează băncii suma de 72.561,94 euro calculată la data de 15 mai 2014 plus dobânda contractuală până la data achitării integrale a creditului.

Totodată, partea civilă a criticat sentinţa apelată întrucât prima instanţă a anulat toate documentele contractuale, inclusiv contractul de credit care constituie titlu executoriu şi în baza căruia, anterior pronunţării sentinţei, unitatea bancară a început procedura de executare silită împotriva inculpatului.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept numai cu privire la persoana care a declarat apel, la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, Înalta Curte consideră că apelul declarat de partea civilă B.C.R. SA este întemeiat pentru considerentele următoare:

Cu prioritate, se constată că partea civilă B.C.R. ŞA a exercitat, în termen, calea de atac a apelului.

Potrivit art. 420 alin. (1) C. proc. pen., pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei.

În cauză, copia minutei Sentinţei nr. 82 din 18 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost comunicată părţii civile B.C.R. SA, la data de 29 decembrie 2014 (dosar prima instanţă), termenul de 10 zile calculat de zile libere conform art. 269 alin. (2) C. proc. pen. fiind împlinit la data de 9 ianuarie 2015 (vinerea). Cum partea civilă a formulat apel la data de 8 ianuarie 2015 (data poştei - dosar instanţă apel), adică în interiorul termenului de declarare a apelului, este nefondată solicitarea de a respinge apelul părţii civile B.C.R. SA, ca tardiv formulat.

Apoi, prealabil analizei motivelor de apel prezentate în scris de partea civilă B.C.R. SA, Înalta Curte constată că intimatul inculpat V.B.E. a decedat la data de 21 noiembrie 2014 (dosar instanţă apel), adică în perioada de timp dintre momentul dezbaterilor pe fondul cauzei în faţa primei instanţe (20 noiembrie 2014) şi momentul pronunţării sentinţei (18 decembrie 2014).

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit decesul inculpatului, soluţia fiind cea a încetării procesului penal conform art. 396 C. proc. pen.

Este real că, în cauză, calea de atac ordinară a apelului a fost exercitată de partea civilă B.C.R. SA numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, dar în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere penală civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Or, imposibilitatea exercitării, în continuare, a acţiunii penale din cauza decesului intimatului inculpat, împiedică soluţionarea acţiunii civile, ceea ce legiuitorul a şi prevăzut prin dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în conformitate cu care, în caz de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Ca regulă, în ipoteza apelului părţii civile care devoluează numai latura civilă a cauzei, instanţa de apel are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a examina dacă fapta imputată există, dacă aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii şi dacă a produs vreo pagubă.

Instanţa de apel trebuie să constate dacă există o infracţiune care a produs prejudiciul pentru că numai astfel este îndrituită să soluţioneze acţiunea civilă, însă această verificare este exclusă în situaţia în care nu se mai exercită acţiunea penală din cauza decesului inculpatului, în cadrul procesului penal acţiunea civilă fiind alăturată acţiunii penale.

Înalta Curte mai constată că, prin lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate de B.C.R. SA în procesul penal, nu se încalcă principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac deoarece această parte îşi poate promova interesele pe calea unei acţiuni în faţa instanţei civile.

În contextul celor expuse, instanţa de apel nu poate decât să pronunţe o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond, în limitele efectului devolutiv al apelului care a fost promovat de partea civilă B.C.R. SA.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de partea civilă B.C.R. SA împotriva Sentinţei penale nr. 82 din data de 18 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 54/54/2014* de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va desfiinţa hotărârea atacată, cu excepţie soluţiei de respingere a acţiunii civile formulate în cadrul procesului penal de numita N. (fostă C.) N. şi, rejudecând, în temeiul art. 396 rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului V.B.E. pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. pen. anterior, ca urmare a intervenirii decesului acestuia.

În temeiul art. 397 C. proc. pen. coroborat cu art. 25 alin. (5) C. proc. pen. va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.C.R. SA.

În baza art. 275 C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu pentru inculpatul V.B.E., la judecarea în primă instanţă şi în apel, în cuantum de câte 200 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul declarat de partea civilă B.C.R. SA. împotriva Sentinţei penale nr. 82 din data de 18 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 54/45/2014* de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează hotărârea atacată, cu excepţia soluţiei de respingere a acţiunii civile formulate în cadrul procesului penal de numita N. (fostă C.) N. şi, rejudecând:

În temeiul art. 396 rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului V.B.E. pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. pen. anterior, ca urmare a intervenirii decesului acestuia.

În temeiul art. 397 C. proc. pen. coroborat cu art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.C.R. SA

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariile avocaţilor desemnaţi din oficiu pentru inculpatul V.B.E., la judecata în primă instanţă şi în apel, în cuantum de câte 200 lei, se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 144/2015. SECŢIA PENALĂ  ICCJ. Decizia nr. 201/2015. SECŢIA PENALĂ →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 197/2015. SECŢIA PENALĂ