ICCJ. Decizia nr. 343/2015. SECŢIA PENALĂ

Decizii penale ICCJ 2015


ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 343/A/2015

Dosar nr. 694/59/2015

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2015

Deliberând asupra cauzei de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 88/PI din data de 8 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) raportat la art. 396 alin. (4) C. proc. pen. a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul C.D.

În baza art. 337 alin. (1) C. pen. s-a stabilit pedeapsa principală de 1 an închisoare faţă de inculpatul C.D., pentru săvârşirea infracţiunii de „refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice", prevăzută de art. 337 C. pen.

În baza art. 83 şi 84 C. pen. a fost amânată aplicarea pedepsei principale şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani care se va calcula de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 85 alin. (1) şi art. 86 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie i s-a impus să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe Serviciului de probatiune de pe lângă Tribunalul Timiş, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş schimbarea locului de muncă;

e) să comunice Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen. i s-a impus inculpatului obligaţia ca pe durata termenului de supraveghere să nu conducă nicio categorie de autovehicule.

În baza art. 83 alin. (4) C. pen. raportat la art. 404 alin. (3) C. proc. pen. a fost atrasă atenţia inculpatului asupra conduitei sale viitoare şi asupra dispoziţiilor art. 88 C. pen. referitoare la revocarea amânării.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 300 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate în faza de urmărire penală şi la judecata în primă instanţă.

Onorariul avocatului desemnat din oficiu în suma de 100 RON s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că la data de 18 mai 2015, sub nr. de dosar 694/59/2015, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul C.D. în dosarul de urmărire penală nr. 558/P/2015.

În acord se menţionează că, la data de 21 aprilie 2015, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul C.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de refuz de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., constând în aceea că, în data de 21 noiembrie 2014, acesta a condus autoturismul marca A. pe str. Daliei din Timişoara, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

La solicitarea organelor de poliţie adresată conducătorului auto de a fi testat cu aparatul alcooltest, acesta a refuzat testarea, precum şi prelevarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

Prin ordonanţa nr. 558/P/2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 21 aprilie 2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen.

Din materialul probator administrat în cauză a rezultat faptul că, în data de 21 noiembrie 2014 acesta a condus autoturismul marca A. pe str. Daliei din Timişoara, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice; la solicitarea organelor de poliţie adresată conducătorului auto de a fi testat cu aparatul alcooltest, acesta a refuzat testarea precum şi prelevarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

Din probele şi mijloacele de probă administrate în cauză rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptelor pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului.

Analizând condiţiile prevăzute de art. 480 - 482 C. proc. pen., necesar a fi întrunite pentru admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa a apreciat că în speţă sunt îndeplinite toate cerinţele legale.

Din analiza dosarului de urmărire penală (cu referire la probele relevante: procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante; declaraţiile martorilor l.D. şi B.I.C.; declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei) a rezultat că în data de 21 noiembrie 2014, ora 0430, inculpatul C.D. a condus autoturismul marca A. pe strada Daliei din Timişoara unde a fost oprit de către un echipaj de poliţie din cadrul secţiei 2 Timişoara în faţa unui echipaj de poliţie din cadrul Poliţiei Municipiului Timişoara, Biroul Rutier, care i-a solicitat în mod expres să se supună prelevării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, inculpatul a refuzat prelevarea.

S-a arătat că infracţiunea săvârşită de inculpat este prevăzută de art. 337 alin. (1) C. pen. şi este pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani, nefiind depăşită limita de 7 ani prevăzută de art. 480 alin. (1) C. proc. pen.

S-a menţionat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei îndeplineşte toate cerinţele de formă şi de conţinut prevăzute de art. 481 şi 482 C. proc. pen., este avizat de procurorul ierarhic superior şi este însoţit de dosarul de urmărire penală.

În ce priveşte individualizarea sancţiunii, instanţa de fond a arătat că inculpatul, spre deosebire de înţelegerea negociată cu procurorul, a solicitat instanţei fie să adopte o sancţiune mai blândă (renunţarea la aplicarea pedepsei), fie să înlăture cele două obligaţii suplimentare menţionate în acord în legătură cu instituţia amânării aplicării pedepsei (prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv interdicţia de a conduce autovehicule).

Referitor la solicitarea de renunţare la aplicarea pedepsei, instanţa a apreciat că împrejurările concrete ale comiterii faptei denotă că infracţiunea săvârşită de inculpat nu poate fi considerată ca având o gravitate redusă.

