ICCJ. Decizia nr. 356/2015. SECŢIA PENALĂ. Vătămarea corporală din culpă (art. 184 C.p.). Apel

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 356/A/2015

Dosar nr. 2591/2/2013

Şedinţa publică din 09 octombrie 2015

Asupra apelurilor penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 649 din 6 decembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 2591/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 184 alin. (2) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul V.M.D. la pedeapsa de 4 luni închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 4 luni.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii.

A pus în vedere inculpatului disp. art. 359 C. proc. pen.

În temeiul art. 14 şi 346 C. proc. pen, art. 998-999 C. civ. a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă I.P.S. şi l-a obligat pe inculpatul V.M.D., în solidar cu F.P.V.S., la plata sumei de 9.600 euro daune materiale şi 25.000 euro daune morale către partea civilă I.P.S.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 91/P din 5 aprilie 2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului V.M.D. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. şi disjungerea cauzei în vederea efectuării de cercetări sub aspectul infracţiunii prev. de art. 213 C. pen.

S-a reţinut în cuprinsul actului de sesizare că la data de 22 mai 2009 organele de poliţie au fost sesizate cu privire la producerea unui accident rutier soldat cu vătămarea corporală a unei persoane, pe Splaiul Independenţei din Bucureşti, urmărirea penală efectuată în cauză concluzionând că accidentul s-a produs din culpa concurentă a inculpatului V.M.D., care a încălcat obligaţia prevăzută prin art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002 şi a părţii vătămate I.P.S., care a încălcat dispoziţiile art. 161 din O.U.G. nr. 195/2002. Urmarea accidentului a constat în vătămarea corporală a părţii vătămate ce a necesitat pentru vindecare 150 zile de îngrijiri medicale şi infirmitate fizică permanentă.

Curtea a fost sesizată la data de 5 aprilie 2013, având în vedere calitatea de avocat a inculpatului V.M.D., formându-se Dosarul penal nr. 2591/2/2013.

La termenul de judecată din 4 iunie 2013 a debutat cercetarea judecătorească prin citirea actului de sesizare, la acelaşi termen fiind audiată partea vătămată, constituită parte civilă, I.S.P. (filele 27-28, vol. I).

La termenul de judecată din 2 iulie 2013 a fost audiat inculpatul V.M.D. (filele 2-4, vol. II), s-a încuviinţat proba testimonială fiind audiaţi martorii D.G. (fila 36), T.D. (filele 47-48), M.M.M. (fila 53).

S-a respins proba constând în efectuarea unei expertize tehnice auto, având în vedere că în faza de urmărire penală s-a întocmit un asemenea raport, cu participarea unui expert-parte pentru inculpat, concluziile raportului fiind lămuritoare pentru stabilirea dinamicii accidentului.

Analizând probatoriul administrat în ambele faze ale procesului penal, Curtea a constatat următoarea situaţie de fapt:

La data de 22 mai 2009, înjurai orei 9:00, inculpatul V.M.D. a condus autoturismul pe Splaiul Independenţei, pe banda a doua a sensului de mers dinspre Semănătoarea (în prezent staţia de metrou P.P.) către Grozăveşti. A oprit la marcajul trecere de pietoni situată în dreptul porţii de acces către Universitatea Politehnică Bucureşti pentru a acorda prioritate pietonilor aflaţi în traversare, respectiv unui grup de studenţi şi lucrători de la R. Remarcând că autoturismul aflat în dreapta sa, pe banda întâi a sensului de mers, s-a pus în mişcare, inculpatul a pornit autoturismul având privirea îndreptată în direcţia dreapta jos. în acelaşi timp, partea vătămată I.S.P. aflat pe şaua bicicletei a traversat trecerea de pietoni, de la stânga la dreapta în raport de poziţia autoturismului condus de inculpat, a observat punerea în mişcare a autoturismul condus de inculpat şi a virat uşor stânga pentru a evita impactul. Autoturismul condus de inculpat a parcurs o distanţă de circa doi metri după punerea în mişcare, acroşând foarte uşor roata din spate a bicicletei cu partea din faţă dreapta. în urma impactului partea vătămată s-a dezechilibrat, a căzut pe partea stângă a corpului, prinzându-şi piciorul stâng sub roata bicicletei.

Urmare a leziunilor traumatice suferite partea vătămată a fost internată în spital, operată la gamba piciorului stâng, necesitând iniţial pentru vindecare 110-120 zile de îngrijiri medicale (raport de expertiză medico-legală din 2009 întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici la 25 septembrie 2009), iar în urma reexaminării medico-legale (29 iunie 2010) s-a concluzionat că au fost necesare 150 zile de îngrijiri medicale, scurtarea posttraumatică a membrului inferior stâng cu impact asupra mersului şi ortostatismului asociată reducerii mobilităţii articulare constituind infirmitate.

În cursul urmăririi penale a fost identificat un singur martor ocular la accident, în persoana lui T.D., oprit la aceeaşi trecere de pietoni, însă pe sensul opus, care a relatat că după trecerea grupurilor de pietoni autoturismul aflat în dreapta maşinii inculpatului s-a pus în mişcare, moment în care biciclistul era deja pe traversare în dreptul maşinii care l-a accidentat. Martorul a relatat faptul că „în acest moment eu mă uitam la şoferul maşinii care a accidentat biciclistul, care a pornit uşor maşina şi a lovit uşor bicicleta, astfel încât s-a dezechilibrat uşor biciclistul, răsturnându-se pe asfalt". Martorul a precizat că „după ce s-a întâmplat accidentul, am văzut că cel care a accidentat biciclistul a ridicat ochii de jos deoarece probabil citea ceva.în momentul în care şoferul maşinii a pomit, acesta nu se uita în faţă pentru a se asigura că nu mai există nimeni pe traversare şi că a ridicat ochii după ce a lovit bicicleta. Părerea mea personală este că în acel moment şoferul citea ceva care era pe picioare el plecând deoarece a sesizat maşina din dreapta dumnealui plecând".

Audiat în faţa Curţii (filele 47-48) martorul şi-a păstrat poziţia, arătând că „partea vătămată pătrunsese deja pe trecerea de pietoni, a trecut de mine şi a ajuns în faţa autoturismului condus de inculpat. In acel moment eu priveam înspre autoturismul inculpatului, chiar am vrut să claxonez, însă nu am mai apucat şi am văzut că inculpatul avea privirea aţintită în jos, ca şi cum citea ceva. Eu bănuiesc că a văzut cu coada ochiului faptul că automobilul de pe prima bandă s-a pus în mişcare şi în acel moment inculpatul a pornit de pe loc, uşor, cu viteză foarte mică şi a atins roata din spate a bicicletei părţii vătămate.afirm cu certitudine faptul că biciclistul se afla pe şaua bicicletei, pedala şi nu mergea pe lângă bicicletă.am constatat că inculpatul avea o privire speriată în momentul impactului, ca şi cum nu realiza ce s-a întâmplat. Inculpatul nu s-a asigurat la momentul plecării de pe loc, ridicându-şi privirea doar după ce autoturismul s-a pus în mişcare".

