ICCJ. Decizia nr. 270/2015. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 270/2015
Dosar nr. 1802/122/2014
Şedinţa publică din 25 februarie 2015
Asupra apelului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 889 din data de 10 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1802/122/2014, Tribunalul Giurgiu, secţia penală, în temeiul art. 599 rap. la art. 597 C. proc. pen., a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul N.L.E., deţinut în Penitenciarul Giurgiu, pe care, potrivit art. 275 alin. (2) din acelaşi cod, l-a obligat la plata către stat a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 100 lei, fiind avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că deţinutul N.L.E., aflat în executarea pedepsei de 25 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 35/1999 a Tribunalului Călăraşi, a solicitat, pe calea contestaţiei la executare, întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., reducerea cu o treime a duratei pedepsei respective, ca urmare a intrării în vigoare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a Legii nr. 202/2010, prin care au fost introduse, în vechiul C. proc. pen., dispoziţiile art. 3201, cu motivarea că, în cursul judecăţii, a recunoscut faptele, astfel că poate beneficia retroactiv de acele dispoziţii.
Tribunalul a constatat că motivul invocat nu se circumscrie vreunui caz de contestaţie la executare, întrucât hotărârea de condamnare a contestatorului a rămas definitivă la data de 21 martie 2000, iar Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare ulterior, respectiv la data de 26 noiembrie 2010, fiind de aplicabilitate imediată, în condiţiile în care scopul său a fost acela al accelerării judecării cauzelor înregistrate pe rolul instanţelor la acel moment, dispoziţiile sale nefiind aplicabile în cauzele deja definitiv judecate.
Împotriva sentinţei penale anterior menţionate (al cărei dispozitiv a fost comunicat la data de 24 septembrie 2014), a formulat contestaţie în termenul legal (la aceeaşi dată) condamnatul N.L.E. (printr-o cerere formulată personal, nemotivată, depusă la administraţia locului de detenţie şi transmisă apoi primei instanţe).
Contestaţia condamnatului a fost înaintată de Tribunal şi înregistrată pe rolul acestei Curţi la data de 02 decembrie 2014.
În dezbaterile de la termenul de astăzi, condamnatul contestator, care a beneficiat de asistenţa juridică a unui avocat desemnat din oficiu, a reiterat cererea de reducere cu o treime a duratei pedepsei principale definitiv aplicate, prin acordarea beneficiului prevăzut de art. 3201 alin. (7) din vechiul C. proc. pen. şi, suplimentar, a solicitat, personal, reîncadrarea juridică a faptei de omor în dispoziţiile art. 188 din noul C. pen.
De asemenea, condamnatul contestator, personal, a depus la dosar un memoriu, prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, pe motiv că acestea exclud în mod nepermis aplicarea prevederilor art. 15 din vechiul C. pen., fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16 şi art. 124 alin. (2) din Constituţia României şi cele ale art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele anterior menţionate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, Curtea constată că, în speţă, contestaţia cu judecarea căreia a fost sesizată este nefondată, iar excepţia de neconstituţionalitate invocată de condamnatul contestator este inadmisibilă, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Prin sentinţa penală nr. 35/1999 a Tribunalului Călăraşi, rămasă definitivă la data de 25 februarie 2000, prin Decizia nr. 735/2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost aplicată condamnatului contestator pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b din vechiul C. pen., pentru săvârşirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracţiunilor concurente de omor calificat (prevăzut de art. 174 rap. la art. 175 lit. a), i) din vechiul C. pen.), viol (prevăzut de art. 197 alin. (1) din vechiul C. pen.) şi violare de domiciliu (prevăzută de art. 192 alin. (2) din vechiul C. pen.), fiecare cu aplic, art. 37 alin. (1) lit. b) din vechiul C. pen. şi toate cu aplic, art. 33 lit. a) din vechiul C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 297/2014 a Tribunalului Giurgiu, rămasă definitivă la data de 17 septembrie 2014, prin Decizia penală nr. 713/C/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013 rap. la art. 595 C. proc. pen., contestaţia la executare formulată de condamnat şi, fiind aplicată legea penală mai favorabilă acestuia, potrivit art. 6 alin. (1) din actualul C. pen., a fost redusă numai pedeapsa principală de 7 ani închisoare, stabilită, prin hotărârea definitivă de condamnare, pentru infracţiunea de violare de domiciliu, la 2 ani închisoare (maximul special prevăzut de art. 224 alin. (1) din actualul C. pen.), în timp ce, pentru pedepsele principale de 25 ani închisoare şi 10 ani închisoare, stabilite, prin aceeaşi hotărâre, pentru infracţiunile de omor calificat şi, respectiv, viol, s-a constatat că nu este posibilă reducerea, întrucât durata lor nu depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă (în art. 189 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, în art. 218 alin. (1) lit. a) din actualul C. pen.). în urma contopirii acestor ultime două pedepse principale cu pedeapsa principală redusă, de 2 ani închisoare, s-a dispus, în temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin.,1 lit. b) din vechiul C. pen., executarea de către condamnatul contestator a pedepsei principale rezultante de 25 ani închisoare, din care a fost dedusă perioada de detenţie, începând cu data de 21 decembrie 1998 până la zi. în privinţa pedepsei complementare, s-a dispus potrivit art. 6 alin. (6) din actualul C. pen., reducerea duratei acesteia la 5 ani şi executarea sa în conţinutul prevăzut de legea nouă, prin interzicerea, cu acest titlu, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) din actualul C. pen.