Astfel, instanţa a arătat că din constatările personale ale celor doi agenţi de poliţie (martorii l.D. şi B.I.C.) coroborate cu declaraţia martorului ocular C.C.M.) rezultă că manifestările inculpatului (mai ales coordonarea fizică şi atenţia) erau puternic influenţate de consumul de alcool.

Martorul ocular a precizat că inculpatul emana miros de alcool, se clătina puternic şi nu putea să stea drept în picioare. Mai mult, martorul l.D. (agent de poliţie) a menţionat că inculpatul nu a fost capabil să coboare din autoturism, fiind ajutat în acest sens de către martor. De asemenea, dată fiind starea în care se afla inculpatul, agentul de poliţie l.D. a fost cel care a mutat autoturismul inculpatului, pe care acesta îl lăsase la intrarea într-o parcare (blocând astfel intrarea în spaţiul respectiv).

Prin urmare, instanţa a arătat că există mijloace de probă care demonstrează că inculpatul se afla într-o stare fizică şi psihică de natură să contribuie decisiv la producerea unui accident de circulaţie. .

Comportamentul recalcitrant al inculpatului în momentul respectiv - faptul că a refuzat în mod repetat să se supună dispoziţiilor organelor de poliţie care constataseră fapta; împrejurarea că a fost necesară imobilizarea acestuia pentru a putea fi asigurată prezenţa sa la întocmirea actelor procedurale necesare constatării faptei - constituie, la rândul său, un element suplimentar în evaluarea gravităţii infracţiunii.

Nu trebuie omis că inculpatul avea în acel moment calitatea de avocat, în virtutea căreia avea cunoştinţă de prevederile legale referitoare la interdicţia consumului de băuturi alcoolice, la obligaţiile care incumbă conducătorului auto în momentul depistării în trafic şi la comportamentul care trebuie adoptat faţă de organul constatator.

În concluzie instanţa a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 80 alin. (1) lit. a) C. pen., astfel încât nu poate fi dispusă soluţia renunţării la aplicarea pedepsei.

În ce priveşte înlăturarea celor două obligaţii suplimentare, instanţa a apreciat că impunerea obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu îşi găseşte o justificare rezonabilă nici în raport de natura infracţiunii (la regimul circulaţiei pe drumurile publice) şi nici în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului (persoană integrată în societate, cu familie, loc de muncă, implicată în activităţi de ajutorare a membrilor comunităţii din care face parte), motiv pentru care nu va institui această obligaţie suplimentară în sarcina inculpatului.

Pe de altă parte, natura infracţiunii şi împrejurările comiterii acesteia (în special starea fizică şi psihică a inculpatului la momentul comiterii faptei) justifică în opinia instanţei impunerea obligaţiei de a nu conduce autovehicule pe durata termenului de încercare.

Instanţa a reţinut că este posibil ca această interdicţie să afecteze într-o anumită măsură activităţile cotidiene ale inculpatului, atât prin prisma profesiei cât şi în raport cu viaţa de familie, însă adoptarea acestei măsuri este urmarea comportamentului ilegal asumat de inculpat şi a riscului pe care îl prezintă acesta pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, risc evidenţiat, după cum s-a menţionat, de împrejurările comiterii faptei.

Cu privire la solicitarea Parchetului de aplicare a dispoziţiilor de interzicere a dreptului prevăzut în art. 64 lit. c) C. pen. inculpatului, Curtea a constatat că instanţa de apel în mod corect a procedat la înlăturarea art. 64 lit. c) C. pen.

Astfel, între restrângerea exerciţiului unor drepturi şi situaţia care a determinat-o, trebuie să existe o proportionalitate, care se regăseşte în individualizarea pedepselor, ţinându-se seama de pericolul social al faptei săvârşite, de purtarea infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, conform art. 72 C. pen., care se impune a fi aplicat şi pentru pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen.

Împotriva aceste sentinţe, inculpatul C.D. a declarat, în termen legal, apelul de faţă.

În motivarea scrisă a cererii sale inculpatul a solicitat, în principal, renunţarea la aplicarea pedepsei, în temeiul prevederilor art. 485 alin. (1) lit. a), coroborate cu cele ale 396 alin. (3) C. proc. pen., raportate la cele ale art. 80 C. pen., iar în subsidiar, menţinerea amânării aplicării pedepsei hotărâtă de instanţa de fond, cu înlăturarea măsurii de supraveghere de a nu conduce autovehicule pe durata termenului de supraveghere, prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen., măsură pe care a apreciat-o ca excesivă şi, deci, netemeinică.

