ICCJ. Decizia nr. 124/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia nr. 124/2013

Dosar nr. 7613/1/2012

Şedinţa publică de la 20 mai 2013

Asupra recursului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 830 din 24 mai 2012 Înalta Curte, secţia penală, a dispus:

I. În unanimitate:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B.V. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat-o pe inculpata B.I.C.A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită prevăzută de art. 26 la art. 254 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 raportat la art. 248¹ C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

II. În majoritate:

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 248 raportat la art. 248¹ C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută art. 248 raportat la art. 248¹ C. pen.

III. În unanimitate:

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de Statul român prin Ministerul de Finanţe.

A dispus ridicarea măsurilor asigurătorii luate prin Ordonanţa nr. 194/P/2007 din 17 septembrie 2010 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.N.A, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, după cum urmează:

- a sechestrului asigurător asupra suprafeţei de 700 mp, teren situat în Parcela proprietatea inculpatei B.I.C.A.;

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului C.D., situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, în valoare de 200.045,98 lei;

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.V., situat în Bucureşti, b-dul Libertăţii, în valoare de 150.000 euro;

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.G., teren în suprafaţă de 782,79 mp şi teren în suprafaţă de 296,52 mp, ambele situate în oraşul Voluntari, în valoare totală de 431.724 euro.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea cauzei au rămas în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 50 lei, s-a stabilit să fie plătite din fondul Ministerului Justiţiei.

Cu recurs în 10 zile de la pronunţare pentru procuror, partea civilă şi inculpaţi.

În opinie separată s-a apreciat că se impune achitarea inculpaţilor C.D. şi B.V. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. cu referire la art. 51 C. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 rap. la art. 248¹ C. pen.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 194/P/2007 din 2 noiembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii:

- C.D., domiciliat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹ C. pen., constând în aceea că, în perioada 1995-1997, în calitate de secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major General, a exercitat în mod abuziv atribuţiile stabilite prin lege în sarcina ministrului, dispunând prin ordin verbal persoanelor din subordine să efectueze demersuri pentru identificarea unui teren în localitatea Ştefăneşti, apt pentru un schimb cu M.A.N. şi să facă demersurile pentru realizarea schimbului; a aprobat schimbul de terenuri cu inculpatul B.G. fără informarea şi fără acordul ministrului, în condiţiile în care obiectivul de la Ştefăneşti nu era prevăzut în proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, iar schimbul s-a realizat în condiţii dezavantajoase pentru minister din punct de vedere valoric şi cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al terenurilor ce fac parte din domeniul public al statului; a stabilit necesitatea unui obiectiv militar nou la Ştefăneşti fără avizul Statului Major General - singurul abilitat potrivit art. 30 din Legea de organizare şi funcţionare a C.S.A.T. să stabilească obiectivele necesare pentru nevoile operative ale forţelor sistemului naţional de apărare, toate acestea în condiţiile în care cumnatul său, R.A.,a pus la dispoziţia inculpatului B.G. documente cu un conţinut fals privind suprafaţa de teren înregistrată la rolul agricol, amplasamentul terenului şi suprafaţa acestuia;

- B.V., cu domiciliul în municipiul Bucureşti, str. Henri Coandă, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹ C. pen. şi luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., ambele cu aplic. art. 33 C. pen., constând în aceea că, în calitate de a aprobat (la doar câteva zile de la numirea în această funcţie) proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 în care fără o justificare a nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare intervenită în perioada iulie 1996-ianuarie 1997 şi fără avizul Statului Major General, a fost inclus un obiectiv nou la Ştefăneşti; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri cu inculpatul B.G. cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi cu încălcarea dispoziţiilor privind circulaţia juridică a terenurilor; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, în condiţiile în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a refuzat să se pronunţe cu privire la natura juridică a terenurilor până la adoptarea Legii privind proprietatea publică, iar Ministerul de Justiţie, prin secretarul de stat pe probleme de legislaţie, şi-a exprimat un punct de vedere ferm, în sensul că terenul administrat de către M.A.N nu putea fi decât proprietate publică; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri în condiţiile în care anterior, fiica sa încheiase cu inculpatul B.G. un contract de vânzare cumpărare pentru o suprafaţă din terenul pentru care inculpatul C.D. aprobase efectuarea schimbului, dar nu se perfectase contractul de schimb (tranzacţia fiind efectuată cu acordul ambelor părţi în lipsa unui titlu valabil al inculpatului B.G.) şi la un preţ simbolic;

- B.I.C.,- cu domiciliul în municipiul Bucureşti, Calea Călăraşilor, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen., constând în aceea că a semnat contractul de vânzare-cumpărare cu inculpatul B.G. în condiţiile în care intenţia părţilor nu a fost aceea de a încheia o vânzare - cumpărare, întrucât obiectul contractului nu este identificat sau identificabil (terenul nu este individualizat), vânzătorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, cumpărătorul a încheiat contractul pe riscul său de la data de 18 decembrie 1996 şi scutindu-l pe vânzător de verificarea scriptelor, preţul nu a fost negociat şi modalitatea în care cererea şi oferta s-au întâlnit nu s-a putut stabili, toate acestea în condiţiile în care inculpaţii B.I.C.A. şi B.G. nu se cunoşteau, oferta de vânzare nu era una publică, iar de la data încheierii contractului şi până în prezent inculpata nu şi-a exercitat dreptul de proprietate - nu a formulat cerere de deschidere rol, nu s-a înscris în cartea funciară, nu şi-a delimitat proprietatea;

- B.G., domiciliat în oraşul Voluntari, jud. Ilfov, B-dul Pipera, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, prev. de art. 26 rap. la art. 248 rap. la art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a încheiat contractele de schimb cu M.A.N.-ul cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi celor privind circulaţia juridică a terenurilor; a predat în schimbul terenurilor primite de la M.A.N. terenuri dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe baza unor adeverinţe de stabilire a dreptului de proprietate; a oferit la schimb terenuri ce nu erau individualizate prin procese verbale de punere în posesie pentru a se stabili, în mod concret, amplasamentul acestora; a predat la schimb terenuri grevate de sarcini; a folosit o adeverinţă emisă în fals cu privire la menţiunile de la rolul agricol de la Primăria Ştefăneşti în anul 1996; a folosit schiţe ale terenului predat la schimb conţinând date nereale, emise în fals de Primăria Ştefăneşti sub semnătura primarului R.A. şi unele avizate de către Oficiul de cadastru Agricol şi Organizarea Teritoriului Agricol; a folosit un proces verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N., Z.D., menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând, în mod nereal, că actul de schimb este încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate în ceea ce îl priveşte potrivit acestui proces verbal; a solicitat şi obţinut în mod nelegal încheiere de legalizare de semnături pentru procesul verbal de schimb din 11 decembrie 1996, în condiţiile în care înscrisul a fost prezentat la notariat de către inculpatul B.G., semnat de către persoane din cadrul unităţilor militare şi de către el, iar Z.D. nu s-a prezentat la Notariat pentru a semna şi nici nu semnase înscrisul anterior; a formulat o ofertă de schimb în care atesta în fals că deţine în proprietate suprafaţa de 27 ha limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti; a solicitat şi obţinut Rapoarte de evaluare pentru terenurile ambelor părţi la un preţ vădit nereal; a indicat expertului limitele terenului predat la schimb de către M.A.N.; a solicitat evaluarea terenului M.A.N. ca teren extravilan agricol în condiţiile în care cunoştea că acesta este intravilan agricol; a solicitat avize de schimb în baza unor documente ce atestau în fals suprafaţa terenului şi amplasamentul acestuia; a remis cu titlu de sponsorizare reprezentanţilor M.A.N. sume de bani în condiţii ce nu atestă o intenţie de sponsorizare, ci mai mult o încercare de corupere a acestora vis-a-vis de atitudinea refractară manifestată faţă de oferta sa de schimb; a încheiat cu inculpata B.I.C.A. un contract de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren la un preţ simbolic, contract cu privire la care, pe baza probelor administrate în cauză, s-a stabilit că intenţia nu a fost de a încheia o vânzare-cumpărare, ci de a disimula foloasele necuvenite acordate în scopul obţinerii unei atitudini pozitive din partea inculpatului B.V. referitor la schimbul de terenuri.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, prin rechizitoriu s-au reţinut următoarele:

1.Referitor la schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., aprobat de către inculpatul C.D.

În luna august 1995, în baza ordinului verbal al inculpatului C.D., Şef al Statului Major General, D.C.D.M.a iniţiat demersuri în vederea identificării unei suprafeţe de teren în zona cazărmii 916 Ştefăneşti, jud. Ilfov ce ar putea fi obţinută în urma unui schimb de terenuri.

Cu adresa din data de 10 august 1995, martorul I.T., şeful Direcţiei Gospodărie, a raportat şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorului M.P., că potrivit ordinului secretarului de stat şi şef al Statului Major General, inculpatul C.D. a identificat în zona Ştefăneşti o suprafaţă de aprox. 10 ha, ce putea fi folosită „pentru completarea bazei furajere a fermei existente în zonă". S-a precizat că terenul aparţinea inculpatului B.G., care era interesat de obţinerea unei suprafeţe de teren în zona fermei agrozootehnice Roşia din subordinea Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, prin adresa din 21 septembrie 1995, semnată de către col. ing. C.C., a trimis la U.M. X Bucureşti (Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene) o copie a adresei din 10 august 1995 a Direcţiei Gospodărie şi a solicitat analizarea posibilităţii realizării schimbului solicitat, cât şi exprimarea unui punct de vedere cu privire la acest aspect.

Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, condus de martorul, S.I. prin adresa din 09 octombrie 1995, şi-a dat acordul de principiu cu privire la schimb, propunând suprafaţa de circa 10 ha, situată în partea de Nord a cazărmii Băneasa, limitrof amplasamentului pentru locuinţe de serviciu necesare cadrelor militare din Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

În data de 12 septembrie 1995, la sediul Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare a avut loc o întâlnire la care au participat martorii S.C. şi şi inculpatul B.G. Urmare acestei întâlniri şi a discuţiilor purtate, ce au făcut obiectul Raportului din 09 noiembrie 1994, martorul I.I.- locţiitorul pentru administraţie al şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare - l-a informat pe inculpatul C.D., că la data de 12 septembrie 1995 s-au purtat discuţii între reprezentanţi ai M.A.N. şi inculpatul B.G. şi, întrucât acesta nu a fost de acord cu schimbul propus „solicitând întreaga ieşire la Şoseaua Pipera", s-a conchis ca schimbul să nu se mai realizeze. Propunerea a fost motivată prin faptul că M.A.N. intenţiona să execute în zonă locuinţe de serviciu pentru care ieşirea la stradă este un element vital, având în vedere utilităţile necesare (energie electrică, apă, canalizare, gaze).

Statul Major General, prin adresa din 29 februarie 1996 semnată de şeful Direcţiei Operaţii, M.C., a restituit Raportul din 1994 Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare cu precizarea că, în situaţia în care schimbul a rămas de actualitate şi s-a stabilit o variantă optimă, unanim acceptată, să se revină cu un nou raport, adresă care ulterior a fost trimisă şi Direcţiei Gospodărie.

Întrucât raportul nu purta nici o rezoluţie din partea şefului Statului Major General, parchetul a concluzionat că modul de restituire şi conţinutul adresei prin care raportul a fost restituit reprezenta o modalitate de a impune subordonaţilor continuarea tratativelor cu inculpatul B.G., fără a-şi asuma o răspundere în acest sens. S-a arătat că această concluzie era cu atât mai evidentă cu cât procedura schimbului a fost demarată urmare a ordinului verbal al inculpatului C.D. şi nu a solicitării Direcţiei Gospodărie.

Ca atare, s-a concluzionat că problema schimbului de terenuri care, potrivit inculpatului C.D., reprezenta o oportunitate, era gestionată în cadrul ministerului ca o adevărată afacere frauduloasă, respectiv fără un ordin scris care să ateste necesitatea terenului cu precizarea suprafeţei necesare, a formei, a amplasamentului.

Şeful Statului Major General a încercat să realizeze aceste schimburi fără implicarea organelor de conducere şi sub aparenţa unei propuneri pornite de la direcţiile de specialitate, aprobată de către direcţiile interesate din minister, toate acestea în condiţiile în care inculpatul C.D. a recunoscut că realizarea acestui obiectiv fusese discutată doar cu cei doi adjuncţi ai săi, nefiind cunoscută la nivelul Direcţiilor din cadrul ministerului.

Deşi a susţinut că a nu a făcut cunoscut subalternilor săi scopul schimbului pentru că amplasarea obiectivului avea un caracter secret, inculpatul nu a solicitat informaţiile necesare cu privire la suprafaţa de teren disponibilă în zonă şi proprietarii acesteia, de la instituţiile abilitate şi cu respectarea confidenţialităţii, ci a dat un ordin verbal pentru identificare, martorului I.T., la o acţiune de protocol, transformând o problemă secretă într-una publică.

Cu adresa din data de 28 martie 1996, semnată de şeful U.M. X Bucureşti inculpatul B.G. a fost invitat la sediul unităţii pentru a stabili dacă schimbul de terenuri solicitat de către acesta mai era de actualitate.

La data de 05 iunie 1996 au avut loc din nou discuţii între reprezentanţi ai M.A.N. şi inculpatul B.G. Cu privire la aceste discuţii a fost întocmit un Raport de către C.M. Din conţinutul acestuia a rezultat că discuţiile au fost conduse de I.S. şi că au mai participat martorii I.P., C.C. şi I.A. Potrivit celor consemnate, inculpatul B.G. a adus la cunoştinţă reprezentanţilor M.A.N. că a mai cumpărat 100 ha teren limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti pentru ca „M.A.N. să nu facă afaceri cu alţii", afirmând: „Am riscat. Eu sunt negustor, nu agricultor." S-a precizat în raport că, au avut loc discuţii cu privire la valoarea terenurilor, în cadrul cărora inculpatul B.G. a recunoscut că terenurile oferite la schimb au o valoare cuprinsă între 5-7 dolari SUA/mp, iar terenurile M.A.N. au o valoare de circa 20 dolari SUA/mp. S-a menţionat, de asemenea, afirmaţia inculpatului B.G.: „eu fac schimb ca să câştig, am făcut destule drumuri până aici! Dacă documentaţia dumneavoastră va fi însoţită de o expertiză de evaluare trebuie să merg şi eu cu experţii să ridic valoarea terenului pe care îl ofer." În finalul raportului, martorul C.M., după ce a precizat că nu cunoaşte interesul M.A.N. pentru terenul limitrof Cazărmii 916, a apreciat că schimbul nu este avantajos pentru minister. S-a precizat, de asemenea, că pentru schimburile realizate în perioada 1995-1996 la Tulcea şi Giurgiu, Ministerul Agriculturii a solicitat Rapoarte de evaluare pentru terenurile în cauză.

Raportul a fost înregistrat din 06 iunie 1996 şi purta rezoluţia şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul S.C., din aceeaşi dată. În cuprinsul Raportului s-a precizat şi faptul că inculpatul B.G. s-a oferit să sponsorizeze M.A.N. cu suma de 100 milioane lei. Din verificările efectuate a rezultat că, la data de 20 decembrie 1996, U.M. X Bucureşti a primit suma de 100 milioane lei de la inculpatul B.G., drept sponsorizare a monumentului „Memorialul Aviaţiei". Suma de bani a fost depusă la o unitate bancară şi, întrucât nu a fost folosită, a fost restituită la data de 26 august 2002 împreună cu dobânzile aferente (în total 854.578.435 lei).

La data de 19 iunie 1996 la sediul U.M. X Bucureşti s-a încheiat „Minuta" înregistrată din 19 iunie 1996, cu titlu de acord de voinţă, în care s-a arătat că în urma analizei efectuate de către comisia compusă din B.G., pe de o parte, şi general de brigadă inginer C.S., şeful U.M. X Bucureşti, locotenent colonel M.G. din U.M. X Bucureşti, locotenent colonel inginer C.C. din U.M. X Bucureşti şi locotenent colonel inginer M.D. din U.M. X Bucureşti, pe de altă parte, s-a convenit ca M.A.N. să cedeze 10 ha din cazarma 2049 Bucureşti Băneasa în schimbul a 10 ha aparţinând lui B.G., teren situat în partea de est a Cazărmii 916 Bucureşti Ştefăneşti.

Cu adresa din 26 iunie 1996, şeful UM X Bucureşti - martorul C.C., cu referire la adresa din 10 august 1995, a solicitat şefului U.M. X Bucureşti comunicarea Ordinului şefului S.M.G. la care s-a făcut referire şi a unui punct de vedere vizând oportunitatea efectuării schimbului, întrucât statul de organizare al Gospodăriei Agrozootehnice Ştefăneşti II a fost desfiinţat, iar spaţiile disponibilizate.

Ca urmare, U.M. X, cu adresa din din 10 iulie 1996, semnată de martorii I.T. şi M.D.s-a comunicat faptul că ordinul a fost dat verbal şi s-a propus anularea schimbului pentru U.M. X.

La 12 iulie 1996, prim locţiitorul şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul C.C., a înaintat secretarului de stat şi şef al Statului Major General, inculpatului C.D., raportul din 12 iulie 996. În cuprinsul raportului se făceau referiri la activităţile întreprinse până la acea dată pentru realizarea schimbului, a situării terenurilor, a acordurilor exprimate, precum şi a reorganizării unor unităţi militare şi se concluziona la finalul acestuia că „schimbul de terenuri nu mai este necesar şi oportun" şi, în consecinţă, s-a propus să fie validat acest punct de vedere, cu acordul sistării întregii acţiuni.

Concluziile raportului au fost însuşite şi de către P.F.care a rezoluţionat „18 iulie 1996, vă propun să fiţi de acord cu punctul de vedere prezentat în Raport", precum şi de locţiitorul şefului Statului Major General - col. N.Ș.(29 iulie 1996). La data de 04 noiembrie 1996 Raportul a fost restituit fără rezoluţie. Pe raport se regăsesc menţiunile făcute de Z.D.: „În dimineaţa zilei de 04 noiembrie 1996 ora 8,00 documentele alăturate au fost aduse de mr. M. din D.O., la insistenţele S.P.I. fără hotărâre".

Ulterior, şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, S.C. a înaintat M.A.N. Raportul din 26 august 1996 prin care arăta că „din raţiuni ce privesc folosirea Cazărmii 916 Bucureşti Ştefăneşti, şeful Statului Major General mi-a ordonat să întreprind măsuri necesare extinderii perimetrului cazărmii". S-a mai arătat că s-a luat legătura cu inculpatul B.G., iar discuţiile şi negocierile purtate au fost consemnate în minuta din 19 iunie 1996, care a fost anexată raportului. S-a solicitat acordul efectuării schimbului, în caz afirmativ urmând a se obţine avizele necesare. Raportul a fost avizat favorabil de către P.F., şeful în exerciţiu al Departamentului Înzestrării şi Logisticii Armatei şi, în fine, rezoluţionat favorabil, la data de 14 octombrie 1996, de către inculpatul C.D., şeful Statului Major General.

Prin adresa din data de 07 noiembrie 1996, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare a înaintat Oficiului de Cadastru şi Organizarea Teritoriului actele de proprietate în vederea avizării schimbului şi obţinerii aprobării de la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

Oficiul de Cadastru şi Organizarea Teritoriului a emis Avizul din data de 08 noiembrie 1996, potrivit căruia M.A.N. preda suprafaţa de 8,80 ha teren arabil, neirigat, clasa de calitate II, situat în extravilanul localităţii Voluntari, jud. Ilfov în tarlaua nr. 15, şi primea de la B.G. suprafaţa de 9,38 ha teren arabil, neirigat, extravilanul localităţii Ştefăneşti, jud. Ilfov, în tarlaua 4, parcela cadastrală. S-a precizat în cuprinsul documentului că schimbul este valabil numai pe ansamblul specificat în aviz, conform schiţelor anexate.

Avizul acordat de Oficiul de Cadastru Agricol şi Organizarea Teritoriului Agricol conţinea însă date nereale cu privire la categoria de folosinţă a terenului predat la schimb de către M.A.N., precum şi cu privire la suprafaţa de teren predată la schimb de către inculpatul B.G. Astfel, natura de intravilan a terenului predat la schimb de M.A.N. a fost stabilită prin Decizia nr. 1094/190 din data de 28 noiembrie 1990 emisă de Primăria mun. Bucureşti şi a Hotărârii din 12 august 1992 a Consiliului local al com. Voluntari, jud. Ilfov, hotărâre eliberată în baza Raportului din 10 iulie 1992 a Biroului de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, întocmit de Institutul Urban - Proiect, avizat de D.U.A.T. şi O.C.O.T.

În „Schiţa amplasament cu reconstituirea dreptului de proprietate conf. Legii nr. 18/1991," cei 9 proprietari menţionaţi erau: Z.N. cu 1,32 ha, D.N. cu 0,76 ha, P.M. şi P.C. cu 0,51 ha, G.E. cu 0,76 ha, I.M. cu 0,78 ha, Z.D.M. cu 0,67 ha, D.G.I. şi D.N. cu 0,72 ha, C.A. cu 1,33 ha, V.A. cu 0,79 ha, B.D. cu 1,24 ha, P.N. cu 0,38 ha, suprafaţa totală stabilită fiind de 9,38 ha. În schiţa întocmită potrivit datelor furnizate de primarul R.A., proprietarii erau în număr de 9 şi nu 11, V.A. figura cu suprafaţa de 3 ha, iar numiţii B.D. şi P.N. nu figurau cu terenuri în zonă.

Ministerul Public a reţinut că titlurile de proprietate ale numiţilor V.A., M.B.D. şi P.N. au fost emise la data de 26 octombrie 1995, ulterior identificării terenurilor de către reprezentanţii M.A.N. şi primarul R.A.

Documentaţia a fost înaintată la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, unde a fost înregistrată din 11 noiembrie 1996. Cu adresa din data de 20 noiembrie 1996, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Direcţia de Cadastru, Organizarea Teritoriului Agricol a solicitat Oficiului de Cadastru şi Organizarea Teritoriului Bucureşti să comunice care este situaţia amplasării terenului - intravilan sau extravilan, intrat în schimb între M.A.N. şi inculpatul B.G., „întrucât din documentaţia prezentată la aviz la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sunt neclarităţi."

Având în vedere poziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei faţă de avizul solicitat, cu adresa din data de 04 decembrie 1996 (fila 25 - vol. 15, fila 36 - vol. 18) M.A.N. prin Şeful Statului Major General - inculpatul C.D., a solicitat analizarea „acestei solicitări de specialitate".

În data de 06 decembrie 1996 ministrul agriculturii şi alimentaţiei a repartizat lucrarea secretarului de stat S.D., recomandând analizarea documentaţiei depuse la Direcţia de specialitate şi, în cazul îndeplinirii condiţiilor legale, urgentarea documentaţiei din partea M.A.N.

Având în vedere că, din adresa M.A.N. semnată de către inculpatul C.D. nu a rezultat că M.A.N. ar fi depus anterior vreo documentaţie, parchetul a concluzionat că această rezoluţie era urmare a unor discuţii purtate de către inculpatul C.D. cu reprezentanţii Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Astfel, s-a reţinut că demersul făcut de către inculpatul C.D. a demonstrat, în mod cert, că avea cunoştinţă de existenţa neclarităţilor privind situaţia amplasării terenului - intravilan sau extravilan.

Deşi M.A.N. sau O.C.O.T. nu au transmis date noi privind situaţia terenurilor, în aceeaşi zi, secretarul de stat S.D. a emis Avizul de schimb, aviz ce a fost înregistrat în Registrul ministerului din 06 decembrie 1996. Contrar celor expuse, avizul prezentat de către M.A.N. la Notariat şi înaintat organelor de urmărire penală purta nr. 369 din data de 10 decembrie 996.

Din verificările efectuate de parchet a rezultat că a fost înregistrat avizul de schimb acordat la o solicitare a O.C.O.T. Constanţa. Pentru a se stabili dacă au fost aduse modificări avizului emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei s-a solicitat exemplarul din arhiva ministerului.

S-a stabilit astfel că avizul nu purta viza direcţiilor de specialitate, respectiv a Direcţiei de Cadastru, Organizarea Teritoriului Agricol, dr. C.G., şi a consilierului juridic P.C. şi că data de pe aviz a suferit modificări. Nu s-a precizat în câte exemplare a fost emis avizul. Între documentele transmise de M.A.D.R. cu adresa din 13 martie 2008 s-a regăsit şi un exemplar al avizului nedatat, neînregistrat şi nesemnat de către secretarul de stat şi care era redactat pe o singură pagină. Fişa postului pentru secretarul de stat S.D. nu a fost identificată, comunicându-se că acesta a fost numit în funcţie de către primul - ministru la acea dată.

La data de 02 decembrie 1996 expertul evaluator a depus raportul de evaluare al terenurilor supuse schimbului, în care a concluzionat că valorile acestora sunt aproximativ egale 50.052 lei/mp teren B.G. şi 54.215 lei/mp teren M.A.N.

În documentaţia aferentă schimbului s-a făcut referire la Raportul de evaluare, deşi acesta nu exista, fiind datat 02 decembrie 1996. Punerea în posesie cu terenurile supuse schimbului a avut loc la data de 11 decembrie 1996, ocazie cu care s-a încheiat un proces verbal semnat de către părţi şi reprezentantul Oficiului de Cadastru Agricol şi Organizarea Teritoriului Agricol.

În cuprinsul procesului - verbal din 11 decembrie 1996 s-a precizat că M.A.N. prin Z.D. a predat suprafaţa de 8,80 ha teren arabil situat în extravilanul com. Voluntari către inculpatul B.G. şi a primit în schimb suprafaţa de 9,38 ha teren arabil situat în extravilanul com. Ştefăneşti. Procesul verbal a fost semnat de reprezentanţi ai U.M. X şi U.M. X Bucureşti şi inculpatul B.G., precum şi de reprezentantul O.C.O.T . şi este avizat de O.C.O.T. Procesul-verbal nu a fost însuşit de către M.A.N., întrucât delegaţia emisă împuternicitului său - Z.D. era datată 20 noiembrie 1996, iar procesul verbal nu a fost transcris decât în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al inculpatului B.G. Şi această transcriere a fost obţinută fraudulos, întrucât nu a fost identificată cererea formulată de către inculpatul B.G., înscrisul nu a fost semnat de către reprezentantul M.A.N., iar martorul C.A. - magistrat ce potrivit relaţiilor comunicate de către Judecătoria Buftea ar fi dispus transcrierea a susţinut că rezoluţia nu îi aparţine şi semnătura de la rubrica respectivă este executată de către o altă persoană. Deşi transcrierea a fost efectuată în data de 18 decembrie 1996, procesul - verbal ce a stat la baza transcrierii are legalizare de semnături din data de 24 decembrie 1996.

La data de 24 decembrie 1996, sub nr. 1050, la Biroul Notarului Public T.G.B. s-au legalizat semnăturile de pe acest înscris - Z.D. şi B.G. Potrivit dispoziţiilor legale notarul public poate legaliza semnătura părţilor numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere formă autentică ca o condiţie de valabilitate a actului. Pentru legalizarea semnăturii părţile trebuie să prezinte exemplarele înscrisului nesemnate. După ce notarul public identifică părţile acestea semnează în faţa sa toate exemplarele înscrisului. S-a reţinut că, în speţă, s-a legalizat semnătura numitului Z.D., persoană care nu a semnat procesul verbal.

Ulterior, sub nr. 2120 din 05 octombrie 1998 la Biroul Notarial „Liberta", notar public T.G.B., a fost autentificat şi semnat contractul de schimb imobiliar între reprezentantul M.A.N. - Z.D., şi inculpatul B.G., prin care se predau la schimb 8,80 ha teren situat în intravilanul com. Voluntari (M.A.N.) şi 9,36 ha teren situat în com. Ştefăneşti, jud. Ilfov.

Schiţa amplasament cu reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 8/1991, datată 04 august 1994, aferentă contractului de schimb era diferită de cea ataşată documentaţiei aprobate de către O.C.O.T., nu mai conţinea numele proprietarilor şi era vizată doar de către primărie.

2. În ce priveşte schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., aprobat de către inculpatul B.V. în perioada 1997 - 2000

În planul de apărare al ţării pentru perioada 1996-2000, aprobat de către ministrul G.T. şi care nu a mai fost discutat în C.S.A.T. din cauza alegerilor era prevăzută ridicarea unui Punct de comandă pentru trupele de uscat în zona Buftea şi nu în zona Ştefăneştii de Jos.

În data de 12 decembrie 1996 proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 a fost restituit la M.A.N. pentru a fi actualizat, întrucât de la data înaintării - 28 iunie 1996 şi până la data restituirii acesta nu a fost discutat în C.S.A.T. Obiectivul de la Ştefăneştii de Jos a fost inclus în Planul de apărare ce a fost reactualizat în aceste condiţii şi care a fost aprobat de către inculpatul B.V. la începutul lunii ianuarie 1997.

La data de 29 august 1998, sub nr. 5374 din 29 august 1998 a fost înregistrată direct la cabinetul M.A.N. în funcţie, inculpatul B.V., „Oferta" formulată de inculpatul B.G. pentru efectuarea unui nou schimb cu M.A.N.-ul. Inculpatul B.G. şi-a manifestat disponibilitatea de a ceda 27 ha teren în zona com. Ştefăneşti în schimbul a 27 ha în zona com. Voluntari, jud. Ilfov.

Documentul a fost rezoluţionat de inculpatul B.V. la data de 30 august 1998: „Dl. gl. S., discuţii". Prin aprobarea şi efectuarea schimbului dintre M.A.N. şi S.C.A.I. Mogoşoaia (faptă pentru care prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei) s-au creat premisele efectuării schimbului cu inculpatul B.G., întrucât terenul deţinut de către M.A.N. nu mai avea deschidere la str. Erou Iancu Nicolae.

Prin Raportul din 31 august 1998, martorul S.C. a arătat că schimbul propus ar putea interesa M.A.N., avându-se în vedere că, anterior, mai avusese loc un schimb de terenuri între aceleaşi părţi şi în aceeaşi zonă. A prezentat în finalul raportului două scrisori adresate Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi respectiv Ministerului Justiţiei, pentru clarificarea regimului juridic al terenului deţinut de M.A.N. şi pentru exprimarea unor puncte de vedere în legătură cu schimbul preconizat. Raportul a fost aprobat de către ministrul V.B. la data de 31 august 1998.

Răspunsurile primite de la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerul Justiţiei au pus în dificultate M.A.N.-ul. Astfel, cu adresa din 17 septembrie 1998, înregistrată la Cabinetul ministrului V.B. în aceeaşi zi, sub nr. 5736, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a răspuns M.A.N.-ului că, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, „terenurile agricole proprietate publică, indiferent de titularul care le administrează, nu pot face obiectul schimbului". S-a precizat, de asemenea, în cuprinsul adresei că, întrucât reglementările existente la data respectivă cu privire la domeniul public sunt lapidare nu se poate trage o concluzie fermă cu privire la natura juridică a terenului aflat în administrare M.A.N. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a prorogat discuţia cu privire la natura juridică a acestui teren după adoptarea în Parlament a Legii privind proprietatea publică, lege ce se afla în dezbatere.

La rândul său, Ministerul Justiţiei, cu adresa din 1998, a transmis o notă din cuprinsul căreia rezulta că imobilele deţinute de către M.A.N. nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului şi prin care se atrăgea atenţia M.A.N. că Legea nr. 58/1998 interzicea schimbul de terenuri agricole aflate în proprietatea publică a statului şi că, pentru efectuarea schimbului, terenul trebuie trecut din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, operaţiune ce, potrivit art. 6 din O.G. nr. 15/1993, era în competenţa Guvernului.

Nota a fost înregistrată la Cabinetul M.A.N. sub nr. 5864 din 23 septembrie 1998 şi a fost repartizată secretarului general - martorului A.R. care a rezoluţionat-o şi a transmis-o Direcţiei Legislaţie şi contencios pentru aviz.

La data de 12 octombrie 1998, la M.A.N. este înregistrată adresa din 1998 prin care Ministerul Justiţiei, sub semnătura ministrului V.S., transmite o completare la răspunsul anterior. Fără a infirma aspectele precizate în Nota transmisă de către secretarul de stat F.B., respectiv faptul că terenurile M.A.N. „nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului", în cuprinsul acestei adrese au fost expuse criteriile stabilite prin lege pentru apartenenţa la domeniul public al statului. Totodată, s-a comunicat că, până la intrarea în vigoare a Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.A.N. poate stabili care este natura juridică a terenului pe care îl deţine raportat la dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991.

Cu Raportul din 21 septembrie 1998 şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare a raportat M.A.N. că operaţiunea de schimb nu a afectat interesele M. S-a solicitat acordul în vederea realizării schimbului. Raportul nu a fost semnat de Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, care, sub semnătura prim-locţiitorului Mihai Iliescu, a arătat că nu este de acord cu schimbul M.A.N. propus, întrucât prin diminuarea cu 27 ha a suprafeţei aparţinând Fermei Roşia nu se mai poate asigura baza furajeră a efectivelor de animale existente în fermă.

În această situaţie, şeful D.C.D.M.- martorul S.C., a înaintat Ministrului Apărării Naţionale Raportul din 12 octombrie 1998, în care se arăta că în cazarma 916 Ştefăneşti „urmează să se execute un obiectiv special, de importanţă deosebită", punctul de comandă aprobat de C.S.A.T., şi un proiect de H.G. pentru abilitarea M.A.N. să efectueze un schimb de terenuri. Raportul a fost restituit Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare nerezoluţionat împreună cu proiectul de hotărâre de guvern.

Cu raportul comun din 14 octombrie 1998 al şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare şi şefului Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, s-au prezentat M.A.N. date privind oferta inculpatului B.G., situaţia terenului solicitat la schimb, răspunsul Ministerului Justiţiei şi opinia celor două direcţii cu privire la apartenenţa terenului la domeniul public al statului, iar în final, fără a se face vreo propunere cu privire la aprobarea schimbului, s-a arătat că în situaţia în care ministrul îşi va exprima acordul cu privire la schimb, D.C.D.M. va face demersurile necesare pentru perfectarea formelor legale.

Direcţia Legislativă şi Contencios, cu adresa din 20 octombrie 1998, a refuzat să avizeze raportul amintit, apreciind că M.A.N. nu era abilitat să determine caracterul public sau privat al unui bun. Direcţia Legislativă şi Contencios a considerat că singura modalitate de rezolvare a problemei o constituie adoptarea unei hotărâri de Guvern, făcând trimitere şi la răspunsul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei.

Cu scrisoarea din 16 octombrie 1998 s-a solicitat Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei un nou punct de vedere referitor la efectuarea schimbului de terenuri, pentru îndeplinirea obiectivului aprobat de C.S.A.T. În cuprinsul adresei s-a făcut referire la schimburile de terenuri efectuate de M.A.N. după anul 1990 „cu unii proprietari", aspect ce denotă faptul că inculpatul B.V. era în cunoştinţă de cauză cu privire la schimburile anterioare.

La această adresă Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a trimis un răspuns evaziv. Fără a mai face referiri la apartenenţa terenului la domeniul public, cu adresa din 29 octombrie 1998 s-a comunicat M.A.N. că „schimburile de terenuri între persoane fizice sau între persoane juridice private ori între persoane fizice şi persoane juridice private, se fac cu acordul părţilor contractante".

Răspunsul formulat, deşi nu constituia o avizare a schimbului, a lăsat M.A.N. posibilitatea de a decide, creând falsa aparenţă că Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei nu se opunea schimbului. În conformitate cu dispoziţiile legale, ministerul nu mai avea atribuţii în acest sens.

Faţă de precizările Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi ale Ministerului Justiţiei, martorul S.C., prin Raportul din 12 octombrie 1998, a propus şi prezentat M.A.N., prin Statul Major General, proiectul unei hotărâri de guvern privind trecerea terenului ce urma a fi supus schimbului din proprietatea publică în proprietatea privată a statului. Raportul nu a fost avizat şi, în consecinţă, nu a fost promovată hotărârea de guvern.

Din nou, martorul Constantin Stănăşilă împreună cu martorul B.G., şeful în funcţie al Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, au înaintat Raportul comun din 14 octombrie 1998 către M.A.N., prin care s-a arătat că, în opinia semnatarilor, terenul preconizat a fi schimbat aparţinea proprietăţii private a statului şi s-a solicitat acordul ministrului în vederea efectuării schimbului, raport ce nu a fost rezoluţionat.

În baza acestui raport s-a solicitat un aviz al Direcţiei Legislaţie şi Contencios din M.A.N., care a opinat că singura modalitate de efectuare a schimbului o constituie adoptarea unei hotărâri de guvern. Urmare avizului negativ al Direcţiei Legislaţie şi Contencios, martorul S.C. a înaintat un nou Raport din 09 noiembrie 1998 către M.A.N. (nerezoluţionat nici acesta), prin care supunea atenţiei acestuia, necesitatea promovării unei hotărâri de guvern în acest sens.

Reţinând opiniile diferite exprimate atât în cadrul M.A.N., cât şi a celorlalte instituţii (Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerul Justiţiei), martorul S.C., prin Raportul din 16 noiembrie 1998, a concluzionat că terenul aparţinea proprietăţii private a statului şi a propus M.A.N. aprobarea schimbului de terenuri în condiţiile Legii nr. 54/1998. Raportul a fost aprobat de către ministru în aceeaşi zi - 16 noiembrie 1998.

Relativ la acest raport, Direcţia Legislaţie şi Contencios a acordat un aviz sub condiţie, respectiv a avizat efectuarea schimbului în condiţiile dreptului comun prevăzut de Legea nr. 54/1998, cu menţiunea ca Direcţia Construcţii şi Domenii Militare să se pronunţe explicit asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului în cauză, adică uzul sau interesul căruia îi este destinat terenul.

Prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 17 ianuarie 1997 a fost aprobat „Programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare în perioada 1997 - 2000", înaintat la C.S.A.T din 06 ianuarie 1997, semnat de şeful Statului Major General, inculpatul C.D. şi şeful Oficiului Central de Stat pentru probleme Speciale, program aprobat de inculpatul B.V., M.A.N. în funcţie.