Martorul M.M.M., propus în apărare, aflat la un chioşc de cafea în apropierea trecerii de pietoni de la Politehnică, a relatat că „am văzut pe banda a doua un autoturism condus de inculpat, care a parcurs 1-2 metri maxim şi a intrat în coliziune cu un biciclist care traversa pe trecerea de pietoni, călare pe bicicletă şi care a tras de ghidon stânga, după care dreapta şi a fost atins la roata din spate a bicicletei.am observat că conducătorul autoturismului s-a uitat înspre partea dreaptă, în direcţia noastră.în momentul în care biciclistul s-a pus în mişcare trecerea de pietoni era liberă".

Ambii martori oculari la evenimentul rutier au afirmat că biciclistul se afla pe şaua bicicletei în momentul traversării trecerii de pietoni, astfel că versiunea părţii vătămate cum că a traversat pe lângă bicicletă nu poate fi primită. Mai mult, expertiza tehnică auto a concluzionat că partea vătămată, în momentele premergătoare impactului, a traversat marcajul pietonal circulând pe bicicletă, concluzie întemeiată atât pe declaraţiile persoanelor implicate în accident sau aflate la faţa locului, cât şi pe aspectele constatate cu ocazia cercetării la faţa locului referitor la urmele materiale, avariile autovehiculelor şi chiar cu leziunile prezentate de partea vătămată.

Coroborând întreg probatoriul administrat în cauză Curtea a constatat că în momentul impactului partea vătămată I.S.P. a traversat marcajul pietonal urcat pe şaua bicicletei, încălcând astfel interdicţia prevăzută de art. 161 alin. (1) lit. o) din O.U.G. nr. 195/2002, împrejurare ce atrage culpa sa concurentă la producerea accidentului.

Referitor la culpa inculpatului actul de sesizare a reţinut că acesta a încălcat obligaţia instituită de art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, conform căreia "participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care.să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor", însă această obligaţie cu caracter general trebuie să fie urmată de încălcarea unei obligaţii concrete (depăşire neregulamentară, viteză excesivă, neacordarea de prioritate etc) pentru a atrage incidenţa agravantei prev. de art. 184 alin. (4) C. pen. referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi.

Curtea a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 195/2002 conducătorul de vehicul (inculpatul V.M.D.) este obligat să acorde prioritate de trecere pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat şi semnalizat corespunzător, iar art. 72 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 enumera limitativ persoanele care sunt asililate pietonilor, printer care nu se regăseşte şi ipoteza biciclistului.

Aşadar, Curtea a constatat că inculpatul nu a încălcat niciuna dintre obligaţiile legale concrete stabilite în sarcina sa în calitate de conducător de vehicul, pentru că încălcarea obligaţiei generale prev. de art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 nu atrage automat încălcarea dispoziţiilor legislaţiei rutiere, în lipsa unei alte încălcări. Din analiza de mai sus rezultă că în sarcina inculpatului nu se poate reţine agravanta alin. (4) al art. 184 C. pen., urmând a verifica dacă acesta are vreo culpă legată de căderea părţii vătămate de pe bicicletă. După cum a constatat expertiza tehnică de specialitate întocmită în cauză conducătorul autoturismului avea posibilitatea de a observa prezenţa biciclistului pe trecerea de pietoni, concluzie întărită în mod indubitabil prin faptul că martorul T.D. a observat prezenţa acestuia şi a aşteptat ca biciclistul sa-şi termine deplasarea, pentru a pune autoturismul în mişcare. Ca atare, apărarea inculpatului în sensul că partea vătămată i-a apărut intempestiv din stânga şi nu avea posibilitatea să o vadă, fiind în ipoteza unui caz fortuir, nu a fost primită şi a fost infirmată de probele administrate în cauză.

Sub aspectul vinovăţiei inculpatului Curtea a apreciat că acesta, din neatenţie, a pornit autoturismul fără a observa că din partea stângă partea vătămată traversa şoseaua, perpendicular pe direcţia de deplasare, astfel că a atins roata din spate a bicicletei şi a provocat căderea părţii vătămate pe carosabil. In egală măsură este prezentă şi culpa părţii vătămate care era obligată să traverseze în mers marcajul pietonal, pe lângă bicicletă.

Constatând întrunită forma de vinovăţie sub forma culpei, înlăturând din încadrarea juridică agravanta prevăzută de art. 184 alin. (4) C. pen., Curtea a avut în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei criteriile cumulative enumerate de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. La aprecierea gradului de pericol social concret al faptei Curtea va ţine seama de împrejurările concrete în care s-a produs evenimentul rutier, gradul de vinovăţie al inculpatului, urmarea produsă-150 zile de îngrijiri medicale, precum şi o infirmitate fizică permanentă, dar şi conduita procesuală a inculpatului care nu şi-a asumat consecinţele faptei sale, lipsa antecedentelor penale, ţinând cont şi de culpa părţii vătămate în producerea a ccidentului.

În acest sens, s-a arătat că pentru realizarea dublului scop al pedepsei o pedeapsă cu închisoarea orientată spre limita minima a textului este îndestulătoare, iar în raport de conduita anterioară a inculpatului, de lipsa antecedentelor penale, s-a apreciat că simpla condamnare va constitui un avertisment suficient de puternic pentru ca inculpatul să-şi corijeze conduita socială pe viitor.

În mod corespunzător, au fost aplicate pedepse accesorii, a căror executare a fost suspendată.

Latura civilă: partea vătămată I.S.P. s-a constituit parte civilă în cauză (filele 21-24) cu suma de 19.200 euro daune materiale şi 100.00 euro daune morale.

În privinţa daunelor materiale - medicaţie, tratament, recuperare medicală, cazarea în Bucureşti, asigurări sociale, plata însoţitorului - Curtea a constatat că acestea au fost dovedite integral prin înscrisurile depuse (filele 64-346), astfel că au fost acordate însă în limita procentului de culpă reţinut în sarcina inculpatului - 50%.

La aprecierea cuantumul daunelor morale Curtea a ţinut seama de consecinţele faptei ilicite a inculpatului asupra sănătăţii părţii vătămate, de suferinţele fizice şi psihice inerente zilelor de spitalizare, intervenţiei chirurgicale, dar şi infirmităţii fizice permanente a părţii vătămate. In acest sens, a apreciat că o sumă de 50.000 euro este îndestulătoare pentru repararea prejudiciului moral suferit, sumă ce va fi acordată proporţional cu gradul de culpă reţinut în sarcina inculpatului - 50%. Aşadar, inculpatul a fost obligat la plata acestor sume, în solidar cu F.P.V.S., întrucât la momentul producerii accidentului autoturismul condus de inculpat nu avea încheiată o poliţă de răspundere civilă auto.

Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul V.M.D., partea civilă I.P.S. şi partea responsabilă civilmente F.P.V.S.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin motivele depuse la data de 23 septembrie 2014, a criticat sentinţa penală pentru greşita schimbare de încadrare juridică a faptei din infracţiunea prev. şi ped. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. anterior în infracţiunea prev. şi ped. de art. 184 alin. (2) C. pen. anterior, pentru omisiunea instanţei de a obliga inculpatul la plata despăgubirilor civile către Spitalul Universitar de Urgenţă şi pentru greşita obligare a inculpatului, în solidar cu F.P.V.S., la despăgubiri materiale şi morale către partea civilă I.P.S., precum şi pentru greşita obligare la plata despăgubirilor către partea civilă în euro.