S-a arătat că, în speţă, sunt îndeplinite cu prisosinţă prevederile art. 80 C. pen. pentru a se dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, deoarece infracţiunea este una de o gravitate redusă, a avut un caracter conjunctural, datorită unor divergenţe verbale cu organul constatator; şi nu au fost cauzate prejudicii.

Inculpatul a susţinut că sunt îndeplinite toate criteriile evocate de legiuitor în cuprinsul art. 80 alin. (1) lit. a) C. pen., în sensul că nu există urmări, fapta nu a avut niciun fel de consecinţe prejudiciabile, nu s-a produs vreun accident, nu există victime umane sau daune materiale, nu au existat mijloace utilizate sau preconstituite pentru pretinsa faptă de a refuza recoltarea probelor biologice, iar împrejurările au fost circumstanţiale, datorându-se unor divergenţe verbale cu agenţii de poliţie rutieră, divergenţe cu caracter conjuntural, care nu obiectivează nicio rezoluţie infracţională şi nici pregătiri de orice natură pentru comiterea pretinsei fapte, neexistând niciun motiv sau scop infracţional, apreciind că prima instanţă a valorificat în mod netemeinic şi nelegal depoziţiile agenţilor de poliţie.

Referitor la refuzul de recoltare a probelor biologice, inculpatul a arătat că nu i s-a solicitat decât proba cu etilotestul, fără a se i se solicita consimţământul scris pentru examinarea fizică, prevăzut de art. 190 alin. (1) C. proc. pen., şi nici deplasarea la laboratorul medico-legal, neexistând niciun refuz constatat în faţa medicului de specialitate şi nicio încheiere prevăzută de art. 190 alin. (2) C. proc. pen. a judecătorului de drepturi şi libertăţi, în urma căreia să se procedeze la examinarea fizică şi să fie stabilită existenţa consumului de alcool, aşa încât nu pot fi validate considerentele primei instanţe din această perspectivă pentru argumentarea soluţiei sale de a dispune nu renunţarea Ia aplicarea pedepsei, ci amânarea aplicării pedepsei.

Referitor la calitatea de avocat, inculpatul a arătat că prima instanţă a apreciat-o şi a valorificat-o numai în defavoarea lui, omiţând cu totul să o valorizeze în favoarea sa, cu consecinţa adoptării soluţiei, mai favorabile, de renunţare la aplicarea pedepsei, care s-ar fi justificat pe deplin în raport cu circumstanţele sale personale şi conduita anterioară comiterii pretinsei fapte, aşa cum impun în mod expres dispoziţiile art. 80 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Cu privire la conduita sa anterioară în calitate de conducător auto, a arătat că în aproape 20 de ani de când conduce autovehicule, a avut, aşa cum rezultă din cazierul rutier existent la dosarul de urmărire penală, 6 contravenţii nesemnificative, 3 pentru nepurtarea centurii de siguranţă şi 3 pentru depăşirea vitezei legale cu puţin, respectiv cu până la 30 km/h faţă de viteza maximă admisă pe sectorul de drum respectiv, că nu a fost vreodată implicat într-un accident rutier, că nu i-a fost niciodată suspendat dreptul de conducere pentru niciun fel de contravenţie şi nu a comis nicio infracţiune.

Cu privire obligaţia de a nu conduce nici un fel de autovehicule pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a arătat că nu se poate reţine că ar fi necesară impunerea acestei obligaţii, deoarece nu prezint niciun fel de pericol social pentru circulaţia pe drumurile publice şi nu a cauzat nimănui niciun prejudiciu, de nicio natură, iar avertismentul asupra conduitei sale viitoare este suficient, cu observarea caracterului circumstanţial şi singular al faptei ce se impută.

Pe de altă parte, impunerea unei asemenea obligaţii ar impieta şi asupra îndeplinirii obligaţiilor de creştere şi educare a fetiţei în vârstă 8 ani, deoarece nu mai poate merge să o ia de la şcoală şi nu mai poate să se deplaseze la activităţile ei curiculare şi extracuriculare (tenis, dans, desen etc) cu autoturismul personal.