În anexa la Program, la nr. crt. 5.1 s-a prevăzut, pentru prima dată, executarea, ca lucrare nouă, a punctului de comandă în localitatea Stefăneşti, jud. Ilfov.

Direcţia Construcţii şi Domenii Militare, prin adresele din 18 ianuarie 1999 şi din 02 februarie 1999, trimise prim locţiitorului şefului Statului Major General, martor T.C., a solicitat ca, în raport de Programul de pregătire aprobat de C.S.A.T. prin Hotărârea din 17 ianuarie 1997, să întreprindă demersuri în vederea promovării notei de fundamentare privind realizarea obiectivului militar la Ştefăneşti şi, totodată, să-şi exprime un punct de vedere privind suficienţa suprafeţei deţinută de M.A.N. Prin Raportul din 30 martie 1999, martorul T.C. l-a informat pe şeful Statului Major General că, în vederea realizării acestui obiectiv militar, era necesară o suprafaţă maximă de 100 ha, iar notele de fundamentare trebuie să fie întocmite de către beneficiar - Statul Major al Forţelor Terestre.

Martorul S.C., prin Raportul din 06 aprilie 1999, l-a informat pe M.A.N. despre toate demersurile făcute privind efectuarea schimbului de terenuri şi realizarea obiectivului militar, că se discută de către factori importanţi din Statul Major General despre oportunitatea obiectivului militar, propunând ministrului să fie de acord cu „efectuarea propriu-zisă a schimbului de terenuri deja aprobat". La punctul 5 din raport s-a precizat că M.A.N. are înscrisă în proiectele sale de investiţii realizarea unei „Case de Oaspeţi pentru M.A.N." pe teritoriul Fermei Roşia şi s-a propus reamplasarea, motivat de o pretinsă existenţă a unor acţiuni de revendicare.

Prin acest raport, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare revenea, de fapt, asupra rapoartelor anterioare, în care preciza că terenul nu este de utilitate publică şi nu serveşte nevoilor armatei, confirmând existenţa unor proiecte de investiţii aprobate.

Raportul a fost avizat favorabil de către martorul B.G., sub aspectul nediminuării patrimoniului prin schimb la echivalenţă valorică şi de către martorul R.A. Până la întocmirea acestui ultim raport, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare a solicitat Biroului Local de Expertize Tehnice Judiciare de pe lângă Tribunalul Bucureşti efectuarea unui raport de evaluare a terenurilor ce urmau a fi supuse schimbului.

La data respectivă, Raportul de expertiză era deja întocmit, iar expertul V.M. concluziona că valoarea unui mp teren aparţinând inculpatului B.G. este de 59.844 lei, iar al celui deţinut de M.A.N. este de 61.745 lei.

Valorile au fost reactualizate de către expert la data de 26 aprilie 1999, precizându-se că un mp teren aparţinând inculpatului B.G. era de 72.820 lei, iar al celui deţinut de M.A.N. era de 75.128 lei, pentru a da credibilitate raportului şi a justifica solicitarea M.A.N. pentru efectuarea unei lucrări deja realizate.

Din verificările efectuate de parchet, a rezultat că expertiza a fost solicitată şi achitată de către inculpatul B.G.

Ulterior, la data de 02 iunie 1999, printr-un proces verbal încheiat între părţi, în prezenţa reprezentantului O.C.A.O.T.A. - numitul D.B., a avut loc punerea în posesie a coschimbaşilor cu terenurile respective.

La data de 04 iunie 1999, la Biroul Notarului Public T.G.B., s-a autentificat contractul de schimb între M.A.N. şi inculpatul B.G., M.A.N. fiind reprezentat la încheierea acestui contract de către I.A., în baza delegaţiei din 03 iunie 1999.

Parchetul a concluzionat că schimburile de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G. s-au realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul proprietăţii publice şi circulaţiei juridice a terenurilor şi au dezavantajat statul prin diferenţa de valoare dintre terenurile predate şi cele preluate la schimb.

3. Cu privire la încheierea contractului de vânzare cumpărare între inculpatul B.G. şi inculpata B.I.C.A.

Din cercetările efectuate a rezultat că, pentru aprobarea schimbului nelegal de terenuri, inculpatul B.G. a vândut cu preţ simbolic fiicei inculpatului B.V. o suprafaţă de teren din cele obţinute prin schimb de la M.A.N.

La data de 07 iulie 1998, între inculpatul B.G. şi inculpata B.I.C.A., fiica inculpatul B.V., a fost încheiat Contractul de vânzare cumpărare autentificat la Biroul Notarial „L.", T.G.B. - notar public, prin care inculpatul B.G. a vândut numitei B.I.C.A. suprafaţa de 700 mp din suprafaţa de 88.000 mp teren liber construcţii, arabil, situat în intravilanul comunei Voluntari, jud. Ilfov, tarlaua 15, parcela A 286, teren obţinut prin schimb de proprietăţi cu M.A.N., conform procesului - verbal de punere în posesie din 11 decembrie 1996 cu încheiere de legalizare semnătură din 24 decembrie 1996. S-a reţinut că la data de 07 iulie 1998 inculpatul B.G. nu era proprietarul terenului, contractul de schimb în formă autentică fiind încheiat la data de 05 octombrie 1998, deci ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare prin care fiica inculpatul B.V. a devenit proprietara unei părţi din suprafaţa de teren ce a făcut obiectul schimbului.

Mai mult, parchetul a constatat că procesul - verbal de schimb din 11 decembrie 1996 nu a fost însuşit de către M.A.N., nefiind semnat de către împuternicitul acestuia - martorul Z.D., pentru care delegaţia a fost emisă la data de 20 decembrie 1996. Procesul verbal de schimb a fost transcris în mod abuziv la Judecătoria Buftea doar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al inculpatului B.G., iar încheierea de legalizare de semnătură a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Referitor la inculpata B.I.C.A., s-a reţinut că aceasta nu cunoştea amplasamentul terenului, a cumpărat un teren ce a fost delimitat prin efectuarea unor însemnări de către o persoană neidentificată pe o schiţă ce reprezenta un act oficial şi care a fost astfel falsificat prin adăugire, în condiţiile în care vânzătorul nu a prezentat un act de proprietate valabil, nu a putut da detalii cu privire la împrejurările în care a încheiat contractul şi la modalitatea de stabilire a preţului şi nu a făcut demersuri pentru deschiderea cărţii funciare. Cât priveşte deschiderea de rol, s-a constatat că nu s-a regăsit cererea inculpatei între documentele transmise de Primăria Voluntari.

S-a reţinut că declaraţia inculpatului B.G. constituie un demers vădit de apărare a inculpatei B.I.C.A. şi a inculpatului B.V. Argumentele inculpatului B.G. cu privire la înstrăinarea unor terenuri în aceeaşi zonă către alte persoane şi la preţuri mai mici nu prezintă relevanţă pentru că toate aceste înstrăinări se fac la valoarea specială determinată de calitatea persoanelor ce figurează ca şi cumpărători, respectiv persoane din grupul său de interese precum M.G., asociaţi, fini ş.a.

În situaţia inculpatei B.I.C.A. nu a fost justificată o astfel de valoare specială, în funcţie de persoana cumpărătorului, ci doar olegătură certă de rudenie a acesteia cu inculpatul B.V. şi funcţia exercitată de către acesta.

Ulterior încheierii Contractului de vânzare cumpărare între inculpatul B.G. şi inculpata B.I.C.A., a fost aprobat de către inculpatul B.V. cel de-al doilea schimb de terenuri între M.A.N. şi inculpatul B.G.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, s-a întemeiat pe următoarele mijloace de probă: declaraţii martori, declaraţii inculpaţi, înscrisuri, raport de expertiză (expuse la paginile 122 - 218 rechizitoriu).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 9030/1/2010, având prim termen de judecată la data de 07 martie 2011.

Prin sentinţa nr. 875 din 16 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 9030/1/2010, în majoritate, a fost admisă cererea formulată de inculpatul B.V. şi, în baza art. 332 alin. (2) C. proc. pen., a fost restituită cauza la procuror, avându-se în vedere nelegala sesizare a Preşedintelui României în vederea exercitării dreptului de a cere urmărirea penală a unui ministru de către procurorul-şef al D.N.A., iar nu de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 115/1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., recurs ce a fost admis prin Decizia penală nr. 327 din 12 octombrie 2011 a completului de 5 Judecători, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a casat hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă secţiei penale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru continuarea judecăţii.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, în esenţă, că nelegala sesizare a Preşedintelui României de procurorul-şef al D.N.A., iar nu de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi circumscrisă cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., pentru a determina incidenţa prevederilor art. 332 alin. (2) C. proc. pen., în sensul restituirii cauzei la procuror. Noţiunea de „sesizare" folosită în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999 are o natură juridică distinctă de cele atribuite noţiunilor de „sesizare a instanţei", respectiv, „sesizarea organelor de urmărire penală", astfel după cum s-a arătat anterior.

Dispoziţiile din legea specială referitoare la această „sesizare" nu sunt prevăzute expres de lege ca fiind dintre cele a căror nerespectarea ar atrage, de drept, sancţiunea nulităţii absolute a urmăririi penale, termenul cuprins în art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999 având semnificaţia de informare/aducere la cunoştinţă, iar nu pe aceea ce se circumscrie normelor procesual penale.

Referitor la efectele pe care eventualele neregularităţi ale modului de derulare a procedurii anterior începerii urmăririi penale le pot produce asupra procesului penal, s-a reţinut că pretinsa încălcare a legii cu referire la etapa sesizării preşedintelui statului priveşte, în orice situaţie, o etapă exterioară procesului penal, lipsită de relevanţă prin raportare la drepturile procesuale ale părţilor.

Dosarul s-a reînregistrat pe rolul secţiei penale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 octombrie 2011, sub nr. 8300/1/2011, stabilindu-se prim termen de judecată la data de 1 noiembrie 2011, când cauza a fost amânată, la solicitarea inculpatului B.G., pentru a-şi angaja apărător ales.

La termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2011, inculpatul B.V., prin apărător, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 332 C. proc. pen., restituirea cauzei la parchet, considerând că, în cauză, au fost încălcate dispoziţiile art. 262 C. proc. pen., aspect dovedit prin aceea că la dosar există mai multe memorii formulate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost soluţionate de către procuror, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Înalta Curte - Secţia penală a respins cererea de restituire a cauzei la parchet, ca neîntemeiată, considerând că motivele nu se circumscriu cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 332 C. proc. pen., iar eventuala vătămare adusă inculpatului prin nerespectarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor art. 262 C. proc. pen., este sancţionată cu nulitatea relativă, care s-a acoperit prin neinvocarea acesteia în termen.

Întrucât inculpaţii nu au dorit ca judecarea cauzei să se facă în procedura simplificată prevăzută de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen., la termenele de judecată din 28 noiembrie şi 2 decembrie 2011 s-a procedat la ascultarea inculpaţilor, niciunul dintre aceştia neînţelegând să se prevaleze de dreptul la tăcere.

Au fost ascultaţi martorii propuşi prin rechizitoriu, după cum urmează: la termenul din 15 decembrie 2011 martorii I.L., C.V., I.A., S.A., P.G., B.C., I.M., R.T.; la termenul din 3 ianuarie 2012 martorii M.N., V.N., D.I., N.V., V.E., M.Z., S.C., S.E., I.A., P.E., S.F.; Ia termenul din 4 ianuarie martorii S.V., T.l.G., T.G., M.I., N.G., S.E., I.V., D.L.; la termenul din 5 ianuarie martorii G.M.C., P.V., C.G., B.I., R.A., B.D., S.I., B.G., P.I.F., I.A.; la termenul din 9 ianuarie martorii M.M., B.F.A.; la termenul din 10 ianuarie martorii C.C., G.G., D.C.; la termenul din 12 ianuarie martorul R.A.; la termenul din 17 ianuarie martorul C.A.; la termenul din 20 ianuarie martorii S.V., N.M., C.Z.D.M., B.R.G., P.I.M., fiind reaudiat şi inculpatul B.G.; la termenul din 31 ianuarie martorii I.M. C.C.T., I.I., S.G., T.I., N.N.D.; la termenul din 16 februarie martorii G.I.G.; la termenul din 1 martie martorii D.A. (care în susţinerea declaraţiei sale a depus la dosar o serie de înscrisuri privind procedura desfăşurată de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei) şi S.I.

În privinţa martorilor Ş.A., S.D. şi C.M. s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., dându-se citire în faţa primei instanţe a declaraţiilor date de aceştia pe parcursul urmăririi penale.

Prin încheierea de şedinţă din 17 ianuarie 2012, Înalta Curte, secţia penală, a încuviinţat, în parte, probele noi solicitate de către inculpaţi, respectiv pentru inculpatul B.V.: martorii C.M. şi S.C., pentru inculpatul C.D.: martorul M.C. şi pentru inculpata B.I.C.A.: martorul D.I., înlocuit ulterior cu martorul J.C., martori ce au fost ascultaţi la următoarele termene de judecată.

De asemenea, s-a dispus emiterea unor adrese către M.A.N. pentru a se comunica o serie de înscrisuri la care apărarea a făcut referire, dar care nu se regăseau în dosarul de urmărire penală, respectiv raportul din 31 mai 1996, înaintat M.A.N. de şeful Statului Major General; raportul din 13 iunie 1996, înaintat M.A.N. de locţiitorul şefului Statului Major General; raportul din 15 iunie 1995 al Statului Major General, prin care s-a solicitat structurilor din subordine să prezinte propuneri pentru lucrări şi răspunsul S.C. din 1995 înregistrat la Statul Major General din 1995; raportul din 26 iunie 1996 înaintat M.A.N. de şeful Statului Major General şi şeful Oficiului Central de Stat cu Probleme Speciale; pentru a se comunica dacă la cabinetul M.A.N. sau la Direcţia Construcţii şi Domenii Militare a fost înaintat raportul din 21 mai 1999, aparţinând Statului Major General, precum şi fişa privind prezenţa ministrului în luna octombrie 1996.

Totodată, constatând că dosarul de urmărire penală este însoţit de o serie de documente clasificate pe care Ministerul Public îşi întemeia acuzaţiile, s-a solicitat M.A.N. să procedeze la declasificarea acestora.

De asemenea, a fost încuviinţată cererea inculpatului B.V. de emitere a unei adrese către A.N.R.S.P.S. pentru a se comunica numele persoanei ce ocupa funcţia de locţiitor al Preşedintelui Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale în luna ianuarie 1997 şi dacă în Programul de Pregătire a Teritoriului în perioada 2000-2004 a mai figurat realizarea unui punct de comandă pentru Statul Major al Trupelor de Uscat.

S-a pus în vedere părţii civile Ministerul de Finanţe să precizeze titlul în baza căruia Statul Român deţinea terenurile ce au făcut obiectul contractelor de schimb încheiate între M.A.N. şi inculpatul B.G. şi să înainteze toate înscrisurile deţinute în acest sens.

M.A.N. a răspuns tuturor solicitărilor instanţei, procedând la declasificarea, cu câteva excepţii, a înscrisurilor ce constituiau documente clasificate, acestea fiind comunicate instanţei la termenul din 19 martie 2012.

A.N.R.S.P.S. a comunicat numele persoanei ce a ocupat funcţia de locţiitor al instituţiei în ianuarie 1997, neputându-se proceda la audierea acestuia, astfel cum a solicitat inculpatul B.V., întrucât decedase.

Înalta Curte, secţia penală, a respins cererea inculpaţilor B.G. şi B.V. de efectuare a unei noi expertize de evaluare a terenurilor, încuviinţând proba cu înscrisuri, la dosar depunându-se o serie de contracte de vânzare cumpărare încheiate de terţe persoane privind terenuri din zona Ştefăneşti.

Proba cu înscrisuri a fost încuviinţată şi pentru inculpatul C.D., la dosar depunându-se fotocopii de pe o serie de regulamente militare, în dovedirea simbolisticii utilizate pentru un punct de comandă, precum şi acte în dovedirea proiectelor desfăşurate de M.A.N. în legătură cu punctul de comandă de la Ştefăneşti II. De asemenea, la solicitarea inculpatului de a da explicaţii suplimentare, aceasta a fost ascultat în şedinţa publică din 12 aprilie 2012.

Analizând materialul probator administrat pe parcursul procesului penal, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

1. În legătură cu schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., aprobat de către inculpatul C.D.:

M.A.N. deţinea în comuna Ştefăneşti, jud. Ilfov cazarma 942 Ştefăneşti I şi cazarma Ştefăneşti II, obiective militare unde existau mai multe construcţii îngropate şi unde, pentru legendare, funcţiona câte o gospodărie agrozootehnică.

În anul 1991, C.S.A.T., la solicitarea Şefului Statului Major General, gen. col. I.V., a aprobat construirea la Ştefăneşti a unui punct de comandă, iar Statul Major al Comandamentului Trupelor de Transmisiuni a inclus în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, discutat de C.S.A.T. în anul 1993, o lucrare de telecomunicaţii pentru un cablu subteran de 100 de perechi ce lega Unitatea Militară Otopeni de pădurea Tunari, unde urma să fie instalat centrul de transmisiuni al punctului de comandă. Investiţia a fost aprobată de către C.S.A.T., iar lucrarea a fost finalizată în anul 1994.

În cursul aceluiaşi an, a fost adoptată Legea apărării naţionale a României (nr. 45 din iulie 1994), care a condus la reorganizarea armatei, prin înfiinţarea Statelor majore ale categoriilor de forţe ale armatei, respectiv trupele de uscat, aviaţia şi apărarea antiaerienă şi marina militară (art. 29). Statului Major al Trupelor de Uscat i-a fost repartizat punctul de comandă de la Ştefăneşti II, care se afla în administrarea Secţiei întreţinere, exploatare şi dezvoltare puncte de comandă a Statului Major General, acesta fiind însă impropriu desfăşurării unei activităţi de comandă.

În acest context, având în vedere şi faptul că trebuia întocmit şi planul de pregătire a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, în cursul anului 1995, la nivelul conducerii Statului Major General au fost reluate discuţiile privind necesitatea construirii unui punct de comandă de nivel armată destinat Statului Major al Trupelor de Uscat.

În acest sens, prin adresa din 15 iunie 1995, Statul Major General a solicitat tuturor statelor majore şi celorlalte unităţi din subordinea sa elaborarea propunerilor privind obiectivele de investiţii de strictă necesitate şi care prezentau maximă importanţă pentru activităţile operative pentru a fi incluse în program.

Statul Major al Trupelor de Uscat a comunicat prin adresa din 1995 propunerile vizând „obiectivele de maximă importanţă pentru activităţile specifice Statului Major al Trupelor de Uscat" în cadrul cărora figurau construirea unui punct de comandă necesar Comandamentului Trupelor de Uscat şi construirea punctelor de comandă necesare armatelor.

Propunerea Statului Major al Trupelor de Uscat a fost analizată în cadrul Direcţiei Operaţii din Statul Major General şi inclusă în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, ce a fost înaintat C.S.A.T. la data de 28 iunie 1996, sub semnătura ministrului G.T.

Având în vedere că M.A.N. deţinea la ferma Ştefăneşti o suprafaţă de teren de 27,3 ha, că anterior se făcuseră lucrări de telecomunicaţii tocmai în vederea construirii aceluiaşi obiectiv militar, că aici existau o serie de construcţii, inclusiv îngropate care fuseseră repartizate Statului Major al Trupelor de Uscat ca şi punct de comandă, că în fiecare an în zonă se desfăşurau diferite aplicaţii militare, că în apropiere de pădurea Tunari, care oferea condiţii de amplasare a echipamentelor de telecomunicaţii, conducerea Statului Major General a stabilit că cel mai potrivit loc pentru noul punct de comandă (care presupunea dezvoltarea celui existent prin noi construcţii subterane) era zona Ştefăneşti II.

Cunoscând faptul că suprafaţa de teren deţinută în zona cazarmei Ştefăneşti era insuficientă, în cursul lunii august 1995, în cadrul unei acţiuni de protocol Şeful Statului Major General, inculpatul C.D., i-a solicitat martorului T.I., Şeful Direcţiei Gospodărire, care răspundea de administrarea terenurilor din zona Ştefăneşti, să contacteze autorităţile din comună pentru a afla în ce condiţii M.A.N. putea obţine alte suprafeţe de teren lângă ferma Ştefăneşti II. Informaţia privind amplasarea punctului de comandă fiind clasificată, martorului i s-a comunicat faptul că se doreşte extinderea Gospodăriei agrozootehnice.

La rândul său, martorul T.I. i-a ordonat maiorului T.C., comandantul unităţii militare X Tunari, să se deplaseze la Primăria Ştefăneşti pentru obţinerea acestor informaţii.

Primăria Ştefăneşti a comunicat reprezentanţilor M.A.N. o listă cu proprietarii terenurilor care se aflau în vecinătatea unităţii militare. Luându-se legătura cu aceştia, a rezultat că o suprafaţă de aproximativ 10 ha (singura disponibilă la acel moment), situată în partea de Est a unităţii fusese înstrăinată de proprietari către B.G. În aceste condiţii, s-a luat legătura cu inculpatul B.G., care s-a declarat de acord cu cedarea suprafeţei de teren deţinută, numai în condiţiile încheierii unui contract de schimb.

Maiorul T.C. a întocmit raportul intitulat „Detalii asupra terenului de la Ştefăneşti", din care rezulta că terenul din zonă este un teren foarte fertil, iar datorită dispunerii sale era foarte căutat de întreprinzători pentru construcţii de case, întreprinderi, spaţii de depozitare sau spaţii comerciale, că proprietarul B.G.a fost de acord numai cu schimbul şi nu a acceptat vânzarea terenului, şi că ceilalţi proprietari de pe latura de vest a cazărmii nu au acceptat discuţii, întrucât intenţionau să construiască în interes personal, pe latura de V-NV-NE, că exista un teren folosit ca izlaz comunal, precum şi un teren arabil aparţinând unor cetăţeni din localităţile Ştefăneşti, Pipera, Creţuleasa sau Voluntari care nu au acceptat vânzarea terenului către M. Ap. N.

Raportul a fost înaintat Şefului Direcţiei Gospodărie, martorului I.T. Acesta, la rândul său, prin adresa din 10 august 1995, a comunicat şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorului S.C., că a fost identificată în zona Ştefăneşti o suprafaţă de aprox. 10 ha ce poate fi folosită pentru completarea bazei furajere a fermei existente în zonă şi că terenul aparţinea inculpatului B.G., care era interesat de obţinerea unei suprafeţe de teren în zona fermei agrozootehnice Roşia din subordinea Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

În perioada imediat următoare, inculpatul B.G. a fost invitat să participe la o discuţie cu reprezentanţii M.A.N., cu privire la un eventual schimb de terenuri. Discuţia a avut loc în prezenţa Şefului Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, precum şi a Şefului Direcţiei Gospodărie, inculpatului B.G. propunându-i-se să accepte în schimbul terenului de la Ştefăneşti, o suprafaţă de teren în Bucureşti, în apropierea stadionului Ghencea, teren ce se afla în administrarea Secţiei Gospodărie. Propunerea a fost refuzată, acesta solicitând teren în apropierea locuinţei sale, respectiv în zona fermei agrozootehnice Roşia.

Întrucât terenul de la Ferma Roşia se afla în administrarea Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare, prin adresa din 21 septembrie 1995 i-a solicitat acestuia analizarea posibilităţii realizării schimbului, cât şi exprimarea unui punct de vedere cu privire la acest aspect.

Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, prin adresa din 09 octombrie 1995, şi-a dat acordul de principiu cu privire la schimb, propunând să fie cedată o suprafaţă de circa 10 ha situată în partea de Nord a cazărmii 2949 Băneasa, limitrof amplasamentului pentru locuinţe de serviciu necesare cadrelor militare din Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

A avut loc o nouă discuţie cu inculpatul B.G., la sediul Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, la care au participat Şeful acestei Direcţii, martorul S.C., şeful Direcţiei Gospodărire, martorul Ioan Tănăsescu şi reprezentanţi ai Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene. Nici de această dată inculpatul B.G. nu a fost de acord cu schimbul propus, solicitând întreaga ieşire la Şoseaua Pipera, astfel că discuţiile privind schimbul s-au sistat.

Cu adresa din 28 martie 1996, Direcţia Gospodărie l-a invitat, din nou, pe inculpatul B.G. la sediul unităţii pentru a stabili dacă schimbul de terenuri mai era de actualitate.

La data de 05 iunie 1996 a avut loc o întâlnire între reprezentanţi ai M.A.N., respectiv Şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, martorul S.I. şi locţiitorul acestuia pe probleme logistice, martorul P.I., comandantul fermei Roşia, martorul I.A., martorul C.C., din cadrul compartimentului cazare, şi inculpatul B.G., acesta din urmă fiind de acord cu schimbul şi cu zona propusă.

La finalul discuţiei, Şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, martorul S.I., i-a comunicat inculpatului că doreşte construirea, la intrarea în Parcul Herăstrău, a unui monument care să cuprindă numele tuturor aviatorilor căzuţi la datorie după anul 1936. Având în vedere că inculpatul deţinea firme de construcţii, martorul i-a solicitat ajutorul în turnarea unei plăci de aproximativ 20 m lungime, inculpatul promiţând că va ajuta M.A.N.

La scurt timp după această întâlnire, prin adresa din 07 iunie 1996 Şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene a comunicat Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, că, în urma discuţiei cu B.G., acesta a fost de acord cu schimbul de terenuri şi cu zona propusă.

Ca atare, la data de 19 iunie 1996, la sediul Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, s-a întocmit o minută în care s-a consemnat acordul M.A.N. de a transmite din proprietatea statului şi din administrarea sa, în proprietatea lui B.G., terenul în suprafaţă de 10 ha, situat în Şoseaua Erou Iancu Nicolae, precum şi cel al inculpatului B.G. de a transmite din proprietatea sa, în proprietatea statului şi administrarea M.A.N. suprafaţa de 10 ha teren situată în partea de est a cazărmii 916 Bucureşti Ştefăneşti.

Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, prin şeful acesteia, martorul S.C., a înaintat M.A.N., prin Departamentul Înzestrării şi Logisticii Armatei, Raportul din 26 august 1996 prin care arăta că, din raţiuni ce privesc folosirea Cazărmii Bucureşti Ştefăneşti, şeful Statului Major General a ordonat întreprinderea măsurilor necesare extinderii perimetrului cazărmii, că în acest sens s-a luat legătura cu inculpatul B.G., discuţiile şi negocierile purtate fiind consemnate în minuta din 19 iunie 1996, solicitându-se acordul efectuării schimbului, urmând ca, ulterior, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare să întreprindă demersurile necesare.

Raportul a fost avizat favorabil de către P.F., şeful în exerciţiu al Departamentului Înzestrării şi Logisticii Armatei şi înaintat cabinetului M.A.N.

După înregistrarea acestuia la cabinetul ministrului, la data de 14 octombrie 1996, întrucât ministrul G.T. lipsea din minister, raportul i-a fost prezentat Şefului Statului Major General, inculpatului C.D., care era înlocuitorul de drept al ministrului, şi care l-a rezoluţionat favorabil.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, schimbul de terenuri aparţinând statului şi aflate în administrarea altor instituţii se făcea numai cu avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a întreprins demersuri în vederea obţinerii avizului de schimb. Totodată, s-a adresat şi Biroului Local de expertize tehnice judiciare în vederea desemnării unui expert care să evalueze terenurile ce făceau obiectul schimbului.

La solicitarea Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, O.C.A.O.T.A. a emis Avizul din 08 noiembrie 1996, după care, la data de 11 noiembrie 1996 documentaţia a fost înaintată la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, iar la 10 decembrie 1996 a fost emis avizul favorabil nr. 369, prin care s-a aprobat efectuarea schimbului de terenuri între M.A.N. şi B.G.

La 02 decembrie 1996, expertul evaluator T.M. a depus raportul de evaluare al terenurilor supuse schimbului, în care a concluzionat că valorile acestora erau aproximativ egale (50.052 lei/mp terenul aparţinând lui B.G. şi 54.215 leil/mp terenul aparţinând M.A.N.).

După obţinerea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 18/1991, s-a încheiat procesul verbal din din 11 decembrie 1996, prin care, în prezenţa inginerului P.E., delegat O.C.O.T.A. Bucureşti, M.A.N. a predat inculpatului B.G. suprafaţa de 8,80 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Voluntari, iar inculpatul B.G. a predat M.A.N. suprafaţa de 9,38 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Ştefăneşti.

Procesul verbal a fost semnat de către inculpatul B.G. (de predare şi primire) şi de reprezentanţii unităţilor militare care predau (I.A. şi C.M) şi respectiv, primeau terenul (T.C. şi T.A.), precum şi de reprezentantul O.C.O.T.A, fiind vizat de către O.C.O.T.

La data de 18 decembrie 1996, inculpatul B.G. a solicitat transcrierea procesului verbal din 11 decembrie 1996 în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Buftea, iar la 24 decembrie 1996, notarul public a legalizat semnăturile de pe acelaşi proces verbal.

Lipsa unei consilieri corespunzătoare din partea notarului public şi faptul că dispoziţiile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 nu prevedeau clar forma autentică pentru contractele de schimb încheiate în baza avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, au condus ca, la acel moment, contractul de schimb să nu fie încheiat în formă autentică, deşi a avut loc punerea în posesie a ambelor părţi şi niciuna dintre acestea nu a urmărit amânarea transferului dreptului de proprietate.

Ulterior, la 05 octombrie 1998, la Biroul Notarial „L.", notar public T.G.B. a fost autentificat şi semnat contractul de schimb imobiliar între M.A.N., reprezentat de martorul Z.D. şi inculpatul B.G.

După încheierea schimbului, la data de 20 decembrie 1996, inculpatul B.G. a predat, cu titlu de sponsorizare a monumentului comemorativ alaviatorilor, martorului, colonel în cadrul U.M., X Bucureşti, suma de 100 milioane lei. Suma a fost preluată în baza procesului verbal din data de 20 decembrie 1996, depusă la Banca Română pentru Dezvoltare, fiind restituită inculpatului de către Statul Major al Forţelor Aeriene, la data de 18 februarie 2002, cu motivarea că aceasta nu a putut fi utilizată, întrucât nu s-areuşit atragerea resurselor necesare finanţării proiectului.

2. În legătură cu schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., aprobat de către inculpatul B.V.:

Proiectul programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 înaintat C.S.A.T.-ului în luna iunie 1996 nu a mai fost discutat în cadrul acestei instituţii din cauza alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din cursul lunii noiembrie 1996, acesta fiind restituit M.A.N. la data de 12 decembrie 1996 pentru a fi actualizat. Statul Major General şi Oficiul Central de stat pentru probleme speciale au reactualizat programul, fiind menţinută construirea punctului de comandă în localitatea Ştefăneşti.

Conform procedurii, noul M.A.N., inculpatul B.V., a semnat Raportul de prezentare a programului de pregătire operativă a teritoriului ţări, care, alături de programul cu obiectivele propuse a fi realizate în perioada 1997-2000 au fost înaintate C.S.A.T.

Prin hotărârea din 17 ianuarie 1997 C.S.A.Ţ. aprobat programul, acesta fiind comunicat ulterior M.A.N.

La 18 martie 1997, Statul Major General, la conducerea căruia se afla generalul C.D., prin locţiitorul acestuia, a transmis şefului Direcţiei Domenii şi Construcţii Militate prin adresă, extrasul cu obiectivele prevăzute în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare, solicitându-se luarea măsurilor ce se impun pentru fundamentarea, elaborarea documentaţiilor tehnice şi realizarea lucrărilor noi de construcţii-montaj, continuarea investiţiilor începute anterior. Printre obiectivele prevăzute era menţionat şi punctul de comandă din localitatea Ştefăneşti, jud. Ilfov.

La data de 29 august 1998, sub nr. 5374 din 29 august 1998 a fost înregistrată la cabinetul M.A.N. oferta formulată de inculpatul B.G. pentru efectuarea unui nou schimb cu M.A.N., acesta manifestându-şi disponibilitatea de a ceda 27 ha teren în zona corn. Ştefăneşti în schimbul a 27 ha în zona com. Voluntari, jud. Ilfov.

Documentul a fost primit de către M.A. ., inculpatul B.V., la data de 30 august 1998 şi rezoluţionat prin menţiunea „dl. gl. S., discuţii". La data de 31 august 1998, martorul S.C., şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, l-a informat pe inculpatului B.V. asupra faptului că schimbul solicitat ar putea interesa ministerul, întrucât era necesară mărirea suprafeţei de teren deţinută la Ştefăneşti, în vederea realizării obiectivului aprobat de C.S.A.T.

Oferta făcută M.A.N. a fost înaintată secţiei patrimoniu imobiliar, care a solicitat, prin rezoluţie, clarificări „privind aspectul juridic al proprietăţii statului pe terenul Roşia, cerând poziţia Ministerului Justiţiei şi Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei". În acest sens, s-a propus M.A.N. semnarea a două scrisori către Ministerul Justiţiei şi Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei pentru a-şi exprima poziţia cu privire la posibilitatea efectuării schimbului. Inculpatul B.V. şi-a însuşit această propunere, semnând scrisorile adresate celor două ministere.

Prin adresa din 17 septembrie 1998, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei răspunde că reglementările existente la data respectivă cu privire la domeniul public sunt lapidare şi nu se poate trage o concluzie fermă cu privire la natura juridică a terenului aflat în administrare M.A.N., arătând că, după adoptarea Legii privind proprietatea publică, ce se afla în dezbaterea Parlamentului, se va putea formula un punct de vedere clar.

La rândul său, Ministerul Justiţiei, cu adresa din 19 septembrie 1998, a transmis o notă prin care îşi exprima punctul de vedere în sensul că imobilele deţinute de către M.A.N. nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, că dispoziţiile Legii 58/1998 interziceau schimbul de terenuri agricole aflate în proprietatea publică a statului şi că, pentru efectuarea schimbului, terenul trebuie trecut din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, operaţiune ce, potrivit art. 6 din O.G. nr. 15/1993, este în competenţa Guvernului.

În această situaţie, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a întocmit raportul din 12 octombrie 1998, în care se arăta că în cazarma 916 Ştefăneşti urma să se execute un obiectiv special, de importanţă deosebită, punctul de comandă aprobat de C.S.A.T., precum şi un proiect de Hotărâre a Guvernului pentru abilitarea M.A.N. să efectueze un schimb de terenuri.

La aceeaşi dată, 12 octombrie 1998, sub nr. SG 348, a fost înregistrată o nouă adresă, din 1998, prin care Ministerul Justiţiei, sub semnătura ministrului V.S., a transmis o completare la răspunsul anterior. Astfel, s-au comunicat criteriile prevăzute de lege pentru a stabili apartenenţa unui bun la domeniul public, respectiv declaraţia legii şi afectaţiunea bunului respectiv, adică uzul sau interesul public căruia îi era destinat un anumit bun, arătându-se că, până la intrarea în vigoare a Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.A.N. poate stabili care este natura juridică a terenului pe care îl deţine, ţinând seama de dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, în funcţie de destinaţia efectivă a terenului în cauză.

În aceste condiţii, raportul din 12 octombrie 1998 nu a fost avizat de către inculpatul B.V., M.A.N. adresându-se din nou Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (la 16 octombrie 1998), solicitând exprimarea unui punct de vedere privind „posibilitatea legală de a efectua un schimb de teren între M.A.N. şi un proprietar, persoană fizică".

La această nouă adresă, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a comunicat faptul că prin Legea nr. 54/1998 a fost abrogat cap. V din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi că, în prezent, conform art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 54/1998, schimburile de terenuri între persoane fizice sau între persoane juridice private ori între persoane fizice şi persoane juridice private, se face cu acordul părţilor contractante, nemaifiind necesară obţinerea unor avize din partea Ministerului Agriculturii sau Alimentaţiei.

Deşi iniţial poziţia Direcţiei Legislative şi Contencios a fost aceea că singura modalitate de rezolvare a problemei o constituia adoptarea unei hotărâri de Guvern, refuzând astfel să avizeze favorabil rapoartele întocmite de către Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, la data de 10 noiembrie 1998, având în vedere poziţia Ministerului Justiţiei, precum şi aspectele prezentate de către Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene şi Direcţia Domenii şi Construcţii Militare sub aspectul utilităţii schimbului, prin avizul din 10 noiembrie 1996 a avizat favorabil efectuarea schimbului, în condiţiile dreptului comun, respectiv ale Legii nr. 54/1998, cu menţiunea ca, structura abilitată din cadrul M.A.N., Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, să se pronunţe explicit asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului, adică uzul sau interesul căruia îi este destinat terenul în cauză.

În aceste condiţii, Şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare a întocmit raportul din 16 noiembrie 1998, în care, prin raportare la criteriile art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991, motivând faptul că terenul nu era afectat de utilităţi publice şi nu era strict utilizat pentru nevoia de apărare, destinaţia acestuia fiind de fermă agrozootehnică, astfel că nu putea aparţine domeniului public al statului, a propus M.A.N. să fie de acord cu efectuarea schimbului prin echivalenţă valorică, urmând ca Direcţia Domenii şi Construcţii Militare să facă demersurile necesare pentru perfectarea documentelor legale. Raportul a fost aprobat de către M.A.N.

Direcţia Domenii şi Construcţii Militare s-a adresat Biroului experţilor judiciari tehnici şi contabili de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând efectuarea unei unui raport de evaluare a terenurilor de făceau obiectul schimbului. În cauză a fost desemnat expertul topo V.M. care, la data de 02 februarie 1999, a întocmit raportul de expertiză prin care concluziona că, pentru un schimb echitabil, M.A.N. trebuie să predea inculpatului B.G. o suprafaţă de 20,9 ha şi să primească o suprafaţă de 21,5847 ha. În acelaşi timp, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare, prin adresele din 8 ianuarie 1999 şi din 02 februarie 1999 trimise prim locţiitorului şefului Statului Major General, a solicitat ca, în raport de Programul de pregătire operativă a teritoriului ţării aprobat de Consiliul Suprem de Apărare Ţării prin Hotărârea din 17 ianuarie 1997, să întreprindă demersuri în vederea promovării notei de fundamentare privind realizarea obiectivului militar la Ştefăneşti şi, totodată, să-şi exprime un punct de vedere privind suficienţa suprafeţei deţinută de M.A.N.