Inculpatul V.M.D., prin motivele depuse la data de 30 septembrie 2014 şi 11 septembrie 2015, a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 pct. 1 lit. b) sau d) C. proc. pen., apreciind că nu se face vinovat de comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, accidentul rutier fiind produs din culpa exclusivă a părţii vătămate. În acest sens, a arătat că nu a încălcat niciuna din obligaţiile legale instituite în sarcina sa în calitate de conducător auto şi nici nu a putut prevedea prezenţa pe carosabil a părţii vătămate care a traversat strada călare pe bicicletă. In plus, inculpatul a criticat şi lipsa de motivare a sentinţei penale, judecătorul fondului nefacând, în opinia sa, o analiză a probelor administrate, încălcându-se astfel, dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 403 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Pe latură civilă, a arătat că a fost greşit soluţionată, dat fiind faptul că accidentul s-a datorat culpei exclusive a biciclistului, iar daunele materiale nu au fost dovedite integral.

Partea civilă I.P.S., prin motivele depuse la data de 05 noiembrie 2014, a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale.

Partea responsabilă civilmente F.P.V.S., prin motivele depuse la data de 23 octombrie 2014, a solicitat reducerea cuantumului daunelor la care a fost obligat prin sentinţa penală. Cu privire la daunele materiale a arătat că instanţa de fond a aplicat procentul de 50% asupra pretenţiilor formulate de partea civilă, fără să analizeze dovedirea acestora sau legătura de cauzalitate şi, pe cale de consecinţă, să reducă cuantumul prejudiciului material doar la cifrele dovedite, adică 982,51 lei şi 1.021,66 euro.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 septembrie 2014, primul termen fiind acordat la data de 07 noiembrie 2014. Cauza a fost amânată succesiv faţă de imposibilitatea de prezentare a inculpatului, faţă de cererea acestuia de angajare a unui apărător şi în vederea audierii martorului T.D., probă solicitată de reprezentantul Ministerului Public şi administrată la termenul din 11 septembrie 2015.

Analizând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul V.M.D. şi partea responsabilă civilmente F.P.V.S. sunt întemeiate şi urmează a fi admise pentru argumentele ce se vor expune în continuare.

În ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă I.P.S., acesta a fost tardiv introdus şi urmează a fi respins ca atare.

Având în vedere specificul motivelor de apel, ce presupune analiza în ansamblu a întregii cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va analiza separat motivele fiecăruia dintre apelanţi, în parte, ci va structura considerentele prezentei decizii, analizând, în primul rând, latura penală şi, ulterior, latura civilă a prezentei cauze, urmând a face precizările care sunt relevante în speţă, raportat la motivele de apel formulate de fiecare dintre apelanţi.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit, în mod corect, situaţia de fapt constând în aceea că la data de 22 mai 2009, în jurul orei 9⁰⁰, inculpatul V.M.D. a condus autoturismul pe Splaiul Independenţei, pe banda a doua a sensului de mers dinspre Semănătoarea (în prezent staţia de metrou P.P.) către Grozăveşti. A oprit la marcajul trecere de pietoni situată în dreptul.porţii de acces către Universitatea Politehnică Bucureşti pentru a acorda prioritate pietonilor aflaţi în traversare, respectiv unui grup de studenţi şi lucrători de la R. Remarcând că autoturismul aflat în dreapta sa, pe banda întâia a sensului de mers, s-a pus în mişcare, inculpatul a pornit autoturismul având privirea îndreptată în direcţia dreapta jos. In acelaşi timp, partea vătămată I.S.P. aflat pe şaua bicicletei a traversat trecerea de pietoni, de la stânga la dreapta în raport cu poziţia autoturismului condus de inculpat, a observat punerea în mişcare a autoturismul condus de inculpat şi a virat uşor stânga pentru a evita impactul. Autoturismul condus de inculpat a parcurs o distanţă de circa doi metri după punerea în mişcare, acroşând foarte uşor roata din spate a bicicletei cu partea din faţă dreapta. în urma impactului partea vătămată s-a dezechilibrat, a căzut pe partea stângă a corpului, prinzându-şi piciorul stâng sub roata bicicletei.

Urmare a leziunilor traumatice suferite, partea vătămată a fost internată în spital, operată la gamba piciorului stâng, necesitând iniţial pentru vindecare 110-120 zile de îngrijiri medicale (raport de expertiză medico-legală din 2009 întocmit de I.N.M.L. Mina Minovici la 25 septembrie 2009), iar în urma reexaminării medico-legale (29 iunie 2010) s-a concluzionat că au fost necesare 150 zile de îngrijiri medicale, scurtarea posttraumatică a membrului inferior stâng cu impact asupra mersului şi ortostatismului asociată reducerii mobilităţii articulare constituind infirmitate.

La stabilirea situaţiei de fapt, curtea a avut în vedere declaraţiile martorilor oculari T.D. (martor din acte) şi M.M.M. (martor propus în apărare),' concluziile expertizei tehnice auto, care se coroborează cu declaraţiile persoanelor implicate în accident sau aflate la faţa locului, cât şi aspectele constatate cu ocazia cercetării la faţa locului referitor la urmele materiale, avariile autovehiculelor şi leziunile prezentate de partea vătămată.

În acest context, se constată că deşi instanţa de fond nu face o analiză amplă a probatoriilor administrate în cauză, aceasta analizează în considerentele sentinţei penale chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii, aşa încât nu se poate aprecia că hotărârea nu este motivată, astfel cum a susţinut apelantul inculpat.

În conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., chiar dacă dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile, această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Totodată, urmare a caracterului devolutiv al apelului, Înalta Curte va analiza, în detaliu, aspectele de fapt şi de drept ale prezentei cauze.

Criticile apelantului inculpat nu conduc la modificarea stării de fapt reţinută în cauză, în condiţiile în care acestea au ca obiect, în principal, aprecierea greşitei interpretări a probelor administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti. Astfel, s-a susţinut de către apelantul inculpat că partea civilă I.P.S. a apărut pe neaşteptate în faţa maşinii sale „într-un mod oblic" şi că „momentul apariţiei stării de pericol nu este dat de aprecierea subiectivă şi speculativă a neatenţiei inculpatului, ci este cel în care victima călare pe bicicletă a pătruns pe carosabil pe trecerea de pietoni". S-au mai adus critici şi asupra expertizei tehnice auto în sensul că expertul „nu a clarificat modul de producere al accidentului", nu a stabilit „momentul apariţiei stării de pericol iminent creat de biciclist" şi „contribuţia semnificativă a acestuia la producerea accidentului", „faptul că inculpatul nu a avut nicio posibilitate tehnică de evitare, fiind luat prin surprindere" de apariţia părţii civile, „spaţiul necesar pentru decizie şi manevră fiind net inferior spaţiului destinat opririi".