Prin noua contestaţie la executare, care face obiectul judecăţii în prezenta cauză, înregistrată la data de 12 iunie 2014, condamnatul contestator a solicitat să beneficieze de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) din vechiul C. proc. pen., introduse prin Legea nr. 202/2010 (intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010), apreciind că, în raport cu acele dispoziţii, pedeapsa principală rezultantă pe care o execută în prezent ar trebui redusă cu o treime.
Cererea condamnatului contestator a fost, în mod corect, respinsă de prima instanţă, întrucât dispoziţiile respective, aplicabile numai în cursul judecăţii, nu sunt incidente în ceea ce îl priveşte, reglementarea lor fiind ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În acest sens, Curtea a menţionat că, prin Decizia nr. 1470/2011 (definitivă şi general obligatorie), Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 3201 alin. (7) din vechiul C. proc. pen., în lipsa unei reglementări exprese, nu sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, conform art. 14 sau art. 15 din vechiul C. pen., pedepselor stabilite prin hotărâri definitive, întrucât aceste dispoziţii presupun, chiar prin denumirea textului lor marginal, o judecată pe fondul cauzei, care se realizează până la pronunţarea unei asemenea hotărâri.
Cererea condamnatului contestator, de reîncadrare juridică a faptei de omor în infracţiunea prevăzută de art. 188 din noul C. pen., cu consecinţa reducerii pedepsei principale stabilite pentru aceasta şi, implicit, a pedepsei principale rezultante supuse executării, s-a apreciat că este inadmisibilă, întrucât, astfel cum deja s-a evidenţiat, printr-o hotărâre definitivă, s-a stabilit deja că fapta respectivă este incriminată în prezent de art. 189 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, care prevede un maxim special de 25 ani închisoare, ce nu este depăşit de durata pedepsei principale stabilite, pentru acea faptă, prin hotărârea definitivă de condamnare.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 (potrivit cărora pedepsele principale aplicate prin hotărâri rămase definitive sub imperiul vechiului C. pen. nu pot fi reduse dacă durata lor nu depăşeşte maximul special prevăzut în legea nouă), la care se referă excepţia de neconstituponalitate invocată de condamnatul contestator, Curtea a constatat că nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, hotărârea asupra fondului contestaţiei la executare ce face obiectul judecăţii neîntemeindu-se şi nefiind influenţată în vreun fel de acestea. Mai mult, acele dispoziţii au fost valorificate, alături de cele ale art. 6 alin. (1) C. pen., în cauza în care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă cu privire la precedenta contestaţie la executare promovată de condamnatul contestator, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, asupra aplicării legii penale mai favorabile acestuia, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., în faza de executare a pedepsei principale rezultante.
În consecinţă, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile imperative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (republicată), Curtea a constatat că, potrivit art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, excepţia respectivă este inadmisibilă, fiind împiedicată astfel sesizarea Curţii Constituţionale.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, invocată de contestatorul condamnat N.L.E., iar, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de acesta împotriva sentinţei penale pronunţate de prima instanţă.
Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat, aflat în culpă procesuală, a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul avocatului din oficiu, desemnat să asigure asistenţa juridică obligatorie a acestuia (aflat în stare de detenţie), fiind acoperit din sumele avansate din fondul Ministerului Justiţiei, conform art. 272 alin. (1), (2) din acelaşi cod.
Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituponalitate conţinută în dispozitivul deciziei penale nr. 14/C din data de 12 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia l penală, în termen legal, a formulat contestaţie inculpatul N.L.E.,cale de atac ce a fost recalificată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cea a recursului.
Cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, se constată că dispoziţiile legale a căror constituţionalitate este criticată de către recurentul inculpat - respectiv prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 - nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, raportat la stadiul procesual în care se
În consecinţă, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,se va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat N.L.E. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012.
Potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 vizează un text de lege care este în vigoare şi nu s-a constatat anterior printr-o decizie a Curţii Constituţionale că este neconstituţional.
Referitor la condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Aceasta presupune, pe de o parte, existenta unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.
În speţă, inculpatul N.L.E. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 susţinând că dispoziţiile legale menţionate, contravin prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 şi art. 124 alin. (2) din Constituţia României şi cele ale art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că acestea exclud în mod nepermis aplicarea prevederilor art. 15 din vechiul C. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, apreciază că dispoziţiile legale a căror constituţionalitate este criticată nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, raportat la obiectul cauzei, hotărârea asupra fondului contestaţiei la executare ce a format obiectul judecăţii neîntemeindu-se şi nefiind influenţată în vreun fel de acestea. Mai mult, acele dispoziţii au fost valorificate, alături de cele ale art. 6 alin. (1) C. pen., în cauza în care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă cu privire la precedenta contestaţie la executare promovată de condamnatul contestator, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, asupra aplicării legii penale mai favorabile acestuia, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., în faza de executare a pedepsei principale rezultante.
Aşadar, condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate privind legătura cu soluţionarea cauzei nu este îndeplinită.
Faţă de aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul N.L.E. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, conţinută în dispozitivul Deciziei penale nr. 14/C din data de 12 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia l penală.
Va obliga contestatorul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul N.L.E. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, conţinută în dispozitivul Deciziei penale nr. 14/C din data de 12 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia l penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 27/2015. Penal. Iniţiere, constituire de grup... | ICCJ. Decizia nr. 307/2015. Penal → |
|---|