Ca răspuns la aceste solicitări, prin Raportul din 30 martie 1999 prim -locţiitorul şefului Statului Major General l-a informat pe şeful Statului Major General că, în vederea realizării obiectiv militar de la Ştefăneşti este necesară o suprafaţă maximă de 100 ha, iar notele de fundamentare trebuie să fie întocmite de către beneficiar, Statul Major al Forţelor Terestre, în anul în care se vor aloca fonduri bugetare, propunând comunicarea acestui punct de vedere către Direcţia Domenii şi Construcţii Militare.

Şeful Statului Major General, martorul C.D., a dispus efectuarea unei documentaţii preliminare cu privire la configuraţia propusă a suprafeţei considerată necesară pentru realizarea obiectivului, cu prezentarea situaţiei juridice a terenurilor ce au fost avute în vedere pentru a fi achiziţionate, precum şi exprimarea unor puncte de vedere de către diverse direcţii din cadrul Statului Major General.

Raportul din 30 martie 1999 a fost înaintat, în copie, Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare.

La data de 06 aprilie 1999, Şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare a prezentat un nou raport M.A.N., din 06 aprilie 1999, în care a menţionat demersurile efectuate pentru realizarea schimbului şi i-a propus să îşi exprime acordul cu privire la efectuarea propriu-zisă a schimbului. Raportul a fost avizat favorabil de către şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, martorul B.G., care avea în administrare terenul de la ferma Roşia.

Având în vedere că asigurarea verificării şi încadrării în prevederile legislaţiei în vigoare a documentelor ce se trimiteau spre analiză, avizare sau aprobare ministrului, se realiza de către Secretarul General al M.A.N., după primirea acestui raport, inculpatul B.V. a solicitat exprimarea unui punct de vedere martorului R.A., care ocupa această funcţie.

Martorul R.A. a întocmit un material din care rezulta că operaţiunea de schimb este legală şi oportună, propunând aprobarea acesteia.

De asemenea, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a întocmit un nou raport, pentru completarea informării M.A.N., din 15 aprilie 1999, prin care acesta era informat asupra condiţiilor în care s-a realizat primul schimb de terenuri, accentuându-se faptul că schimbul se face prin echivalenţă valorică, determinată printr-un raport de expertiză al Biroului de Expertize Contabile şi Tehnice de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi că expertul a fost autorizat de Oficiul Naţional de Cadastru să efectueze astfel de operaţiuni.

După primirea punctului de vedere din partea Secretariatului general al ministerului, precum şi a raportului suplimentar din 15 aprilie 1999, la data de 19 aprilie 1999, inculpatul B.V. a avizat favorabil propunerea de efectuare a schimbului de terenuri.

Având în vedere că raportul de expertiză fusese efectuat la data de 09 februarie 1998, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare s-a adresat din nou Biroului de Expertize Contabile şi Tehnice de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând să se comunice dacă raportul întocmit în cauză îşi păstrează valabilitatea, iar în caz contrar, să fie actualizat.

Valorile au fost reactualizate de către acelaşi expert, care, la data de 26 aprilie 1999, a întocmit o completare la raportul de expertiză, păstrând aceeaşi proporţie a terenurilor.

Prin raportul din 13 mai 1999, şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare a comunicat Statului Major General faptul că între M.A.N. şi d-nul B.G. a intervenit un schimb de terenuri, adresând solicitarea ca suprafaţa de teren obţinută să fie administrată de Direcţia Gospodărie.

Ca răspuns la această adresă, Statul Major General prin adresa din din 31 mai 1999, a comunicat Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare că terenul de 21,58 ha va rămâne în administraţia acestei direcţii pană când i se va preciza destinaţia.

Ulterior, la data de 02 iunie 1999, printr-un proces verbal încheiat între părţi, în prezenţa reprezentantului O.C.A.O.T.A., martorul B.D., a avut loc punerea în posesie a coschimbaşilor, iar la data de 04 iunie 1999 la Biroul Notarului Public T.G.B. a fost autentificat contractul de schimb între M.A.N. şi inculpatul B.G.

3. Cu referire la contractul de vânzare cumpărare încheiat între inculpata B.I.C.A. şi inculpatul B.G.:

La data de 07 iulie 1998, inculpata B.I.C.A., fiica din prima căsătorie a inculpatului B.V., a cumpărat de la inculpatul B.G. o suprafaţă de teren de 700 mp contra sumei de 5.000.000 lei, teren ce provenea în suprafaţa obţinută în urma primului schimb încheiat cu M.A.N. Tranzacţia a fost intermediată de o persoană pe nume M., care i-a prezentat inculpatei atât terenul, cât şi preţul vânzării, întâlnirea cu inculpatul B.G. având loc doar la notar.

După încheierea contractului în formă autentică, inculpata a depus o copie a acestuia la Administraţia Financiară a comunei Voluntari, deschizându-se astfel rol fiscal, şi totodată a intabulat terenul prin înscrierea în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Judecătoriei Buftea.

În opinie majoritară, prima instanţă a considerat că, o primă problemă ce se impune a fi analizată în cauză, este aceea a titlului în baza căruia statul român deţinea terenurile ce au făcut obiectul celor două contracte de schimb încheiate între M.A.N. şi inculpatul B.G.

Având în vedere faptul că statul, prin Ministerul de Finanţe, s-a considerat vătămat prin săvârşirea faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, solicitând diferenţa dintre valoarea terenurilor ce a făcut obiectul schimbului şi, mai mult, împrejurarea că producerea unei pagube reprezintă un element din conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, instanţa a verificat, în primul rând, în ce măsură patrimoniul statului a fost diminuat prin presupusa faptă penală. Aceasta înseamnă pierderea unei suprafeţe de teren despre care se susţine că ar fi proprietatea statului, concomitent cu dobândirea dreptului de proprietate asupra altei suprafeţe de teren, care însă nu ar fi avut aceeaşi valoare.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că aceleaşi aspecte, privind titlul de proprietate al statului asupra terenului de la Ferma Roşia, au fost analizate prioritar şi în rechizitoriu, încercând să se demonstreze, mai întâi faptul că terenurile în discuţie se aflau în proprietatea statului şi, apoi că acestea aparţineau domeniului public şi astfel, nu puteau face obiectul unui contract de schimb.

Analizând probatoriul administrat în cauză sub acest aspect, Înalta Curte, în majoritate, a reţinut că, în fundamentarea pretenţiilor formulate prin cererea de constituire de parte civilă şi la solicitarea instanţei, Ministerul Finanţelor a depus la dosar precizări cu privire la titlul statului asupra terenurilor care au făcut obiectul contractelor de schimb şi regimul juridic al acestora (filele 297 şi următoarele vol. II d.i.), arătând că, în aplicarea Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor, a fost emis Ordinul de rechiziţie nr. 8609/1947 şi Ordinul de încartiruire nr. 8638/1947, prin care imobilul ce a făcut obiectul schimbului a fost trecut în proprietatea statului. În baza acestui ordin, reprezentanţii din Serviciul specializat al M.A.I. au procedat la predarea fermei rechiziţionate către Uniunea femeilor Antifasciste din România Sectorul I Galben. Ulterior bunul a fost trecut la sectorul „Ferme" din subordinea Gospodăriei de partid al C.C. al P.C.R., pentru ca prin Protocolul din 02 februarie 1984 să fie transferată în administrarea M.A.N.

În raport de dispoziţiile art. 645 C. civ., care prevăd că proprietatea se dobândeşte prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune, s-a arătat că titlul statului îl constituie Legea nr. 139/1940, prin care imobilul a trecut din proprietate privată, în proprietatea publică a statului.

Parchetul a reţinut aceleaşi aspecte în rechizitoriu, arătând că împrejurarea că terenul în discuţie a făcut obiectul unor rechiziţii nu poate conduce la concluzia lipsei unui titlu valabil al statului. În acest sens, s-a învederat că sistemul nostru constituţional recunoaşte posibilitatea titularului domeniului public de a utiliza procedee de transmitere forţată a proprietăţii bunurilor, care presupun constrângerea particularului de a ceda bunul său în numele unui interes general.

În susţinerea acestui punct de vedere au fost invocate decizii ale Curţii Constituţionale. Astfel, în Decizia nr. 54/2005 Curtea Constituţională a reţinut, pe baza practicii anterioare, că trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii lor, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, prin Decizia nr. 3/1993, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile constituţionale actuale nu pot avea drept urmare desfiinţarea unui drept de proprietate constituit anterior intrării în vigoare a Constituţiei, dispoziţiile acesteia aplicându-se numai în ce priveşte regimul dreptului respectiv.

Ulterior, prin Decizia nr. 73/1993, Curtea Constituţională a statuat că, în ce priveşte soluţionarea legilor în timp, legea posterioară nu poate, fără a avea caracter retroactiv, să aducă atingere modalităţii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernată de principiul „tempus regit actum". Se reţine în acest sens că, chiar dacă naţionalizarea sau „ alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, dreptul subiectiv al statului nu este stins indiferent demodificările legislative aduse regimului proprietăţii. Curtea a statuat că „dreptul fostului proprietar se naşte în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi constituie acest drept", prevederile art. 41 din Constituţie cu privire la garantarea şi ocrotirea proprietăţii fiind aplicabile numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.

Curtea Constituţională s-a pronunţat, de asemenea, în sensul că revine instanţelor judecătoreşti să stabilească dacă în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietăţii nu a avut loc niciodată, reţinându-se că, o lege care dispune retrocedarea unor imobile „nu poate să nu pornească de la premisa că bunurile ce se restituie sau pentru care se plătesc despăgubiri au aparţinut statului".

Totodată, s-a arătat că, prin Decizia civilă nr. 561 din 02 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 3597 din data de 07 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a recunoscut existenţa unui titlu valabil al statului statuându-se „(...) bunurile solicitate de reclamantă fac parte din domeniul public al statului, fiind date în administrarea M.A.N. prin Protocolul din 1984. Acest protocol este valabil şi astăzi nefiind anulat de părţile care l-au încheiat, deci neîncadrându-se în art. 11 din Legea nr. 213/1998".

Parchetul a susţinut că această hotărâre a instanţei civile are, conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen., autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, fiind o chestiune prealabilă clarificată de către instanţa civilă.

În ceea ce priveşte hotărârile invocate de către inculpaţi, prin care se stabilea lipsa unui titlu valabil al statului asupra terenului deţinut de M.A.N., respectiv sentinţa civilă nr. 1925 din 25 iunie 2001 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin Decizia civilă nr. 3106 din 01 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, acestea au fost considerate lipsite de relevanţă, cu motivarea că, în cauză, litigiul dintre părţi s-a stins prin tranzacţie.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că niciuna din hotărârile judecătoreşti invocate nu are valoarea unei chestiuni prealabile dezlegate de către instanţa civilă, care, conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen., ar avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, întrucât niciuna dintre acestea nu analizează existenţa titlului de proprietate al statului asupra terenurilor ce au făcut obiectul schimbului, situate în str. Erou lancu Nicolae (primul schimb) şi Drumul Potcoavei nr. 5 (cel de-al doilea schimb).

Astfel, decizia nr. 561 din 02 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 3597 din data de 07 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, priveşte imobilul (teren şi construcţii) situat în Str. Drumul Potcoavei, în cauză fiind respinsă acţiunea în revendicare cu motivarea că terenurile şi construcţiile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile M.A.N. fac parte din domeniul public al statului (poziţia 29 din anexa la Legea nr. 213/1998), şi M.A.N. a făcut investiţii importante în clădiri şi teren. Pe de altă parte, prima instanţă a constatat că hotărârea este pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care clarifică problema titlul statului în privinţa unor categorii de imobilelor preluate de acesta (situaţie ce va fi analizată ulterior).

Sentinţa civilă invocată de către inculpaţi, nr. 1925 din 25 iunie 2001 a Judecătoriei Buftea, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2809 din 17 decembrie 2002, prin care s-a luat act nu de tranzacţia părţilor, ci de renunţarea la recurs, priveşte o cauză civilă având ca obiect cererile de grăniţuire formulate de mai multe persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unor suprafeţe de teren din Ferma Roşia, aflate în administrarea M.A.N. Instanţele au admis cererile reclamanţilor şi au dispus grăniţuirea terenului şi obligarea Statului, prin Ministerul de Finanţe, să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul în suprafaţă de 180.179 mp, ce se afla în administrarea M.A.N. În cadrul acestui proces civil, a fost invocată excepţia nulităţii titlurilor de proprietate ale reclamanţilor cu motivarea că terenul aflat în administrarea M.A.N. aparţine statului, respectiv domeniului public al acestuia, astfel că nu putea fi pus la dispoziţia Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991.

Analizând această excepţie privind presupusa apartenenţă a imobilului la domeniul public al statului, instanţele au învederat contradicţia în care se afla M.A.N., întrucât, pe de o parte, se susţinea că terenul din Ferma Roşia trebuia restituit familiei Rasidescu, caz în care imobilul nu constituia domeniu public, deoarece, dacă ar fi avut acest caracter, nu putea fi înstrăinat către nicio persoană şi, pe de altă parte, referindu-se la reclamanţii din cauză, se susţinea că terenul se află în domeniul public al statului.

Prima instanţă a constatat lipsa oricărei dovezi care să consacre caracterul de domeniu public al imobilului, şi, procedând la compararea titlurilor, s-a reţinut că M.A.N. nu are decât un drept de administrare asupra terenului, în temeiul protocolului încheiat la 02 februarie 1984 cu sectorul ferme din subordinea secţiei de gospodărie de Partid a fostului C.C. a P.C.R., iar Ministerul de Finanţe nu a depus la dosar niciun titlu prin care să facă dovada existenţei dreptului de proprietate a statului.

Deşi, astfel cum a rezultat din cele anterior prezentate, în speţă, prima instanţă a analizat problema titlului statului asupra unor terenuri de la Ferma Roşia, apărările M.A.N. şi ale Ministerului de Finanţe, fiind sub acest aspect, identice cu cele formulate în prezenta cauză (filele 104 şi urm. vol 17 d.u.p.), hotărârea avea în vedere alte suprafeţe decât cele care au făcut obiectul contractelor de schimb încheiate între M.A.N. şi inculpatul B.G., astfel că s-a apreciat că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 44 alin. (3) C. proc. pen.

Ca atare, Înalta Curte, secţia penală, şi-a propus să analizeze existenţa titlului statului asupra celor două terenuri în discuţie, în raport de probatoriul administrat în prezenta cauză şi de dispoziţiile legale incidente.

Încă de la început s-a făcut precizarea că este în afara oricărei îndoieli faptul că, aparent, toată suprafaţa de teren aflată în administrarea M.A.N., inclusiv terenurile care au făcut obiectul contractelor de schimb, aparţineau statului. Însă, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă, împrejurarea că un anumit bun este posedat şi folosit de către stat sau de către o unitate administrativ teritorială, nu este suficientă pentru a demonstra că acesta se află în proprietatea statului, întrucât această aparenţă nu are valoarea unui titlu de proprietate.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că titlul pe care l-a invocat M.F.P. în dovedirea faptului că patrimoniul statului ar fi fost prejudiciat prin faptele inculpaţilor trimişi în judecată, este Legea nr. 139/1940 privind rechiziţiile, arătându-se că, în acest fel, imobilul a trecut din proprietatea privată a unor persoane fizice în proprietatea publică a statului.

Art. 6 din Legea nr. 139/1940 prevedea că „rechiziţiile se fac în timp de pace sub formă de închiriere sau sub formă definitivă. Rechiziţiile temporale în timp de pace sevor face cu plata imediată sau contra unui bon de folosinţă. Rechiziţiile sub formă definitivă se vor face contra unui bon de rechiziţie. Rechiziţiile în timp de răsboiu, se fac în general sub formă definitivă. Se pot face rechiziţii şi sub formă de închiriere, transformându-se ulterior în rechiziţii definitive dacă interesele armatei şi naţiunii ar cere aceasta. Imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă".

Prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În interpretarea acestui text de lege, în doctrină (V.S., Dreptul de proprietate publică, Curierul Judiciar nr. 7/8 2004, M.N., Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, revista Dreptul nr. 6/1999) s-a arătat că simpla posesie a imobilului de către stat nu are valoarea unui titlu de proprietate şi, mai mult, chiar dacă statul sau o anumită unitate administrativ teritorială ar înfăţişa un titlu de proprietate, dar acesta nu este valabil potrivit criteriilor stabilite de art. 6 alin. (1) din lege, nu este posibilă stabilirea apartenenţei bunului la domeniul public. Ca atare, pentru ipoteza în care preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare în perioada respectivă, bunul a fost preluat de stat fără un titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză.Textul art. 6 din Legea nr. 218/1998 este o aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 73/1995, care statua că "în cazul imobilelor preluate de către stat fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit proprietar" (Regimul Juridic al imobilelor preluate abuziv, F.B., B.D., M.N., vol. I)

Având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. final din Legea nr. 139/1940, potrivit cărora imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă, în mod constant, în doctrină s-a arătat că imobilele rechiziţionate în baza Legii nr. 139/1940 nu sufereau o schimbare în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate, preluarea de către stat se făcea, în toate cazurile, numai cu titlu de folosinţă, rechiziţia fiind astfel o lipsire a proprietarului de atributul folosinţei, pe durata prevăzută de lege. Pe cale de consecinţă, nerestituirea imobilului rechiziţionat, la sfârşitul perioadei ce justifica această măsură excepţională, nu reprezenta decât o preluare fără un titlu valabil, indiferent că rechiziţia fusese făcută pe timp de pace sau de război.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară, statuându-se, în mod constant, faptul că statul are în privinţa imobilelor rechiziţionate doar o detenţie precară (dec. 232 din 8 iunie 1993 a C.S.J., în Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţâ română, vol. I 1989-1994, C.C. şi alţii - intrarea în posesie a avut loc pe baza unui act administrativ de rechiziţie care însă a conferit ca titlu numai o detenţie precară şi aceasta numai până la expirarea termenului pentru care fusese dispusă rechiziţia, dată la care imobilul rechiziţionat trebuia restituit proprietarilor săi; dec. 13/1997 a Curţii de Apel Ploieşti, în Dreptul de proprietate şi alte drepturi Reale vol. III, C.T., V.P., - bunul revendicat fiind doar rechiziţionat, deci trecut forţat în folosinţa statului, din raţiuni conjuncturale, legate de interesul naţional, şi nu în proprietatea statului, care este doar un detentor precar, iar detenţia precară nu poate genera prescripţia achizitivă).

Aceeaşi este şi poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, într-o cauză civilă ce ridică probleme similare (imobil rechiziţionat, aflat în administrarea Serviciului Român de Informaţii, cu privire la care statul pretindea că este proprietar şi că acesta aparţine domeniului public), statua următoarele: „împrejurarea - care este de esenţa litigiului - dacă acest ordin de rechiziţie şi respectiv Decretul nr. 218/1960 - invocat ca temei al preluării - constituie sau nu titlu valabil al statului, presupune luarea în considerare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care condiţionează validitatea titlului statului de respectarea, la data preluării, a Constituţiei, legilor în vigoare şi respectiv tratatelor internaţionale la care România era parte.

Or, chiar actele normative în vigoare la acea dată, care reglementau condiţiile rechiziţiei şi cartiruirii de persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă " - art. 6 teza finală - Legea nr. 139/1940 - şi respectiv că rechiziţionarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval determinat - Legea nr. 439/1945. Ca atare, potrivit acestor acte normative, rechiziţia nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat.

În consecinţă, bunul rechiziţionat a rămas tot timpul în proprietatea E.T., şi cum Statul Român era un detentor precar nu l-a putut dobândi nici prin efectul Decretului nr. 218/1960 şi respectiv al Decretului nr. 712/1966, acte normative de altfel, profund neconstituţionale şi care contraveneau flagrant art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România în decembrie 1955.

Cum titlul opus de stat în ce priveşte imobilul litigios nu poate reprezenta un titlu valabil de preluare, în înţelesul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1988, rezultă că autoarea reclamantului nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, care s-a transmis astfel în mod valabil, pe cale succesorală".

Aceleaşi considerente au fost avute în vedere de către instanţe la momentul admiterii acţiunii formulate de R.M.I.Ş. şi R.Ş.M.C., al căror autor R.C. era proprietarul unei suprafeţe de teren din ferma Roşia, teren ce a fost rechiziţionat de către stat la 11 noiembrie 1947. Prin sentinţa civilă 2462 din 05 iunie 1997 a Judecătoriei Buftea, definitivă şi irevocabilă, acţiunea acestora a fost admisă, arătându-se că terenul ce a aparţinut reclamanţilor a fost rechiziţionat şi nu trecut în proprietatea statului. Ţinând seama de natura juridică a măsurii luate, ce consta în punerea la dispoziţie spre folosinţă temporară, rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a fost transmis în nici un mod din patrimoniul autorului reclamanţilor. De asemenea, împrejurarea că reclamanţii nu au folosit terenul vreme îndelungată nu prezintă relevanţă, întrucât dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, fiind imprescpriptibil extinctiv (fila 99 vol. 17 d.u.p.).

Lipsa oricărui titlu valabil al statului în privinţa imobilelor rechiziţionate a fost, de altfel, recunoscută şi de către legiuitor prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul acesteia, prin imobil preluat abuziv înţelegându-se, conform art. 2 lit. f) „imobilele preluate de către stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite, ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile" (teza a II a, neaplicabilă în cauză, având în vedere situaţiile în care nerestituirea imobilului a fost justificată ulterior prin edictarea unui act normativ de natură să „acopere" starea de nelegalitate constând în deţinerea de către stat, în continuare, fără titlu valabil, a imobilului rechiziţionat - Regimul Juridic al imobilelor preluate abuziv- Legea nr. 210/2001 comentată şi adnotată FI.B., B.D., M.N., vol. I).

Deciziile Curţii Constituţionale, invocate de către parchet, pornesc de la premisa că statul a devenit proprietar „în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii lor", ceea ce nu este cazul în situaţia rechiziţiilor de imobile, în care se transmitea în patrimoniul statului numai un drept de folosinţă gratuită şi nu un drept de proprietate.

În raport de considerentele anterioare, având în vedere că Statul român, prin M.F.P. a invocat dispoziţiile Legii nr. 139/1940 ca temei al dreptului său de proprietate, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că nu poate decât să constate că acesta era doar un simplu detentor precar al acestor terenuri. De altfel, lipsa unui titlu de proprietate şi existenţa litigiilor cu privire la terenul aflat în administrarea M.A.N., precum şi a notificărilor făcute în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au determinat statul ca, prin H.G.R. nr. 679 din 13 noiembrie 2002, să transfere terenul de la Ferma Roşia în administrarea Consiliului Local al comunei Voluntari, în vederea soluţionării acestor cereri (fila 202 vol. 17 d.u.p.).

Ca atare, în lipsa unui titlu de proprietate asupra terenurilor ce au făcut obiectul schimbului, nu se poate susţine că patrimoniul statului a fost diminuat în vreun fel prin încheierea acestor contracte, statul român neputând solicita contravaloarea unor terenuri care, în realitate, nu i-au aparţinut niciodată. Dimpotrivă, în urma schimbului acesta a dobândit proprietatea terenului din localitatea Ştefăneşti.

Un eventual prejudiciu (nedemonstrat până în acest moment) nu s-ar putea regăsi decât în patrimoniul adevăraţilor proprietari ai acestor terenuri, cărora li s-a restituit teren în alte zone. Este de precizat şi faptul că o parte din proprietarii terenului de la Ferma Roşia (T.C., G.N. şi N.D.L.) au formulat plângeri penale invocând diferenţa de valoare dintre terenurile care le-au fost restituite şi cele care le aparţineau, parchetul dispunând disjungerea cauzei cu privire la aceste fapte (din cuprinsul rechizitoriului, fila 14, rezultând că terenul acestora a făcut obiectul schimbului între M.A.N. şi S.C.A.I. Mogoşoaia, faţă de care s-a dispus, de asemenea, disjungerea cauzei).

Concluzionând, Înalta Curte-Secţia penală a constatat că Statul român nu a suferit nici un prejudiciu prin încheierea contractelor de schimb şi, întrucât prejudiciul este element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹C. pen., inexistenţa acestuia conduce la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii C.D., B.V. şi B.G.

Deşi instanţa de fond a apreciat că această constatare este suficientă pentru pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 C. proc. pen., având în vedere faptul că, aparent, terenul se afla în proprietatea statului, iar inculpaţii trebuiau să îşi exercite atribuţiile de serviciu în raport de această aparenţă, Înalta Curte, secţia penală, în majoritate, a analizat în continuare şi fondul acuzaţiilor, pentru a demonstra că, şi în ipoteza în care terenul ar fi fost în proprietatea statului, nu se poate reţine că inculpaţii şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu.

Astfel, instanţa de fond, analizând activitatea inculpatului C.D., în sarcina căruia s-a reţinut că, în perioada 1995-1997, în calitate de secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major General, a exercitat în mod abuziv atribuţiile stabilite prin lege în sarcina ministrului, dispunând prin ordin verbal persoanelor din subordine să efectueze demersuri pentru identificarea unui teren în localitatea Ştefăneşti apt pentru un schimb cu M.A.N. şi să facă demersurile pentru realizarea schimbului; a aprobat schimbul de terenuri cu inc. B.G. fără informarea şi fără acordul ministrului, în condiţiile în care obiectivul de la Ştefăneşti nu era prevăzut în proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, iar schimbul se realiza în condiţii dezavantajoase pentru minister din punct de vedere valoric şi cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al terenurilor ce fac parte din domeniul public al statului; a stabilit necesitatea unui obiectiv militar nou la Ştefăneşti fără avizul Statului Major General - singurul abilitat potrivit art. 30 din Legea de organizare şi funcţionare a C.S.A.T. să stabilească obiectivele necesare pentru nevoile operative ale forţelor sistemului naţional de apărare, fapte care în drept întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248 ¹ C. pen., a constatat că punctul de plecare al acuzaţiilor aduse atât inculpatului C.D., cât şi inculpatului B.V. l-a reprezentat concluzia procurorului în sensul că în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, înregistrat din 28 iunie 1996, (înaintat C.S.A.T. în perioada în care la conducerea M.A.N. se afla G.T.) s-a prevăzut construirea unui punct de comandă pentru Statul Major al Trupelor de Uscat în localitatea Buftea, iar ulterior, fără nicio justificare a modului în care s-au modificat nevoile operative ale forţelor sistemului naţional de apărare în perioada iulie 1996 - ianuarie 1997, acesta a fost mutat în zona Ştefăneşti, comună ce avea ca primar pe R.A., cumnatul inculpatului C. S-a apreciat că în acest fel rechizitoriul a conturat ideea că inculpatul C.D. a introdus în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, înaintat C.S.A.T. în ianuarie 1997 construirea unui obiectiv militar nou la Ştefăneşti, pentru a exista o justificare a schimbului de terenuri pe care l-a aprobat anterior.

Din analiza materialului probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a constatat că, la dosar, nu există nicio probă care să susţină această concluzie, respectiv că, iniţial, acest obiectiv militar fusese prevăzut a fi construit în localitatea Buftea.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, înregistrat din 28 iunie 1996, erau prevăzute construirea a trei puncte de comandă, fără a fi menţionată locaţia acestora, iar în cel înaintat C.S.A.T.-ului în luna ianuarie 1997 era prevăzută construirea unui punct de comandă la Ştefăneşti.

De asemenea, prima instanţă a reţinut şi faptul că Ministerul Public îşi fundamentează concluziile pe o hartă care însoţeşte programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 din 28 iunie 1996, unde, într-adevăr, în zona Buftea era marcat sub forma unui romb, un punct de comandă. Harta şi programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 nu au putut fi declasificate, fiind însă cunoscute de inculpaţi, care şi-au formulat apărări referitor la aceste înscrisuri.

Astfel, s-a reţinut că inculpatul C.D. a arătat faptul că harta nu i-a fost prezentată în toată perioada în care dosarul s-ar fi aflat la parchetul militar, ci numai când acesta a ajuns la D.N.A., susţinând că aceasta nu este reală, o dovadă în acest sens fiind faptul că nu era întocmită în conformitate cu Atlasul General de semne convenţionale, în vigoare de la data de 01 mai 1979 până la 15 septembrie 1996, când a intrat în vigoare Regulamentul de semne convenţionale şi abrevieri, şi nici cu acesta din urmă.

S-a precizat că semnul convenţional prezent pe hartă simbolizează un tanc, conform dispoziţiilor de la cap. 2 pct. 10 poziţia 234 b, pag. 93 din A.N. 7, regulament în vigoare la momentul în care se presupune că harta ar fi fost realizată, semnul pentru un punct de comandă de tipul celui care urma să fie construit fiind un steag - cap. 2, pct. 1, pag. 20, la dosar fiind depuse, în cadrul probei cu înscrisuri, fotocopii de pe ambele regulamente militare (filele 197-213 vol. III), în şedinţa publică din 12 aprilie 2012 fiind prezentate şi originalul acestor documente. Martorul C.M., fost şef al Statului Major General a arătat, de asemenea, că simbolul pentru punctul de comandă de importanţa celui de la Ştefăneşti sau pentru un punct de comandă aparţinând trupelor de uscat de nivel armată este format dintr-un steag într-un chenar dublat de două linii paralele pe orizontală.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, într-adevăr, semnul convenţional prevăzut de regulamentele militare pentru un punct de comandă este un steag (filele 201, 213 vol III d.i. - A.N. 7 în vigoare până la 15 septembrie 1996 şi A.N. 3 care a înlocuit A.N.7), rombul fiind utilizat pentru a simboliza un tanc mijlociu (A.N. 7- fila 208 vol. III d.i.)şi un militar (A.N. 3 fila 213 vol. IIId.i.).

Trecând însă peste aceste aspecte, având în vedere că M.A.N. nu acontestat documentul, în condiţiile în care i-a fost înaintat de către instanţă în vederea declasificării, s-a apreciat că, şi în ipoteza în care nu s-ar ridica nici un fel de discuţii referitoare la neconcordanţa dintre semnele convenţionale utilizate şi cele prevăzute de regulamentele militare, acest înscris nu poate susţine concluzia la care s-a ajuns în cursul urmăririi penale, pe de o parte, pentru că deşi harta apare ca anexă la programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, din 28 iunie 1996, astfel că ar trebui să existe o corespondenţă totală între cele două documente, nu toate obiectivele care se regăsesc în program şi pentru care este stabilită o locaţie se regăsesc şi pe hartă, sau, mai mult, aceasta cuprindea obiective ce nu sunt stabilite de program. Astfel, dintre obiectivele de la pct. 1 (filele 7,8 dosar documente clasificate), pe harta nu s-a regăsit lucrarea de la pct. 1.7; pentru cele de la pct. 3, deşi în program au fost stabilite lucrări în 4 localităţi, pe hartă au apărut lucrări în 6 localităţi; pentru obiectivele de la pct. 4 (fila 10) cele 3 localităţile de pe hartă nu corespundeau cu cele stabilite în program, acesta având în vedere lucrări doar în două dintre ele; la pct. 7.1 au fost stabilite lucrări de investiţii în 17 localităţi, pe harta fiind doar 16 locaţii.

În ceea ce priveşte punctele de comandă necesare Statului Major General, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că la pct. 5 din program era prevăzută realizarea a trei puncte de comandă, fără însă să fie menţionată şi locaţia acestora, în timp ce pe hartă sunt trecute doar două puncte de comandă, unul dintre acestea fiind stabilit a fi construit în zona Buftea.

De asemenea, niciunul dintre obiectivele incluse în program la solicitarea Ministerului de Interne nu se regăseşte pe harta anexă. În aceste condiţii, s-a apreciat că singura explicaţie a lipsei de corespondenţă dintre program şi hartă este faptul că aceasta din urmă reprezintă cel mult o variantă de lucru sau un document provizoriu, care însă nu a fost finalizat.

S-a mai constatat că rechizitoriul nu a explicat, în niciun fel, care ar fi argumentele care ar conduce la concluzia că punctul de comandă de la Buftea era cel destinat Statului Major al Trupelor de Uscat sau care au fost argumentele care excludeau total varianta ca punctul de comandă ce nu se regăsea pe hartă să fi fost stabilit în zona Ştefăneşti.

Prima instanţă a apreciat că examinarea cu atenţie a hărţii, verificarea programului de pregătire sau ascultarea sub acest aspect a martorilor care au îndeplinit funcţii de conducere în cadrul Statului Major General şi cărora le era accesibilă o atare informaţie, audierea persoanelor din cadrul Oficiului Central de Stat pentru probleme speciale (care în cursul cercetării judecătoreşti nu au putut fi ascultaţi, intervenind decesul acestora) ar fi exclus de la început varianta pe care parchetul şi-a construit acuzarea.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că întregul material probator administrat în cauză infirmă ipoteza parchetului, neexistând nicio probă care să conducă la o altă concluzie decât aceea că, şi în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, întocmit în timpul în care la conducerea ministerului se afla G.T., punctul de comandă destinat Statului Major al Trupelor de Uscat era stabilit tot pentru zona Ştefăneşti, şi, de altfel, construirea în această locaţie fusese şi anterior aprobată în C.S.A.T.

Înalta Curte, secţia penală, a mai reţinut că la Ştefăneşti M.A.N. deţinea un obiectiv militar (cazarma 916) un vechi fort de apărare, o construcţie subterană, mascată de o gospodărie agrozootehnică. Obiectivul militar se afla în administrarea Secţiei întreţinere, exploatare şi dezvoltare puncte de comandă a Statului Major General, ca şi punct de comandă, acesta fiind însă impropriu desfăşurării unei activităţi de comandă (adresa din 03 mai 1999 a şefului Direcţiei Operaţii din cadrul Statului Major General, fila 20 dosar doc. declasificate, vol. II d.i.).

Începând cu anul 1952 şi până în anul 2002, armata română a făcut o serie de investiţii în fortul de la Ştefăneşti, efectuând mai multe de lucrări de telecomunicaţii (declaraţie martor M.C., filele 42-44 vol. III d.i., proiectele de execuţie realizate de I.N.P.Tc. în folosul M.A.N. pentru fortul Ştefaneşti, fila 240 vol. III d.i.), în toată această perioadă în fort existând echipamente de comunicaţii radio, telefonie, telegrafie, echipamente întreţinute de către Statul Major al Comandamentului Trupelor de Transmisiuni, prin prezenţa zilnică a unei echipe de lucru.

Martorul C.M., lucrător operativ în cadrul Direcţiei Operaţii din Statul Major General între anii 1978- 1981 (ulterior Şef al Statului Major General), a învederat faptul că, încă din acea perioadă, existau discuţii pentru construirea unui punct de comandă la Ştefăneşti, în completarea unui alt punct strategic ce se afla în apropiere, pentru conducerea forţelor naţionale, respectiv a celor două armate care nu se aflau în subordinea Tratatului de la Varşovia şi care aveau misiunea de apărare a teritoriului naţional. Din depoziţia acestuia a mai rezultat că, în perioada 1994-1997, a lucrat ca şef al Colegiului de război, asigurând consultanţă ştiinţifică experţilor din Statul Major General şi a susţinut cu această ocazie necesitatea menţinerii locaţiei de la Ştefăneşti şi a tipului de comandament, respectiv punct de comandă îngropat (filele 142-143 vol. III d.i.).

Martorul P.I.F. a arătat că, încă din anul 1991, când era secretar de stat şi şef al Oficiului Central de Stat pentru probleme speciale, s-a pus problema construirii obiectivului de la Ştefăneşti, la solicitarea Şefului Statului Major General din acea perioadă, g-ral. col. I.V. ( fila 112 vol. II d.i.).

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că în anul 1991 C.S.A.T. a aprobat realizarea unui punct de comandă la Ştefăneşti începerea acesteia fiind amânată din lipsa fondurilor (adresa din 24 martie 1997, fila 227 vol. III d.i, vol. 24, fila 82 d.u.p.).

Cu privire la acest obiectiv, martorul M.C., şef al Statului Major al Comandamentului Trupelor de Transmisiuni din anul 1991, membru al echipei de planificare a conducerii strategice a armatei române pe timp de pace, criză şi război, a învederat că, în cursul anului 1992, a discutat cu Şeful Direcţiei Operaţii, generalul G.R., care era şi prim locţiitorul Şefului Statului Major General „problema pregătirii punctului de comandă de la Ştefăneşti pentru a fi un adevărat punct de comandă strategic ".

Martorul a arătat că, în urma acestei discuţii, Statul Major pe care îl conducea a inclus în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare o lucrare de telecomunicaţii de 100 de perechi, între unitatea militară de la Otopeni şi pădurea Tunari, acesta reprezentând locul în care urma să fie instalat centrul de transmisiuni al punctului de comandă, „pădurea Tunari se afla la o distanţă de 4 km de fortul de la Ştefăneşti şi centrul de transmisiuni nu putea fi instalat peste fort, întrucât acesta ar fi constituit un indiciu de demascare", regula fiind ca acestea să nu se suprapună peste nucleul de luptă, ci să fie la o distanţă între 3 şi 30 de km (declaraţie martor filele 42-44 vol. III d.i.).

Instalarea cablului s-a finalizat în anul 1994 (proiectul din 18 martie 1993 - fila 240 şi urm. vol. III d.i.), în acel an, dar şi ulterior, până în 2002, având loc o serie de aplicaţii operativ strategice (Jiul 1994, Star 1995, Orizont 1996, Zenit 1997, Azur 1998, Miraj 1999, Forţa 2000, Sarmis 2000, Carpaţi 2002) executate de către comandamentul trupelor de transmisiuni, cu instalarea punctului de comandă al marelui cartier general în pădurea Tunari şi angajarea elementelor de transmisiuni interioare din Centrul 89 principal de Transmisiuni din Fortul 5 Ştefăneşti II (fila 241 vol. III d.i.).