Analizând criticile expuse anterior de apelantul inculpat, instanţa de apel constată că acestea reprezintă, în realitate, aprecieri subiective ale inculpatului făcute în scopul înlăturării răspunderii sale penale şi nu au corespondent în actele dosarului şi în probatoriul administrat în cauză.

Esenţială, în ceea ce priveşte situaţia de fapt şi modul de producere a accidentului rutier soldat cu rănirea părţii civile I.P.S., a fost declaraţia martorului ocular T.D., martor care a perceput personal incidentul din data de 22 mai 2009 şi pe care l-a relatat, inclusiv în faţa instanţei de apel, declaraţiile sale succesive fiind constante, ceea ce denotă sinceritatea martorului şi faptul că cele declarate corespund adevărului. Martorul T.D. se afla oprit la trecerea de pietoni, pe sensul opus de mers al inculpatului, şi a observat atât persoanele care au traversat şi momentul în care partea civilă s-a pus în mişcare, după trecerea grupului de pietoni, cât şi pe inculpat, care a pus uşor în mişcare autoturismul, anterior finalizării traversării de către partea civilă, fără a o observa, şi care şi-a ridicat privirea de jos după lovirea părţii civile. Martorul a precizat că partea civilă a traversat pe trecerea de pietoni pe bicicletă, şi nu pe lângă aceasta, după cum a arătat partea civilă în declaraţii. De asemenea, a mai precizat că la momentul la care inculpatul a pornit autoturismul de pe loc nu se uita în faţă pentru a se asigura că nu mai există persoane în traversare, ci a ridicat ochii după ce a lovit bicicleta pe care se afla partea civilă.

Or, se constată că aspectele relatate de martorul ocular configurează, în mod logic, momentele desfăşurării accidentului rutier soldat cu vătămarea corporală a părţii civile. Se constată, aşadar, că partea civilă s-a angajat în traversare ulterior grupului compact de pietoni, că acesta se afla călare pe bicicletă, ceea ce a determinat o viteză de deplasare mai mare decât viteza normală de deplasare a unui pieton. Totodată, inculpatul a pornit autoturismul de pe loc, deplasându-se cu viteză redusă, dar fără a se asigura daca pe trecerea de pietoni mai era sau nu vreo persoană aflată în traversare. Pornirea ulterioară pe trecerea de pietoni a părţii civile, după ce inculpatul acordase prioritate în traversare grupului de pietoni, punerea în mişcare a autoturismului de către inculpat după finalizarea traversării de către grupul respectiv - ceea ce presupunea teoretic că trecerea de pietoni era liberă pentru deplasarea autovehiculelor, dar şi lipsa de atenţie a inculpatului la momentul pornirii de pe loc combinată, în special, cu viteza de deplasare a părţii civile aflată pe bicicletă au condus la producerea accidentului rutier. Deplasarea pe bicicletă a părţii civile a condus, în mod determinat, la producerea accidentului rutier, aspect ce va fi avut în vedere la stabilirea procentului de culpă a acesteia, după cum se va arăta în continuare, dată fiind, aşa cum deja s-a arătat, viteza de deplasare. In acest context, dar şi ca urmare, probabil, a vârstei părţii civile care avea, la momentul producerii accidentului, 69 de ani, leziunile acesteia au necesitat 150 de zile de îngrijiri medicale. Inculpatul se deplasa cu o viteză foarte mică, de abia punând în mişcare de pe loc autoturismul oprit la trecerea de pietoni. Însă, leziunile suferite de partea vătămată nu s-au datorat coliziunii cu autovehiculul condus de inculpat ci au fost produse prin căderea victimei de pe bicicletă, care şi-a prins piciorul stâng sub roata bicicletei. Impactul autoturismului nu s-a produs cu corpul părţii civile, ci cu roata din spate a bicicletei, care a fost acroşată uşor cu partea din faţă dreaptă dreaptă a autovehiculului condus de inculpat, ceea ce a determinat dezechilibrarea părţii civile şi căderea acesteia pe carosabil. Modalitatea concretă în care s-a produs accidentul rutier soldat cu vătămarea corporală a părţii civile I.P.S. va fi avută în vedere la individualizarea judiciară a executării pedepsei, după cum se va arăta ulterior.

Instanţa de apel a expus, în detaliu, declaraţiile martorului T.D. întrucât acesta este persoana care a perceput, în desfăşurarea evenimentelor, şi comportamentul inculpatului, atât înainte, cât şi în timpul, respectiv ulterior, producerii accidentului rutier. Mai mult, declaraţiile martorului se coroborează şi cu declaraţiile martorului propus în apărare de către inculpat, M.M.M., prezent la faţa locului, care a perceput momentul lovirii părţii civile, dar fără a putea da detalii în amănunt despre activităţile inculpatului. Totodată, declaraţiile martorului T. se coroborează şi cu celelalte probe adminstrate în cauză.

Faţă de cele arătate, din coroborarea probelor administrate în cauză în cursul procesului penal, instanţa de apel apreciază că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă. în acest sens, s-au avut în vedere declaraţiile părţilor, ale căror relatări au fost cenzurate, de instanţa de judecată, fiind reţinute doar aspectele despre care s-a apreciat că exprimă adevărul şi nu cele cu caracter subiectiv, fiind înlăturate susţinerile părţii vătămate în sensul că a traversat carosabilul pe lângă bicicletă, dar şi susţinerile inculpatului în sensul lipsei sale de vinovăţie, susţineri ce au făcut şi obiectul motivelor sale de apel, menţionate anterior în considerentele prezentei decizii. Totodată, s-au mai avut în vedere declaraţiile martorilor audiaţi, concluziile expertizei tehnice auto, aspectele constatate cu ocazia cercetării la faţa locului şi actele medicale şi medico-legale ale părţii civile.

Faţă de cele arătate, în mod corect, instanţa de fond a reţinut culpa concurentă a ambelor părţi. Astfel, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine vinovăţia inculpatului, sub forma culpei, întrucât acesta din neatenţie, a pornit autoturismul fără a observa că din partea stângă partea vătămată traversa şoseaua, perpendicular pe direcţia de deplasare, astfel că a atins roata din spate a bicicletei şi a provocat căderea părţii vătămate pe carosabil. In egală măsură este prezentă şi culpa părţii vătămate care era obligată să traverseze în mers marcajul pietonal, pe lângă bicicletă.

În ceea ce priveşte culpa inculpatului, instanţa de apel reţine încălcarea de către acesta a obligaţiei instituite în art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, conform căreia participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care (...)să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor.

