ICCJ. Decizia nr. 348/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 348/A//2015
Dosar nr. 5268/2/2015
Şedinţa publică din 08 octombrie 2015
Asupra apelului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1058/A din data de 02 septembrie 2015, Dosar nr. 5268/2/2015 (3098/2015), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a respins ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen.
Pentru a hotărî în acest sens a reţinut, sub aspectul excepţiei de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen. următoarele:
S-a menţionat că, s-a solicitat de contestatoare sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen., ce reglementează separarea funcţiilor judiciare, în măsura în care se interpretează că instanţa de judecată de primă instanţă sau de apel care exercită funcţia de judecată nu ar putea să constate nulitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale. De asemenea, s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale şi cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 353 alin. (10) C. proc. pen., potrivit căruia completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă, cu respectarea principiului continuităţii completului, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei: preschimbarea termenului se dispune prin rezoluţia judecătorului în camera de consiliu şi fără citarea părţilor; părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat.
S-a precizat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
S-a menţionat că excepţiile de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 3 şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen., ce fac obiectul cererilor de sesizare a Curţii Constituţionalitate, nu au nicio legătură cu soluţionarea prezentei cauze, ce se referă la analiza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulate de R.M.; de altfel, în concluziile orale, chiar contestatoarea, prin apărător, a arătat că excepţiile invocate nu vizează etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, ci mai degrabă fondul acestei contestaţii.
Ţinând seama şi de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea a constatat că nu sunt admisibile cererile de sesizare a Curţii Constituţionale.
În termen legal, contestatoarea R.M. a declarat apel împotriva deciziei menţionate, privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen., solicitând admiterea acesteia şi sesizarea Curţii Constituţionale.
În motivarea apelului, contestatoarea R.M. a menţionat că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen. fixate de art. 146 lit. d) din Constituţie şi de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
A reliefat că prima instanţă şi-a motivat decizia de respingerea a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin faptul că aceasta a fost ridicată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, dar că ea poartă asupra unor dispoziţii legislative de care ar fi depins doar judecarea pe fond a contestaţiei în anulare, în timp ce această cale extraordinară de atac a fost respinsă ca inadmisibilă, deci fără a se intra în cercetarea fondului. în acest fel, textele legale criticate pentru neconstituţionalitate nu ar avea legătură cu soluţionarea cauzei, şi anume cu admisibilitatea contestaţiei în anulare.
A afirmat că textele legale criticate îndeplinesc condiţia de admisibilitate a legăturii cu cauza, ca urmare decizia apelată este nelegală.
Astfel, în primul rând, s-a menţionat că ceea ce art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 instituie drept condiţie de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate este ca dispoziţia legală criticată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Textul are o redactare generică şi nu distinge între soluţionarea pe fond sau ca inadmisibilă a cauzei. Or, prin chiar decizia apelată, prima instanţă recunoaşte că textele legale criticate au legătură cu soluţionarea cauzei, însă doar pe fondul acesteia, iar nu din punct de vedere al admisibilităţii.
În al doilea rând dacă în condiţiile în care instanţa a apreciat că, deşi au legătură cu cauza, numai cu privire la soluţionarea fondului acesteia, iar nu cu admisibilitatea căii de atac a contestaţiei în anulare,nu ar fi trebuit să se pronunţe pe admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate.
În al treilea rând, împotriva hotărârii prin care contestaţia în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă şi în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, partea a declarat apel, care este formulat distinct de respectivul apel. Astfel, în ipoteza în care se admite apelul şi se constată că este admisibilă contestaţia în anulare, trecându-se la judecarea fondului, partea este prejudiciată, deoarece excepţia de neconstituţionalitate invocată, deşi are legătură cu soluţionarea fondului, a fost deja respinsă, ceea ce îi încalcă dreptul de a obţine verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor legislative aplicabile cauzei.
În al patrulea rând, existând stabilită chiar de instanţa care a pronunţat decizia apelată o legătură cu soluţionarea cauzei a dispoziţiilor legale criticate, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate are un interes clar, actual şi justificat de a obţine controlul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate. Astfel, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, chiar în condiţiile în care contestaţia în anulare este inadmisibilă, partea poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii speciale întemeiate pe o decizie de neconstituţionalitate (art. 453 lit. f) C. proc. pen. ă), nu împotriva deciziei de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare, ci împotriva hotărârii judecătoreşti atacate cu contestaţia în anulare, întrucât de soluţionarea pe fond a acelei hotărâri judecătoreşti a depins de textele legale ulterior declarate neconstituţionale.
Apelul declarat de contestatoarea R.M. nu este fondat.
Deliberând asupra apelului declarat de contestatoare împotriva dispoziţiei din decizia penală nr. 1058/A din data de 02 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
În cauza de faţă, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de contestatoare în contestaţia în anulare formulată de aceasta împotriva deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 3302/2/2015 prin care s-a admis contestaţia în anulare formulată de DNA.
Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.
Totodată, instanţa în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia ci, exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
Excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Cerinţa relevantei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.
Înalta Curte constată că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen. nu are legătură cu faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.
De asemenea, Înalta Curte reţine că, contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen., în calea de atac inadmisibilă a contestaţiei în anulare. Practic, aceasta a promovat o cale de atac inadmisibilă pentru a invoca o excepţie de neconstituţionalitate.
De altfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare împotriva deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. Astfel, contestatoarea a atacat cu contestaţie în anulare şi a solicitat anularea unei hotărâri pronunţate, tot în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, hotărâre care nu este susceptibilă de a face obiectul vreunei căi ordinare sau extraordinare de atac, fiind o hotărâre intermediară pronunţată în procedura prevăzută de art. 426 şi urm. C. proc. pen.
Cu privire la solicitarea de a fi sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte constată că ordinea de soluţionare a excepţiilor impune analizarea excepţiei de inadmisibilitate a căii de atac şi doar în situaţia respingerii unei astfel de excepţii poate fi analizată o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.
Această ordine de soluţionare este impusă de necesitatea existenţei unui cadru procesual în care să poată fi analizată o cerere ulterioară. În cauză, contestaţia în anulare fiind respinsă ca inadmisibilă, conduce la inexistenţa cadrului procesual care să îi confere posibilitatea contestatoarei de a invoca excepţia de neconstituţionalitate.
Or, din moment ce contestatoarea a promovat o cale de atac inadmisibilă, rezultă că avea reprezentarea faptului că excepţia de neconstituţionalitatea invocată nu întruneşte exigenţele de legalitate, fiind accesorie formulării unei căi de atac neprevăzute de lege.
Astfel, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen., aceasta vizând judecarea pe fond a contestaţiei în anulare şi neavând legătură cu soluţionarea prezentei cauze care se referă la analiza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.
În acest context, Înalta Curte constată că în cauză nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, prin urmare apelul declarat de contestatoarea R.M. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea R.M. împotriva deciziei penale nr. 1058/A din 02 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen.
Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică, azi 08 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 344/2015. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 351/2015. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