Martorul Mincu Constantin a confirmat declaraţia inculpatului C.D., în sensul că, în cursul anului 1995, cu ocazia unei aplicaţii desfăşurată în pădurea Tunari la care a participat şi Şeful Statului Major General, la solicitarea acestuia, i-a raportat despre toate echipamentele de telecomunicaţii existente şi legăturile cu fortul Ştefăneşti, discutând cu acea ocazie şi problema spaţiului şi a dispersării mijloacelor tehnice pe care le deţineau.

Martorul a arătat că, în anul 1995, raportat la sistemul de telecomunicaţii existent şi cel construit în anul 1993, fortul de la Ştefăneşti îndeplinea toate condiţiile pentru a deveni un real punct de comandă. Astfel, armata română făcuse o reţea de transmisiuni permanente instalând un centru de rezervă a reţelei de transmisiuni în imediata apropiere a fortului Ştefăneşti, centru de rezervă Bucureşti privind telefonia fixă era legat direct de Ştefăneşti, această unitate fiind legată şi cu alte elemente de interes pentru fort. În raport de calitatea sa de membru al echipei de planificare a conducerii strategice a armatei martorul a afirmat „dacă există persoane care afirmă că acest punct de comandă trebuia localizat în altă parte, afirm cu toată convingerea că nu fac altceva decât să îşi dea cu părerea, indiferent ce grad ar avea în armată, întrucât toate detaliile tehnice şi operaţionale conduceau exclusiv spre zona Ştefăneşti. Este total exclusă o altă variantă a punctului de comandă pentru că nu aveam o asemenea mobilizare a aparaturii şi a cablurilor în altă parte. În zona Buftea nu exista absolut nimic şi nu am desfăşurat nicio aplicaţie în acea zonă. Nu cunosc să se firidicat vreodată problema construirii vreunui punct de comandă în acea zonă, oricum noi nu aveam echipamente în zona respectivă, era o zonă izolată care nu era legată de absolut nimic. Eu personal nu am văzut nicio hartă pe care să fie menţionat un punct de comandă în zona Buftea. Am vizitat mai multe puncte de comandă din diverse ţări din Europa. Raportat la ceea ce văzusem că înseamnă un punct de comandă strategic, i-am comunicat generalului R.G. că nu putem să funcţionăm cu vechiul fort de la Ştefăneşti care nu oferea condiţii de viaţă pentru militari ci trebuie să ridicăm o nouă construcţie cu o construcţie de mascare la suprafaţă, iar în subsol să fie un punct de comandă protejat."

Totodată, s-a reţinut şi depoziţia martorului C.C., şeful Biroului de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare din cadrul Direcţiei Operaţii a Statului Major General, birou ce avea ca atribuţii elaborarea programului cu obiectivele de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare. Martorul, care în perioada 1988-2000 s-a ocupat strict de elaborarea programelor privind planul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, a învederat că încă din anul 1991 Statului Major General i-a fost repartizat punctul de comandă de la Ştefăneşti, ulterior fortul fiind repartizat Statului Major al Trupelor de Uscat şi că Direcţia Operaţii a inclus în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare lucrarea de la Ştefăneşti, constând în modernizarea şi dezvoltarea punctului de comandă existent, prin construirea unor noi grupuri de lucrări subterane, întrucât spaţiul existent avea o capacitate foarte mică, la nivel de regiment, fiind necesar un punct de comandă de tip armată, pentru conducerea acţiunilor de luptă. Martorul a mai arătat că „nu cunosc să fi existat vreo discuţie privind realizarea unui punct de comandă al trupelor de uscat pentru zona Buftea. În zona Buftea nu există nici un obiectiv al armatei. La mine nu a ajuns niciodată nicio propunere şi nu cunosc să fi avut loc nicio discuţie privitoare la o altă locaţie pentru punctul de comandă în afara comunei Ştefăneşti. Nu s-au făcut nici un fel de presiuni asupra mea pentru includerea în program a acestui punct de comandă şi Direcţia de operaţii a considerat utilă propunerea, întrucât orice categorie de forţă a armatei are nevoie de un punct de comandă de unde să conducă acţiunile în caz de război sau mobilizare"(filele 168-172, vol. II d.i.).Înacelaşi sens este şi declaraţia martorului din cursul urmăririi penale, cu precizarea că, în opinia martorului, nu s-a pus problema construirii unui nou punct de comandă, ci a dezvoltării celui deja existent, ceea ce presupunea construirea unor noi adăposturi de campanie subterane pentru conducere, logistică şi activităţi colaterale.

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, şi depoziţia martorului D.C., locţiitor al Şefului Direcţiei Operaţii în anul 1996 şi şef al Statului Major General în perioada 1997-2000, care a precizat că nu cunoaşte, nici în calitate de şef al direcţiei operaţii de cadrul Statului Major General şi nici în calitate de şef al Statului Major General, să fi existat vreun document sau vreo discuţie privind amplasarea unui punct de comandă îngropat într-o altă zonă decât Ştefăneşti.

În consecinţă, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu a putut să ofere nici măcar o informaţie privind o eventuală construcţie a punctului de comandă la Buftea, precizându-se şi faptul că era imposibil ca locaţia unui punct de comandă să fie stabilită sau schimbată de către o singură persoană (declaraţie martor G.I.G.).

În raport de cele anterior prezentate, prima instanţă a reţinut că întregul material probator administrat în cauză conduce la concluzia certă că decizia privind stabilirea punctului de comandă la Ştefăneşti a fost chiar anterioară venirii inculpatului C.D. la conducerea Statului Major General şi că această lucrare, cu această locaţie, a fost cuprinsă în programul de pregătire a teritoriului pentru apărare prezentat C.S.A.T.-ului în vara anului 1996, când la conducerea ministerului se afla G.T.

Cu privire la acuzaţiile aduse inculpatului C.D., că „a stabilit necesitatea unui obiectiv militar nou la Ştefăneşti fără avizul Statului Major General" în condiţiile în care singurul abilitat era S.M.G. şi că, referitor la necesitatea şi utilitatea Punctului de comandă de la Ştefăneşti, Statul Major General nu a prezentat niciodată un aviz ferm, mai mult chiar a negat necesitatea acestuia, în primul rând instanţa a constatat că Ministerul Public nu a precizat care sunt avizele pe care Statul Major General trebuia să le dea şi nu le-a dat şi cine anume din cadrul acestei instituţii trebuia să avizeze, în condiţiile în care inculpatul C.D. era chiar şeful Statului Maior General. S-a apreciat că dispoziţiile legale la care face trimitere rechizitoriul, respectiv art. 30 din Legea de organizare şi funcţionare a C.S.A.T., sunt pertinente în cauză, dar nu susţin în nici un fel acuzaţia parchetului. Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 30 din Legea nr. 73/1995, obiectivele de pregătire a teritoriului destinate satisfacerii nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare se stabilesc de Statul Maior General, Ministerul de Interne şi serviciile de informaţii, fiecare în domeniul său de activitate, şi se supun aprobării C.S.A.T., de către Statul Major General împreună cu Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale.

Prima instanţă a reţinut, din declaraţiile martorilor C.C. şi D.C., care era procedura de întocmire a programului de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare. Astfel, martorul C.C., şef al Biroului pentru pregătirea teritoriului ţării pentru apărare, arăta că „anterior alcătuirii programului cu obiectivele de pregătire a teritoriului pentru apărare, procedura era următoarea: se făceau propuneri de către categoriile de forţe şi direcţii centrale, respectiv statele majore ale trupelor de uscat, aviaţie şi marină şi de celelalte direcţii centrale. Direcţia Operaţii selecta dintre aceste propuneri în funcţie de obiectivele de pregătire a teritoriului pentru apărare şi le introducea în program. Programul era semnat de către şeful Statului Major General şi era înaintat C.S.A.T.-ului. Precizez că propunerea din partea Statului Major al Forţelor Terestre, Aviaţie şi Marină era o simplă propunere care nu trebuia însoţită de nici un fel de documentaţie. Acestea trebuiau să justifice doar necesitatea executării ei. Direcţia Operaţii aprecia asupra acestei necesităţi şi o includea sau nu în program. După ce se întocmea proiectul de program solicitam punctele de vedere de la toate direcţiile din cadrul Statului Major General. În funcţie de aceste opinii exprimate planul era modificat, după această operaţiune el era înaintat spre semnare Şefului Statului Major General" (filele 168-172, vol. II d.i. ), în acelaşi sens fiind şi depoziţia martorului D.C., fost Şef al Statului Major General, care a subliniat şi faptul că „identificarea necesităţii construcţiei unui astfel de obiectiv aparţinea Statului Major General prin şeful acesteia ".

Inculpatul C.D. a recunoscut că decizia privind construirea punctului de comandă îi aparţine, invocând principiul asumării răspunderii unităţii de comandă, arătând că a avut discuţii cu locţiitorii săi care se ocupau de problemele de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, care, la rândul lor, făcuseră demersuri în acelaşi sens încă din anul 1991. De asemenea, a arătat faptul că solicitarea a fost făcută şi de către Statul Major al Trupelor de Uscat.

Instanţa de fond a reţinut că susţinerile inculpatului sunt confirmate de către martorul C.T., prim locţiitor al şefului Statului Major General în perioada 1995-1999, care a arătat că, la preluarea funcţiei de la generalul G.R., acesta i-a relatat că, în perspectivă, urma să se construiască un punct de comandă (fila 193 vol. 3 d.u.p.).

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în cursul anului 1995, având în vedere că trebuia întocmit programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare pentru perioada 1997-2000, ce urma să fie discutat în C.S.A.T. în vara anului 1996, prin adresa din 15 iunie 1995 Statul Major General a solicitat tuturor statelor majore şi celorlalte unităţi din subordinea sa elaborarea propunerilor privind obiectivele de investiţii de strictă necesitate şi care prezintă maximă importanţă pentru activităţile operative care să fie incluse în program (fila 4 dosar documente declasificate, vol. III).

Statul Major al Trupelor de Uscat a comunicat prin adresa din 1995 propunerile vizând „obiectivele de maximă importanţă pentru activităţile specifice Statului Major al Trupelor de Uscat, realizarea acestora reprezentând doar o parte din volumul de lucrări şi obiective necesare pregătirii operative a teritoriului ţării pentru apărare ", în cadrul cărora, la pct. 2.1 şi 2.2, figurau construirea unui punct de comandă necesar Comandamentului Trupelor de Uscat şi construirea punctelor de comandă necesare armatelor, (fila 5 dosar documente declasificate, vol. III d.i.). Martorul C.C., care a şi lucrat la elaborarea programelor privind planul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, a arătat că a fost introdus în program punctul de comandă de la Ştefăneşti la solicitarea Satului Major al Trupelor de Uscat, căruia îi fusese anterior repartizat fortul de la Ştefăneşti, însă acesta era foarte mic, nu corespundea necesităţilor, astfel că s-a propus dezvoltarea sa, prin construirea unor noi lucrări subterane, Direcţia Operaţii considerând utilă propunerea, întrucât orice categorie de forţă a armatei avea nevoie de un punct de comandă de unde să conducă acţiunile în caz de război sau de mobilizare.

Faptul că a fost discutată realizarea acestui obiectiv a rezultat şi din depoziţia martorului C.M. care a arătat că „în perioada 1994-1997 am lucrat ca şef al Colegiului de război asigurând şi consultanţă ştiinţifică experţilor din Statul Major General. În acest sens am susţinut necesitatea menţinerii locaţiei de la Ştefăneşti şi a tipului de comandament, respectiv punct de comandă îngropat".

Ca atare, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că proiectul programului de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare a fost întocmit de direcţia specializată din cadrul Statului Major General, semnat de şeful Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale şi de Şeful Statului Major General, nefiind necesare niciun fel de alte avize din partea Statului Major (instituţie reprezentată de inculpatul C.D.), ulterior programul fiind înaintat, sub semnătura ministrului G.T., C.S.A.T., în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 73/1995.

În ceea ce priveşte lipsa unei documentaţii tehnico-economice prealabile, invocată în rechizitoriu, prima instanţă a reţinut că aceasta nu era necesară la acel moment, astfel cum a rezultat din declaraţia martorului C.C., anterior expusă, dar şi a martorului D.C. „precizezcă în planul privind pregătirea teritoriului pentru apărarea ţării obiectivele setrec fără a exista o documentaţie prealabilă a fiecărui obiectiv. Acest plan este întocmit pe baza studiului făcut de structura de specialitate din cadrul M.A.N." De altfel, pentru niciuna dintre cele peste 50 de lucrări propuse de Statul Major al Trupelor de Uscat, propunerea nu era însoţită de vreo documentaţie.

Notele de fundamentare tehnico-economice se întocmeau ulterior, după aprobarea în C.S.A.T., iar documentaţia economică şi studiul de fezabilitate se elaborau după avizarea notei de fundamentare în Consiliul tehnico-economic al M.A.N., astfel cum rezultă din adresele din 18 martie 1997, din 24 martie 1997, precum şi din 02 februarie 1999 (documente declasificate).

Martorul S.C., fost şef al Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, a subliniat faptul că prima problemă pe care o ridica realizarea obiectivului era legată de obţinerea unor noi suprafeţe de teren, întrucât pentru construcţia unui punct de armată de nivelul Statul Major al Trupelor de Uscat era necesară o suprafaţă de 1 până la 1,5 km², şi, pe de altă parte, formalităţile necesare demarării proiectului nu puteau fi făcute în lipsa autorizaţiilor şi a certificatului de urbanism pentru eliberarea căruia erau necesare dovezi privind titlul cu care se deţinea terenul.

De asemenea, martorul C.C. a arătat că „atunci când am introdus în program modernizarea şi dezvoltarea punctului de comandă de la Ştefăneşti am avut în vedere că el se va desfăşura pe o perioadă mai lungă de timp, întrucât cunoşteam faptul că pe timp de pace sumele alocate erau mici, respectiv între 8-10%. In acest sens într-un an urma să luăm terenuri, documentaţiile şi proiectul de execuţie se făceau ulterior, în funcţie de alocările de fonduri şi în următorii ani să se facă modernizarea punctului de comandă existent constând în lucrările propriu-zise de dezvoltare".

Legat de faptul că Statul Major General nu ar fi prezentat niciodată un aviz ferm cu privire la necesitatea şi utilitatea Punctului de comandă de la Ştefăneşti, şi chiar a negat necesitatea acestuia, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că susţinerea din rechizitoriu excede probatoriului administrat - în condiţiile în care chiar Statul Major General a introdus în program această lucrare şi că, în raport de cele prezentate anterior, devin superflue orice alte precizări suplimentare.

În ceea ce priveşte acuzaţia că inculpatul a exercitat în mod abuziv atribuţiile stabilite prin lege în sarcina ministrului, prima instanţă a reţinut căsingura atribuţie care era în sarcina ministrului şi care a fost exercitată de către inculpat a fost aceea de avizare a raportului din 26 august 1996. Raportul din 26 august 1996 a fost întocmit de către şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul S.C., direcţie ce avea în administrare toate terenurile aparţinând M.A.N., şi, după ce se aducea la cunoştinţă faptul că, din raţiuni ce privesc folosirea cazărmii 916 Bucureşti - Ştefăneşti, Şeful Statului Major a ordonat întreprinderea demersurilor necesare extinderii perimetrului cazărmii, că s-a luat legătura cu deţinătorul terenului învecinat, domnul B.G. şi s-au negociat condiţiile efectuării unui schimb reciproc de terenuri, se solicita acordul pentru promovarea acţiunii şi legalizarea schimbului, urmând ca ulterior să se obţină şi avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare urmând a face toate demersurile necesare (fila 24 vol. 15 d.u.p.)

Raportul a fost înaintat ministrului apărării naţionale, prin Departamentul Înzestrării şi Logosticii Armatei, avizat favorabil la data de 13 octombrie 1996 de către martorul P.I.F. şi înaintat la cabinetul M.A.N. la data de 14 octombrie 1996, înregistrat sub numărul la 14 octombrie 1996.

Legat de acuzaţia că inculpatul C.D. ar fi avizat favorabil acest raport, semnând pentru M.A.N., în condiţiile în care la data de 14 octombrie 1996 ministrul G.T. s-a aflat în instituţie, instanţa de fond a constatat că probatoriul administrat în cauză a confirmat prezenţa ministrului în minister la data de 14 octombrie 1996, rezultând însă şi faptul că, în luna octombrie 1996 acesta se afla în campanie electorală, alegerile parlamentare având loc la data de 2 noiembrie 1996, şi că în toată luna octombrie a fost prezent în instituţie doar 4 zile.

În apărare, inculpatul C.D. a invocat faptul că lucrarea a fost înregistrată la cabinetul ministrului şi i-a fost prezentată de către şeful de cabinet al ministrului, arătând că, în ipoteza în care ministrul nu se afla în minister, şeful de cabinet îi prezenta toate actele, pe care le semna în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 41/1999 care prevedeau că Şeful Marelui Stat Major era înlocuitorul de drept al ministrului. De asemenea, a arătat că nu exista o altă posibilitate de a intra în posesia raportului, decât în ipoteza în care îi era prezentat de şeful de cabinet, în absenţa ministrului, şi că, este posibil ca ministrul să fi venit în minister în acea zi, însă mai târziu vol.III d.i. filele 179-183).

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că raportul din 26 august 1996 a fost înregistrat la cabinetul M.A.N., şi nu la cabinetul şefului Statului Major General, că inculpatul a semnat pentru M.A.N. şi că, peste semnătura acestuia, a fost aplicată ştampila cabinetului ministrului, condiţii în care este plauzibilă apărarea formulată de către acesta, cu atât mai mult cu cât, din datele furnizate de M.A.N., rezultă că în niciuna din zilele lunii octombrie, anterioară datei de 14, ministrul nu a fost prezent în minister (filele 30 şi 31 vol. III d.i.). De altfel, martorul T.G. a recunoscut faptul că în luna octombrie 1996 s-a aflat în campanie electorală, fiind plecat la Cluj, judeţ pentru care candida la alegerile parlamentare, atribuţiile sale fiind exercitate de către Şeful Statului Major General.

Oricum, în cursul urmăririi penale, care s-a desfăşurat pe o perioadă de peste 10 ani, nu s-au administrat nici un fel de probe din care să rezulte cum ar fi putut sau cum a ajuns inculpatul C.D. în posesia acestui raport în condiţiile în care ministrul se afla în minister. În această situaţie, instanţa a reţinut că singura concluzie, în raport de probatoriul administrat, era că, faţă de faptul că ministrul Tinca Gheorghe lipsea de aproximativ 2 săptămâni, fiind perioada campaniei electorale, mapa conţinând corespondenţa acestuia i-a fost prezentată Şefului Statului Major General, înainte de venirea ministrului.

În raport şi de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 41/1999, care statuau că, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul este ajutat de un secretar de stat care este şi şef al Marelui Stat Major General, care este înlocuitorul de drept al acestuia, Înalta Curte, secţia penală, nu a putut reţine că, prin avizarea raportului din 14 octombrie 1996, inculpatul şi-ar fi exercitat abuziv atribuţiile de serviciu.

Faţă de susţinerea din rechizitoriu, că „este puţin probabil ca, în perioada 1995-1996, cât au durat negocierile cu inculpatul B.G., obţinerea avizelor de la direcţiile de specialitate şi de la instituţiile abilitate, ministrul G.T. nu a fost niciodată în unitate pentru a semna vreun document aferent acestui schimb sau pentru a aproba vreun raport", instanţa de fond a constatat că, în toată perioada în care au avut loc negocierile, nu a existat nici un raport şi nici un alt act care trebuia să fie semnat de către ministru sau care măcar să îi fi fost adresat şi nici parchetul nu a identificat care sunt rapoartele care trebuiau aprobate sau actele aferente schimbului ce trebuiau semnate de către ministru. Ministrul a fost informat şi i-a fost prezentat proiectul programului de pregătire operativă a teritoriului ţării pentru apărare, astfel cum rezultă din rezoluţiile acestuia pe rapoartele din 31 mai 1996 sau din 13 iunie 1996.

În ceea ce priveşte acuzaţia că inculpatul C.D. a aprobat schimbul în condiţii dezavantajoase pentru minister, dat fiind diferenţa de valoare dintre celedouă terenuri, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, în primul rând, la momentul la care inculpatul C.D. a avizat favorabil raportul din 26 august 1996, raportul de expertiză de evaluare a terenurilor nici nu fusese întocmit. Avizul dat era un aviz de principiu, în sensul că, aşa cum rezulta din conţinutul raportului, acordul era dat pentru promovarea acţiunii, de problemele ulterioare ocupându-se Direcţia Domenii şi Construcţii Militare. După acordul dat de către inculpatul C.D., Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a solicitat efectuarea unui raport de expertiză de evaluare a terenurilor. Cu privire la aceste împrejurări, deşi în rechizitoriu se afirmă că „cu toate diligenţele depuse în cursul urmăririi penale nu s-a putut stabili cine a solicitat evaluarea", instanţa reţine că, în urma diligenţelor parchetului, încă din anul 2002, Biroul Local pentru Expertize Judiciare, Tehnice şi Contabile a comunicat faptul că „atât în anul 1996, cât şi în anul 1998, la solicitarea M.A.N. - în baza cererii şi minutei prezentate, Biroul Local pentru Expertize Judiciare, Tehnice şi Contabile a recomandat experţi care puteau efectua expertizele solicitate"(fila 166 vol. 15 d.u.p.).

Expertiza a fost efectuată de către inginerul T.M., acesta stabilind că, pentru a se asigura echivalenţa valorică, M.A.N. trebuia să predea la schimb o suprafaţă de 8,80 ha. Fiind audiat, expertul a arătat că ambele terenuri erau, în fapt, nişte câmpuri agricole, că a analizat publicaţiile de vânzare, anunţurile din ziare şi datele din buletinele Editate de Corpul Experţilor Tehnici (Expertiza Tehnică din 1996, - depuse la dosar vol. 5 d.u.p. filele 282 şi următoarele) din care rezultau valori comparabile cuprinse între 2 şi 20 dolari SUA pentru zona liniei de centură şi 5 şi 15 dolari SUA pentru zona Pipera, că a făcut la aceste preţuri o reducere de 20%, conform procedurii privind efectuarea corecţiilor preţurilor tranzacţionate, că a avut în vedere că din suprafaţa de 90.000 mp se pierdea aproximativ un procent de 20-25% pentru crearea de drumuri de acces, că formula de calcul folosită a fost stabilită de Corpul Experţilor Tehnici şi publicată în Expertiza Tehnică nr. 8/1994.

S-a constatat că parchetul a încercat să demonstreze că cele două terenuri ce au făcut obiectul schimbului nu erau echivalente din punct de vedere valoric, că metoda folosită de către expertul T.M. nu era corectă, întrucât evaluarea s-a făcut potrivit unor decizii ale Primăriei Bucureşti, că această metodă nu se aplica terenurilor agricole şi că s-ar fi acordat, în mod eronat, unele punctaje.

Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că ceea ce ar fi trebuit să se demonstreze pe parcursul celor peste 10 ani de urmărire penală era faptul că expertul şi-a îndeplinit defectuos sarcinile, iar inculpatul cunoştea că trebuia folosită o altă metodă de calcul, care ar fi condus la un alt rezultat şi a acceptat să încheie contractul de schimb în aceste condiţii, fără a solicita, eventual, plata unei sulte.

Referitor la metoda de evaluare folosită de către expertul T.M., prima instanţă a reţinut că, în cursul urmăririi penale, s-a întocmit de către specialiştii din cadrul D.N.A. un raport de constatare, având ca obiect actualizarea valorilor de circulaţie ale terenurilor ce au făcut obiectul schimbului (filele 327 şi următoarele vol 5 d.u.p.). În introducerea raportului de constatare, rezumând situaţia de fapt ce o avea de analizat specialistul D.N.A. L.M. a arătat că „ prin raportul de expertiză tehnică întocmit în data de 02 decembrie 1996, de ing. T.M. au fost evaluate două suprafeţe de teren în vederea realizării unui schimb între M.A.N. şi G.B. Pentru a se stabili valoarea de piaţă a terenului au fost utilizate metodele elaborate de către Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România - standard de evaluare S.E.V.A." (fila 328 vol. 5 dup). Grupul de trei experţi, care, în cursul urmăririi penale, în perioada în care dosarul se afla la Parchetul militar, a întocmit un studiu preliminar privind prezentarea metodelor de evaluare a terenurilor, analizând raportul de expertiză întocmit de către inginerul T.M., a arătat că metoda utilizată de către acesta este metoda comparaţiei prin bonitare, metodă ce poate fi folosită în cazul în care nu sunt suficiente informaţii cu privire la tranzacţii similare, iar formula utilizată de către expert este o adaptare a metodologiei menţionate de către H.G. nr. 834/1991 (filele 31, 32 vol. 7 d.u.p.) De asemenea, experţii au concluzionat că determinarea cu exactitate a valorilor de circulaţie a terenurilor pentru o tranzacţie făcută în urmă cu 7-9 ani nu era posibilă, arătând în acest sens că valoarea reală de piaţă a unui teren este stabilită de realitatea economică locală şi individualizată prin tranzacţia dintre vânzător şi cumpărător. Valoarea de piaţă cea mai apropiată de cea reală este de fapt valoarea de circulaţie a terenurilor, care se stabileşte în condiţii de piaţă. S-a arătat că metodologiile de calcul din legislaţia în vigoare la data efectuării schimburilor (H.G.R. nr. 834/1991, H.G.R. nr. 746/1991, H.G.R. nr. 59/1994) pot fi aplicate atât la evaluarea terenurilor proprietate de stat, cât şi în tranzacţiile particulare. S-a susţinut, de asemenea că, pentru evaluarea terenurilor din domeniul privat se recomandă aplicarea metodei comparaţiei sub cele două variante, metoda comparaţiei prin bonitare şi metoda comparaţiei directe. Metoda comparaţiei prin bonitare este o adaptare a prevederilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de către societăţile comerciale cu capital de stat. S-a constatat că metoda comparaţiei directe se poate aplica când există date suficiente şi sigure privind tranzacţiile similare din zonă, iar metoda de evaluare prin bonitare este metoda elaborată de către Corpul Experţilor Tehnici din România, publicată în Buletinul tehnic de expertiză din Februarie 1994.

Cei trei experţi au arătat că informaţiile din perioada supusă studiului sunt reduse, cu marjă mare de eroare, preţurile negociate de vânzare (existente în publicaţiile de specialitate) sunt mari, iar cele de cumpărare sunt mici (în scopul reducerii cheltuielilor cu întocmirea actelor de vânzare cumpărare). Informaţiile reduse referitoare la tranzacţii cu terenuri similare celor studiate pot conduce spre obţinerea unor valori eronate. În perioada studiată s-a reţinut că tranzacţiile cu terenuri arabile nu înregistraseră o dinamică şi nu se putea vorbi despre o piaţă a terenurilor.

Aceleaşi concluzii privind lipsa unei pieţe active au rezultat şi din raportul de expertiză dispus de către procurorul D.N.A. Astfel, cu privire la piaţa imobiliară din anii 1996-1998, s-a constatat o tendinţă a creşterii a cererii şi a preţurilor, însă s-a apreciat că nu se poate vorbi încă despre o piaţă activă, întrucât majoritatea tranzacţiilor se făceau cu terenuri de dimensiuni mici, iar urmare punerii în posesie în mod netransparent, nu exista suficientă informaţie între vânzători şi cumpărători, capitalul autohton era în faza de consolidare, nu era încă funcţional un sistem de creditare bancară, majoritatea creditelor fiind luate de firme, iar în domeniul imobiliar proprietăţile de tip teren extravilan sau intravilan la periferia localităţilor nu erau percepute ca un subiect al investiţiilor. În această perioadă începe să se manifeste timid şi interesul investitorilor străini îndeosebi pentru proprietăţile centrale şi ultracentrale sau pentru preluarea de active foarte ieftine de la companii aflate în dificultate (fila 51 vol. 8 d.u.p.).

S-a apreciat de către prima instanţă că insuficienţa informaţiilor privind tranzacţiile rezultă şi din datele folosite de către experţi pentru calcularea valorii de circulaţie a terenului de la Ferma Roşia, respectiv trei anunţuri de vânzare din Anunţul de la A la Z, informaţii din Buletinul Documentar editat de Corpul Experţilor Tehnici din România şi trei contracte de vânzare cumpărare (în care preţul variază între 0,61 şi 0,99 dolari SUA/m²), experţii calculând o valoare de piaţă pentru anul 1996 de 1,5 dolari SUA/m²(fila 56 vol. 8 d.u.p.). În acest context, al preţului stabilit de raportul de expertiză pe care se fundamentează rechizitoriul, s-a considerat că se impune precizarea că valorile vehiculate de martori în cadrul negocierilor cu inculpatul B.G. de 30-35 sau chiar 50 dolari SUA/m², invocate de parchet, reprezentau pure speculaţii, fără nicio legătură cu valoarea reală a terenului.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că metoda comparaţiei prin bonitare, folosită de către expertul inginer T.M., era o metodă prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile în materie, recunoscută şi utilizată de către Corpul Experţilor Tehnici, publicată în buletinul de specialitate editat de către acest organism. De asemenea, a reţinut şi împrejurarea că toţi experţii care şi-au exprimat un punct de vedere în prezenta cauză au arătat faptul că în acea perioadă nu se putea vorbi despre o piaţă imobiliară activă.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că, dacă existau sau nu date suficiente privind tranzacţii cu terenuri din aceeaşi zonă, dacă trebuia sau nu a fi folosită o altă metodă de evaluare, dacă au fost sau nu corect utilizaţi unii parametrii, sunt împrejurări în funcţie de care poate fi angajată răspunderea penală a expertului şi nu a inculpatului (sau a celor care au dispus-o) care nu avea ca atribuţiide serviciu verificarea şi cenzurarea concluziilor expertizei şi nici o pregătire de specialitate în acest sens. Or, în prezenta cauză, nu a fost trimis în judecată expertul ce a efectuat raportul de expertiză, ci persoanele din instituţia ce l-a solicitat, situaţie în raport de care trebuia să se demonstreze, astfel cum s-a arătat anterior, că acestea cunoşteau faptul că expertul trebuia să folosească o altă metodă de calcul şi că rezultatele sunt eronate.Tot în acest context s-a precizat faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, au fost depuse la dosar de către inculpatul B.G., în cadrul probei cu înscrisuri şi în susţinerea cererii de efectuare a unei noi expertize, mai multe contracte de vânzare cumpărare a unor suprafeţe de teren situate în Ştefăneşti, în aceeaşi zonă sau în zone în care a avut loc cel de-al doilea schimb, încheiate între diverse persoane fizice şi juridice, la preţuri vădit mai mari decât cel stabilit de expertul P.M. ca fiind preţul pieţei.

Astfel, prima instanţă a reţinut că în iunie 1999, o suprafaţă de teren de 3,42 ha situată în aceeaşi zonă, cu ieşire la linia de centură se vindea cu suma de 4.139.917.826 lei, echivalentul a 259.920 dolari SUA (contract de vânzare cumpărare filele 322-324 vol. 1 d.i.), o suprafaţă de 1,7 ha cu ieşire la linia de centură se vindea cu suma de 2.140.368.510 lei, echivalentul sumei de 134.546 dolari SUA (contract de vânzare cumpărare filele 325-327 vol. 1 d.i.), iar terenul în suprafaţa de 0,55 ha, învecinat cu terenul M.A.N. pe o distanţă de 550 m se vindea la data de 26 ianuarie 1998 cu suma de 191.346.000 lei, aproximativ 15.583 dolari SUA la un curs oficial de 12.280 lei (contract de vînzare cumpărare vol. 1 d.i.), preţuri similare rezultând şi din celelalte contracte depuse la dosar (filele 328-347 vol. 1 d.i.).

Faţă de aceste date, susţinerea expertului P.M. că, în luna octombrie 1998 (parchetul se raportează la valoarea terenului data la care a fost încheiat contractul de schimb în formă autentică şi nu la valoarea acestuia la momentul schimbului, raportare eronată în opinia instanţei, însă permite compararea cu datele din contractele anterior menţionate), terenul în suprafaţă de 9,38 ha, din aceeaşi zonă, cu ieşire la linia de centură, ar fi avut o valoare de piaţă de 18.720 dolari SUA, este, în mod evident, de natură să ridice serioase îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, fiind practic imposibil ca în perioada octombrie 1998-iunile 1999 valoarea terenului să crească de câteva zeci de ori sau în perioada ianuarie - octombrie 1998 să se devalorizeze, în aşa fel încât o suprafaţă de 0,55 ha să aibă o valoare apropiată de suprafaţa de 9,38 ha. Chiar în aceste condiţii, prima instanţă a respins cererea de efectuare a unei noi expertize de evaluare a terenurilor ce au făcut obiectul contractelor de schimb, considerând-o neutilă cauzei, având în vedere, pe de o parte, probatoriul administrat de Ministerul Finanţelor în dovedirea titlului cu care statul deţinea terenul de la Ferma Roşia şi, pe de altă parte, împrejurările legate de persoana căreia trebuie să îi incumbe răspunderea pentru exactitatea concluziilor raportului de expertiză. În acest context probator, efectuarea unei noi expertize ar fi condus la prelungirea inutilă a cercetării judecătoreşti, într-o cauză în care, în mod evident, se ridică problema respectării dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, în raport de durata anchetei penale.

Referitor la faptul că schimbul s-ar fi făcut cu încălcarea regimului juridic al terenurilor ce fac parte din domeniul public al statului, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data încheierii primului contract de schimb, schimbul de terenuri dintre persoane juridice care au în administrare terenuri asupra cărora statul are majoritatea acţiunilor sau dintre acestea şi persoanele fizice se făcea numai cu avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei sau al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, după caz (avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei fiind necesar în cazul terenurilor agricole, iar cel al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului în cazul terenurilor cu destinaţie forestieră- fila 125 vol III d.i.)

Astfel cum rezultă din depoziţia martorului D.A., fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în perioada 1997-1999, având ca sarcină de serviciu emiterea avizelor pentru schimburile de terenuri, procedura de acordare a avizului era una complexă care presupunea o serie de verificări ce se efectuau de compartimentele din subordinea sa. Martorul a arătat că „pentru a se aviza favorabil, la dosar trebuia să existe cererea celor două părţi, avizul directorului general al Direcţiei pentruAgricultură, avizul directorului Oficiului de Cadastru care privea stabilirea zonei suprafeţei şi a respectării dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, de asemenea, era obligatorie viza Departamentului Juridic care privea partea legală a schimbului, respectiv confirma faptul că schimbul este în conformitate cu dispoziţiile legale şi, de asemenea, era obligatoriu să mai existe viza Directorului General al Direcţiei de Fond Funciar din minister. Obligaţiile directorului de cadastru erau acelea de a verifica din punct de vedere tehnic dacă există planul cadastral, dacă există suprafeţele de teren ce fac obiectul contractului de schimb.

Directorul general din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, prin avizul său, confirma faptul că celelalte departamente, respectiv directorul general al Direcţiei pentru agricultură, directorul Oficiului de Cadastru şi Departamentul Juridic respectaseră procedura legală şi avizele lor erau în conformitate cu dispoziţiile legii" (filele 105-107 vol. 3 d.i.) De asemenea, s-a reţinut că documentaţia care trebuia întocmită şi prezentată la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei trebuia să cuprindă, în mod obligatoriu: acordul părţilor interesate, în scris; avizul Direcţiei generale judeţene pentru agricultură şi alimentaţie; avizul Direcţiei generale din Ministerul Agriculturii; copii ale titlurilor de proprietate, ale altor acte de proprietate sau ale adeverinţei de proprietate şi procesului verbal de punere în posesie, pentru persoane fizice; schiţa terenurilor ce fac obiectul schimbului din care să rezulte explicit amplasarea acestora, respectiv teritoriul administrativ, numărul tarlalei (solei), numărul parcelei, categoria de folosinţă şi suprafaţa, vizate de Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului (filele 125-126 vol. III d.i.).

Ca atare, procedura de obţinere a avizului era una complexă care impunea multiple verificări de către departamentele din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, pe baza documentaţiei prezentate de către părţi, fiind obligatorie efectuarea unui control de legalitate, care se făcea de către departamentul juridic din cadrul ministerului.

Atâta timp cât legislaţia prevedea posibilitatea efectuării schimbului numai cu avizul conform al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că aceasta era instituţia care, potrivit legii, trebuia să stabilească regimul juridic al proprietăţii statului şi să dea aviz negativ în ipoteza în care aprecia că terenul aparţinea domeniului public şi, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, era scos din circuitul civil.

De altfel, faptul că Ministerului Agriculturii şi Alimentaţie a analizat situaţia juridică a terenului, respectiv dacă acesta aparţine domeniului public sau privat al statului, rezultă din depoziţia aceluiaşi martor, D.A., care a arătat că, la vremea respectivă, departamentele din Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, având la bază dispoziţiile Legii nr. 18/1991, au apreciat că terenul de la Ferma Roşia nu făcea parte din domeniul public al statului (vol. III d.i.), dar şi din declaraţia martorului C.G. De asemenea, din rezoluţiile existente pe adresele sosite la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei de la M.A.N. şi de la Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului, a rezultat că se solicita verificarea îndeplinirii condiţiilor legale (filele 377, 378 vol. 16 d.u.p.)

În ceea ce priveşte depoziţia martorului C.G., care a îndeplinit funcţia de Director al Direcţiei de Cadastru şi Organizare a Teritoriului Agricol din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, care a susţinut că, din punctul său de vedere, răspunderea încadrării terenurilor în domeniul public sau privat al statului ar fi aparţinut M.A.N., se constată că o atare răspundere a intervenit numai după apariţia Legii nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, care a abrogat cap. 4 al Legii nr. 18/1991 şi nu a mai prevăzut obligativitatea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţie pentru situaţia schimburilor de terenuri.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, faţă de toate celelalte persoane care au propus avizarea favorabilă a schimbului de terenuri - P.I.F. - şeful Departamentului Înzestrări şi Logistică, S.I. - Şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, care avea în administrare terenul de la Ferma Roşia, s-a dispus, prin rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire penală, cu motivarea că nu aveau atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea regimului juridic al terenului, fără însă a se arăta, în raport de dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, de ce asemenea atribuţii reveneau ministrului apărării naţionale sau şefului Statului Major General.