În acest sens, în dezacord cu judecătorul fondului care a arătat că obligaţia cu caracter general trebuie să fie urmată de încălcarea unei obligaţii concrete - cu caracter exmplificativ depăşire neregulamantară, viteză excesivă, neacordarea de prioritate, etc. - pentru a atrage incidenţa formei agravate a infracţiunii de vătămare corporală din culpă referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi, instanţa de apel apreciază că această cerinţă suplimentară reprezintă o adăugare la lege şi conduce la distorsionarea scopului vizat de norma incriminatoare a infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În speţă, plecarea cu autoturismul de pe loc fără o asigurare corespunzătoare este o modalitate de încălcare a obligaţiei instituite în art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Nu prezintă relevanţă împrejurarea că autoturismul era oprit pentru acordarea priorităţii de trecere pietonilor, iar biciclistul care a traversat pe bicicletă nu este asimilat noţiunii de „pieton". Comportamentul biciclistului care a încălcat prevederile art. 161 alin. (1) lit. o) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 are relevanţă doar sub aspectul propriei culpe a acestuia în producerea accidentului, fără a avea aptitudinea de a lăsa fără efecte juridice încălcarea obligaţiei generale adresate tuturor participanţilor la trafic, dar care, manifestată de o persoană care desfăşoară o activitate specifică (în speţă, conduce un autoturism), atrage reţinerea formei agravate a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, tocmai datorită consecinţelor diferite pe care menţionata încălcare le are raportat la calitatea persoanei care o nesocoteşte.

În consecinţă, în cauză nu se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, prin reţinerea variantei tip a infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi nu a formei agravate a acesteia, apelul parchetului fiind întemeiat pe acest aspect.

Având în vedere că de la data pronunţării sentinţei penale şi până la data soluţionării căii de atac, la 1 februarie 2014, au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 286/2009 privind C. pen., soluţionarea conflictului celor două legi penale în timp - C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, se impune în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie, cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.

Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de incriminare în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. anterior, pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.M.D., se constată că aceasta are corespondent în prevederile art. 196 alin. (3) C. pen. în vigoare.

Potrivit art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. anterior, infracţiunea de vătămare corporală din culpă se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Potrivit art. 196 alin. (3) din N.C.P. (corespondentul infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4)), infracţiunea infracţiunea de vătămare corporală din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Având în vedere că dispoziţiile N.C.P. prevăd ca pedeapsă alternativă şi amenda, înalta Curte apreciază, în abstracto, că noua lege este lege mai favorabilă inculpatului.

De asemenea, dată fiind modalitatea de individualizare a executării pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului V.M.D., constând în renunţarea la aplicarea pedepsei, după cum- se va arăta ulterior, şi din această perspectivă, legea nouă este, in concreto, mai favorabilă acestuia.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, astfel cum este prevăzută în art. 196 alin. (3) C. pen.

Elementul material al laturii obiective a constat în fapta inculpatului care a cauzat părţii civile leziuni traumatice care au necesitat pentru îngrijire 150 zile de îngrijiri medicale (superioare limitei de 90 de zile prevăzute de legiuitor), care constituie şi infirmitate pentru partea civilă, cu ocazia producerii unui accident rutier.

Fapta a fost comisă cu forma de vinovăţie a culpei, inculpatul neprevăzând rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă, în condiţiile în care, din neatenţie, a pornit autoturismul fără a observa că partea civilă se angajase în traversarea drumului public, pe trecerea de pietoni.

De asemenea, fapta inculpatului, precizată anterior, a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei anumite activităţi, în speţă, în calitate de conducător auto. Aşa cum s-a mai arătat anterior, inculpatul a încălcat prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Faţă de cele arătate, susţinerea apelantului inculpat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă nu este întemeiată.

Aşa cum s-a arătat anterior în considerentele prezentei decizii, instanţa de apel apreciază, raportat la modalitatea concretă de comitere a faptei astfel cum a fost deja expusă în mod detaliat, că se impune reevaluarea procentelor de culpă ale părţilor implicate în accidentul rutier produs la data de 22 mai 2009.

Astfel, comportamentul părţii civile care a traversat strada pe bicicletă şi nu pe lângă aceasta, cum era îndrituită de normele rutiere şi care s-a angajat în traversare imediat după ce un alt grup compact de pietoni traversase strada, viteza redusă cu care se deplasa inculpatul, acesta pornind de pe loc, după ce acordase prioritate de trecere altor pietoni, care a făcut ca impactul cu bicicleta pe care se afla partea civilă să fie de slabă intensitate, împrejurarea că leziunile suferite de partea civilă nu s-au datorat impactului cu autoturismul, ci au fost produse de căderea acesteia pe carosabil, urmare a dezechilibrării bicicletei sunt elemente care atenuează comportamentul infracţional al inculpatului. Aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel apreciază că deplasarea pe bicicletă a părţii civile la momentul traversării drumului public a condus, în mod determinat, la producerea accidentului rutier.

În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, Înalta Curte va. stabili procentele de culpă în producerea accidentului astfel : inculpatul V.M.D. (25%) şi partea civilă I.P.S. (75%), procente ce vor influenţa şi soluţionarea laturii civile, după cum urmează a se arăta în continuare.

Instanţa de apel nu poate primi solicitarea apelantului inculpat de achitare în temeiul art. 16 lit. d) C. proc. pen. urmarea incidenţei unei cauze de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit (art. 31 C. pen.). În acest sens, apelantul inculpat a susţinut că vătămarea corporală a părţii civile nu s-a datorat acţiunii sale ci este consecinţa directă a propriei acţiuni a victimei, culpa aparţinând în exclusivitate părţii civile, care s-a angajat în traversarea străzii în mod imprudent, apărând cu totul surprinzător şi imprevizibil în trafic, după ce un grup mare de pietoni a traversat strada pe trecerea de pietoni.

Înalta Curte apreciază că apărarea inculpatului este în contradicţie cu probele administrate în cauză, care au fost analizate anterior şi care au condus la concluzia că accidentul a fost produs din culpă ambelor părţi, deci, inclusiv a inculpatului.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, specific cazului fortuit este faptul că acţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos din cauza intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a putut fi prevăzută şi care a produs în fapt acel rezultat. Imposibilitatea de prevedere în cazul fortuit a intervenţiei forţei străine care a determinat producerea rezultatului socialmente periculos este generală şi obiectivă şi ţine de limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere.

Aplicând în speţă consideraţiile teoretice expuse, se constată că în cauză nu pot fi reţinute prevederile art. 31 C. pen., privind cazul fortuit. Aprecierea inculpatului că nu a putut prevedea prezenţa pe carosabil a părţii civile, mai mult niciun şofer în această situaţie nu putea să prevadă şi să evite acest impact, este pur subiectivă şi nu corespunde realităţii. Accidentul rutier s-a produs şi ca urmare a neatenţiei inculpatului, care nu a văzut că partea civilă se angajase în traversare, aspect observat de ceilalţi participanţi la trafic, în speţă martorul T.D., care se afla oprit la aceeaşi trecere de pietoni.

Cu privire la individualizarea pedepsei, Înalta Curte apreciază că raportat la gravitatea redusă a infracţiunii comise ce rezultă din modalitatea concretă în care aceasta a fost comisă relevată anterior, la persoana inculpatului şi posibilităţile acestuia de îndreptare, dispunerea unei pedepse în cauză nu este oportună.