Analizând apelul declarat de inculpatul C.D., atât potrivit susţinerilor orale, cât şi în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor din dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

La data de 21 aprilie 2015, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul C.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de refuz de a se supune prelevării de mostre biologice, infracţiune prevăzută de art. 337 C. pen., constând în aceea că, în data de 21 noiembrie 2014, acesta a condus autoturismul marca A., pe str. Daliei din Timişoara, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

Modul de procedare al primei instanţe, de a fi admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între inculpat şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, stabilindu-i o pedeapsă de 1 an închisoare, a cărei aplicare a fost amânată pe un termen de supraveghere de 2 ani, se învederează întrutotul judicios, încât cererea inculpatului de renunţare la aplicarea pedepsei se apreciază a fi nefondată.

Renunţarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a pedepsei care poate fi dispusă de instanţa de judecată atunci când constată că infracţiunea săvârşită de inculpat prezintă o gravitate redusă, avându-se în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit. Totodată, soluţia se dispune de instanţă ţinându-se seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor acesteia, precum şi de posibilităţile de îndreptare a autorului, apreciindu-se că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

Renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa la aplicarea unei pedepse persoanei găsite vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia, ţinându-se seama de infracţiunea concret săvârşită, persoana infractorului şi de alte condiţii, se consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, unei pedepse, chiar cu amânarea aplicării sau cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului.

Astfel reglementată, renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunităţii urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea nesancţionării unor fapte ca infracţiuni de gravitate redusă, pentru care acţiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală.

Se conferă aşadar, instanţei de judecată posibilitatea de a renunţa la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracţiuni, raţiunea de a-l feri pe inculpat de nocivitatea pedepsei fiind mult mai puternică şi, din acest motiv, pentru reeducarea lui se găsesc alte mijloace, neprivative de libertate.

Referitor la condiţiile pozitive, oportunitatea aplicării instituţiei renunţării trebuie apreciată global, avându-se în vedere toate criteriile:

a) Infracţiunea săvârşită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura şi întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul şi împrejurările în care a fost comisă, precum şi cu motivul şi scopul urmărit.

Gravitatea redusă a infracţiunii trebuie raportată atât la natura şi întinderea urmărilor infracţiunii, la mijloacele folosite, la modul şi împrejurările în care a fost comisă fapta cât şi la motivul şi scopul urmărit. Astfel, în raport de această condiţie, trebuie analizate atât elemente de factură obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere) cât şi elemente de factură subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Aceste elemente trebuie apreciate în concret, în totalitatea lor, de către judecător şi, dacă va considera suficientă şi oportună aplicarea doar a unui avertisment, va dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiţie priveşte fapta efectiv comisă (condiţie intrinsecă faptei) şi nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea acesteia.

Analizând condiţiile impuse de lege pentru renunţarea la aplicarea pedepsei, Înalta Curte apreciază că, chiar dacă, formal, acestea ar putea fi considerate îndeplinite în speţa de faţă, cererea inculpatului nu poate fi admisă pentru următoarele considerente:

Fapta săvârşită de inculpatul C.D. reprezintă infracţiunea prevăzută de art. 337 C. pen., fiind pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Contrar susţinerii inculpatului, potrivit cu care infracţiunea săvârşită, aceea de refuz de a se supune prelevării de mostre biologice, ar prezenta o gravitate redusă nu poate fi împărtăşită de instanţă.

Aşa cum reiese din procesul - verbal încheiat de agenţii de poliţie, inculpatul se deplasa la data de 21 noiembrie 2014, în jurul orei 430, pe sensul opus de mers punând în pericol siguranţa participanţilor la traficul rutier. Un eventual accident rutier a fost împiedicat prin acţiunea echipajului de poliţie , care a intervenit şi a preîntâmpinat producerea unui eveniment rutier.

Aşa cum reiese din declaraţia martorului l.D. „datorită stării avansate de ebrietate în care se găsea, inculpatul nu a putut coborî din autoturism, eu dându-i mâna şi ajutându-l să coboare" şi „dată fiind starea în care se afla, eu am fost cel care am eliberat intrarea în parcare, deoarece lăsase autoturismul într-o poziţie care împiedica intrarea/ieşirea din parcare".

În prezenţa martorilor asistenţi, inculpatul a refuzat categoric să-i fie prelevate mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, iar după prezentarea acestuia la sediul secţie nr. 2 de Poliţie, întrucât a refuzat să intre, „am fost nevoiţi să-l imobilizăm cu cătuşele", iar acesta, sfidând orice regulă de drept, a refuzat categoric să dea orice declaraţie.