Din probatoriul administrat, s-a constatat că a rezultat că M.A.N. a procedat în conformitate cu dispoziţiile anterior menţionate, cerând Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei analizarea solicitării de efectuare a schimbului şi luarea unei decizii „potrivit legii" (adresa din 04 decembrie 1997 fila 25 vol. 14 d.u.p.).

Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei a avizat efectuarea schimbului de terenuri, prin avizul din 10 decembrie 1996, un exemplar al acestuia fiind înaintat M.A.N., condiţii în care, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a procedat la efectuarea schimbului.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte-Secţia penală a constatat că, şi pentru ipoteza în care terenul s-ar fi aflat în proprietatea statului, nu se putea reţine o încălcare a atribuţiilor de serviciu de către inculpatul C.D., nefiind în competenţa sa sau a ministrului apărării naţionale stabilirea regimului juridic al terenului care făcea obiectul schimbului.

Prima instanţă a reţinut că parchetul a recunoscut, prin actul de sesizare, faptul că schimbul de terenuri putea fi efectuat în condiţiile avizării acestuia de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţie, însă a încercat să demonstreze faptul că acest aviz ar fi fost emis în condiţii nelegale şi ar cuprinde date false cu privire la data, numărul de înregistrare, amplasamentul terenului şi natura acestuia, construindu-se un adevărat rechizitoriu la adresa celui care l-a emis.

Astfel, s-a arătat faptul că avizul dat de Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului şi care a stat la baza avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nu ar fi valabil, întrucât terenul dat la schimb de M.A.N. era intravilan şi nu extravilan, invocându-se Decizia nr. 1094/190 din 28 noiembrie 1990 a Primăriei Mun. Bucureşti şi hotărârea din 12 august 1992 a Consiliului Local al Comunei Voluntari prin care se stabilea natura de teren intravilan. De asemenea, s-a arătat că în registrul ministerului avizul de schimb este înregistrat din 06 decembrie 1996, iar cel comunicat organelor de urmărire penală din 10 decembrie 1996, că data de pe aviz ar fi suferit astfel modificări, că avizul a fost dat pentru tarlaua 18 parcela 288 în loc de tarlaua 15 parcela 286, că exemplarul din arhiva ministerului nu purta viza direcţiilor de specialitate.

În mod surprinzător, în cei peste 10 ani de urmărire penală, numitul S.D., secretarul de stat care a emis avizul de schimb, nici măcar nu a fost audiat, dispunându-se, la 14 ani de la săvârşirea presupusei fapte, prin rechizitoriu, disjungerea cauzei.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, în cuprinsul rechizitoriului, în afara acuzaţiilor analizate anterior, au fost invocate o serie de împrejurări de fapt care ar demonstra reaua - credinţă a inculpatului. Astfel, acestuia i s-a reproşat faptul că ar fi dat ordin verbal de identificare a unei suprafeţe de teren necesară schimbului, că ar fi restituit raportul din 1995, fără să îl rezoluţioneze, modul de restituire fiind o modalitate de a impune subordonaţilor continuarea tratativelor cu inculpatul B.G., fără a-şi asuma o răspundere în acest sens; că realizarea obiectivului de la Ştefăneşti nu era cunoscută la nivelul Direcţiilor din cadrul ministerului; că ar fi obţinut avizele din cadrul ministerului prin constrângere psihică; că schimbul a fost făcut înainte de hotărârea C.S.A.T. şi în condiţiile în care nu se cunoştea suprafaţa de teren necesară şi caracteristicile acesteia.

În susţinerea ideii pe care a fost construită acuzaţia, în sensul că locaţia de la Ştefăneşti a fost stabilită ulterior, pentru a se justifica schimbul, în rechizitoriu s-a arătat că modul în care a acţionat inculpatul C.D., prin ordine verbale, vine să infirme apărările acestuia în sensul că era necesară amplificarea suprafeţei de teren în vederea construirii punctului de comandă. S-a mai arătat că, „deşi susţine că a nu a făcut cunoscut subalternilor săi scopul schimbului pentru că amplasarea obiectivului avea un caracter secret, inculpatul nu a solicitat informaţiile necesare cu privire la suprafaţa de teren disponibilă în zonă şi proprietarii acestea de la instituţiile abilitate şi cu respectarea confidenţialităţii, ci a dat un ordin verbal pentru identificare martorului I.T., la o acţiune de protocol, transformând o problemă secretă într-una publică".

Înalta Curte, secţia penală, a constatat, în primul rând, faptul că ordinul verbal dat de inculpatul C.D. era în concordanţă cu regulamentele militare (Regulamentul Serviciului Interior R.G.1, filele 228 şi urm. vol. III d.i.). De asemenea, martorii audiaţi au învederat faptul că aceasta era o modalitate curentă de conducere, se acţiona atât prin ordine verbale, cât şi scrise, iar în etapa prealabilă angajării M.A.N., pentru discuţii, tatonări, ordinele erau verbale. Martorul T.I., şeful Direcţiei Gospodărire care avea în administrare cazarma de la Ştefăneşti, a arătat faptul că nu i s-a părut nimic în neregulă în privinţa faptului că ordinul a fost verbal, şi, la rândul său, i-a ordonat, tot verbal, lt. col. T.C. să se deplaseze la Primăria Ştefăneşti pentru obţinerea informaţiilor solicitate. (filele 312 şi 313 vol. II d.i.)

Instanţa a apreciat că prin ordinul verbal nu s-a transformat „o problemă secretă într-una publică", astfel cum a susţinut procurorul, întrucât ceea ce cunoştea martorul T.I., astfel cum a rezultat din depoziţia acestuia, dar şi din raportul pe care l-a întocmit, la 1995, era faptul că terenul va fi folosit pentru completarea bazei furajere a fermei Ştefăneşti. Acesta a fost şi motivul pentru care, după desfiinţarea gospodăriei agrozootehnice, prin adresa din 1996 martorul a comunicat faptul că schimbul nu mai este de actualitate şi a propus anularea sa.

Referitor la împrejurarea că realizarea obiectivului de la Ştefăneşti nu era cunoscută la nivelul Direcţiilor din cadrul ministerului, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că apărarea formulată de inculpatul C.D., în sensul că informaţia privind locaţia stabilită pentru punctul de comandă era strict secretă, fiind accesibilă unui număr restrâns de persoane, este susţinută de martorii audiaţi în cauză.

În acest sens, martorul G.I.G., locţiitor al Şefului Statului Major General în anul 1999, a arătat că informaţiile privind locaţia unui punct de comandă, capacităţile acestuia şi alte date referitoare la un asemenea obiectiv de importanţă naţională constituiau informaţii clasificate, care nu îi erau accesibile nici lui, deşi deţinea o funcţie extrem de importantă în cadrul Statului Major General,„despre aceste date cunoşteau numai locţiitorul şi subordonaţii acestuia pe probleme de operaţii militare, şi evident Şeful Statului Major General" (vol. III d.i., fila 74).

De asemenea, martorul D.C., fost Şef al Statului Major General, a arătat că amplasarea şi construcţia unui astfel de obiectiv reprezenta o informaţie clasificată putând să o cunoască numai beneficiarul şi cei ce se ocupau de realizarea acestui obiectiv, „precizez că până la aprobarea planului de către C.S.A.T. informaţia era accesibilă unui număr limitat de persoane, o cunoşteau cei care trebuiau să o cunoască, respectiv Şeful Statului Major General, prim-locţiitorul, şeful Direcţiei operaţii, precum şi cei din cadrul Direcţiei de domenii şi infrastructuri militare, dar numai acele persoane care se ocupau de problema respectivă” (vol. II d.i., fila 77).

Martorul S.I., şef al Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene în perioada 1993 - 30 aprilie 1997, a precizat că informaţiile privind construirea unui punct de comandă erau secrete, locaţia fiind, de asemenea, secretă. „Dreptul de a lua la cunoştinţă despre existenţa acestui obiectiv era prevăzut pentru un număr limitat de persoane, respectiv numai conducerea superioară a armatei, eu în calitatea mea de şef al Statului Major al Aviaţiei nu aveam dreptul să cunosc o asemenea informaţie". Martorul a mai făcut referire la faptul că „colonelul P.I. mi-a raportat că a aflat însă extrem de discret că urmează să se construiască un obiectiv de importanţă deosebită destinat Statului Major al Trupelor de Uscat şi că nu ne mai putem opune, întrucât acest obiectiv era în curs de aprobare sau chiar aprobat de către C.S.A.T".

Martorul B.G., şef al Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene în perioada 1997 - 2001, a arătat că în anul 1999, cunoştea doar informal motivele pentru care are loc schimbul (cel de-al doilea schimb de terenuri), informaţia nefiind publică pentru acesta la momentul respectiv.

Ca atare, împrejurarea că realizarea acestui obiectiv nu era cunoscută la nivelul Direcţiilor din cadrul ministerului se datora faptului că informaţia nu putea să fie cunoscută şi, că „ o cunoşteau doar ce cei care trebuiau să o cunoască", după cum arăta martorul D.C.

În opinia instanţei de fond, împrejurarea că informaţia era secretă explică şi poziţia exprimată prin raportul din 12 iulie 1996 (invocat în rechizitoriu, în susţinerea acuzaţiilor) de locţiitorul şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul, prin care se propunea sistarea schimbului de terenuri. Acest raport din 12 iulie 1996 a fost întocmit pe baza raportului din 10 august 1995 în care, col. T.I., a precizat faptul că schimbul de terenuri era solicitat pentru completarea bazei furajere a fermei Ştefăneşti II (fermă ce în realitate masca construcţiile subterane existente).

Având în vedere faptul că, prin adresa din 19 iunie 1996, locţiitorul Şeful Statului Major General, col. Ş.N. comunica Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare (care era administratorul general al terenurilor aparţinând M.A.N.) faptul că Gospodăria Agrozootehnică Ştefăneşti II, pentru care urma să se perfecteze schimbul, se desfiinţa, martorul C.C., propunea prin raportul din 12 iulie 1996 sistarea întregii acţiuni, întrucât schimbul nu mai era necesar şi oportun (fila 23 vol. 15 d.u.p.).

Instanţa de fond a reţinut şi faptul că, în rechizitoriu, acest raport este prezentat trunchiat, arătându-se că „în cuprinsul raportului se fac referiri la activităţile întreprinse până la acea dată pentru realizarea schimbului, a situării terenurilor, a acordurilor exprimate, precum şi a reorganizării unor unităţi militare şi se concluzionează că schimbul de terenuri nu mai este necesar şi nici oportun şi, în consecinţă, s-a propus validarea acestui punct de vedere " (fila 34 rechizitoriu). În realitate, raportul nu amintea despre reorganizarea niciunei unităţi militare, ci despre desfiinţarea Gospodăriei Agrozootehnice Ştefaneşti II, atât martorul T.I., cât şi C.C. cunoscând că schimbul de terenuri este solicitat pentru completarea bazei furajere a fermei Ştefăneşti II.

Faptul că raportul a fost rezoluţionat favorabil de către locţiitorul Şeful Statului Major General, col. Ş.N., a fost explicat de depoziţia martorului G.I.G., care a arătat că, deţinând funcţia de locţiitor al şefului Statului Major General, funcţie extrem de importantă, nu avea acces la informaţiile privind locaţia unui punct de comandă sau alte date referitoare la un asemenea obiectiv de importanţă naţională, aceste date fiind cunoscute numai de locţiitorul şi subordonaţii acestuia pe probleme de operaţii militare (vol. III d.i., fila 74).

În ceea ce priveşte faptul că inculpatul nu a rezoluţionat rapoartele nefavorabile, întocmite de către direcţiile de specialitate din cadrul ministerului, în rechizitoriu s-a susţinut că inculpatul ar fi restituit raportul din 9 noiembrie 1994, care propunea ca schimbul de terenuri să nu se mai realizeze, modul de restituire şi conţinutul adresei constituind o modalitate de a impune subordonaţilor săi continuarea tratativelor cu inculpatul B.G.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut faptul că raportul în discuţie (fila 50 vol. 14 d.u.p.) a fost întocmit de către Direcţia Construcţii şi Domenii Militare în urma întâlnirii din data de 12 septembrie 1995, la care au participat inculpatul B.G., Şeful Direcţiei Gospodărire, martorul I.T. şi reprezentanţi ai Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene. Datorită faptului că inculpatul B.G. nu era de acord cu suprafaţa de teren propusă de reprezentanţii M.A.N., se propunea ca schimbul să nu se realizeze. Din probatoriul administrat încă din cursul urmăririi penale (filele 302-304 vol. 5 d.u.p.), a rezultat că raportul din 9 noiembrie 1994 nici nu ajuns la cabinetul Şefului Statului Major General, documentul fiind primit la Compartimentul registratură din Statului Major General la data de 10 noiembrie 1995 ora 12,00 şi trimis în tranzit la Direcţia Operaţii din cadrul Statului Major General la aceeaşi dată, la ora 14,00. De aici, raportul a fost restituit de către şeful Direcţiei Operaţii, martorul M.C., prin adresa din 29 februarie 1996, solicitându-se Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare să revină cu un nou raport în situaţia în care s-a stabilit o variantă optimă, unanim acceptată. Martorul C.M. nu îşi aminteşte împrejurările în care respectivul raport a ajuns la direcţia de care o conducea, arătând că l-a restituit compartimentului emitent, precizând că nu a primit vreun ordin de la generalul C. sau de la un alt şef să procedeze în acest fel (fila 237 vol. 5 d.u.p.).

Dincolo de împrejurarea că la cabinetul şefului Statului Major General nu a fost înregistrat raportul respectiv, este de precizat şi faptul că inculpatul B.G. nici nu solicitase continuarea discuţiilor.

Astfel, ca răspuns la adresa din 29 februarie 1996, s-a comunicat prin adresa din 25 mai 1996 faptul că „domnul B.G. nu a solicitat continuarea tratativelor" (fila 14 vol.15 d.u.p.), astfel că, la data de 28 martie 1996 şeful unităţii militare X, prin adresa din 28 martie 1996, l-a invitat pe inculpatul B.G. să se prezinte la sediul unităţii militare pentru a se stabili dacă schimbul mai este de actualitate.

În ceea ce priveşte „constrângerile pshice" exercitate de către inculpatul C.D., la care parchetul făcea referire prin trimitere la declaraţia martorului S.I., fostul Şef al Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, care a susţinut că „în urma admonestării mele de către generalului C.D., prin care mi se reproşa că eu mă opun la construirea acestui obiectiv, am trimis o nouă adresă, prin care menţineam punctul de vedere din vechea adresă, instanţa de fond a constatat că, din depoziţia acestuia din cursul urmăririi penale, la momentul aşa zisei admonestări, Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, în folosinţa căruia se afla terenul de la Ferma Roşia, fusese de acord cu schimbul de terenuri, dând astfel aviz favorabil (fila 108 vol 3 d.u.p). În cursul cercetării judecătoreşti, fiind ascultat referitor la aceste aspecte, martorul a arătat că asupra sa nu s-au exercitat presiuni în vederea acordării avizului, însă „la o întâlnire la Cercul Militar Naţional, şeful Statului Major General, inculpatul C. s-a oprit în faţa mea şi mi-a atras atenţia că nu se poate construi acest obiectiv din pricina faptului că noi ne opunem. A doua zi l-am chemat pe şeful logisticii, col. P. şi l-am întrebat dacă avizul nostru favorabil fusese trimis, întrucât gral. C. nu cunoşteaaceastă poziţie a noastră. Col. P. mi-a comunicat faptul că avizul a fost trimis cu 2-3 săptămâni în urmă, iar eu am insistat să trimitem din nou o adresă către Direcţia construcţii şi domenii militare prin care să precizăm că ne menţinem avizul favorabil înaintat făcând referire la numărul adresei şi data emiterii acesteia (vol. II d.i. fila 107).

Ca atare, prima instanţă a apreciat că nu poate achiesa la punctul de vedere formulat în rechizitoriu, în sensul că obţinerea avizului din partea Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene ar fi rezultatul presiunilor la care ar fi fost supus martorul.

Legat de împrejurarea că schimbul a fost aprobat înainte de hotărârea C.S.A.T. şi în condiţiile în care nu se cunoştea suprafaţa de teren necesară şi caracteristicile acesteia, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unei hotărâri a Consiliul Suprem de Apărare a Ţării nu poate fi calificată ca abuzivă în condiţiile în care, la interval de numai o lună, prin Hotărârea din 17 ianuarie 1997, acesta a aprobat programul de pregătire operativă a teritoriului ţării pentru apărare perioada 1997-2000, care includea şi punctul de comandă de la Ştefăneşti. Mai mult, realizarea obiectivului mai fusese aprobată şi anterior, M.A.N. făcuse investiţii în sistemele de telecomunicaţii în acelaşi scop, desfăşurase o serie de aplicaţii militare, astfel că nu existau motive pentru a pune la îndoială faptul că C.S.A.T.-ul va avea aceeaşi poziţie, respectiv de încuviinţare a construirii punctului de comandă.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren necesară, instanţa de fond a constatat că probatoriul administrat a demonstrat că terenul deţinut de M.A.N. la Ştefăneşti, de 27,3 ha, nu era suficient pentru construirea unui punct de comandă de tip armată (raportul din 30 martie 1999), martorii audiaţi învederând faptul că orice ofiţer de geniu cunoştea că pentru realizarea unui punct de comandă de asemenea nivel era necesară o suprafaţă de 1-1,5 Km².

Caracteristicile şi aptitudinea terenului de a servi construirii punctului de comandă au fost avute în vedere încă de la momentul primei decizii, iar „toate detaliile tehnice şi operaţionale conduceau exclusiv spre zona Ştefăneşti” (declaraţie martor M.C.). Astfel, construcţiile subterane deja existente şi faptul că pânza freatică era la adâncime, lucrările de telecomunicaţii efectuate care legau acest obiectiv de puncte importante, cum era Centrul de rezervă al Bucureştiului, posibilităţile de mascare pe care pădurea din apropiere le oferea pentru amplasarea centrului de transmisiuni al punctului de comandă, faptul că zona era străbătută de şosele practicabile în tot timpul anului, la care se adaugă şi aplicaţiile militare ce se desfăşurau anual în zonă, au constituit argumentele ce au condus la concluzia că zona permite amplasarea punctului de comandă.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că niciuna dintre acuzaţiile aduse inculpatului C.D. nu se confirmă, neputându-se susţine că acesta şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu. Încheierea contractului între M.A.N. şi inculpatul B.G. s-a realizat în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, respectiv cu avizul conform al Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi în condiţiile existenţei unui raport de expertiză efectuat de către un expert din cadrul Biroului Local de Expertize Tehnice Judiciare de pe lângă Tribunalul Bucureşti care stabilea echivalenţa valorică a terenurilor. Obiectivul de la Ştefăneşti nu a fost introdus în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare înaintat C.S.A.T.-ului în luna ianuarie 1997, ci figura şi anterior, includerea punctului de comandă în program neavând nicio legătură cu schimbul de terenuri.

Rezultă aşadar că, şi pentru ipoteza în care terenul ar fi fost în proprietatea statului, în cauză nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹C. pen. sub aspectul laturii obiective, soluţia fiind aceeaşi, de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap.la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.V., prioritar, Înalta Curte, secţia penală, a analizat cererea acestuia, formulată cu ocazia dezbaterilor, de încetare a procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen.

Apărarea a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 100 din Constituţia României, care statuează că, în exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele României emite decrete care se publică în M. Of., cererea Preşedintelui României, prin care a solicitat declanşarea procedurilor legale pentru urmărirea penală a fostului M.A.N.,V.B. nu a îmbrăcat forma prevăzută de dispoziţiile constituţionale, împrejurare ce atrage inexistenţa actului potrivit art. 100 teza finală din Constituţie (nepublicarea decretului atrage inexistenţa actului).

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că textul constituţional în discuţie nu prevede că Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale, emite numai decrete care se publică în M. Of. al României. Alături de decrete, în exercitarea atribuţiilor, Preşedintele emite şi alte acte juridice, cum sunt cererile de reexaminare a legilor înainte de publicare, cererile privind controlul constituţionalităţii legilor şi cererile privind soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională făcute în temeiul dispoziţiilor art. 77 şi art. 146 din Constituţie. În doctrină, s-a arătat că aceste cereri, ca natură juridică, reprezintă acte juridice ale Preşedintelui, deoarece incumbă obligaţii constituţionale pentru subiectele cărora le sunt destinate, acestea fiind aduse la cunoştinţă nu prin publicare în M. Of., ci printr-o cerere scrisă, semnată de Preşedintele României.

S-a apreciat că este aceeaşi şi situaţia cererii Preşedintelui formulată în temeiul dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie. Procedura de exercitare a dreptului Preşedintelui de a solicita urmărirea penală a unui membru al Guvernului este descrisă în dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, textul prevăzând că Preşedintele României, la propunerea comisiei speciale instituite pentru analiza sesizărilor cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiei de către membrii Guvernului, adresează Ministrului Justiţiei o cerere în acest scop, pentru a proceda potrivit legii. De asemenea, potrivit alin. 6 al aceluiaşi articol, hotărârea Preşedintelui asupra raportului comisiei se comunică mijloacelor de informare în masă.

Concluzionând, Înalta Curte, secţia penală a reţinut că forma pe care trebuie să o îmbrace actul Preşedintelui este aceea a unei simple cereri adresată Ministrului Justiţiei, şi nu a unui decret publicat în M. Of., criticile formulate sub acest aspect fiind total nefondate.

În ceea ce priveşte fondul acuzaţiilor, s-a constatat că, în sarcina inculpatului B.V. s-a reţinut că, în calitate de M.A.N., a aprobat (la doar câteva zile de la numirea în această funcţie) proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, în care, fără o justificare a nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare intervenită în perioada iulie 1996-ianuarie 1997 şi fără avizul Statului Major General, a fost inclus un obiectiv nou la Ştefăneşti; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri cu inculpatul B.G. cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi cu încălcarea dispoziţiilor privind circulaţia juridică a terenurilor; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, în condiţiile în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a refuzat să se pronunţe cu privire la natura juridică aterenurilor până la adoptarea Legii privind proprietatea publică, iar Ministerul Justiţiei, prin secretarul de stat pe probleme de legislaţie - deci persoană implicată în promovarea legii privind regimul proprietăţii publice - şi-a exprimat un punct de vedere ferm în sensul că terenul administrat de către M.A.N. nu poate fi decât proprietate publică, fapte care, în drept, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹C. pen.

Analizând pe rând acuzaţiile formulate Înalta Curte, secţia penală, a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte faptul că, în calitate de M.A.N. a aprobat, la doar câteva zile de la numirea în această funcţie, proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 în care, fără o justificare a nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare intervenită în perioada iulie 1996-ianuarie 1997 şi fără avizul Statului Major General, a fost inclus un obiectiv nou la Ştefăneşti, instanţa a reţinut că inculpatul nu avea nicio atribuţie legată de întocmirea acestui program.

Conform art. 30 din Legea nr. 73/1995 de organizare şi funcţionare a C.S.A.T., respectiv, obiectivele de pregătire a teritoriului destinate satisfacerii nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare se stabilesc de Statul Major General, Ministerul de Interne şi serviciile de informaţii, fiecare în domeniul său de activitate şi, se supun aprobării C.S.A.T., de către Statul Major General împreună cu Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că inculpatul a avizat (prin menţiunea „de acord") raportul de prezentare a proiectului Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, prin care Statul Major General şi Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale propuneau C.S.A.T. să aprobe proiectul care era anexat (fila 22 dosar documente declasificate, vol. III d.i.).

Acest aviz nu însemna aprobarea programului, potrivit legii competenţa exclusivă aparţinând C.S.A.T., unde ministrul apărării naţionale era membru.

În al doilea rând, instanţa a apreciat că obiectivul de la Ştefăneşti nu era un obiectiv nou introdus în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare fără avizul Statului Major General, astfel cum se susţine prin rechizitoriu, probatoriul administrat în cauză, analizat anterior, demonstrând faptul că acest obiectiv a fost propus chiar de Statul Major General, aprobat încă din anul 1991, că în zonă s-au făcut lucrări de investiţii privind sistemul de telecomunicaţii, s-au desfăşurat aplicaţii operativ strategice, neexistând nicio probă care să conducă la concluzia că în programul înaintat către C.S.A.T. în timpul ministrului G.T. acesta fusese stabilit într-o altă zonă decât Ştefăneşti, respectiv Buftea.

Legat de cea de-a doua acuzaţie ce i se aduce inculpatului constând în aceea că ar fi aprobat „efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, în condiţiile în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a refuzat să se pronunţe cu privire la natura juridică a terenurilor până la adoptarea Legii privind proprietatea publică, iar Ministerul Justiţiei prin secretarul de stat pe probleme de legislaţie - deci persoană implicată în promovarea legii privind regimul proprietăţii publice, şi-a exprimat un punct de vedere ferm în sensul că terenul administrat de către M.A.N. nu poate fi decât proprietate publică", instanţa de fond a reţinut că, la momentul avizării de către inculpatul B.V. a rapoartelor din 16 noiembrie 1998 şi din 06 aprilie 1999, dispoziţiile cap. V al Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, referitoare la circulaţia juridică a terenurilor, au fost abrogate prin Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, fiind incidente dispoziţiile art. 12 din Lege, potrivit cărora schimburile erau posibile, cu excepţia terenurilor agricole proprietate publică, indiferent care ar fi fost proprietarul care le administrează. De asemenea, legea nu mai prevedea obligativitatea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţie.

M.A.N., în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 54/1998, care interziceau schimburile de terenuri agricole proprietate publică, s-a adresat atât Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, cât şi Ministerului Justiţiei, solicitând exprimarea unui punct de vedere în ceea ce priveşte regimul juridic de proprietate al terenului deţinut de către M.A.N. la Ferma Roşia.

Instanţa a reţinut că, prin adresa din 17 septembrie 1998, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a comunicat faptul că „întrucât reglementările existente sunt lapidare", nu se poate trage o concluzie fermă în ceea ce priveşte natura juridică a terenului care se află în administrarea M.A.N., arătându-se că, în dezbaterea Parlamentului, se afla la momentul respectiv un proiect de lege privind regimul juridic al domeniului public, astfel că după adoptarea legii se va putea formula un punct de vedere clar.

Ministerul Justiţiei, prin nota din 19 septembrie 1998, semnată de secretarul de stat F.B., a comunicat faptul că imobilele deţinute de către M.A.N. nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului şi că, pentru efectuarea schimbului, terenul trebuie trecut din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, operaţiune ce potrivit art. 6 din O.G. nr. 15/1993 este în competenţa Guvernului (fila 134-135, vol. 14).

Prima instanţă a reţinut că parchetul a ignorat total faptul că, după acest răspuns, Ministerul Justiţiei a revenit cu adresa din 1998, semnată de către ministrul în funcţie V.S., prin care se preciza că, până la intrarea în vigoare a legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.A.N. era cel care putea stabili natura juridică a terenului, „ţinând seama de dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi (5) alin. (1) din Legea fondului funciar 18/1991, în funcţie de destinaţia efectivă a terenului în cauză. S-a arătat că, criteriile de apartenenţă la domeniul public sunt declaraţia legii şi afectaţiunea bunului respectiv, adică uzul sau interesul public căruia îi era destinat un anumit bun şi că, prin aplicarea celor două criterii, urmează să se stabilească dacă terenul respectiv face sau nu parte din domeniul public, în caz negativ „fiind susceptibil de a face obiectul unui schimb în condiţiile dreptului comun" (fila 136-137 vol. 14 d.u.p.).

Prin rechizitoriu, s-a arătat că această precizare suplimentară făcută de către Ministerul Justiţiei „nu infirmă aspectele din Nota transmisă de către secretarul de stat F.B., respectiv faptul că terenurile M.A.N. nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului".

Concluzia procurorului a fost apreciată eronată, întrucât răspunsul iniţial era categoric, în sensul că terenul aparţinea domeniului public al statului, astfel că nu putea face obiectul schimbului decât în condiţiile trecerii acestuia în domeniul privat al statului, pe când prin adresa ulterioară se comunica faptul că schimbul era posibil în condiţiile în care, în raport de criteriile prevăzute de lege, respectiv declaraţia legii şi afectaţiunea bunului, M.A.N. stabilea că terenul aparţine domeniului privat al statului.

Referitor la condiţiile în care a fost emisă cea de-a doua adresă a Ministerului Justiţiei, martorul S.V. a învederat faptul că, prezentându-i-se adresa iniţială, „nu am fost mulţumit cu formularea din acest răspuns ", astfel că a semnat o completare la primul răspuns, arătând că ministerul nu putea face afirmaţii de genul categorisirii terenului într-un domeniu sau altul.

De asemenea, martorul N.M., fost director al Direcţiei de studii, elaborare acte normative şi documentare din cadrul Ministerului Justiţiei, a arătat faptul că primul răspuns, semnat de secretarul de stat F.B., a fost redactat în cadrul Direcţiei Legislaţie şi Avizare şi că Direcţia de studii, elaborare acte normative şi documentare, care a întocmit cea de-a doua adresă de răspuns, semnată de către ministrul Stoica Valeriu, era cea competentă să formuleze un punct de vedere, cu atât mai mult cu cât aceasta avea în analiză proiectul legii proprietăţii publice (vol. II d.i. filele 249 şi 250).

În raport de cele anterior prezentate, Înalta Curte. secţia penală, a constatat că ignorarea primului răspuns formulat de către Ministerul Justiţiei a fost consecinţa firească a celei de-a doua adrese emisă de acelaşi minister, prin care se infirma, practic, răspunsul categoric formulat iniţial şi se comunica faptul că apartenenţa terenului la domeniul public sau privat al statului se stabileşte de M.A.N. în raport de criteriile prevăzute de Legea nr. 18/1991. De asemenea, în raport de punctul de vedere formulat de către Ministerul de Justiţie, s-a reţinut ca fiind justificată atitudinea inculpatului B.V. de a refuza promovarea unei hotărâri de guvern prin care terenul să fie trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, astfel cum se propunea prin primul răspuns formulat de minister, la care achiesase iniţial şi Direcţia Legislaţie şi Contencios.

Prima instanţă a mai reţinut împrejurarea că, după primirea la data de 12 octombrie 1998 a adresei (de la Ministerul Justiţiei), la 16 octombrie 1998 M.A.N. s-a adresat din nou Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, solicitându-se o analiză a posibilităţilor legale de efectuare a schimbului, pe baza documentelor prezentate (fila 51 vol. 15 d.u.p.). Ca răspuns la această cerere, prin adresa din 29 octombrie 1998 s-acomunicat faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/1998, pentru efectuarea schimbului de terenuri nu mai era necesar avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (fila 52 vol. 15 d.u.p.)

Referitor la lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că acesta a existat, fiind dat în raport de precizările făcute de către Ministerul Justiţiei.

Astfel, sub nr. D.L.C. din 10 noiembrie 1998, având în vedere elementele de interpretare juridică conţinute în completarea punctului de vedere al Ministerului Justiţiei, precum şi susţinerile sub aspectul utilităţii prezentate de Statul Major al Aviaţie şi Apărării Antiaeriene şi Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, Direcţia de Legislaţie şi Contencios a avizat favorabil efectuarea schimbului, în condiţiile dreptului comun, respectiv ale Legii 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, cu menţiunea că pentru aceasta este necesar ca structura abilitată a M.A.N. - Direcţia Construcţii şi Domenii Militare - să se pronunţe explicit asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului în cauză, adică uzul sau interesul căruia îi este destinat terenul în cauză" (fila 76 vol. 14 d.u.p.).

Urmare acestui aviz favorabil, Direcţia de Domenii şi Construcţii Militare a întocmit raportul din 16 noiembrie 1998, prin care, pronunţându-se asupra faptului că terenul aparţine domeniului privat al statului, în raport de criteriile prevăzute de art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 şi de faptul că terenul nu era şi nici nu a fost utilizat în scopuri deapărare, fiind fermă agrozootehnică, s-a propus ministrului apărării naţionale să fie de acord cu efectuarea schimbului de terenuri.

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, înainte de efectuarea schimbului, Direcţia de Domenii şi Construcţii Militare a întocmit raportul din 06 aprilie 1999, prin care sepropunea ministrului apărării naţionale să fie de acord cu „efectuarea propriu-zisă a schimbului"(fila 85 vol. 15 d.u.p.), inculpatul B.V. a solicitat exprimarea unui punct de vedere de către Secretarul general din cadrul M.A.N., care avea ca atribuţii de serviciu, conform fişei postului (filele 180-183 vol. 14 d.u.p.), asigurarea verificării şi încadrării în prevederile legislaţiei în vigoare a documentelor ce se trimit spre analiză, avizare sau aprobare ministrului apărării naţionale, acesta coordonând şi activitatea Direcţiei Legislaţie şi Contencios.

Prin adresa din 07 aprilie 1998, considerând că „operaţiunea de schimb este legală şi oportună", Secretarul General al M.A.N., martorul R.A., a propus aprobarea cererii. Audiat, martorul a afirmat că acest aviz favorabil a fost dat pe baza actelor puse la dispoziţie şi după consultarea specialiştilor în domeniu.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, prin rechizitoriu, organul de urmărire penală a susţinut că, din cercetările efectuate în cauză ar rezulta că avizele Direcţiilor de specialitate din cadrul ministerului, precum şi avizul al Secretarului general ar fi fost obţinute „ca urmare a constrângerii psihice exercitate de către ministru ", însă din examinarea întregului material probator administrat în cursul urmăririi penale, a rezultat că niciunul din martori sau foştii învinuiţi nu a afirmat că s-ar fi făcut asupra sa vreun fel de presiuni sau ameninţări de către inculpatul B.V. Nici în cursul judecăţii martorii nu au învederat aspecte de genul celor reţinute de către parchet, R.A. precizând că „nu îmi amintesc să fi avut vreodată vreo discuţie cu ministrul despre această lucrare. În mod uzual nu am avut foarte multe contacte cu dl. ministru B., era mai mult o comunicare instituţională şi, dacă ministrul mi-ar fi solicitat vreo discuţie în legătură cu acest punct de vedere exprimat prin adresa mea, cu siguranţă mi-aş fi amintit. Arăt faptul că nu am fost supus niciodată vreunor constrângeri sau presiuni pentru a emite anumite acte sau puncte de vedere".

În acest context şi având în vedere şi faptul că nici procurorul nu face trimitere la vreo probă care să susţină afirmaţia din rechizitoriu, instanţa a apreciat că, dintr-o regretabilă eroare, aceasta a fost preluată de la acuzaţiile aduse inculpatului C.D.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, în cauză, a existat avizul Direcţiei Legislaţie şi Contencios precum şi un aviz de legalitate a operaţiunii de schimb propusă prin raportul din data de 06 aprilie 1999, astfel că învinuirile formulate, în sensul că ar fi avizat efectuarea schimbului în lipsa acestora, sunt total nefondate.

În ce priveşte acuzaţia ce i se aduce inculpatului, în sensul că ar fi aprobat efectuarea schimbului de terenuri cu inculpatul B.G. cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi cu încălcarea dispoziţiilor privind circulaţia juridică a terenurilor, întrucât parchetul a susţinut că efectuarea schimbului de terenuri nu era posibilă decât în condiţiile emiterii unei hotărâri de guvern prin care terenul să fie trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, instanţa de fond, raportându-se la aparenţa dreptului de proprietate a statului asupra acestor terenuri, a reţinut că, la data avizării raportului din 16 noiembrie 1998, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991, care, în art. 4 şi 5, stabileau criteriile privind apartenenţa bunurilor la domeniul public al statului. Referitor la aceste dispoziţii legale, martorii audiaţi în cauză, specialişti în domeniul dreptului civil, (S.V., M.M., N.M.) au învederat faptul că nu erau clare, că nu exista o definiţie a proprietăţii publice şi proprietăţii private a statului acesta fiind şi motivul pentru care a fost necesară intervenţia legiuitorului prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Instanţa de fond a reţinut că parchetul, pornind de la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Lege, potrivit cărora aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasateconstrucţii de interes public, terenurile pentru nevoile apărării saupentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public", a susţinut că terenul aparţinea domeniului public al statului, întrucât noţiunea „pentru nevoile apărării" are un caracter mai larg şi nu presupune doar terenuri pe care sunt amplasate sediile unităţilor militare sau terenuri pentru instrucţie. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 73/1995, pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare este parte componentă a apărării naţionale şi are în vedere valorificarea potenţialului economic pentru satisfacerea nevoilor de apărare. S-a mai susţinut, în actul de inculpare, că pregătirea teritoriului pentru apărare presupune, pentru M.A.N., atribuţii inclusiv în domeniul agriculturii, vizând asigurarea principalelor produse agroalimentare, destinate forţelor sistemului naţional de apărare şi că dacă legiuitorul ar fi înţeles să restrângă conţinutul expresiei la sedii, cazărmi, câmp de instrucţie, ar fi făcut o enumerare limitativă.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, în doctrina de specialitate, nu există o interpretare a noţiunii de „terenuri pentru nevoile apărării", iar la data avizării raportului din 06 aprilie 1999 şi cea a încheierii contractului de schimb (iunie 1999), intrase în vigoarea Legea nr. 213/1998, care, referitor la terenurile deţinute de M.A.N., în anexă, statua că aparţin domeniului public al statului terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare (pct. 23).

S-a mai reţinut în rechizitoriu că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998, terenurile ce au făcut obiectul schimbului aparţin domeniului public al statului, întrucât acestea sunt bunuri de interes public, fiind destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. 1 din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. Or, această din urmă condiţie prevăzută cumulativ de dispoziţiile legale nu este îndeplinită, întrucât nu a existat nici la acel moment şi nici ulterior vreun act normativ care să declare terenul care a făcut obiectul schimbului ca aparţinând proprietăţii publice a statului.