Astfel, fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost comisă din culpă simplă, fără prevedere, la o viteză redusă de deplasare a autoturismului de 16 - 18 Km/h. Impactul cu bicicleta părţii civile a fost de uşoară intensitate şi nu a determinat lovirea victimei, ci doar dezechilibrarea bicicletei cu care aceasta se deplasa. Inculpatul era deja în staţionare acordând prioritate de trecere unui grup de pietoni şi a pornit de pe loc, fără să sesizeze prezenţa părţii civile pe carosabil, în traversare, pe bicicletă. Leziunile părţii vătămate s-au datorat căderii de pe bicicletă şi faptului că şi-a prins piciorul sub roata de la bicicletă. Totodată, contribuţia inculpatului la comiterea accidentului a unul redus, apreciat la un procent de 25%.

Referitor la persoana inculpatului se constată că acesta are calitatea de avocat, s-a prezentat în faţa organelor judiciare şi şi-a dat concursul la stabilirea adevărului în prezenta cauză, conduita sa anterioară şi ulterioară comiterii faptei, prin prisma şi a elementelor precizate mai sus, conduc instanţa la concluzia că reeducarea inculpatului poate avea loc şi fără a fi necesară ajungerea la stabilirea unei pedepse, pedeapsă ce se dovedeşte a fi inoportună din cauza consecinţelor ce le-ar avea asupra persoanei acestuia.

Faţă de cele arătate şi având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 alin. (1) C. pen. referitor la infracţiunea săvârşită care prezintă o gravitate redusă şi referitor la persoana inculpatului, conduita acestuia şi posibilităţile sale de reeducare, Înalta Curte urmează a aplica inculpatului V.M.D. un avertisment în baza art. 81 C. pen.

Din moment ce nu există o hotărâre de condamnare, persoana faţă de care s-a. dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciun decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar decurge din infracţiunea săvârşită. în acest context, chiar dacă, în apel, s-a reţinut în sarcina inculpatului varianta agravată a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, modalitatea de individualizare a executării pedepsei stabilită conform art. 80 şi urm. C. pen., îi este favorabilă inculpatului, apelul său urmând a fi admis pe acest motiv.

Referitor la celelalte critici ale apelantului inculpat, Înalta Curte le apreciază că neîntemeiate.

Astfel, se susţine că, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea de probatorii a inculpatului privind audierea unor martori şi efectuarea unei noi expertize.

Analizând actele dosarului, instanţa de apel constată că, în cauză, s-a admis proba testimonială solicitată de inculpat, iar efectuarea unei noi expertize tehnice auto a fost respinsă de instanţa de fond pe considerentul că, în cursul urmăririi penale, aceasta s-a dispus cu participarea unui expert parte pentru inculpat, iar concluziile acesteia sunt lămuritoare pentru stabilirea dinamicii accidentului.

Mai mult, deşi avea posibilitatea să propună noi probe în apel, cale de atac devolutivă integral, apelantul inculpat nu a propus administrarea niciunei probe,

În acest context, critica apelantului inculpat nu este întemeiată şi, mai ales, este fără nicio finalitate, inculpatul nesolicitând nicio sancţiune procedurală pe acest aspect. Totodată, deşi avea posibilitatea de a solicita noi probe în apel, în condiţiile în care ar fi apreciat că cercetarea judecătorească de la instanţa de fond nu a fost completă, inculpatul nu a adresat vreo cerere instanţei de apel.

În acelaşi sens, inculpatul învederează încălcarea dreptului său la apărare în cursul urmăririi penale, raportat la modalitatea de administrare a probatoriului, pretins ignorat de către instanţa de fond, dar fără o formula vreo cerere concretă în acest sens, instanţei de apel.

Aşa cum s-a arătat deja anterior, apelantul nu a formulat cereri de suplimentare a probatoriului în calea de atac.

Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa de apel constată că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea responsabilă civilmente F.P.V.S. şi inculpatul V.M.D. sunt întemeiate şi urmează a fi admise în limitele ce vor precizate mai jos.

Prioritar se constată că prin decizia pronunţată în interesul Legii nr. 3 din 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în secţii unite, a stabilit că la momentul soluţionării acţiunii civile alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, instanţa de judecată, prin hotărâre judecătorească, va putea obliga F.P.V.S., singur, iar nu în solidar cu inculpatul, autor al accidentului, la plata despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin accident, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că, în mod greşit, curtea de apel a dispus obligarea inculpatului V.M.D. în solidar cu F.P.V.S. la plata despăgubirilor civile către partea civilă I.P.S., motivul de apel invocat de parchet fiind întemeiat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată întemeiate şi motivele de apel ale părţii responsabile civilmente şi ale inculpatului, în sensul că instanţa de fond a acordat despăgubiri constând în daune materiale fără să analizeze dovedirea acestora sau legătura de cauzalitate cu accidentul rutier. In acord cu F.P.V.S., se constată că instanţa de fond a aplicat doar procentul de culpă de 50% asupra pretenţiilor formulate de partea civilă, fără a fi preocupată de conţinutul înscrisurilor depuse de partea civilă şi de acordarea unor daune materiale doar în limita prejudiciului dovedit.

Partea civilă I.P.S. a solicitat daune materiale în cuantum de 19.200 euro şi daune morale de 100.000 euro (fila 21 vol. 1 dosar curte de apel). Daunele materiale au fost precizate prin înscrisul depus la dosarul instanţei de fond la fila 209 vol. 1, iar înscrisurile în dovedirea acestora la filele 64 - 346 vol. 1.

Analizând cererea părţii civile, se constată că aceasta a solicitat plata: contravalorii transportului atât pe teritoriul României (bonuri taxi), dar şi pe ruta România - Spania şi retur (bilete de avion ale părţii civile şi ale persoanei însoţitoare a acesteia, bilete de transport până la aeroport), contravalorii medicamentelor, taxelor plătite la I.N.M.L., sumelor de bani plătite persoanei însoţitoare, taxelor sociale şi cheltuielilor de reabilitare.

Analizând înscrisurile depuse de partea civilă, Înalta Curte constată că cheltuielile pretins efectuate de aceasta reprezintă prejudiciu produs prin fapta penală comisă de inculpat şi pot constitui daune materiale - contravaloarea medicamentelor şi a transportului efectuat pe teritoriul României, precum şi plata acordată persoanei însoţitoare, însă contravaloarea transportului pe ruta Spania - România si retur, precum şi taxele plătite la I.N.M.L. constituie cheltuieli judiciare ale părţii civile ocazionate de desfăşurarea procesului penal.

În consecinţă, raportat la decizia pronunţată în interesul Legii nr. 3/2010, F.P.V.S., va putea fi obligat doar la plata despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin accident.

Pentru celelalte cheltuieli făcute de partea civilă, ce constituie cheltuieli judiciare, urmează a fi obligat inculpatul conform art. 276 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

În raport de cele arătate, Înalta Curte urmează a dispune obligarea părţii responsabile civilmente F.P.V.S. Ia plata despăgubirilor civile materiale, dar şi obligarea inculpatului V.M.D. la plata cheltuielilor judiciare făcute de partea civilă I.P.S., în măsura în care aceasta din urmă le-a dovedit, pe de o parte, dar şi raportat la procentul de culpă reţinut în sarcina inculpatului, pe de altă parte.