Chiar dacă nu au fost victime sau pagube materiale, inculpatul, prin atitudinea sa, de a conduce autoturismul sub influenţa băuturilor alcoolice, a pus în pericol pe ceilalţi participanţi la trafic, iar eventualitatea producerii unor consecinţe nefaste era evidentă.

Motivul şi scopul urmărit constituie elementul subiectiv pe care instanţele judecătoreşti trebuie să îl aibă în vedere atunci când se pronunţă asupra renunţării la aplicarea pedepsei.

La interpelarea Înaltei Curţi, (încheierea de dezbateri), în sensul de a preciza unde dorea să se deplaseze la acel moment, inculpatul a menţionat că se îndrepta spre domiciliu.

Înalta Curte constată că motivul deplasării - spre locuinţă - nu era de natură a-l determina pe inculpat chiar dacă era noapte, să se urce la volan sub influenţa băuturilor alcoolice, acesta putând ajungă la domiciliu în orice alt mod.

b) Instanţa să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia.

Aceasta este o condiţie extrinsecă săvârşirii infracţiunii, care priveşte persoana făptuitorului şi conduita pe care acesta a avut-o atât anterior cât şi ulterior săvârşirii infracţiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârşirea faptei cu cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravităţii infracţiunii şi în consecinţă, îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a hotărî renunţarea la aplicarea pedepsei.

Cu toate acestea, şi în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile privitoare la faptă şi chiar unele condiţii privitoare la persoana făptuitorului (de exemplu, acesta a avut o bună conduită anterior săvârşirii faptei), instanţa poate să respingă cererea acestuia de a renunţa la aplicarea unei pedepse dacă îşi formează convingerea că inculpatul nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei pedepse (cu sau fără executare efectivă).

Înalta Curte constată că, deşi inculpatul nu are antecedente penale, la data săvârşirii faptei a avut un comportament recalcitrant, a refuzat în mod repetat să se supună dispoziţiilor organelor de poliţie care constataseră fapta, încât a fost necesară imobilizarea lui pentru a putea fi asigurată prezenţa sa la întocmirea actelor procedurale necesare constatării faptei toate acestea constituind, la rândul lor, elemente suplimentare în evaluarea gravităţii infracţiunii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că inculpatul avea calitatea de avocat şi, contrar celor susţinute - că de 15 ani profesează în materie fiscală şi comercială - trebuia să cunoască rigorile legii şi totodată obligaţiile care incumbă oricărui conducător auto în momentul deplasării pe drumurile publice, şi anume, interdicţia de a conduce sub influenţa băuturilor alcoolice, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Nefondată se apreciază a fi şi susţinerea inculpatului apelant, potrivit cu care impunerea obligaţiei prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. g) C. pen. - de a nu conduce nici o categorie de autovehicule pe durata termenului de supraveghere - ar fi excesivă şi deci netemeinică.

Sub acest aspect se constată că instanţa şi-a motivat convingător opţiunea aplicării acestei măsuri de supraveghere, sens în care s-a referit în mod adecvat în considerente la natura infracţiunii şi împrejurările comiterii acesteia şi, în special, la starea concretă fizică şi psihică a inculpatului la acel moment, concluzionând, întru totul judicios, că impunerea acestei măsuri este urmarea inevitabilă a comportamentului vădit ilegal asumat de inculpat - un profesionist al dreptului - şi a pericolului pe care îl prezintă acesta pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.

Oricum, inculpatul apelant are posibilitatea de a beneficia, în viitor, de prevederile art. 87 C. pen.

Astfel fiind şi avându-se în vedere şi faptul că, verificându-se sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, sentinţa atacată, nu se identifică existenţa altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la desfiinţarea acesteia, urmează ca apelul declarat de inculpatul C.D. împotriva sentinţei penale nr. 88/PI din data de 8 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, să fie respins ca nefondat.

În baza 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul inculpat va fi obligat la plata sumei de 330 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.D. împotriva sentinţei penale nr. 88/PI din data de 8 iunie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă apelantul-inculpat la plata sumei de 330 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 335/2015. SECŢIA PENALĂ  ICCJ. Decizia nr. 344/2015. SECŢIA PENALĂ →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 343/2015. SECŢIA PENALĂ