Ca atare, în raport de dispoziţiile de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dacă statul ar fi avut vreun drept de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb, acesta nu era decât un drept de proprietate privată.

Împrejurarea că, ulterior, în anul 2000, terenul obţinut la schimb în comuna Ştefăneşti a fost inclus de M.A.N. în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1045/2000, nu constituie un argument în favoarea faptului că şi terenul primit de inculpatul B.G. ar fi aparţinut tot domeniului public al statului. La Ştefăneşti, M.A.N. deţinea, astfel cum s-a arătat anterior, fortificaţii militare, iar terenul dobândit în urma schimbului avea aceeaşi destinaţie, respectiv construirea unui obiectiv militar, încadrându-se astfel în dispoziţiile prevăzute în anexa la Legea nr. 213/1998, pct. 24. Este, totodată, de precizat faptul că poziţia anterioară, atât a M.A.N., cât şi a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (instituţie competentă să avizeze schimburile de terenuri până la apariţia Legii nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor) referitoare la terenul deţinut la Ferma Roşia era că acesta aparţine domeniului privat al statului, întrucât numai în acest fel pot fi explicate toate schimburile anterioare de terenuri făcute de către M.A.N. În acest context s-a subliniat faptul căschimburile de terenuri ce fac obiectul prezentei cauze penale nu au constituit singurele înstrăinări făcute din terenul aflat la Ferma Roşia.

Astfel, în anul 1991, prin Ordinul nr. M3/1991 al ministrului apărării naţionale, o suprafaţă de 1,9200 ha a fost transferată în administrarea Parohiei Sfânta Măria Herăstrău; prin Ordinul de schimb din 06 noiembrie 1992 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei suprafaţa de 25,8000 ha a fost transferată în administrarea SC A. SA Mogoşoaia, primind în schimb 2,00 ha la Poligonul de tragere de la Domneşti şi 23,80 ha la depozitul de la Vînţu de Jos; prin Ordinul de schimb din 23 noiembrie 1992 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei 6,00 ha au fost transferate în administrarea SC A. SA Mogoşoaia, M.A.N. primind în schimb alte 6,00 ha în jurul aeroportului.

De asemenea, din comunicările privind situaţia terenurilor transferate de către minister în perioada 1990-2006 (filele 8-14 vol. 17 d.u.p.), a rezultat că, anterior schimburilor făcute cu inculpatul B.G., toate înstrăinările de terenuri aparţinând unor gospodării agrozootehnice, aflate în administrarea M.A.N., au fost făcute prin ordin al ministrului apărării naţionale sau al Ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei.

Ca atare, prima instanţă a constatat că modul în care s-au încheiat contractele de schimb cu inculpatul B.G. nu era diferit de cel în care M.A.N. a procedat în cazul altor înstrăinări de terenuri aparţinând gospodăriilor agrozootehnice, inclusiv Fermei Roşia.

Prima instanţă a mai reţinut că, în susţinerea ideii că terenul aparţinea domeniului public, parchetul a invocat şi faptul că, în cele două procese civile în care a fost implicat, M.A.N. a formulat apărări privind caracterul public al proprietăţii statului asupra terenului de la Ferma Roşia.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că aceste apărări, ulterioare schimburilor, într-un caz vizau terenuri şi construcţii ce se încadrau în pct. 29 din anexa la Legea nr. 213/1998, iar în celălalt caz instanţele au reţinut contradicţia în care se află M.A.N. când susţinea că terenul aparţinea domeniului public al statului şi, totodată, că acesta trebuia restituit, caz în care imobilul nu mai făcea parte din domeniul public (Decizia nr. 561 din 02 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti). Pe de altă parte, apărările nu au fost formulate de inculpatul B.V. pentru a i se reproşa o poziţie oscilantă, ci de Direcţia Legislaţie şi Contencios, aceeaşi care, în anul 1998, dădea aviz favorabil schimbului în condiţiile dreptului comun, cu menţiunea ca Direcţia Construcţii şi Domenii Militare să se pronunţe asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului în cauză.

Deşi atunci când a prezentat faptele care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu (fila 220 rechizitoriu), procurorul nu a făcut referiri la faptul că schimbul ar fi fost făcut în lipsa unei documentaţii tehnice, care să stabilească caracteristicile terenului necesar pentru realizarea obiectivului şi astfel terenul obţinut ar fi fost impropriu construirii unui punct de comandă de tipul celui aprobat prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 1/1997 sau în privinţa lipsei de temeinicie a raportului de expertiză care a stat la baza efectuării schimbului, având în vedere că aceste aspecte au fost dezvoltate ulterior în rechizitoriu, în susţinerea caracterului abuziv al schimbului, instanţa a răspuns la fiecare dintre aceste acuzaţii.

În ceea ce priveşte prima acuzaţie, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că aceasta se fundamentează pe raportul din 21 mai 1999, aprobat de către şeful Statului Major General - C.D. - în care s-a consemnat faptul că „forma terenului obţinută prin acest schimb, asemănătoare lit. l), nu este propice construcţiei unui P.C. de tip armată, completat cu adăposturi de campanie în sistem satelit, ce presupune o amenajare aproximativ circulară", propunându-se ca terenul achiziţionat să rămână în administrarea Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, până i se va preciza destinaţia (fila 95 vol. 18 d.u.p.).

Referitor la condiţiile în care a fost emis şi avizat acest raport, s-a reţinut că la data de 18 ianuarie 1999, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare, prin raportul S.A., solicita Primului Locţiitor al Statului Major General să dispună întocmirea şi promovarea notei de fundamentare potrivit Dispoziţiei din 16 noiembrie 1995, pentru realizarea lucrării subterane de la Ştefăneşti. De asemenea, comunicând că suprafaţa de teren deţinută de către M.A.N. la Ştefăneşti a fost de 34,380 ha, s-a solicitat exprimarea unui punct de vedere „privind suficienţa suprafeţei deţinută în prezent pentru scopul propus, cunoscând că o eventuală majorare este recomandabil să fie făcută acum, cât mai există teren limitrof în zonă" (fila 39 dosar documente declasificate).

La 02 februarie 1999 prin adresă, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare, respectiv prim locţiitorul acesteia, T.P., a solicitat Statului Major General elaborarea notelor de fundamentare tehnico-economică pentru o serie de construcţii aprobate de către C.S.A.T. prin hotărârea din 17 ianuarie 1997, printre care şi punctul de comandă de la Ştefăneşti, precizându-se faptul că, pentru a se da curs acţiunii de proiectare, încă din 24 martie 1997 acestea au fost solicitate (fila 41 dosar documente declasificate).

Ca răspuns la aceste adrese, Statul Major General, prin raportul din data de 30 martie 1999, a stabilit că suprafaţa maximă necesară pentru realizarea obiectivului de la Ştefăneşti, care va fi un punct de comandă permanent, completat cu adăposturi de campanie în sistem "Satelit" este în limita a 100 ha şi că notele de fundamentare vor fi întocmite şi transmise de beneficiari în anul în care se vor aloca fonduri bugetare în acest scop (fila 87 vol. 15 d.u.p.). Raportul a fost rezoluţionat de Şeful Statului Major General care a dispus întocmirea unei documentaţii preliminare privind configuraţia propusă a suprafeţei considerată necesară pentru realizarea obiectivului şi exprimarea unor puncte de vedere de către Direcţia Operaţii şi Direcţia planificare structuri şi resurse din cadrul Statului Major General.

Raportul a fost înaintat în fotocopie Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, prin adresa E.T., solicitându-i-se şi întocmirea documentaţiei preliminare privind configuraţia suprafeţei considerată necesară pentru realizarea obiectivului (fila 87 vol. 15 d.u.p.).

Direcţia Construcţii şi Domenii Militare, cunoscând neoficial punctul de vedere exprimat de Statul Major General, în sensul că suprafaţa de teren necesară pentru construirea punctului de comandă este de aproximativ 100 ha (raportul din 30 martie 1999 fiindu-i comunicat ulterior, respectiv la data 21 aprilie 1999) şi, având în vedere şi hotărârea C.S.A.T. de realizare a obiectivului, a Propus ministrului apărării naţionale, prin raportul din data de 06 aprilie 1999 să fie de acord cu efectuarea propriu-zisă a schimbului de terenuri, anterior aprobat (prin raportul din 10 noiembrie 1998). Raportul a fost avizat favorabil de către inculpatul B.V., la data de 19 aprilie 1999, după obţinerea punctului de vedere al Secretarului General al Ministerului care, astfel cum s-a arătat anterior, avea ca atribuţii de serviciu asigurarea verificării şi încadrării în prevederile legislaţiei în vigoare a documentelor ce se trimit spre analiză, avizare sau aprobare ministrului apărării naţionale şi după obţinerea unor informaţii suplimentare de la Direcţia Construcţii şi Domenii Militare. Astfel, prin raportul din 15 aprilie 1999 (fila 105 vol. 18 d.u.p.), în completarea informaţiilor iniţiale, inculpatul B.V. era informat asupra condiţiilor în care s-a încheiat primul schimb de terenuri în anul 1996, subliniindu-se faptul că schimbul s-a făcut prin echivalenţă valorică şi că şi schimbul actual se face în aceleaşi condiţii, echivalenţa valorică fiind determinată printr-un raport de expertiză al Biroului de Expertize Contabile şi Tehnice de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi că expertul este autorizat de Oficiul Naţional de Cadastru să efectueze astfel de operaţiuni.

Ulterior, prin Raportul din 13 mai 1999, şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare a comunicat Statului Major General faptul că între M.A.N. şi d-nul B.G. a intervenit un schimb de terenuri, adresând solicitarea ca suprafaţa de teren obţinută să fie administrată de Direcţia Gospodărie.

Prin raportul în discuţie, din 21 mai 1999 (fila 114 vol. 18 d.u.p.), aprobat de către şeful Statului Major General, C.D., s-a dispus ca terenul să rămână în administrarea Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, până când i se va preciza destinaţia. În expunerea raportului, se făceau referiri la faptul că forma terenului obţinută prin schimb, asemănătoare literei L, nu era propice construirii unui punct de comandă, iar construcţia pe timp de pace a unui punct de comandă devine imposibilă, dată fiind lipsa fondurilor şi că terenul nu interesa Statul Major General.

Martorul, C.C. care a lucrat atât la elaborarea programului cu obiectivele de pregătire a teritoriului pentru apărare în care a fost inclus punctul de comandă de la Ştefăneşti, cât şi la întocmirea rapoartelor din data de 30 martie 1999 şi din 21 mai 1999, explicând în faţa instanţei conţinutul acestuia din urmă raport, a arătat că Direcţia Domenii şi Construcţii Militare era cea care dădea aviz pentru schimb de terenuri şi că schimbul trebuia aprobat de către ministrul apărării, Statul Major General trebuind însă să vizeze documentaţiile tehnice de execuţie ale lucrărilor cu caracter militar, în această documentaţie fiind inclusă problema terenurilor. Martorul a precizat că „schimbul de terenuri putea avea loc şi în lipsa documentaţiei tehnice de execuţie vizată de către noi. Pe acel teren nu se putea însă construi atâta timp cât nu exista documentaţia tehnică de execuţie şi avizul Statului Major General". În ceea ce priveşte lipsa fondurilor, martorul a menţionat că „atunci când am introdus în program modernizarea şi dezvoltarea punctului de comandă de la Ştefăneşti am avut în vedere că else va desfăşura pe o perioadă mai lungă de timp, întrucât cunoşteam faptul că pe timp de pace sumele alocate erau mici, respectiv între 8-10%. În acest sens într-un an urma să luăm terenuri, documentaţiile şi proiectul de execuţie se făceau ulterior în funcţie de alocările de fonduri şi în următorii ani să se facă modernizarea punctului de comandă existent constând în lucrările propriu-zise de dezvoltare". „Accentuez faptul că, încă de la momentul întocmirii programului pentru apărarea teritoriului ţării cunoşteam faptul că obiectivele propuse nu se pot realiza decât într-o perioadă mai lungă de timp, pe parcursul unor ani, motiv pentru care ele au fost reluate şi înprogramele următoare. Am avut însă în vedere ca în baza fondurilor alocate de doar 8-10% să realizăm în timp o parte din lucrări cunoscând că în primul an de război problema punctului de comandă era prevăzută a se realiza cu prioritate. "

Cu privire la forma terenului, atât martorul C.C., cât şi martorul G.I.G., locţiitorul şefului Statului Major General, care a semnat raportul din 21 mai 1999, au arătat faptul că, în ipoteza în care proiectul continua, exista posibilitatea achiziţionării de noi suprafeţe de teren care ar fi condus la forma şi suprafaţa necesară realizării punctului de comandă. „Este adevărat însă că la acel moment suprafaţa de teren obţinută de M.A.N. nu era suficientă pentru realizarea punctului de comandă, iar în ipoteza în care se continua cu acest proiect exista posibilitatea achiziţionării de noi suprafeţe de teren care ar fi condus la forma şi suprafaţa necesare realizării punctului de comandă întrucât existau vecinătăţi în zonă şi puteam achiziţiona noi suprafeţe de teren "(declaraţie martor G.I.G.- fila 76 vol. 3 d.i.).

Ca atare, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că documentaţia tehnico-economică putea fi întocmită şi ulterior, proiectul de la Ştefăneşti fiind gândit a fi realizat într-o perioadă de mai mulţi ani. De altfel, Direcţia Operaţii din cadrul Statului Major General, la solicitarea parchetului, a comunicat faptul că, în privinţa obiectivului de la Ştefaneşti, în primul rând trebuia să se aibă în vedere terenul unde urma să fiinţeze acesta, să se întocmească şi să se aprobe documentele de execuţie (fila 134 vol. 24 d.u.p.). Lipsa documentaţiei tehnico-economice nu a condus la obţinerea unui teren care nu putea fi utilizat conform scopului propus din cauza configuraţie sale, astfel cum se susţine prin rechizitoriu, întrucât, prin încheierea celui de-al doilea contract de schimb, M.A.N. ajungea să deţină la Ştefăneşti doar jumătate din suprafaţa necesară construirii punctului de comandă (aproximativ 55 ha din necesarul de cea 100 ha), astfel că, dacă proiectul era continuat, exista posibilitatea de a se ajunge la configuraţia necesară realizării construcţiei, existând teren în vecinătate. Împrejurarea (invocată şi pentru situaţia primului schimb) că, la acel moment, fondurile pentru realizarea obiectivelor prevăzute în programul de pregătire al teritoriului ţării pentru apărare alocate de la bugetul de stat erau total insuficiente, nu constituia un impediment în demararea procedurilor de obţinere a unor suprafeţe de teren necesare construirii obiectivului, întrucât proiectul era conceput a fi desfăşurat pe o perioadă lungă de timp. Aceeaşi era situaţia tuturor proiectelor din minister, construcţia unor lucrări desfăşurându-se pe o durată de peste 10 ani, astfel cum a rezultat din declaraţiile martorilor G.I.G. şi S.C. De asemenea, exista certitudinea, dată de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 73/1995, că, în cazuri de urgenţă pentru apărarea naţională, construcţia punctului de comandă devenea prioritară, iar sumele necesare realizării obiectivului se includeau în planul de mobilizare a economiei naţionale. Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a justificat, prin rapoartele întocmite, necesitatea obţinerii terenului în condiţiile în care exista un interes al investitorilor pentru zona şoselei de centură a Bucureştiului, dovedit prin construcţiile care apăreau în zonă, realitatea ulterioară confirmând pe deplin acest punct de vedere. De altfel, încă din anul 1995, când inculpatul C.D. a solicitat efectuarea unuistudiu cu privire la suprafeţele de teren existente în zona cazarmei Ştefăneşti, se comunica faptul că datorită dispunerii sale, terenul, este foarte căutat de întreprinzători pentru construcţia de case, întreprinderi, spaţii de depozitare sau spaţii comerciale (filele 45-46 vol. 14 d.u.p.).

Instanţa de fond a constatat că Statul Major General nu a formulat niciodată o poziţie fermă, de renunţare la construirea obiectivului, faţă de depoziţia martorului D.C., care, în acea perioadă, deţinea funcţia de Şef al Statului Major General şi care, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, a afirmat faptul că poziţia sa, reflectată în rezoluţiile de pe rapoartele din 30 martie 1999 şi din 21 mai 1999, a fost aceea de renunţare la construirea obiectivului de la Ştefăneşti, întrucât pe lângă lipsa fondurilor, martorul, personal, promova o altă concepţie privind restructurarea armatei decât cea care a condus la luarea deciziei în C.S.A.T., arătând că realizarea acestui obiectiv se înscria în spiritul concepţiei apărării teritoriale, iar opţiunea politică a României pentru integrarea în N.A.T.O. obliga la o altă viziune cu privire la doctrina militară naţională, viziune ce punea accent pe capabilităţile mobile, pe unităţi capabile să fie dislocate în teatrele de operaţii şi mai puţin pe fortificaţii şi puncte de comandă îngropate.

Astfel, la solicitările Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare de exprimare a unui punct de vedere cu privire la suficienţa suprafeţei de teren deţinute, Statul Major General a dispus efectuarea unui raport privind suprafaţa de teren necesară, a solicitat date de la Academia de Înalte Studii Militare, a comunicat faptul că pentru un punct de comandă de tip armată era necesară o suprafaţă de aproximativ 100 ha, cerând Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare întocmirea unei documentaţii preliminare privind configuraţia suprafeţei considerată necesară pentru realizarea obiectivului.

Or, în condiţiile în care nu se mai dorea realizarea punctului de comandă, întrucât acesta nu ar mai fi corespuns noilor nevoi ale armatei române, în contextul dorinţei de integrare în structurile euro - atlantice, era de neînţeles de ce se efectuau demersuri în vederea stabilirii suprafeţei de teren necesară construcţiei şi nu se comunica o poziţie clară, fermă, în sensul că obiectivul nu mai interesează Statul Major General, poziţie ce putea conduce la sistarea întregii operaţiuni.

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că raportul din 21 mai 1999 nu a fost înaintat Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, acesteia comunicându-i-se pe baza unei adrese, 31 mai 1999 (fila 115 vol. 18 d.u.p.), faptul că terenul achiziţionat în urma schimbului va rămâne în administrarea acestei direcţii. Cu privire la aceste aspecte martorul G.I.G., locţiitorul şefului Statului Major General, a arătat că „raportul nu a fost comunicat Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, întrucât nici nu trebuia să cunoască conţinutul acestuia. S-a făcut o scrisoare de răspuns prin care se comunica faptul că terenul achiziţionat să rămână la dispoziţia Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare până la momentul când i se va preciza destinaţia, această scrisoare fiind şi dovada că Statul Major General nu a renunţat la acest obiectiv, ci dimpotrivă a dispus ca terenul să fie păstrat până când i se va stabili destinaţia "

Din verificările efectuate de către prima instanţă (filele 146-147 vol. III d.i.), a rezultat că acest raport, din 21 mai 1999, care era anterior încheierii contractului de schimb, nu a fost înaintat nici la cabinetul ministrului, împrejurare confirmată şi de martorul D.C. Faţă şi de depoziţia acestuia din urmă, în sensul că nu a considerat necesar să comunice punctul său de vedere referitor la obiectivul de la Ştefăneşti şi ministrului apărării naţionale, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că această lipsă totală de comunicare (justificată de martori prin prisma incidentului de la Sarajevo ce a condus la sancţionarea de către ministru a şefului Statului Major General) a permis încheierea contractului de schimb, inculpatul B.V. arătând că, dacă ar fi cunoscut ultima poziţie a Statului Major General, ar fi putut să împiedice schimbul de terenuri, întrucât contractul nu a fost încheiat la data avizului său favorabil, respectiv 17 aprilie 1999, ci aproape 2 luni mai târziu, la data de 04 iunie 1999.

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, în perioada în care la conducerea Statului Major General s-a aflat martorul D.C., nu s-a renunţat la construirea obiectivului (împrejurare susţinută de martorul G.I.G., locţiitorul şefului Statului Major General), acesta continuând să figureze în program şi la data numirii următorului şef al statului major general, martorul C.M. De altfel, poziţia Direcţiei Operaţii din cadrul Statului Major General era aceea că operaţionalizarea punctelor de comandă reprezintă o activitate prioritară. Astfel, prin adresa din 03 mai 1999 Direcţia Operaţii comunica faptul că în localitatea Ştefăneşti este realizat un punct de comandă care are nevoie de reparaţii ce necesită cheltuieli de întreţinere pentru menţinerea şi modernizarea sa în vederea deservirii unor eşaloane tactico-operative, că în compunerea secţiei se află şi alte puncte de comandă aflate în diverse stadii de execuţie, iar operaţionalizarea acestora reprezintă o activitate prioritară, pentru care este necesar să se acorde o atenţie deosebită, iar după aprobarea fondurilor necesare, Direcţia Operaţii şi Secţia Întreţinere Exploatare şi Dezvoltare Puncte de Comandă vor pune la dispoziţia proiectantului specialişti şi date necesare elaborării documentaţiei tehnice.

Referitor la martorul C.M., acesta arată că, la venirea sa ca şef al Statului Major General (februarie 2000), „existau două probleme legate de reţeaua punctelor de comandă strategice, prima vizând necesitatea rediscutării unor puncte decomandă urmare a devoalării informaţiilor privind locul de amplasare al celor anterioare, iar cea de-a doua era legată de subfinanţarea cronică a armatei. Am decis să rediscutăm programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, astfel că din cele 33 de programe s-a decis renunţarea la 20 dispunându-se totodată scoaterea din proiectele de finanţare a punctelor de comandă. Accentuez faptul că era vorba doar despre o scoatere temporară, datorită lipsei posibilităţilor definanţare şi nicidecum din raţiuni strategice. Arăt faptul că în discuţiile cu partenerii N.A.T.O. aceştia au accentuat necesitatea construirii a două puncte de comandă pentru forţele armatei române, însă în acel an (2000) noi am comunicat faptul că le vom face în momentul în care vom fi incluşi în Alianţă pentru ca acestea să corespundă standardelor N.A.T.O." De asemenea, este de precizat faptul că şi în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare pentru perioada 2001-2004 au figurat lucrări de modernizare pentru trei puncte de comandă ale Statului Major General şi Statului Major al Trupelor de Uscat (adresa fila 296 vol. 2 d.i.).

Concluzionând, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că obiectivul integrării în N.A.T.O. nu conducea automat la renunţarea construirii/modernizării punctelor de comandă strategice (de altfel, aprobarea C.S.A.T.-ului a intervenit într-o perioadă în care România urmărea, prin programele desfăşurate, integrarea în structurile euro atlantice) şi că, dincolo de lipsa fondurilor care a împiedicat demararea proiectului de construire propriu-zisă în anii imediat următori, realizarea punctului de comandă în localitatea Ştefăneşti a devenit imposibilă datorită devoalării în presă, în cursul anului 2000, a informaţiilor privind locaţia acestuia (împrejurare susţinută şi de şeful Statului Major al Comandamentului Trupelor de Transmisiuni, martorul M.C.).

Referitor la diferenţa de valoare dintre cele două terenuri, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că la data de 12 noiembrie 1998 prin adresă, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a solicitat Tribunalului Bucureşti, Biroului Experţilor Judiciari Tehnici şi Contabili efectuarea unui raport de evaluare a terenurilor ce făceau obiectul schimbului. Cu adresa din 18 noiembrie 1998 a fost recomandat în vederea efectuării expertizei expertul V.M. (filele 117, 118 vol. 24 d.u.p., fila 79 vol. 15 d.u.p.).

La data de 09 februarie 1999 expertul a finalizat raportul de expertiză, stabilind că pentru un schimb echitabil B.G. trebuie să ofere o suprafaţă de 21,5847 ha şi să primească de la M.A.N. o suprafaţă de 20,9 ha (filele 81-82 d.u.p. vol. 15 d.u.p.).

La data de 21 aprilie 1999 Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a solicitat Biroului Experţilor Tehnici şi Contabili reactualizarea acestui raport de expertiză, expertul efectuând o completare în care a menţinut aceleaşi date (fila 83 vol. 15 d.u.p.).

Calculul valorii de circulaţie al celor două terenuri s-a făcut conform H.G. nr. 843/1991, în raport de faptul că unul dintre terenuri era administrat de către o instituţie de stat.

Ca şi în cazul primului schimb, parchetul a invocat faptul că nu trebuia folosită această metodă de evaluare şi că cele două terenuri ce au făcut obiectul schimbului nu erau echivalente din punct de vedere valoric. De asemenea, s-au făcut referiri şi la depoziţia expertului, care, în declaraţia olografă dată în cursul urmăririi penale, a arătat că mai putea folosi şi o altă metodă de calcul, la solicitarea expresă a oricăreia dintre părţi, dar solicitantul avea obligaţia să îi prezinte un studiu al pieţei libere din care să rezulte valoarea de circulaţie a celor două terenuri şi că nu i s-a cerut acest lucru, iar „reprezentantul M.A.N. care mi-a pus documentaţia la dispoziţie mi-a prezentat o expertiză anterioară care a avut ca obiect totun schimb de terenuri între cele două părţi, precizându-mi că metoda de calcul folosită este bună" (vol. 3 filele 182-183 d.u.p.).

Susţinerile expertului, invocate în acuzare, în sensul că o anumită metodă de calcul poate fi folosită doar la solicitarea expresă a părţii, care ar mai avea şi obligaţia să facă singură un studiu de piaţă, sunt în afara oricărei proceduri de desfăşurarea a unei expertize. Pe de altă parte, dacă reprezentantul M.A.N. care i-a pus la dispoziţie actele i-a sugerat expertului folosirea unei anumite metode de calcul, este de neînţeles de ce parchetul nu a identificat şi audiat această persoană, care, cu certitudine, nu era ministrul B.V. (din conţinutul raportului din 15 aprilie 1999 rezultând că la acel moment a fost încunoştinţat că schimbul se face prin echivalenţă valorică şi i-a fost înaintată o copie a raportului de expertiză, vol. 18 fila 108 d.u.p.).

Prima instanţă, examinând cele două rapoarte de expertiză, a constatat că nu s-au folosit aceleaşi metode de calcul, expertul T.M. evaluând terenurile conform dispoziţiilor Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 34 vol. 15 d.u.p.). Faptul că cei doi experţi au utilizat metode diferite de evaluare, rezultă şi din studiul preliminar de prezentare a metodelor de evaluare a terenurilor întocmit de experţii P.I., S.F. şi V.N., aceştia arătând şi faptul că metodele de calcul utilizate sunt frecvent folosite de către experţi în procesul de evaluare (filele 31, 32 vol. 7 d.u.p.).

Înalta Curte, secţia penală, a constatat că metoda prevăzută de H.G. nr. 834/1991 era folosită şi de către Guvernul României la evaluarea unor bunuri trecute din domeniul public al statului în patrimoniul unor companii naţionale ex. H.G. 1333 din 27 decembrie 2001 privind trecerea unei suprafeţe de teren de 15.000 m²din domeniul public al statului şi administrarea Universităţii Transilvania Braşov în domeniul privat al statului şi în patrimoniul Companiei Naţionale Romarm, valoarea terenului fiind evaluată conform art. 6 din H.G. nr. 834/1991 (fila 143 vol. 1 d.i).

Prima instanţă a reţinut că metoda utilizată de către expertul Vasiloiu Marin era una prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, folosită inclusiv de Guvernul României în evaluarea bunurilor aparţinând statului, recunoscută şi utilizată de către Corpul Experţilor Tehnici, publicată în literatura de specialitate. De asemenea, experţii, inclusiv expertul P.M. care a întocmit raportul de expertiză contabilă pe care se fundamentează rechizitoriul, a arătat că în acea perioadă nu se putea vorbi despre o piaţă imobiliară activă. Astfel, analizând cel de-al doilea schimb de terenuri, expertul P.M., referindu-se la piaţa imobiliară, a arătat că s-a constatat o tendinţă a creşterii cererii şi preţurilor, însă nu se poate vorbi încă despre o piaţă activă, întrucât majoritatea tranzacţiilor se fac cu terenuri de dimensiuni mici, iar urmare punerii în posesie în mod netransparent, nu există suficientă informaţie între vânzători şi cumpărători, capitalul autohton era în faza de consolidare, nu era încă funcţional un sistem de creditare bancară, majoritatea creditelor au fost luate de firme, iar în domeniul imobiliar proprietăţile de tip teren extravilan sau intravilan la periferia localităţilor nu erau percepute ca un subiect al investiţiilor (filele 81,114 vol. 8 d.u.p.).

Ca şi în cazul inculpatului C.D., prima instanţă a concluzionat că răspunderea pentru corectitudinea datelor sau a metodei utilizate la efectuarea expertizei, nu poate reveni decât expertului şi nu inculpatului B.V., în condiţiile în care acesta nu avea ca atribuţii de serviciu verificarea şi cenzurarea concluziilor expertizei, nu avea o pregătire de specialitate în acest sens şi nici nu s-a demonstrat că acesta cunoştea sau că trebuia şi putea să cunoască faptul că existau şi alte metode de evaluare şi că, prin folosirea lor, valoarea terenurilor ar fi fost diferită. Inculpatul era informat că schimbul se face prin echivalenţă valorică (expresia fiind accentuată prin majuscule) şi că această echivalenţă a fost stabilită de o persoană autorizată de către Oficiul Naţional de Cadastru să efectueze astfel de operaţiuni (raportul din 15 aprilie 1999 fila 105 vol. 18 d.u.p.).

Pe de altă parte, prima instanţă a constatat că, în raport de probatoriul administrat în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv contracte de vânzare - cumpărare a unor suprafeţe de teren din aceeaşi zonă, încheiate de terţe persoane, se ridică serioase îndoieli asupra concluziilor raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale, din cauza diferenţei vădite între preţul de piaţă stabilit de expert şi preţul la care se vindeau terenurile în aceeaşi zonă sau în zone apropiate.

Astfel, expertiza a stabilit o valoare de piaţă a terenului din Şefăneşti în suprafaţă de 21,5847 ha de 53.872 dolari SUA, deci 0,25 dolari SUA/mp (pe baza datelor din contractele de vânzare cumpărare prin care inculpatul B.G. a achiziţionat terenul, deşi din declaraţiile vânzătorilor a rezultat că nu acesta a fost preţul real - fila 125 vol. 8 d.u.p.), în timp ce din contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar a rezultat că aceasta era cu mult mai ridicată, apropiată de valoarea publicată în Buletinul documentar editat de Corpul Experţilor Tehnici din România, din februarie 1999, la care acelaşi expert face trimitere în conţinutul raportului de expertiză (fila 125 vol. 8 d.u.p.). Pentru zona Ştefăneşti-Voluntari, pentru loturi cuprinse între 1.000 şi 20.000 mp, buletinul a comunicat o valoare de 12 dolari SUA/mp. Din cele 8 contracte depuse la dosar rezultă că, în zonă sau în apropiere, se vindeau terenuri după cum urmează: 3,42 ha cu suma de 259.920 dolari SUA (la 15 iunie 1999); 1,7 ha cu suma de 134,546 dolari SUA (la 15 iunie 1999); 0,975 ha cu suma de 986.700.000 lei (la 30 septembrie 1998); 11,437 ha, în aceeaşi zonă în care s-a încheiat cel de-al doilea schimb (tarla 45 parcelă 341, terenul inculpatului B.G. fiind poziţionat conform expertizei în T 45, cu suma de 457.500 dolari SUA (la data de 28 mai 1998); 1,98 ha cu suma de 6.504.764.800 lei (la 17 noiembrie 1997),etc (filele 322-347 vol. I d.i.), iar terenul însuprafaţa de 0,55 ha, învecinat cu terenul M.A.N. pe latura de sud, pe o distanţă de 550 m se vindea la data de 26 ianuarie 1998 cu suma de 191.346.000 lei (aproximativ 15.583 dolari SUA la un curs oficial de 12.280 Iei).

Motivele pentru care prima instanţă nu a efectuat o nouă expertiză au fost anterior expuse şi nu se impune reluarea lor, însă, chiar în condiţiile în care cererea a fost respinsă, aceste date nu puteau fi total ignorate, fiind de natură să ridice îndoieli asupra faptului că diferenţa de valoare dintre cele două terenuri ar fi fost foarte mare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, deşi nu avea o poziţie la fel de bună ca cel de la Ferma Roşia, terenul oferit de către inculpatul B.G. era situat în zona şoselei de centură a Bucureştiului, zonă de maxim interes pentru investitori.

Faţă de acuzaţia că inculpatul ar fi grăbit efectuarea schimbului în condiţiile în care mai multe instituţii ale statului îl avertizaseră cu privire la nelegalitatea schimbului, iar funcţionarii din cadrul M.A.N. implicaţi atrăgeau atenţia cu privire la diferenţa de valoare dintre terenurile ce fac obiectul schimbului, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că oferta a fost făcută în luna august 1998, avizul favorabil al inculpatului B.V. a fost dat la data de 17 aprilie 1999, iar contractul de schimb a fost încheiat la 4 iunie 1999. În condiţiile în care procedura s-a desfăşurat într-o perioadă de 10 luni, s-a apreciat că nu se poate vorbi despre „o grabă în efectuarea schimbului". De asemenea, s-a reţinut că nu au mai fost necesare alte demersuri, faţă de intervalul de aproximativ 2 luni între data la care inculpatul B.V. a aprobat încheierea schimbului şi data la care acesta a avut loc, în condiţiile în care, la 26 aprilie 1999, s-a realizat şi un supliment la raportul de expertiză.

În ceea ce priveşte faptul că „mai multe instituţii ale statului îi avertizaseră cu privire la nelegalitatea schimbului", în afara adresei emisă de Ministerul Justiţiei sub semnătura secretarului de stat F.B., ce a fost ulterior infirmată de o nouă adresă a aceluiaşi minister, prima instanţă nu a identificat nici din conţinutul rechizitoriului şi nici al dosarului de urmărire penală care sunt acele instituţii ale statului care s-ar fi manifestat în sensul indicat de către parchet.

Referitor la faptul că „funcţionarii din cadrul M.A.N. implicaţi atrăgeau atenţia cu privire la diferenţa de valoare dintre terenurile ce fac obiectul schimbului", Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, dimpotrivă, acei funcţionari, prin rapoartele întocmite, accentuau faptul că schimbul s-a făcut prin "Echivalenţă Valorică", determinată printr-un raport de expertiză al Biroului de Expertize Contabile şi Tehnice de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi că expertul era autorizat de Oficiul Naţional de Cadastru să efectueze astfel de operaţiuni (raportul din 15 aprilie 1999 fila 105 vol. 18 d.u.p.).

Concluzionând, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că niciuna dintre acuzaţiile aduse inculpatului B.V., astfel cum au fost anterior analizate, nu s-au confirmat, şi ca atare, şi în ipoteza în care terenul ar fi aparţinut statului, în cauză nu ar fi fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prev. de art. 248 rap. la art. 248¹C. pen., sub aspectul laturii obiective, soluţia fiind aceea de achitare, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte situaţia inculpatului B.G., instanţa de fond a precizat că soluţia de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 248 C. pen. rap. la art. 248¹ C. pen., dispusă în privinţa inculpaţilor C.D. şi B.V., produce consecinţe juridice şi în ceea îl priveşte pe inculpatul B.G., trimis în judecată pentru complicitate la aceeaşi infracţiune, întrucât complicitatea este o formă de participaţie secundară, care presupune drept condiţie de bază a existenţei sale săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală. Prima instanţă, apreciind că faptele inculpaţilor C.D. şi B.V., sub aspectul laturii obiective, nu întruneau elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, (respectiv, în opinie separată, că erau rezultatul erorii de fapt în care aceştia s-au aflat) în mod evident, nu au fost realizate nici condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 26 C. pen., impunându-se astfel achitarea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Pe de altă parte, instanţa de fond a arătat că, şi în situaţia în care s-ar fi confirmat acuzaţiile formulate împotriva inculpaţilor C.D. şi B.V., faptele reţinute de către parchet în sarcina inculpatului B.G. nu constituie un ajutor menit să înlesnească, să îi ajute pe autori să-şi îndeplinească necorespunzător atribuţiile de serviciu.

Prin actul de sesizare al instanţei, în sarcina inculpatului B.G. s-a reţinut că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a încheiat contractele de schimb cu M.A.N.-ul cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi celor privind circulaţia juridică a terenurilor; a predat în schimbul terenurilor primite de la M.A.N. terenuri dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe baza unor adeverinţe de stabilire a dreptului de proprietate; a oferit la schimb terenuri ce nu erau individualizate prin procese verbale de punere în posesie pentru a se stabili în mod concret amplasamentul acestora; a predat la schimb terenuri grevate de sarcini; a folosit o adeverinţă emisă în fals cu privire la menţiunile de la rolul agricol de la Primăria Ştefăneşti în anul 1996; a folosit schiţe ale terenului predat la schimb conţinând date nereale, emise în fals de Primăria Ştefăneşti sub semnătura primarului R.A. şi unele avizate de către O.C.O.T.; a solicitat avize de schimb în baza unor documente ce atestă în fals suprafaţa terenului şi amplasamentul acestuia; a folosit un proces verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N. - inculpatul Z.D., fiind menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând, în mod nereal, că actul de schimb a fost încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate în ceea ce îl priveşte potrivit acestui proces verbal; a solicitat şi obţinut în mod nelegal încheiere de legalizare de semnături pentru procesul verbal de schimb din 11 decembrie 1996 în condiţiile în care înscrisul a fost prezentat la Notariat de către inculpatul B.G. semnat de către persoane din cadrul unităţilor militare şi de către el, iar martorul Z.D. nu s-a prezentat la Notariat pentru a semna şi nici nu semnase înscrisul anterior; a formulat o ofertă de schimb în care atesta în fals că deţine în proprietate suprafaţa de 27 ha limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti; a solicitat şi obţinut Rapoarte de evaluare pentru terenurile ambelor părţi la un preţ vădit nereal; a indicat expertului limitele terenului predat la schimb de către M.A.N.; a solicitat evaluarea terenului M.A.N. ca teren extravilan agricol în condiţiile în care cunoştea că acesta este intravilan agricol (aspect consemnat chiar în contractele de schimb în formă autentică); a remis cu titlu de sponsorizare reprezentanţilor M.A.N. sume de bani în condiţii ce nu atestă o intenţie de sponsorizare, ci mai mult o încercare de corupere a acestora vis-a-vis de atitudinea refractară manifestată faţă de oferta sa de schimb; a încheiat cuinculpata B.I.C.A. un contract devânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren la un preţ simbolic, intenţia fiind de a disimula foloasele necuvenite acordate în scopul obţinerii unei atitudini pozitive din partea inculpatului B.V. referitor la schimbul de terenuri, fapte ce ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată prev. de art. 26 rap. la art. 248 C. pen. rap. la art. 248¹C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Analizând pe rând fiecare dintre aceste acuzaţii, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, în legătură cu acuzaţia că inculpatul ar fi încheiat contractele de schimb cu M.A.N.-ul cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi celor privind circulaţia juridică aterenurilor, nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpatul B.G. cunoştea această împrejurare şi că terenul putea face obiectul schimbului numai în condiţiile emiterii unei hotărâri de guvern prin care să fie trecut în domeniul privat, şi a acceptat să încheie contractul în aceste condiţii.