Astfel, cheltuielile făcute de partea civilă cu achiziţionarea de medicamente şi cu transportul pe teritoriul României la unităţile spitaliceşti, I.N.M.L. sau în alte locaţii, dat fiind că starea de sănătate determinată de accidentul rutier nu-i permitea deplasarea pe jos sau cu mijloacele de transport în comun au fost dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, acestea fiind în cuantum de 1.898,35 lei (22.18, 754.17, 167.59, 167.59, 83.8, 83.8, 83.8, 167.59, 20.14, 7.62, 9.49,10.23, 10.35, 60, 60, 90, 100).

De asemenea, sunt dovedite şi constituie prejudiciu cauzat prin accidentul de circulaţie, cheltuielile făcute de partea civilă cu plata persoanei însoţitoare, în anul 2010, în cuantum de 8.127,90 euro. Numărul mare de zile de îngrijiri medicale, ceea ce a presupus şi o perioadă de recuperare pe măsura leziunilor suferite, urmările produse prin accidentul rutier constând în scurtarea posttraumatică a membrului inferior stâng cu impact asupra mersului şi ortostatismului asociată reducerii mobilităţii articulare, dar şi vârsta părţii civile fac plauzibilă necesitatea prezenţei unui însoţitor, astfel încât partea civilă a dovedit existenţa legăturii de cauzalitate dintre accidentarea sa şi prejudiciul material invocat. La dosar sunt înscrisuri care dovedesc angajarea unei persoane însoţitoare şi cuantumul plăţilor efectuate acesteia în anul 2010.

Cu privire la suma de 2.940 euro, pretins plătită însoţitorului în anul 2013, partea civilă nu a depus înscrisuri în dovedire, aşa încât această suma nu va fi cuprinsă în totalul despăgubirilor civile materiale.

În acelaşi sens, se constată că nici suma solicitată de partea civilă, în cuantum de 1.793 euro, reprezentând „S.S." pentru anul 2010 nu poate fi inclusă în despăgubiri, în condiţiile în care aceasta nu a precizat ce anume reprezintă suma cerută şi nici nu s-au depus dovezi care să justifice plata.

Totodată, nici suma de 416,85 euro nu poate fi acordată, în condiţiile în care pretinsele cheltuieli cu reabilitarea nu sunt explicitate şi nici dovedite.

În consecinţă, cuantumul daunelor materiale este de 1.898,35 lei şi 8127,90 euro. Având în vedere culpa părţii civile în producerea accidentului rutier, rezultă că partea responsabilă civilmente F.P.V.S. urmează a fi obligată la o pătrime din aceste sume, respectiv 474,59 Iei şi 2031,98 euro.

Referitor la daunele morale, se constată că acestea reprezintă acele consecinţe dăunătoare cu conţinut neeconomic si care rezultă din atingerile si încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Având în vedere caracterul neeconomic al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate va viza doar efectul compensatoriu şi nu va încerca preţuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viaţă şi sănătate fiind inestimabile si incontestabile.

Prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, este vizată strict alinarea suferinţei pricinuite prin vătămarea integrităţii corporale a sănătăţii şi nu conferirea unui grad de satisfacţie persoanei prejudiciate prin sancţionarea pe latură civilă a persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

Totodată, aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs. Acordarea daunelor morale nu poate conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a părţii civile.

Se constată că, în prezenta cauză, instanţa de apel a apreciat valoarea despăgubirilor morale la suma solicitată de partea civilă, acordându-i acesteia daune raportat la procentul culpei acesteia.

În contextul celor menţionate, Înalta Curte apreciază că despăgubirile civile constând în daune morale solicitate de partea civilă în sumă de 100.000 euro sunt exagerate. Este neîndoielnic că accidentul de circulaţie în care a fost implicată partea civilă i-a produs traume fizice şi pshice acesteia. Dar sumele acordate cu titlu de daune morale trebuie calificate numai ca despăgubiri, ele trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu au rolul de a restabili situaţia anterioară producerii accidentului, lucru imposibil de altfel.

Sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să aibă efecte compensatorii. Acestea nu trebuie să constituie amenzi excesive pentru autorul daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victima daunelor, valoarea compensaţiei neputând crea pentru partea civilă posibilităţi de câştig nejustificat. Totodată, trebuie totuşi realizat un echilibru între suferinţă şi situaţia reală.

Având în vedere, pe de o parte, modalitatea concretă în care s-a produs accidentul rutier în care a fost implicată partea civilă, culpa sa în producerea acestuia, dar şi numărul de zile de îngrijiri medicale şi urmările produse specificate în expertizele medico-legale efectuate în România, pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că părţii civile i se cuvin daune morale pentru suferinţă îndurată, într-un cuantum rezonabil apreciat la valoarea de 20.000 euro.

Suma solicitată de partea civilă este exagerată, iar cuantumul daunelor morale stabilite de instanţa de fond nu se justifică. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că partea civilă, deşi aflată la o vârstă înaintată, este o persoană activă, care a făcut dese deplasări în România, perioada petrecută pe teritoriul ţării depăşind timpul necesar efectuării actelor procedurale în prezenta cauză. Astfel, partea civilă a petrecut pe teritoriul României perioade cuprinse între o lună şi 4 luni de zile, aceste deplasări fiind făcute împreună cu d-na G., însoţitoarea sa, cheltuieli de transport care i-au fost decontate, inclusiv prin prezenta decizie penală. Totodată, partea civilă, deşi a depus o serie de pliante medicale, nu a solicitat şi nici nu a făcut dovada unor cheltuieli de natură medicală în ţara de origine.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte urmează a dispune obligarea părţii responsabile civilmente F.P.V.S. la plata sumei de de 5.000 euro daune morale către partea civilă I.P.S., în raport şi de culpa părţii civile în producerea accidentului rutier.

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare făcute de partea civilă, se constată că acesteia i se cuvin contravaloarea transportului pe ruta România - Spania şi retur, precum şi taxele plătite la I.N.M.L., cheltuieli ocazionate de participarea la procesul penal desfăşurat în România (în cursul urmăririi penale - audieri şi expertizare medico-legală, în cursul judecăţii - audieri şi alte acte procedurale). Instanţa de apel constată că partea civilă a făcut dovada unor cheltuieli cu transportul în sumă de 1.817, 33 euro (360, 36, 155.99, 18, 335.98, 36, 349.96, 36, 181.80, 10, 43.80, 211.80, 42), taxele plătite la I.N.M.L. fiind de 126 lei (63, 63).

În sumele privind cheltuielile judiciare, instanţa de apel nu va avea în vedere contravaloarea transportului efectuat în data de 3 mai 2009, dată anterioară comiterii faptei şi nici în data de 14 iunie 2011, transport efectuat pe teritoriul Spaniei, neavând legătură cu obiectul prezentei cauze.

Se constată că în suma totală de 1.817,33 euro, instanţa de apel a avut în vedere nu doar transportul din Spania în România, ci şi transportul retur, aşa încât nu poate acorda şi suma de 6.500 euro solicitată de partea civilă cu titlu de „Întoarcere", în condiţiile în care aceasta nu a precizat ce anume reprezintă suma respectivă şi nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

În consecinţă, inculpatul V.M.D. urmează a fi obligat să plătească părţii civile sumele de 454,33 euro şi 31,5 lei, calculate în raport de culpa sa la producerea accidentului rutier, conform art. 276 alin. (2) C. proc. pen., în limita admiterii parţiale a acţiunii civile.

Totodată, inculpatul urmează a mai fi obligat, în limita culpei sale, şi la despăgubirile solicitate de Spitalul Universitar de Urgenţă. Unitatea spitalicească s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 10.826,61 lei, reprezentând cheltuielile de spitalizare ocazionate de tratamentul acordat părţii civile, conform decontului ce se regăseşte la fila 327 d.u.p.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a omis obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de spitalizare a părţii civile, fiind fără relevanţă împrejurarea că spitalul nu a depus în cursul cercetării judecătoreşti o cerere de constituire de parte civilă, în condiţiile în care o astfel de cerere se formulase deja în cursul urmăririi penale.

În consecinţă, instanţa de apel urmează a dispune obligarea inculpatului V.M.D. la plata sumei de 2.706,65 lei către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţa Bucureşti, cuantum redus proporţional cu culpa sa, motivul invocat de parchet pe acest aspect fiind întemeiat.

Deşi inculpatul a solicitat, prin cererea de apel depusă la data de 30 septembrie 2014, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pe acest aspect, Înalta Curte constată că motivul invocat nu impune o astfel de soluţie raportat la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. conform cărora desfiinţarea sentinţei primei instanţe cu trimitere spre rejudecare are loc doar în situaţia constatării lipsei unei părţi nelegal citate la judecarea cauzei în fond sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, precum şi în cazul existenţei vreunuia dintre cazurile de nulitate absolută. De altfel, această solicitare nu a mai fost reluată prin motivele de apel depuse la data de 11 septembrie 2015 şi nici cu ocazia dezbaterilor de la aceeaşi dată.

Totodată, inculpatul urmează a fi obligat la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat, în condiţiile în care se constată că instanţa de fond a omis să includă în cuantumul cheltuielilor judiciare pe cele ocazionate de desfăşurarea urmăririi penale (500 lei). Înalta Curte va proceda la înlăturarea nelegalităţii sentinţei penale pe acest aspect în apelul declarat de parchet, în defavoarea inculpatului. Această nelegalitate nu putea fi ignorata dat fiind că valoarea cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului penal din faza de urmărire penală cumulată cu faza cercetării judecătoreşti în primă instanţă - apreciată de judecătorului fondului de 300 lei - era sub limita menţionată în rechizitoriu de 500 lei din cursul fazei iniţiale a procesului penal, respectiv în cursul urmăririi penale.

Referitor la motivul parchetului privind efectuarea plăţilor în moneda euro către partea civilă, instanţa de apel îl consideră neîntemeiat, plata în valută fiind permisă prin Regulamentul B.N.R. nr. 6/2012. Totodată, partea civilă a efectuat plăţi în moneda euro aşa încât, în vederea reparării integrale a pagubei suferite de aceasta (în limitele precizate prin prezenta decizie privind culpa şi dovedirea pretenţiilor) se impune obligarea inculpatului şi a părţii resposabile civilmente, după cum s-a arătat mai sus.

Referitor la apelul părţii civile I.P.S., Înalta Curte constată că a fost tardiv declarat.

Sentinţa penală apelată a fost pronunţată la data de 6 decembrie 2013, deci sub imperiul C. proc. pen. anterior. Potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. pen. anterior, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la pronunţarea hotărârii instanţei de fond, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri. Din încheierea de dezbateri de la termenul din data de 30 octombrie 2013 rezultă că partea civilă a fost prezentă personal şi asistată de apărător ales, contrar susţinerilor acesteia din notele scrise depuse, prin fax, la data de 03 aprilie 2015. Din informaţiile transmise, la solicitarea Înaltei Curţi, de către Curtea de Apel Bucureşti rezultă că partea civilă a fost prezentă la termenul din data de 30 septembrie 2013, conform transcrierii şedinţei de judecată ataşată prezentului dosar.

În consecinţă, apelul declarat de partea civilă la data de 16 septembrie 2014 este tardiv, cu depăşirea termenului prevăzut de lege şi urmează a. fi respins ca atare.

Faţă de cele arătate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul V.M.D. şi F.P.V.S.

Va desfiinţa sentinţa penală nr. 649 din 6 decembrie 2013 pronunţată în Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând:

În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 80 - 82 C. pen., va dispune renunţarea la aplicarea pedepsei şi, în baza art. 81 C. pen. şi va aplica inculpatului V.M.D. un avertisment pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 25 rap. la art. 397 C. proc. pen., cu referire la art. 998 - 999 şi art. 1000 C. civ. anterior şi a deciziei pronunaţate în interesul legii nr. 3 din 2000, va dispune obligarea F.P.V.S. la plata sumelor de 474,59 lei şi 2.031,98 euro, daune materiale, precum şi a sumei de 5000 euro daune morale către partea civilă I.P.S.

În baza art. 25 rap. la art. 397 C. proc. pen., cu referire la art. 998 - 999 C. civ. anterior şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, va obliga inculpatul V.M.D. la plata sumei de 2706,65 lei către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţa Bucureşti.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., va obliga inculpatul V.M.D. la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 276 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpatul V.M.D. la plata sumelor de 31,5 lei şi 454,33 euro, cheltuieli judiciare către partea civilă I.P.S.

În baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, apelul declarat de către partea civilă I.P.S. împotriva sentinţei penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul V.M.D. şi F.P.V.S. vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul partea civilă I.P.S. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul V.M.D. şi F.P.V.S.

Desfiinţează sentinţa penală nr. 649 din 6 decembrie 2013 pronunţată în Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând:

În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 80 - 82 C. pen., dispune renunţarea la aplicarea pedepsei şi, în baza art. 81 C. pen., aplică inculpatului V.M.D. un avertisment pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Obligă F.P.V.S. la plata sumelor de 474,59 lei şi 2.031,98 euro, daune materiale, precum şi a sumei de 5.000 euro daune morale către partea civilă I.P.S.

Obligă inculpatul V.M.D. la plata sumei de 2.706,65 lei către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţa Bucureşti.

Obligă inculpatul V.M.D. la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat.

Obligă inculpatul V.M.D. la plata sumelor de 31,5 lei şi 454,33 euro, cheltuieli judiciare către partea civilă I.P.S.

Respinge ca tardiv apelul declarat de către partea civilă I.P.S. împotriva sentinţei penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul V.M.D. şi F.P.V.S. rămân în sarcina statului.

Obligă apelantul partea civilă I.P.S. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 octombrie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 351/2015. SECŢIA PENALĂ		ICCJ. Decizia nr. 389/2015. SECŢIA PENALĂ →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 343/2015. SECŢIA PENALĂ ICCJ. Decizia nr. 344/2015. SECŢIA PENALĂ ICCJ. Decizia nr. 348/2015. SECŢIA PENALĂ ICCJ. Decizia nr. 351/2015. SECŢIA PENALĂ ICCJ. Decizia nr. 389/2015. SECŢIA PENALĂ