În ceea ce priveşte faptul că ar fi predat în schimbul terenurilor primite de la M.A.N. terenuri dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe baza unor adeverinţe de stabilire a dreptului de proprietate şi că a oferit la schimb terenuri ce nu erau individualizate prin procese-verbale de punere în posesie pentru a se stabili în mod concret amplasamentul acestora, instanţa a apreciat că susţinerea din rechizitoriu s-a apreciat a fi, în mod evident, în contradicţie cu ceea ce a rezultat din actele dosarului de urmărire penală. Examinând toate contractele de vânzare cumpărare în baza cărora inculpatul B.G. a devenit proprietarul terenului din Ştefăneşti care a făcut obiectul primului schimb prima instanţă a constatat că au fost încheiate în baza adeverinţei de proprietate şi a proceselor verbale de punere în posesie,terenurile fiind individualizate prin dimensiuni şi vecinătăţi (în raport de punctele cardinale), solă cadastrală şi parcelă. Astfel, vânzătorul Z.M. dobândise terenul în baza adeverinţei de proprietate din 25 ianuarie 1992 şi a procesului verbal de punere în posesie din 03 august 1994 (fila 68 vol. 12 d.u.p.), D.N. şi D.I.G. în baza adeverinţei din 1992 şi a procesului verbal de punere în posesie din 04 august 1994 (fila 71 vol. 12 d.u.p.), C.A. în baza adeverinţei din 1994 şi a procesului verbal de punere în posesie din 04 august 1994 (fila 73 vol. 12 d.u.p.), Z.N. în baza adeverinţei din 28 ianuarie 1992 şi a procesului verbal de punere în posesie din 03 august 1994 (fila 77 vol. 12 d.u.p.), D.N. în baza adeverinţei din 07 iulie 1994 şi a procesului verbal de punere în posesie din 03 august 1994 (fila 79 vol. 12 d.u.p.), P.M. şi P.C. în baza adeverinţei din 1994 şi a procesului verbal de punere în posesie din 03 august 1994 (fila 81 vol. 12 d.u.p.), G.E. în baza adeverinţei din 1992 şi a procesului verbal de punere în posesie din 03 august 1994 (fila 83 vol. 12 d.u.p.), I.M. în baza adeverinţei din 14 februarie 1992 şi a procesului verbal de punere în posesie din 03 august 1994 (fila 85 vol. 12 d.u.p.), P.N. în baza adeverinţei din 1995 şi a procesului verbal de punere în posesie din 23 iulie 1995 (fila 104 vol. 12 d.u.p.), iar B.D. fusese pusă în posesie conform procesului verbal din data de 14 august 1995 (fila 108 vol. 12 d.u.p.).

Totodată, prima instanţă a reţinut şi împrejurarea că, în acea perioadă, nu se eliberaseră încă titlurile de proprietate, iar vânzările se făceau doar în baza acestor două acte. De asemenea, din examinarea listei cuprinzând actele necesare pentru eliberarea avizului de schimb a rezultat că şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, a solicitat, ca persoanele fizice să depună, „copii de pe titlul de proprietate, de pe alte acte de proprietate sau de pe adeverinţa de proprietate şi procesul verbal de punere în posesie"(fila 126 vol. III d.i.) Pe de altă parte, prima instanţă a constatat că nu există legătură între aceasta faptă şi modul în care ceilalţi inculpaţi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.

În acelaşi context, al dobândirii proprietăţii de către inculpatul B.G. asupra terenului din Ştefăneşti în baza unor adeverinţe de proprietate şi procese verbale de punere în posesie, fără a se formula acuzaţii concrete, în rechizitoriu s-a arătat, făcându-se trimitere la constatările experţilor (obiectivul 10 fila 140, vol. 8 d.u.p.), că titlurile de proprietate emise vânzătorilor D.A. şi G.E. a ulterior înstrăinării terenurilor către inculpatul B.G., nu au coincis în totalitate cu procesele verbale prin care aceste persoane fuseseră puse anterior în posesie. Parchetul, cu privire la acest aspect, a concluzionat că în acest fel suprafaţa de teren predată de inculpatul B.G. în baza primului contract de schimb a fost, în realitate, cu 1,07 ha mai mică.

Prima instanţă a constatat că, prin acelaşi raport de expertiză, la obiectivul privind identificarea terenurilor ce au făcut obiectul schimbului potrivit procesului verbal de predare primire din 11 decembrie 1996, experţii au stabilit că suprafaţa de teren predată de către inculpatul B.G. a fost de 9,38 ha, fiind delimitat în planşa cadastrală, prin distanţe şi vecinătăţi (obiectivul 5, fila 127 vol. 89 d.u.p.).

În conformitate cu dispoziţiile legale, raportul de expertiză a fost avizat tehnic de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, care a adus unele precizări, arătând faptul că, la data schimbului, inculpatul B.G. deţinea suprafaţa de 9,38 ha situată în tarlaua 47 (fila 23 vol. 12 d.u.p.) formată din suprafaţa de 6,87 ha şi suprafaţa de 2,41 ha.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că la data predării-primirii terenului inculpatul era proprietarul suprafeţei de 9,38 ha în Ştefăneşti, că terenul predat M.A.N, în prezenţa delegatului O.C.O.T., măsurat de reprezentanţii ministerului, a avut aceeaşi suprafaţă şi că nici un moment nu s-a ridicat problema că, în fapt, suprafaţa de teren nu coincidea cu cea care rezulta din actele de proprietate. Faptul că ulterior, la interval de peste 13 ani, în urma analizării tuturor titlurilor de proprietate emise pentru această suprafaţă de teren, inclusiv a punerilor în posesie către revoluţionari (în anul 2002 s-a dispus trecerea terenului de la Ştefăneşti în proprietatea privată a statului în vederea punerii în posesie a luptătorilor din revoluţie), s-au constatat unele neconcordanţe între titlurile de proprietate sau suprapuneri de terenuri, s-a apreciat a fi o împrejurare ce nu-i poate fi imputată inculpatului B.G.

Cu privire la acuzaţia că inculpatul B.G. ar fi predat la schimb terenuri grevate de sarcini, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că în cuprinsul rechizitoriului nu se menţionează care sunt acele terenuri grevate de sarcini, iar din dosarul de urmărire penală a rezultat că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a făcut verificări la solicitarea D.N.A. şi a concluzionat că la data efectuării schimburilor imobilele nu erau grevate de sarcini (fila 2 vol. 12 d.u.p.). Este adevărat că, verificându-se istoricul tranzacţiilor anterioare pentru toate terenurile ce au făcut obiectul schimburilor, s-a reţinut în privinţa unui teren că primul proprietar, numita I.F., l-a înstrăinat printr-un contract de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere, cumpărătorul obligându-se la întreţinerea şi obligarea până la deces. Posibil ca acest contract să fie cel care a fost avut în vedere de parchet, însă clauza de întreţinere nu reprezintă o sarcină a imobilului, ea nu a fost transmisă prin contractele ulterioare şi în niciun caz M.A.N. nu a fost obligat să îi presteze întreţinere lui I.F.

În legătură cu acuzaţia că inculpatul B.G. ar fi folosit acte false, în vederea încheierii contactului de schimb, instanţa de fond a reţinut că adeverinţa din 05 noiembrie 1996 a Primăriei Ştefăneşti de Jos nu a stat la baza emiterii avizului în cazul primului schimb de terenuri, nefiind solicitat de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. S-a apreciat că împrejurarea rezultă atât din lista documentelor ce trebuiau prezentate în mod obligatoriu pentru avizarea schimbului, unde nu figura o atare adeverinţă (fila 126 vol. III d.i.), cât şi din declaraţia martorului C.G., Director în cadrul Direcţiei Cadastru din Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. Acesta a arătat că pentru acordarea avizului se verificau actele de proprietate, iar împrejurarea că proprietarul nu făcuse demersuri în vederea înscrierii în registrul agricol nu împiedica Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei să avizeze schimbul (fila 98 vol. II d.i.).

De asemenea, din dispoziţiile Ordonanţei din 13 martie 1992 privind registrul agricol, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că informaţiile cuprinse în acest registru aveau rol exclusiv statistic. Astfel, conform art. 2 din Ordonanţă, registrul agricol constituie documentul oficial de evidenţă primară unitară, în care se înscriu date cu privire la gospodăriile populaţiei, şi anume: capul gospodăriei şi membrii acesteia; terenurile pe care le deţin, indiferent de titlu, pe categorii de folosinţă, suprafeţele cultivate cu principalele culturi si numărul de pomi pe specii; efectivele de animale, pe specii şi categorii, existente la începutul anului şi evoluţia anuală a acestora; clădirile de locuit şi celelalte construcţii gospodăreşti; mijloacele de transport cu tracţiune animală si mecanică; tractoarele şi maşinile agricole. Ordonanţa stabileşte obligaţia cetăţenilor de a înscrie aceste date în registrul agricol, în anumite termene, precum şi obligaţia autorităţilor de a centraliza aceste date şi de a le raporta periodic Comisiei Naţionale de Statistică.

În al doilea rând, s-a reţinut că este real conţinutul adeverinţei din 05 noiembrie 1996 în care se consemnează faptul că B.G. este înscris în Registrul agricol vol.IX, fila 72, cu suprafaţa de 9,38 ha teren agricol. Prima instanţă a reţinut că la dosarul de urmărire penală a fost depusă o xerocopie a filei 72, vol. IX (în care erau menţionate persoanele ce nu aveau domiciliul în localitate) din registrul agricol al comunei Ştefăneşti pentru anii 1992-1996 unde figurează B.G. cu terenuri în suprafaţă de 9,38 ha. Este adevărat însă, că inculpatul nu a formulat cerere de înscriere în registru agricol, ci această menţiune a fost făcută de către funcţionarul primăriei, astfel cum declară S.V., agent agricol la Primăria Ştefăneşti care susţine că a efectuat menţiunea pentru verificarea statistică în anul 1996, iar suprafaţa de 9,38 ha a stabilit-o în baza Anexei 2 A, a Planului parcelar şi a datelor comunicate de departamentul financiar.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 şi 8 din O.G. nr. 1/1992, înscrierea datelor în registrul agricol se face de agentul agricol sau statistician pe baza declaraţiei date, sub semnătură proprie, de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru major al gospodăriei, prin vizitarea gospodăriilor sau la sediul consiliilor locale comunale, orăşeneşti, municipale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror raza teritorială îşi are domiciliul capul gospodăriei; persoanele care nu au domiciliul în localitate pot trimite această declaraţie prin poştă sau vor putea face declaraţia prin procură.

Având în vedere rolul registrului agricol, acela de a oferi date statistice, împrejurarea că nu s-a respectat procedura prevăzută de lege şi înscrierea nu s-a făcut în baza declaraţiei scrise a inculpatului B.G., ci a datelor deţinute de agentul agricol al primăriei, (fiind foarte probabil ca menţiunea să fi fost făcută chiar cu ocazia eliberării adeverinţei, întrucât la aceeaşi dată s-a eliberat şi o altă adeverinţă din care rezulta achitarea impozitului pentru acest teren - fila 408 vol. 16 d.u.p.), date care erau în totală concordanţă cu realitatea, a fost apreciată de instanţa de judecată ca lipsită de relevanţă.

Ca atare, concluzia parchetului, în sensul că adeverinţa din 05 noiembrie 1996 este falsă, nu a fost primită de prima instanţă, apreciindu-se că toate informaţiile pe care aceasta le cuprindea sunt reale.

Referitor la schiţele terenului predat la schimb, care ar fi fost „emise în fals de Primăria Ştefăneşti sub semnătura primarului R.A. şi unele avizate de către O.C.O.T.", prima instanţă a reţinut că aşa - zisul fals constă în neconcordanţa dintre schiţa de amplasament (fila 47 vol. 14 d.u.p.) ce a fost întocmită de reprezentanţii M.A.N. pe baza datelor puse la dispoziţie de către primarul comunei Ştefăneşti cu ocazia discuţiei preliminare din cursul lunii august 1995, când s-au prezentat la primărie, interesându-se de terenul disponibil în zona cazarmei Ştefăneşti, unde ar figura un număr de 9 persoane cărora li s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate şi schiţa de amplasament cu reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, vizată de O.C.O.T. şi de Consiliul Local al comunei Ştefăneştii de Jos, care a fost folosită la încheierea contractului de schimb unde numărul proprietarilor se ridica la 11, figurând în plus M.B.D. şi P.N. (schiţă fila 29 vol. 12 d.u.p.), înregistrându-se şi o diferenţă în ceea ce priveşte suprafaţa de teren ce fusese reconstituită numitului V.A.

Această neconcordanţă dintre cele două schiţe a fost explicată chiar în rechizitoriu, arătându-se că „este adevărat că titlurile de proprietate ale numiţilor V.A., M.B.D. şi P.N. sunt emise la data de 26 octombrie 1995, deci ulterior identificării terenurilor de către reprezentanţii M.A.N. şi primarul R.A."(filele 36-37 rechizitoriu).

Prima instanţă, dincolo de împrejurarea că neconcordanţa dintre cele două schiţe a fost consecinţa emiterii ulterioare a unor noi titluri de proprietate, astfel că nu se putea reţine existenţa vreunui fals (aspect recunoscut şi de către parchet), a apreciat că se impune şi precizarea că primul înscris reprezintă un document fără relevanţă juridică, o schiţă de prezentare a terenului disponibil în zona cazarmei Ştefăneşti şi a proprietarilor acestui teren (care în realitate îl şi înstrăinaseră către inculpatul B.G.), aşa cum a rezultat în urma discuţiilor de la Primăria Ştefăneşti.

Prima instanţă a considerat că, exceptând faptul că era cumpărătorul acestor suprafeţe de teren, nu a rezultat care ar fi implicarea inculpatului B.G. în faptele expuse mai sus, care era legătura cu faptele imputate celorlalţi inculpaţi sau măcar care era relevanţa juridică a faptului că în aceste schiţe nu erau prezentaţi toţi foştii proprietari (suprafaţa de teren şi dimensiunile acesteia coincideau în ambele schiţe).

În acelaşi sens, prima instanţă a conchis şi referitor la celelalte acuzaţii care privesc aspecte legate de legalizarea procesului verbal de punere în posesie şi intabularea acestui proces verbal.

Astfel, s-a susţinut că „inculpatul a folosit un proces verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N.- Z.D., menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând, în mod nereal, că actul de schimb este încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate în ceea ce îl priveşte potrivit acestui proces verbal; a solicitat şi obţinut în mod nelegal încheiere de legalizare de semnături pentru Procesul verbal de schimb din 11 decembrie 1996 în condiţiile în care înscrisul a fost prezentat la Notariat de către inculpatul B.G. semnat de către persoane din cadrul unităţilor militare şi de către el, iar martorul Z.D. nu s-a prezentat la Notariat pentru a semna şi nici nu semnase înscrisul anterior.

S-a constatat de către prima instanţă, în primul rând, că faptele anterior descrise, legate de primul contract de schimb şi care ar constitui acte de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu comisă de către inculpatul C.D., au fost ulterioare săvârşirii faptelor reţinute în sarcina acestui din urmă inculpat. Or, s-a apreciat că nu poate exista complicitate posterioară, fiindcă nu poate fi sprijinită o activitate de realizare a unei fapte după ce această activitate s-a terminat.

Pe de altă parte, s-a reţinut de prima instanţă că s-a încercat a se da conotaţie penală unor împrejurări care, dincolo de faptul că nu susţineau în nici un fel acuzaţiile parchetului, erau lipsite de relevanţă şi din punct de vedere civil.

În acest sens, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că dispoziţiile legale incidente referitoare la circulaţia juridică a terenurilor se regăseau în dispoziţiile cap. 4 din Legea nr. 18/1991 (ulterior abrogat) şi statuau următoarele: conform art. 46 terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică; art. 51 stabilea că schimbul de terenuri între persoane fizice se face prin act autentic, aplicându-se dispoziţiile art. 46 din lege, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevedea că schimbul de terenuri între persoane juridice care au în administrare terenuri care sunt în proprietatea statului sau între acestea şi persoane fizice se face cu avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei sau al Ministerului Mediului, iar punerea în posesie a noilor deţinători se face de către delegatul oficiului judeţean de cadastru şi organizare a teritoriului, în prezenţa părţilor interesate (art. 52).

Modul relativ neclar de redactare a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 care nu trimiteau la dispoziţiile art. 46, aşa cum se făcea în cazul schimburilor între persoanele fizice, precum şi lipsa unei consilieri corespunzătoare din partea notarului (care, în declaraţia din cursul urmăririi penale, arăta că nu considera necesară forma autentică pentru M.A.N.), a condus ca, la acel moment, să nu se încheie un contract de schimb în formă autentică. De altfel, aşa cum s-a arătat anterior şi celelalte înstrăinări ale altor suprafeţe de teren de la Ferma Roşia se realizaseră tot prin Ordin al Ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei.

Inculpatul B.G. a arătat ca, în anul 1998, a aflat că actul pe care l-a încheiat cu M.A.N. nu are nicio valoare, astfel că a solicitat încheierea contractului în formă autentică, aceasta realizându-se la data 05 octombrie 1998.

Concret, în cauză, după obţinerea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 18/1991 s-a încheiat procesul verbal din 11 decembrie 1996 prin care, în prezenţa inginerului P.E., delegat O.C.O.T. Bucureşti, M.A.N., reprezentat de Z.D., a predat inculpatului B.G. suprafaţa de 8,80 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Voluntari, iar inculpatul B.G. a predat M.A.N. suprafaţa de 9,38 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Ştefăneşti.

S-a reţinut că procesul verbal a fost semnat de către inculpatul B.G. (de predare şi primire) şi de reprezentanţii unităţilor militare care predau (I.A. şi C.M.) şi respectiv primeau terenul (T.C. şi T.A.), precum şi de reprezentantul OCOT (fila 28 vol. 15 d.u.p.), fiind vizat de către Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului.

Din probatoriul administrat, a rezultat că acest proces verbal a fost conceput şi redactat în cadrul Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene (care avea în administrare Ferma Roşia) martorul Ivan loan arătând faptul că a fost menţionat numele lui Z.D. ca reprezentant al M.A.N. pentru că acesta, conform atribuţiilor de serviciu, se ocupa de problema terenurilor. Cu ocazia predării primirii, funcţionarii din minister au efectuat măsurătorile terenului, în prezenţa reprezentantului O.C.O.T.

La data de 18 decembrie 1996, inculpatul B.G. a solicitat şi obţinut transcrierea procesului verbal în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni a Judecătoriei Buftea.

La data de 20 decembrie 1996, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare l-a împuternicit pe Z.D. să reprezinte interesele M.A.N., pentru înscrierea notarială a terenului obţinut în urma schimbului, menţionându-se faptul că terenul a fost preluat prin procesul verbal din 11 decembrie 1996 şi avizul de schimb al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei din 10 decembrie 1996 (fila 30 vol. 15 d.u.p.).

La data de 24 decembrie 1996, notarul public T.G.B. a legalizat semnăturile de pe procesul verbal din 11 decembrie 1996, consemnând că s-ar fi prezentat în faţa sa inculpatul B.G. şi Z.D. din partea M.A.N.

Inculpatul este acuzat că „a folosit procesul verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N., Z.D., menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând, în mod nereal, că actul de schimb este încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate".Însă, instanţa de fond a constatat că procesul verbal încheiat la 11 decembrie 1996 nu era un proces verbal de schimb, ci un proces verbal de punere în posesie, întocmit în baza dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 18/1991, împrejurare menţionată chiar în cuprinsul acestuia. Procesul verbal a fost semnat de către reprezentanţii unităţii militare care au predat, şi astfel a fost pus în posesie inculpatul B.G., şi ai unităţii militare care au primit în posesie terenul din Ştefăneşti, precum şi de reprezentantul O.C.O.T. În dreptul persoanelor care trebuiau să semneze acest proces verbal nu figura numele lui Z.D. De altfel, s-a constatat că Z.D. nu a fost împuternicit pentru efectuarea schimbului, astfel cum se susţine, ci pentru înscrierea notarială a terenului obţinut în urma schimbului.

Instanţa de fond a reţinut ca relevantă şi împrejurarea că niciodată nu s-a contestat faptul că voinţa M.A.N. nu a fost aceea consemnată în procesul verbal din 1996 şi a constatat că nici parchetul nu a arătat motivul pentru care acest proces verbal de predare primire nu era valabil fără semnătura lui Z.D. Ca atare, împrejurarea că inculpatul a solicitat şi, în urma cererii sale, Judecătoria Buftea a procedat la transcrierea acestui proces verbal în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, a fost apreciată de instanţa de fond ca lipsită de orice relevanţă penală, dar şi de orice relevanţă din punct de vedere civil, întrucât transmiterea dreptului de proprietate s-a produs în realitate la data încheierii contractului de schimb în formă autentică, respectiv la 05 octombrie 1998.

În ceea ce priveşte procedura desfăşurată în faţa notarului, inculpatului, fiindu-i imputat faptul că ar fi solicitat legalizarea semnăturilor de pe procesul verbal de punere în posesie, în condiţiile în care acest înscris era deja semnat de reprezentanţii unităţilor militare, iar pentru legalizarea semnăturii părţile trebuiau să prezinte exemplarele nesemnate, că procesul verbal nu a fost semnat de Z.D. şi că s-a legalizat semnătura acestuia şi că Z.D. nici nu s-ar fi prezentat în faţa notarului, instanţa a apreciat că niciuna dintre aceste acuzaţii nu îl privesc pe inculpatul B.G., ci pe notarul public B.G., faţă de care, prin rechizitoriu, s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor în legătură cu modalitatea în care a procedat la legalizarea actelor de schimb. Inculpatul B.G. nu putea să ceară decât legalizarea propriei semnături, notarul fiind cel care era obligat, conform atribuţiilor de serviciu, să solicite prezenţa tuturor părţilor şi semnarea actelor în faţa sa.

Faţă de acuzaţia adusă inculpatului constând în aceea că „a formulat o ofertă de schimb în care atestă în fals că deţine în proprietate suprafaţa de 27 ha limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti", Înalta Curte-Secţia penală a constatat că, într-adevăr, terenul ce a făcut obiectul celui de-al doilea contract de schimb nu se afla în proprietatea inculpatului la 29 august 1998, când a fost formulată oferta către M.A.N., ci a fost achiziţionat ulterior, după ce M.A.N. s-a arătat interesat de propunerea făcută.

În acelaşi timp însă, prima instanţă a apreciat că formularea ofertei nu producea nici un fel de consecinţe juridice, nu crea nicio obligaţie în sarcina inculpatului, iar prin înscrisul intitulat „ofertă" acesta nici nu a afirmat că, la acel moment, ar fi avut proprietatea terenului (fila 47 vol. 15 d.u.p.). Important, sub aspectul consecinţelor juridice, a fost apreciat faptul că, atât la data la care inculpatul B.V. a avizat efectuarea propriu zisă a schimbului (17 aprilie 1999), cât şi la momentul încheierii contractului, 04 iunie 1999, inculpatul B.G. era proprietarul terenului, putându-l înstrăina în mod valabil.

O serie de alte acuzaţii aduse inculpatului referitoare la efectuarea rapoartelor de expertiză, în sensul că acesta a solicitat şi obţinut rapoarte de evaluare pentru terenurile ambelor părţi la un preţ vădit nereal; a indicat expertului limitele terenului predat la schimb de către M.A.N.; a solicitat evaluarea terenului M.A.N. ca teren extravilan agricol în condiţiile în care cunoştea că acesta este intravilan agricol (aspect consemnat chiar în contractele de schimb în formă autentică), au fost considerate de instanţa de judecată ca nereale. Pe de o parte, pentru că nu există probe care să susţină concluzia că inculpatul B.G. le-ar fi solicitat experţilor să-şi îndeplinească necorespunzător atribuţiile de serviciu, căci existenţa unui asemenea probatoriu ar fi condus neîndoielnic şi la o soluţie de trimitere în judecată şi a celor doi experţi, iar pe de altă parte, faptul că inculpatul B.G. a însoţit expertul T.M. şi a indicat limitele terenului aparţinând M.A.N. este lipsit de orice relevanţă,în opinia judecătorului fondului, întrucât inculpatul nu a indus în nici un fel în eroare expertul, nu a indicat un alt teren care să fie supus evaluării, expertul având în vedere şi evaluând exact terenul ce a făcut obiectul schimbului. De altfel, după cum arată expertul, acesta nu s-a întâlnit numai cu inculpatul B.G., ci şi cu reprezentanţii M.A.N. (fila 186 vol. 3 d.u.p.).

Referitor la împrejurarea că terenul de la Ferma Roşia, ce a făcut obiectul primului schimb, ar fi fost evaluat ca teren agricol extravilan, deşi acesta era intravilan, expertul T.M. a arătat în faţa instanţei de fond, că a procedat în acest fel, întrucât terenul era un teren arabil, poziţionat în afara localităţii. S-a apreciat că nu rezultă din nicio probă faptul că inculpatul ar fi solicitat ca evaluarea să se facă în acest fel, şi, mai mult, din avizul Oficiului de Cadastru şi Organizare a Teritoriului din 08 noiembrie 1996 a rezultat că terenul în discuţie era situat în extravilanul localităţii Voluntari (vol. I 16 fila 381 d.u.p.), aspect reţinut şi de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în avizul de schimb (situaţie analizată anterior). De asemenea, în procesul verbal de punere în posesie din 11 decembrie 1996, întocmit de reprezentanţii M.A.N. şi semnat de reprezentantul oficiului de cadastru se menţiona că terenul predat de minister se află în extravilanul localităţii Voluntari.

Ca atare, chiar dacă prin hotărârea din 12 august 1992, Consiliului local al comunei Voluntari a stabilit natura de teren intravilan, cel puţin la nivelul anului 1996 autorităţile cu competenţe în domeniu nu au procedat la efectuarea menţiunilor corespunzătoare în această privinţă, motiv pentru care, în toate actele emise, terenul figura ca aflat în extravilanul comunei Voluntari. Aspectele invocate de parchet, respectiv că natura intravilană a terenului aparţinând M.A.N. era menţionată în contractul de schimb încheiat în formă autentică la data de 05 octombrie 1998, s-a apreciat de prima instanţă că nu constituie o dovadă că, şi în anul 1996 când s-a efectuat expertiza şi a avut loc punerea în posesie, părţile cunoşteau că primăria Voluntari declarase acest teren ca teren agricol intravilan. Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, din actele emise de Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului şi care au stat la baza schimbului (avizul din 8 noiembrie 1996) rezulta că terenul se află în extravilanul localităţii, aceasta fiind şi în fapt situaţia reală a suprafeţei de teren în discuţie.

În legătură cu acuzaţia că „inculpatul B.G. a remis cu titlu de sponsorizare reprezentanţilor M.A.N. sume de bani în condiţii ce nu atestă o intenţie de sponsorizare, ci mai mult o încercare de corupere a acestora vis-a-vis de atitudinea refractară manifestată faţă de oferta sa de schimb", Înalta Curte-Secţia penală a constatat că, în niciun caz, această faptă nu ar putea constitui un act de ajutor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu comisă de inculpatul C.D. (fapta priveşte primul schimb de terenuri).

Din probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că, în cadrul discuţiei de la Ferma Roşia din 05 iunie 1996, când inculpatul răspundea solicitării reprezentanţilor ministerului (adresa din 28 martie 1996), de a se întâlni şi a ajunge la o înţelegere în privinţa schimbului solicitat de armată, la finalul discuţiei, Şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, martorul S.I. i-a comunicat acestuia că doreşte construirea la intrarea în Parcul Herăstrău a unei plăci pe care să fie trecute numele tuturor eroilor aviaţiei militare căzuţi la datorie după anul 1936, solicitându-i ajutorul, având în vedere că deţinea mai multe firme de construcţii. Inculpatul a fost de acord să ajute ministerul în construirea acestei plăci comemorative.

Ulterior încheierii schimbului, la data de 20 decembrie 1996, inculpatul B.G. a predat, cu titlu de sponsorizare a acestui monument, martorului P.I., colonel în cadrul U.M. X Bucureşti, suma de 100 milioane lei. Suma a fost preluată în baza procesului verbal din data de 20 decembrie 1996, depusă la Banca Română pentru Dezvoltare şi restituită inculpatului la data de 18 februarie 2002 de către Statul Major al Forţelor Aeriene cu motivarea că aceasta nu a putut fi utilizată, întrucât nu s-a reuşit atragerea resurselor necesare finanţării proiectului (filele 161-165 vol. 14 d.u.p.).

Având în vedere că Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, condus de acelaşi martor, prin adresa din 09 octombrie 1995, şi-a dat acordul cu privire la schimb (fila 8 vol. 15 d.u.p.), prima instanţă a constatat că „încercarea de corupere" a martorului Ion Săndulescu „faţă de atitudinea acestuia refractară" a avut loc la un interval de peste 8 luni de la data la care martorul îşi exprimase poziţia favorabilă schimbului. S-a constatat că, în cauză, nu s-ar fi putut reţine nici săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 C. pen. (pentru care oricum s-ar fi împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale).

În fine, în ceea ce priveşte ultima acuzaţie, referitoare la aceea că inculpatul a încheiat cu inculpata B.I.C.A. un contract de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren, contract ce disimula foloasele necuvenite acordate inculpatului B.V., Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, dintr-o eroare, aceasta a fost reluată şi în descrierea acţiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 248 C. pen., întrucât în cauză, pentru această faptă, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 C. pen., constatându-se împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Instanţa de fond a apreciat că acuzaţiile aduse inculpatului B.G. se fundamentează pe un complex de împrejurări, fapte, care, în majoritatea cazurilor, sunt ulterioare săvârşirii presupuselor acţiuni ce constituie, în opinia procurorului, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sau care nu au nicio legătură cu acestea, precum şi invocarea unor aspecte de formă ale unor acte, care nu afectau valabilitatea acestora sau voinţa reală a părţilor, însă, în mod invariabil au fost considerate false, deşi nu s-a dispus trimiterea în judecată pentru niciuna dintre infracţiunile prev. de art. 289-291 C. pen.

Concluzionând, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că, şi în cazul în care s-ar fi constatat că cei doi inculpaţi şi-ar fi îndeplinit abuziv atribuţiile de serviciu, în cauză, niciuna din faptele descrise nu au constituit acte de ajutor, menite să înlesnească săvârşirea infracţiunilor de către inculpaţii B.V. şi C.D., nefiind întrunite condiţiile art. 26 din C. pen. astfel că, şi în această situaţie, temeiul achitării inculpatului ar fi fost atras tot de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunile de luare de mită, respectiv complicitate la luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. şi 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen.,constând în aceea că inculpatul B.V.ar fi primit, prin intermediul fiicei sale, inculpata B.I.C.A., o suprafaţă de 700 mp din terenul ce a făcut obiectul primului schimb de terenuri, aprobat de inculpatul C.D. în anul 1996, obţinând un folos necuvenit de 3.000 dolari SUA, stabilit ca diferenţă între valoarea de piaţă a terenului, potrivit raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale şi preţul achitat, instanţa de fond a apreciat că acestea nu sunt dovedite, lipsind probele care să conducă la stabilirea unei legături între încheierea contractului de vânzare cumpărare şi aprobarea celui de-al doilea schimb de terenuri de către inculpatul B.V.

Analizând probatoriul administrat, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că ceea ce s-a demonstrat cu certitudine în cauză este doar faptul că, la data de 07 iulie 1998, inculpata B.I.C.A. a cumpărat o suprafaţă de teren de 700 mp de la inculpatul B.G.

Cu privire la vinovăţia inculpaţilor, Ministerul Public a arătat că, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, inculpatul B.G. nu încheiase cu M.A.N. contractul de schimb în formă autentică, astfel că acesta nu era proprietarul terenului, că obiectul contractului nu a fost identificat sau identificabil, preţul nu a fost negociat şi nu s-a putut stabili modalitatea în care cererea şi oferta s-au întâlnit, în condiţiile în care inculpaţii B.I.C.A. şi B.G. nu se cunoşteau, iar oferta de vânzare nu era una publică. De asemenea, a mai arătat că vinovăţia inculpatei rezultă şi din faptul că, de la data încheierii contractului şi până în prezent, aceasta nu şi-a exercitat dreptul de proprietate - nu a formulat cerere de deschidere rol, nu a deschis carte funciară şi nu şi-a delimitat proprietatea.

Înalta Curte-Secţia penală a constatat, că, şi în ipoteza în care toate aceste susţineri ar fi reale, aspectele invocate nu îi pot fi imputate inculpatei şi nu puteau fi cunoscute în nici un fel de către aceasta. Inculpata B.I.C.A. s-a prezentat la notar, care avea obligaţia să verifice actele de proprietate ale vânzătorului şi să refuze încheierea contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile în care constata că nu este valabil titlul acestuia de proprietate.

Prima instanţă a apreciat că împrejurarea că, în decembrie 1996, părţile nu au încheiat un contract de schimb în formă autentică, nu s-a datorat faptului că acestea au urmărit să amâne transferul dreptului de proprietate, ci modului de interpretare a prevederilor art. 51 alin. (2) din Legea r. 18/1991, care nu făceau trimitere (ca în situaţia schimbului de terenuri între persoane fizice) la dispoziţiile privind încheierea contractului în formă autentică, notarul B.G. apreciind că nu era necesară o atare forma pentru M.A.N. După cum rezultă din încheierea de legalizare a semnăturilor, procesul verbal din 11 decembrie 1996 era considerat drept proces verbal de schimb şi de punere în posesie. Apreciind că B.G. era proprietarul terenului, deţinut prin schimb, în baza avizului nr. 369/10 decembrie 1996 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi a procesului verbal din 11 decembrie 1996 (fila 1 vol. 20 d.u.p.), notarul a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Ca atare, în condiţiile în care chiar notarul era în eroare cu privire la forma contractul de schimb, iar dispoziţiile legale incidente nu stabileau cu suficientă precizie forma pe care trebuia să o îmbrace schimbul în situaţiile prev. de art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, prima instanţă a considerat că nu i se poate reproşa inculpatei, care nu are cunoştinţe juridice, că a acceptat să cumpere terenul în aceste împrejurări, cu atât mai mult cu cât contractul se încheia în faţa unui notar public, persoană care era obligată prin lege să verifice titlul în baza căruia vânzătorul deţinea bunul imobil pe care dorea să îl înstrăineze.

Legat de faptul că procesul verbal nu ar fi fost semnat de Z.D., care ar fi avut împuternicire în acest sens, instanţa de fond a reţinut că Z.D. a avut împuternicire să „reprezinte interesele M.A.N. pentru înscrierea notarială a terenului ulterior punerii în posesie (fila 30 vol. 15 d.u.p.), iar procesul verbal este semnat de reprezentanţii M.A.N., respectiv ai celor două unităţi care predau şi preluau teren, voinţa părţilor, în sensul schimbului, fiind în afara oricărei îndoieli.

Instanţa de fond a mai constatat şi faptul că terenul era identificat prin număr de tarla, parcelă, vecinătăţi, suprafaţă (700 mp, situat în tarla 15, cu vecinătăţi: la nord şi sud proprietate B.G., pe o latură de 35 ml, la vest cale de acces, pe o latură de 20 ml, iar la est proprietate B.G.), aspect care rezultă din conţinutul contractului de vânzare cumpărare, iar pentru a se putea individualiza terenul, care făcea parte dintr-o suprafaţă compactă de teren agricol, contractul de vânzare cumpărare era însoţit de planul de situaţie, unde erau identificate 4 loturi de teren, fiind haşurat terenul vândut (fila 2 vol. 20 d.u.p.). În aceste condiţii, prima instanţă nu a identificat nimic fals şi nici reaua credinţă a părţilor în faptul că pe o schiţă cadastrală, ce nu era obligatorie pentru încheierea contractului şi care, legal, nu producea nici un fel de consecinţe juridice (la acea dată documentaţia cadastrală nu era necesară pentru înstrăinarea unui teren), cel mai probabil vânzătorul a localizat printr-un desen suprafaţa de teren înstrăinată.

Înalta Curte, secţia penală, a mai reţinut că există identitate între terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, (astfel cum rezultă din schiţa în discuţie) şi terenul cumpărat în fapt de către inculpata B.I.C.A.

În urma analizei probatoriului, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că inculpata a cumpărat terenul de 700 mp la un preţ real, că l-a împrejmuit cu gard de beton şi plasă de sîrmă, că şi-a deschis rol fiscal şi dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost transcris în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Buftea.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că nu există nicio dovadă a înţelegerii prealabile între inculpaţii B.G., B.I.C.A. şi B.V., având în vedere împrejurarea că oferta de schimb a inculpatului B.G. către M.A.N. era făcută ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu B.I.C.A. şi nici a faptului că inculpatul B.G., la momentul încheierii vânzării, intenţiona să facă această ofertă.

De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu există nici probe din care să rezulte că inculpaţii B.V. şi B.G. se cunoşteau sau că inculpatul B.V. ar fi ştiut despre existenţa primului schimb şi despre interesul M.A.N. de a obţine terenuri la Ştefăneşti, întrucât suprafaţa deţinută nu era suficientă, probele administrate demonstrând, de fapt, că inculpatul a fost informat asupra acestor aspecte ulterior primirii ofertei, de către martorul S.C. Existenţa acestei discuţii este confirmată şi de rezoluţia pusă de inculpatul B.V. pe oferta de schimb făcută M.A.N.

Prima instanţă a considerat că nici suprafaţa terenului şi nici valoarea relativ modestă a acestuia, nu înclină spre varianta acuzării - primirea unei teren de 700 de mp, în câmp, lipsit de utilităţi, în valoare, conform expertizei, de 3.483 dolari SUA în scopul aprobării unui schimb de peste 20 ha şi cu o valoare, stabilită de aceeaşi expertiză, de aproximativ 500.000 dolari SUA.

Astfel, s-a conchis că disproporţia vădită dintre folosul care se susţine că a fost primit de către inculpatul B.V., prin intermediul fiicei sale, şi cel obţinut de inculpatul B.G., nu sprijină ipoteza pe care a fost construită învinuirea.

În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că, în cauză, nu s-au administrat probe sigure, certe, decisive şi care să nu lase loc niciunei îndoieli, acuzarea inculpaţilor, bazându-se pe o simplă supoziţie, dedusă din încheierea contractului de vânzare cumpărare între B.I.C.A. şi B.G. Or, instanţa nu poate să-şi fundamenteze o hotărâre de condamnare pe probabilitate, pe supoziţii, ci doar pe certitudinea dobândită pe bază de probe de natură să înlăture orice echivoc şi să demonstreze, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpaţilor.

Considerând, aşadar, că prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii nu a fost răsturnată, Înalta Curte -Secţia penală a dat eficienţă principiului in dubio pro reo,dispunând achitarea acestora în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., lipsind cerinţa esenţială pentru întregirea elementului material al laturii obiective al infracţiunii de luare de mită, respectiv dovada faptului că încheierea contractului de vânzare cumpărare între inculpaţii B.G. şi B.I.C.A. s-a făcut în scopul aprobării unui nou schimb de terenuri de către inculpatul B.V.

Cu privire la latura civilă, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, s-a constituit parte civilă solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 942.250 dolari SUA, reprezentând contravaloarea terenului de la Ferma Roşia, conform raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale.

În condiţiile în care terenurile care au făcut obiectul schimburilor nu se aflau în proprietatea statului, prima instanţă a apreciat că nu se poate susţine că patrimoniul acestuia a fost diminuat în vreun fel prin încheierea contractelor, statul român neputând solicita contravaloarea unor bunuri care, în realitate, nu i-au aparţinut niciodată, ci le deţinea numai cu titlu de detentor precar.

Este adevărat că statul avea obligaţia restituirii terenurilor, obligaţie pe care nu a respectat-o, continuând să deţină bunurile rechiziţionate şi să se comporte ca şi proprietar al acestora. În ipoteza în care bunurile imobile deţinute fără titlu au fost înstrăinate, s-a apreciat că statul nu mai are calitate procesuală pasivă într-o acţiune în revendicare formulată de adevăratul proprietar, ci ar putea fi chemat eventual în garanţie de către persoana căreia i-a înstrăinat imobilul. Doar pentru varianta în care, în urma comparării titlurilor de proprietate, acţiunea în revendicare ar fi respinsă, proprietarii ar putea solicita despăgubiri de la stat.

S-a apreciat că o asemenea situaţie nu se regăseşte în prezenta cauză, neexistând dovezi că proprietarii ar fi obţinut de la stat despăgubiri pentru terenul de la Ferma Roşia, din probatoriul administrat rezultând că acestora le-a fost restituit teren în alte zone.

În raport de aceste considerente, constatând că patrimoniul statului nu a fost în vreun fel prejudiciat prin încheierea contractelor de schimb, Înalta Curte, secţia penală, a respins acţiunea civilă ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că, şi în ipoteza în care cercetarea judecătorească ar fi confirmat poziţia parchetului şi susţinerile constante ale părţii civile, în sensul că statul român era proprietarul terenurilor de la Ferma Roşia, acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor nu putea fi admisă, în condiţiile în care răspunderea pentru exactitatea concluziilor rapoartelor de expertiză care au stat la baza încheierii contractelor de schimb nu poate să revină decât experţilor. Inculpaţii nu aveau ca atribuţii de serviciu verificarea şi cenzurarea concluziilor expertizei, nu aveau o pregătire de specialitate în acest sens şi nici nu s-a demonstrat că aceştia cunoşteau sau că trebuiau şi puteau să cunoască faptul că existau şi alte metode de evaluare şi că prin folosirea lor valoarea terenurilor ar fi fost diferită.

În raport de soluţia pronunţată asupra acţiunii civile, Înalta Curte, secţia penală, a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Ordonanţa din 17 septembrie 2010 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, după cum urmează: a sechestrului asigurător asupra suprafeţei de 700 mp, teren situat în T 15, Parcela 281 proprietatea inculpatei B.I.C.A.; a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului C.D., situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, în valoare de 200.045,98 lei; a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.V., situat în Bucureşti, b-dul Libertăţii, în valoare de 150.000 euro; a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.G., teren în suprafaţă de 782,79 mp şi teren în suprafaţă de 296,52 mp, ambele situate în oraşul Voluntari, în valoare totală de 431.724 euro.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea cauzei în fond au rămas în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 50 lei, s-a stabilit să fie plătite din fondul Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, în termen legal, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., criticând hotărârea sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, completul de 5 judecători, la data de 29 noiembrie 2012, iar urmare repartizării aleatorii, a fost stabilit primul termen de judecată la data de 17 decembrie 2012.

La termenul fixat, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 6 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., instanţa de ultim control judiciar, constatând întemeiate cererile formulate de intimaţii inculpaţi C.D., B.G. şi B.V. de acordare a unui nou termen de judecată în vederea angajării apărătorilor aleşi, a amânat judecarea cauzei la data de 22 ianuarie 2013, luând totodată act, potrivit dispoziţiilor art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen., că intimaţii inculpaţi prezenţi B.V. şi C.D. au precizat, pe rând, că doresc să dea declaraţie în faţa Înaltei Curţi, completul de 5 judecători, în prezenţa apărătorilor aleşi şi nu se prevalează de dreptul la tăcere, prevăzut de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa secretă din 14 ianuarie 2013 a fost admisă declaraţia de abţinere formulată de domnul judecător Ş.P., în Dosarul nr. 7613/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători şi s-a stabilit că domnul judecător Ş.P. nu va participa la soluţionarea cauzei, având în vedere faptul că acesta a făcut parte din completul de judecată care a soluţionat cauza în primă instanţă, fiind incidente dispoziţiile art. 50 rap. la art. 47 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd că „ judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac”. În locul domnului judecător Ş.P., conform planificării, a fost desemnat domnul judecător S.L.M.

Prin încheierea de şedinţă din 22 ianuarie 2013, Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere faptul că intimata inculpată B.I.C.A. se afla pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen., a solicitat intimatei inculpate să precizeze dacă doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs sau înţelege să se prevaleze de dreptul la tăcere, prevăzut de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Intimata inculpată B.I.C.A. a arătat că doreşte să dea declaraţie, însă nu la acest termen.

În susţinerea acestei solicitări, apărătorul ales al intimatei inculpate B.I.C.A., avocat S.F., a cerut acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării, întrucât a fost angajat în după amiaza zilei de 21 ianuarie 2013, fapt ce rezultă din cuprinsul împuternicirii avocaţiale depuse la dosar.

Faţă de prezenţa în sală a domnului avocat M.D., apărător ales al intimatului inculpat B.G., care a depus împuternicirea avocaţială în timp ce magistratul asistent făcea apelul părţilor în cauză, preşedintele completului de judecată a precizat că, având în vedere şi calitatea pe care o deţine, de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în virtutea căreia au existat relaţii profesionale cu directorul Institutului de Cercetări Juridice, domnul M.D., a pus în discuţia tuturor părţilor necesitatea amânării judecării cauzei, pentru a aprecia asupra eventualităţii formulării unei declaraţii de abţinere, fundamentată pe dispoziţiile art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

În timpul dezbaterilor, în jurul orei 10¹⁵, s-a prezentat şi intimatul inculpat B.G., care, întrebat fiind de preşedintele completului de judecată, conform prevederilor art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen., a arătat că doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, în baza art. 302 alin. (2) C. proc. pen., raportat la alin. (3) şi (4) C. proc. pen., constatând întemeiată cererea de amânare formulată de avocatul S.F., în vederea pregătirii apărării; ţinând cont de solicitarea intimatei inculpate B.I.C.A., în sensul că doreşte să dea declaraţie, dar nu la acest termen, faţă de imposibilitatea obiectivă a pregătirii cu apărător ales; în vederea aprecierii oportunităţii formulării unei declaraţii de abţinere de către preşedintele completului de judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.; pentru ca intimaţii inculpaţi să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, în prezenţa apărătorilor aleşi, astfel cum au solicitat, s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 12 februarie 2013. S-a pus în vedere, totodată, tuturor celor patru intimaţi inculpaţi prezenţi să se prezinte la termenul de judecată acordat, în vederea audierii lor.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa secretă la data de 28 ianuarie 2013, completul de 5 judecători, fiind legal învestit cu soluţionarea declaraţiei de abţinere formulată de doamna judecător dr. L.D.S., a dispus respingerea acesteia, ca nefondată, stabilind, în esenţă că, în contextul cauzei, din perspectiva C.E.D.O., relaţia instituţională dintre doamna judecător dr. L.D.S., în calitate de preşedinte al instanţei supreme, şi directorul Institutului de Cercetări Juridice, domnul avocat M.D., nu este de natură a afecta nici măcar aparenţa de imparţialitate a preşedintelui completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei,astfel că procesul a continuat cu aceeaşi componenţă a completului de judecată.

La termenul din data de 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a dispus amânarea judecării cauzei la data de 26 februarie 2013:

- faţă de împrejurarea că a fost prezent doar intimatul inculpat C.D. şi că au lipsit ceilalţi trei intimaţi inculpaţi, dovada imposibilităţii de prezentare fiind făcută doar pentru intimatul inculpat B.V., nu şi pentru intimaţii inculpaţi B.G. şi B.I.C.A.;

- pentru ca apărătorii aleşi ai intimaţilor inculpaţi B.G. şi B.I.C.A. să facă dovada imposibilităţii de prezentare a acestora;

- pentru ca toţi intimaţii inculpaţi să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, în prezenţa apărătorilor aleşi, astfel cum au solicitat anterior, cu respectarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) C. proc. pen., în caz contrar, urmând a se proceda conform dispoziţiilor art. 324 alin. (2) C. proc. pen. (audierea separată a inculpaţilor).

La acelaşi termen s-a constatat întemeiată numai solicitarea de amânare pentru imposibilitatea medicală de prezentare a intimatului inculpat B.V. formulată de apărătorul său ales, avocat S.V.

Totodată, având în vedere că apărătorul ales al intimatului inculpat B.G., avocat B.V., a precizat instanţei la acel termen, că are mandat din partea clientului său să menţioneze că acesta nu mai doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, preşedintele completului de judecată a învederat apărătorului intimatului inculpat B.G., că, faţă de opţiunea personală a clientului său, exprimată în faţa instanţei de recurs la termenul din 22 ianuarie 2013 (de a fi audiat) revenirea inculpatului asupra poziţiei sale se impune a fi făcută fie personal, în faţa instanţei, fie într-o formă scrisă.

De asemenea, la acelaşi termen, s-a pus în vedere tuturor apărătorilor aleşi ai intimaţilor inculpaţi să depună diligenţe în sensul asigurării prezenţei la termenul următor a intimaţilor inculpaţi pentru a fi audiaţi în faţa instanţei de recurs, astfel cum au solicitat.

La termenul din data de 26 februarie 2013, faţă de imposibilitatea obiectivă de participare la şedinţa de judecată a doamnei judecător L.D.S. - preşedintele completului de 5 judecători - penal 2, pentru a se da eficienţă principiului continuităţii completului de judecată, conform art. 292 alin. (2) teza I C. proc. pen., s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 12 martie 2013.

La termenul din 12 martie 2013, instanţa de control judiciar a luat act că apărătorul ales al intimatului inculpat B.G., avocat V.B. a depus, în şedinţa de judecată, un înscris olograf datat 11 martie 2013, aparţinând intimatului inculpat B.G., prin care acesta menţiona „nu mai dau altă declaraţie”. La solicitarea preşedintelui completului de judecată, avocatul V.B. a precizat că formularea din înscrisul olograf îi aparţine în exclusivitate intimatului inculpat B.G. şi trebuie interpretată de instanţă ca reprezentând manifestarea de voinţă a intimatului inculpat, în sensul că nu mai doreşte să dea declaraţie în faţa completului de 5 judecători, prevalându-se de dreptul la tăcere, prevăzut de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., revenind, astfel, asupra poziţiei exprimată la termenul din data de 22 ianuarie 2013.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a învederat că, întrucât la termenul din 12 februarie 2013, s-a prezentat doar intimatul inculpat C.D., dovada imposibilităţii de prezentare fiind făcută numai pentru intimatul inculpat B.V., s-ar fi impus ca la termenul din 26 februarie 2013, ceilalţi doi intimaţi inculpaţi, respectiv B.G. şi B.I.C.A. să facă dovada imposibilităţii de prezentare la termenul anterior.

Apărătorul ales al intimatei inculpate B.I.C.A., avocat S.F., a arătat că, la data de 12 februarie 2013, intimata inculpată s-a prezentat la sediul instanţei după ce s-a încheiat şedinţa de judecată, informând, telefonic, magistratul asistent, despre această împrejurare.

Magistratul asistent a învederat că a fost informat telefonic de apărătorul ales al intimatei inculpate B.I.C.A., că aceasta s-a prezentat la sediul Înaltei Curţi după ce s-a finalizat şedinţa de judecată, însă că nu a fost prezentată nicio justificare pentru absenţa intimatei de la judecarea cauzei.

Apărătorul ales al intimatului inculpat B.G., avocat V.B., a arătat că intimatul inculpat a fost în imposibilitate de prezentare la termenul din 12 februarie 2013, întrucât se afla la Dubai, pentru a negocia, în calitate de proprietar al F.C. Steaua, vânzarea unui jucător de la F.C. Steaua către o echipă locală din Dubai.

La solicitarea preşedintelui completului de 5 judecători, în sensul de a se preciza care a fost motivul pentru care intimatul inculpat B.G. nu a comunicat instanţei, în scris, această împrejurare, cu atât mai mult cu cât intimatul inculpat B.G., la termenul din 22 ianuarie 2013, şi-a manifestat voinţa de a da declaraţie, consemnându-se în încheierea de şedinţă obligativitatea de a se prezenta în faţa instanţei de recurs, acesta fiind şi unul din motivele pentru care cauza a fost amânată, apărătorul ales a menţionat că intimatul inculpat pe care îl reprezintă nu a perceput dispoziţia instanţei de recurs ca o obligaţie de a se prezenta in corpore în faţa acesteia, acesta putându-şi exercita drepturile procesuale prin intermediul reprezentantului sau apărătorului său.

De asemenea, la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, fiind învestită de către apărătorul ales al intimatului inculpat B.G., avocat V.B., cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, după ce a pus-o în discuţia părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 302 alin. (1) C. proc. pen., a respins-o, constatând că excepţia invocată este inadmisibilă.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, apărătorul ales al intimatului inculpat B.G. a arătat că aceasta vizează partea din textul de lege care consacră competenţa completelor de 5 judecători, în materie penală, de a soluţiona calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a reţinut următoarele:

Din examinarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Dacă primele trei condiţii enunţate anterior sunt, într-adevăr, îndeplinite în prezenta cauză, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că ultima condiţie nu este îndeplinită.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, în faţa căruia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate, nu are competenţa examinării acesteia, ci se limitează exclusiv, pe de o parte, la analizarea pertinenţei excepţiei, în sensul constatării existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar pe de altă parte, la constatarea îndeplinirii cerinţei relevanţei excepţiei.

În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, vizează un text de lege care este în vigoare şi nu s-a constatat anterior, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că este neconstituţional.

Referitor la condiţia de admisibilitate - dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei -, aceasta vizează incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti şi a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată.

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Dacă cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, pe cale de consecinţă, irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, „completele de 5 judecători, soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…)”.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, între dispoziţiile constituţionale invocate în cauză de intimatul inculpat B.G., se regăsesc şi cele ale art. 126 alin. (3), în care Legea Fundamentală face referire doar la activitatea de bază a Înaltei Curţi, respectiv „ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, apreciind că acest text constituţional nu are legătură cu textul din legea specială a cărui neconstituţionalitate a fost invocată.

Legea Fundamentală conferă posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a avea şi o jurisdicţie superioară faţă de hotărârile pe care le pronunţă în primă instanţă.

Textul de lege invocat ca fiind neconstituţional de către intimatul inculpat B.G. vizează, în realitate, competenţa completelor de 5 judecători, în soluţionarea recursurilor, neavând legătură cu obiectul cauzei, prin excepţia invocată tinzându-se practic la modificarea legii, atribut care este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că excepţia de neconstituţionalitate invocată este inadmisibilă.

La acelaşi termen din data de 12 martie 2013, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a procedat, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁴ alin. (1)¹C. proc. pen., la audierea intimaţilor inculpaţi C.D., B.V. şi B.I.C.A., conform art. 323 şi art. 324 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a fixat termen intermediar la 15 martie 2013, în vederea depunerii, în scris, a cererilor de probatorii de către apărătorii aleşi ai intimaţilor inculpaţi, precum şi de către reprezentantul Ministerului Public, stabilind ca aceste cereri să fie susţinute la termenul ce se va acorda în cauză. Luând act şi de solicitarea de acordare a unui termen, formulată de apărătorul ales al intimaţilor inculpaţi B.G. şi C.D., avocat V.B., întrucât acesta nu formulase în scris cererile de probatorii, Înalta Curte a dispus amânarea judecării cauzei la data de 26 martie 2013, pentru a da posibilitatea membrilor completului de judecată, reprezentantului Ministerului Public, intimatei părţi civile şi apărătorilor aleşi ai intimaţilor inculpaţi să ia cunoştinţă de conţinutul detaliat al cererilor de probatorii ce urmau a fi depuse în scris până la 15 martie 2013.

La termenul din 26 martie 2013, Înalta Curte, completul de 5 judecători, faţă de situaţia creată, prin lipsa unicului apărător ales al intimatei inculpate B.I.C.A., care nu şi-a asigurat substituirea, delegaţiile apărătorilor desemnaţi din oficiu fiind încetate la termenul din 26 februarie 2013, pentru a se da eficienţă dispoziţiilor art. 171 alin. (4)¹C. proc. pen., în sensul asigurării asistenţei juridice a intimaţilor inculpaţi B.G., B.V., B.I.C.A. şi C.D. şi de către apărătorii din oficiu care au fost desemnaţi iniţial în cauză, instanţa a dispus suspendarea şedinţei de judecată şi efectuarea demersurilor în vederea prezentării la sală a apărătorului ales, avocat S.F., dar şi a apărătorului desemnat din oficiu, iniţial, pentru intimata inculpată B.I.A.C., avocat N.F.

După reluarea cauzei şi asigurarea apărării pentru toţi intimaţii inculpaţi, respectiv apărători aleşi, Înalta Curte, completul de 5 judecători, având în vedere dispoziţiile din încheierea de şedinţă de la termenul anterior, în temeiul art. 302 alin. (1) C. proc. pen., a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public şi apărătorilor aleşi ai intimaţilor inculpaţi în susţinerea cererilor de probatorii formulate în cauză.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, deliberând, în temeiul art. 302 alin. (2) raportat la art. 67 C. proc. pen., a admis, în parte, probele solicitate de reprezentantul Ministerului Public şi intimaţii inculpaţi astfel:

- în unanimitate, a admis proba testimonială solicitată de către Ministerul Public, constând în reaudierea martorilor S.V. şi B.F.A., ca pertinentă şi utilă cauzei;

- în ce priveşte probele solicitate de intimatul inculpat C.D.:

- a respins proba cu înscrisuri constând în efectuarea unei adrese catre D.N.A. - în care să se precizeze în ce modalitate a fost obţinută şi înaintată la dosarul cauzei harta anexă la documentaţia din 28 iunie 1996 - ca neutilă şi neconcludentă soluţionării cauzei;

- a respins proba cu înscrisuri constând în emiterea unei adrese către M.A.N. pentru a se comunica numele persoanei care a realizat harta în discuţie, pentru a fi citată şi audiată în calitate de martor, ca neconcludentă şi neutilă cauzei;

- a admis proba cu înscrisuri constând în emiterea unei adrese către M.A.N. pentru a se înainta o copie a registrului pentru evidenţa documentelor conform instrucţiunilor, registru în care au fost făcute menţiunile referitoare la ieşirea din Registratură a documentaţiei din 28 iunie 1996 şi a raportului de prezentare a programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 şi pentru a se preciza dacă incidentul de securitate menţionat în Buletinul Informativ al Armatei din 2011 se referă sau nu la eventuala dispariţie din Arhivele M.A.N. a Registrului pentru evidenţa documentelor aferent anului 1996, anterior menţionat;

- a admis proba testimonială constând în audierea martorului M.I., ca utilă şi pertinentă, pentru lămurirea aspectelor la care a făcut referire în scris intimatul inculpat şi pe care instanţa le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.

- referitor la cererile probatorii formulate de intimatul inculpat B.V.:

- a admis proba testimoniala constând în audierea martorului N.M. directorul Direcţiei Studii Elaborare Acte Normative din cadrul Ministerului Justiţiei;

- a respins proba constând în audierea martorilor profesori universitari L.M., I.S. si T.P.;

- a admis, însă, depunerea la dosar a opiniilor legale sau completarea celor deja existente în scris la dosarul cauzei, ale domnilor profesori universitari mai sus menţionaţi.

- cu privire la probele solicitate de intimatul inculpat B.G.:

- a admis proba cu acte în circumstanţiere, constând în înscrisurile emise de Stareţul Schitului Românesc P.R.O.D.R.O.M. din Sfântul Munte Athos şi de Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimatul inculpat B.G. şi The American International School of Bucharest L.L.C. - filiala România, precum şi copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 aprilie 1998, între terţe persoane cu privire la terenul situat în comuna Ştefăneştii de Jos, tarlaua 45.

- cu opinie majoritară, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a respins proba constând în efectuarea unei noi expertize de specialitate care să stabilească valoarea de circulaţie a terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb, apreciind că nu este concludentă şi utilă cauzei, în dosar existând o expertiză efectuată în faza de urmărire penală ale cărei obiective au fost stabilite în urma discuţiilor avute cu intimaţii inculpaţi, la realizarea acesteia au luat parte experţi desemnaţi de intimaţii inculpaţi şi s-au formulat obiecţiuni cu privire la concluziile acestei probe ştiinţifice.

- din oficiu, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că se impune:

- efectuarea unei adrese către Biroul de Documente Secrete al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se preciza dacă documentaţia înregistrată din 28 iunie 1996 se regăseşte sau nu în cadrul acestui birou, în caz afirmativ, urmând a fi prezentată completului de judecată;

- reaudierea martorilor S.I., S.C. şi T.I. indicaţi în motivele de recurs ale Ministerului Public, în hotărârea instanţei de fond, dar şi în declaraţiile date de intimaţii inculpaţi, cu referire la activităţile desfăşurate de aceşti martori în perioadele care se reţin că se circumscriu activităţii infracţionale a inculpaţilor din prezenta cauză.

De asemenea, instanţa de control judiciar a luat act că intimata inculpată B.I.C.A. nu a formulat cerere de probatorii, iar, în temeiul art. 171 alin. (4)¹C. proc. pen., a stabilit că va acorda eficienţă delegaţiilor apărătorilor desemnaţi din oficiu, iniţial, pentru intimaţii inculpaţi şi a dispus emiterea unei adrese către Baroul Bucureşti, în sensul încunoştinţării apărătorilor din oficiu care au fost desemnaţi iniţial în prezenta cauză, pentru a se prezenta la termenul acordat, în vederea asigurării asistenţei juridice obligatorii a intimaţilor inculpaţi B.G., B.V., B.I.C.A. şi C.D.

Pe fondul cauzei, a acordat termen la data de 9 aprilie 2013, în vederea audierii martorilor încuviinţaţi: S.V., B.F.A., N.M. şi M.I., stabilind, totodată, ca proba testimonială constând în audierea martorilor S.I., S.C. şi T.I. să fie administrată la data de 16 aprilie 2013.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 9 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, a dispus, printre altele, în temeiul prevederilor art. 327 raportat la art. 323 şi art. 325 C. proc. pen., audierea martorilor M.I. şi S.V. şi a luat act de înscrisul depus la dosar, în xerocopie, de către avocatul B.V., cu privire la care acesta a susţinut că reprezintă o copie după exemplarul doi al adresei de restituire către M.A.N., de către C.S.A.T., a documentaţiei înaintată la C.S.A.T. în iunie 1996, originalul fiind la dosarul Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Din oficiu, instanţa a constatat necesară efectuarea unei adrese către C.S.A.T.pentru a se preciza:

- dacă în cursul lunii iunie 1996 sau în cursul aceluiaşi an s-a înregistrat la C.S.A.T. documentaţia M.A.N. din 28 iunie 1996, conţinând Raportul, însoţit de programul pentru pregătirea operativă a teritoriului pentru apărarea ţării şi o hartă anexă a respectivului program, ce număr de înregistrare a primit această documentaţie la C.S.A.T., dacă documentaţia a fost ulterior restituită M.A.N. şi, în caz afirmativ, să se înainteze instanţei de judecată, în copie, adresa de restituire a documentaţiei către M.A.N.;

- dacă în luna ianuarie 1997 s-a înregistrat la C.S.A.T. o nouă solicitare a M.A.N. vizând Raportul, însoţit de programul pentru pregătirea operativă a teritoriului pentru apărarea ţării şi, eventual, de o hartă anexă, ce număr de înregistrare a primit această documentaţie la C.S.A.T., dacă această documentaţie a făcut sau nu obiectul unei hotărâri a C.S.A.T. din 16 sau 17 ianuarie 1997 sau din cursul aceluiaşi an şi, în caz afirmativ, dacă dispoziţiile legale permit, să se indice numărul hotărârii C.S.A.T.

- totodată, în urma comparării documentaţiei iniţiale a M.A.N., trimisă la C.S.A.T. în luna iunie 1996 cu documentaţia ulterioară trimisă la C.S.A.T. în luna ianuarie 1997 de către acelaşi minister, să se comunice dacă există sau nu vreo diferenţiere între conţinutul celor două documentaţii şi, în măsura în care legea permite aducerea la cunoştinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a acelor diferenţieri, să se indice în conţinutul răspunsului către instanţă.

La acelaşi termen, apărătorul ales al intimaţilor inculpaţi C.D. şi B.G., avocat B.V. a solicitat încuviinţarea unei noi probe cu înscrisuri.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a precizat că a fost acordat un termen în vederea depunerii tuturor cererilor în probaţiune pe care apărătorul le-a considerat necesare, pertinente şi concludente soluţionării cauzei la data de 12 martie 2013.

Apărătorul ales al intimaţilor inculpaţi C.D. şi B.G., avocat B.V., a precizat că înscrisurile pe care doreşte să le depună sunt noi şi nu le-a putut depune până la termenul acordat de instanţa de judecată.

În aceste condiţii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, i-a acordat cuvântul acestuia, cu privire la cererile probatorii pe care înţelege să le formuleze la acest termen de judecată.

Apărătorul ales al intimaţilor inculpaţi C.D. şi B.G., avocat B.V., a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, constând în:

a) Filele 26-27 din lucrarea „ Cetatea Bucureşti” fortificaţiile din jurul capitalei 1884-1914, respectiv o hartă-transmisiunile telefonice Fortul 5 Ştefăneşti;

b) Un memoriu cuprinzând explicaţiile scrise ale intimatului inculpat C.D. în legătură cu unele pasaje din declaraţia dată în faţa completului de 5 judecători;

c) pentru intimatul inculpat B.G., înscrisuri pe situaţia de fapt, respectiv un număr de 65 de contracte de vânzare-cumpărare, având la bază operaţiuni juridice de vânzare-cumpărare încheiate, pentru a dovedi că valoarea indicată de expert pentru bunurile oferite la schimb este eronată;

d) cu privire la acest ultim aspect, a solicitat instanţei de recurs încuviinţarea audierii expertului P.M. pentru ca acesta să dea explicaţii cu privire la expertiza efectuată în cauză, precizând că acesta nu a mai fost audiat la instanţa de fond.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a prorogat atât discutarea noilor cereri de probatorii formulate la acel termen de apărătorul ales al intimaţilor inculpaţi B.G. şi C.D., cât şi discutarea cererii avocatului B.V. cu privire la eliberarea unei autorizaţii provizorii pentru studierea documentelor clasificate şi a menţinut dispoziţia din încheierea de şedinţă anterioară privind audierea martorilor S.I., S.C. şi T.I. la termenul din 16 aprilie 2013.

La acelaşi termen, instanţa de control judiciar a dispus amânarea judecării cauzei la data de 16 aprilie 2013 şi pentru audierea martorilor B.F.A. şi N.M.

La termenul de judecată din data de 16 aprilie 2013, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în temeiul dispoziţiilor art. 327 raportat la art. 323 şi art. 325 C. proc. pen., a procedat la audierea martorilor, B.F.A., N.M., T.I., S.I. şi S.C.

Faţă de dispoziţiile din încheierea de şedinţă din data de 9 aprilie 2013, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în temeiul art. 302 alin. (1) C. proc. pen., a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public şi apărătorilor aleşi ai intimaţilor inculpaţi B.G. şi C.D. în susţinerea cererilor de probatorii noi formulate în cauză, iar după deliberare, în temeiul art. 302 alin. (2) cu referire la art. 67 C. proc. pen., cu privire la acestea, a dispus, după cum urmează:

- pentru intimatul inculpat C.D., a admis proba cu înscrisuri constând în lucrarea "Cetatea Bucureşti - fortificaţiile din jurul Capitalei 1884 - 1914" şi harta - Transmisiunile telefonice Fortul 5 Ştefăneşti pentru a face dovada caracterului tehnic al locaţiei Ştefăneştii de Jos şi un memoriu conţinând explicaţii la declaraţia de inculpat dată la data de 12 martie 2013 în faţa completului de 5 judecători;

- pentru intimatul B.G. a admis proba cu înscrisuri în circumstanţiere constând în: contract de sponsorizare, adresa Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, declaraţii olografe ale intimatului inculpat B.G. prin care se menţionează că acesta a donat sume mari în euro mai multor biserici ortodoxe din ţară şi străinătate, două adrese din partea Fundaţiei B.G. prin care se precizează cuantumul donaţiilor făcute în vederea construirii de case pentru 250 de persoane sinistrate din localităţile Rast şi Vadu Roşca, brevet comemorativ, invitaţie din partea Mănăstirii Salva, 65 de contracte de vânzare-cumpărare conform opisului anexat;

- a admis proba solicitată de apărătorul ales al intimaţilor inculpaţi B.G. şi C.D., avocat B.V., de a fi citat la un termen ulterior expertul P.M. pentru a face precizări cu privire la raportul de expertiză întocmit în cursul urmăririi penale, apreciind proba ca utilă faţă de conţinutul întrebărilor formulate în scris de apărare;

- a admis şi proba solicitată de Ministerul Public de a fi citat la un termen ulterior, expertul parte al intimatului inculpat B.G., respectiv M.V. pentru a da explicaţii cu privire la întrebările punctuale ce au fost formulate de procuror şi depuse în scris la dosarul instanţei de recurs;

- a respins proba cu înscrisuri constând în 50 de contracte de schimburi de teren cuprinse în două bibliorafturi prezentate la acel termen de judecată, ca neutilă şi neconcludentă cauzei, pe de o parte, faţă de împrejurarea că în acele contracte nu este parte M.A.N., iar pe de altă parte, nu s-a dovedit că Ministerul Public ar fi dispus vreo soluţie în urma cercetărilor efectuate cu privire la aceste contracte;

- a respins cererea de amânare a judecării cauzei formulată de avocat B.V. până la obţinerea de către acesta a autorizaţiei speciale privind accesul la documentele clasificate, cu precizarea că, dacă autorizaţia va fi obţinută de către apărător până la momentul soluţionării cauzei, nimic nu împiedică instanţa ca la momentul obţinerii acesteia şi după verificare, să dea posibilitatea domnului avocat B.V., potrivit dispoziţiilor legale, să ia cunoştinţă de documentaţia existentă la Biroul de Documente Secrete al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- a prorogat discutarea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de intimatul inculpat C.D. prin apărător ales, până la momentul acordării cuvântului la dezbateri în recurs;

- din oficiu, a dispus a se reveni cu adresă la C.S.A.T. pentru a se preciza în ce acte anume a constat documentaţia ce a fost înaintată de către M.A.N. din 28 iunie 1996 către C.S.A.T., mai exact care au fost documentele însoţitoare ale adresei trimise către C.S.A.T. şi ce anume reprezentau fiecare dintre aceste documente.

La acelaşi termen, instanţa de recurs a amânat judecarea cauzei la 23 aprilie 2013, în vederea audierii experţilor P.M. şi M.V.

La termenul de la 23 aprilie 2013, s-a procedat la ascultarea expertului P.M., precum şi a expertului parte M.V., potrivit dispoziţiilor art. 327 raportat la art. 323 şi art. 325 C. proc. pen. De asemenea, s-a luat act că apărătorul ales al intimatului inculpat C.D., avocat B.V., a depus la dosar înscrisuri constând în apărări-explicaţii ale intimatului inculpat C.D., despre care a precizat că nu sunt înscrisuri noi, întrucât ele existau la dosarul instanţei de fond disparate în mai multe volume şi, pentru o mai bună administrare a actului de justiţie, înţelege să le depună grupate la acest termen.

Instanţa de control judiciar a dispus amânarea judecării cauzei la data de 14 mai 2013, punând în vedere expertului P.M. să depună, în scris, până la data de 12 mai 2013, punctul său de vedere cu privire la contractele ce i-au fost puse la dispoziţie de către completul de judecată, existente de la filele 322 - final din vol. 1, dosar instanţă de fond.

La termenul din data de 14 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în temeiul art. 302 alin. (2) rap la art. 67 C. proc. pen., pentru motivele detaliate în cuprinsul încheierii din aceeaşi dată, a respins cererea formulată de către apărătorul intimatului inculpat B.G., avocat Ş.F., de pronunţare a unei încheieri în cuprinsul căreia să fie evidenţiate cazurile de casare, respectiv situaţia de fapt, ce s-ar impune a fi reţinută de instanţa de recurs, întrucât dispoziţiile art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen. prevăd că „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 385⁹, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situaţia în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil”.

Dispozitiile legale anterior menţionate instituie obligaţia instanţei ca, într-o astfel de situaţie, în afara temeiurilor recursului declarat, să examineze cauza sub toate aspectele, situaţie realizată în prezenta cauză de către instanţa de recurs prin modalitatea în care a efectuată cercetarea judecătorească. Aceeaşi obligaţie stabilită pentru instanţa de judecată prin dispoziţiile art. 385⁶alin. 3 C. proc. pen., cu privire la examinarea cauzei, atât în fapt, cât şi în drept, există şi pentru procuror şi avocaţii părţilor, în virtutea exercitării dreptului la apărare astfel cum este el consacrat de dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. Totodată, dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă în mod expres o situaţie precum cea relevată anterior de apărarea inculpatului, ar fi făcut-o, explicit, aşa cum a procedat în cazul art. 334 C. proc. pen., situaţie în care, dacă se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

În ceea ce priveşte cererea de amânare formulată de către intimatul inculpat B.V., prin apărătorul său, avocat S.V., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, văzând scrisoarea medicală emisă la data de 13 mai 2013 de Clinica de cardiologie intervenţională din cadrul M.A.N. - Centrul Clinic de Urgenţă de Boli Cardiovasculare al Armatei - G-ral Dr. V.C. (fila 446 vol. II dosar recurs) a reţinut că, într-adevăr, din conţinutul acesteia rezultă o serie de afecţiuni cronice ale intimatului inculpat, însă aceste afecţiuni nu sunt de natură a conduce la imposibilitatea de prezentare a acestuia în faţa instanţei la acest termen, recomandările din cuprinsul scrisorii medicale fiind repaus la pat, repetare R.M.N., control peste două zile şi efectuarea altor analize, inculpatul nefăcând dovada internării în vreo unitate spitalicească. Având în vedere că, anterior, respectiv la termenul de judecată din data de 12 februarie 2013, instanţa de recurs - constatând imposibilitatea obiectivă de prezentare a intimatului inculpat, dovedită cu acte medicale, acesta fiind şi internat - a dispus amânarea judecării cauzei; faţă de faptul că intimatul inculpat, la acest termen, nu a făcut dovada imposibilităţii obiective de prezentare; având în vedere că interesele sale sunt reprezentate de apărător ales şi faţă de împrejurarea că intimatul inculpat a fost audiat în faţa acestei instanţe, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a apreciat că cererea de amânare este neîntemeiată, astfel că aceasta a fost respinsă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, la acelaşi termen, în temeiul art. 302 alin. (2) rap. la art. 67 C. proc. pen., a admis proba cu noi înscrisuri solicitată de intimatul inculpat B.G., constând în:

- declaraţie notarială, învederându-se de apărare faptul că prin acest înscris intimatul inculpat B.G. exonerează M.A.N. şi M.F.P. de orice garanţie de evicţiune asupra terenurilor, în cauză, situate în intravilanul Comunei Voluntari;

- adresă emisă de către Primăria Ştefăneştii de Jos, din care rezultă faptul că terenurile sunt situate în intravilanul arabil al comunei;

- punctul de vedere realizat de către un expert independent, în combaterea raportului de expertiză întocmit de către expertul P.M.

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecătoria, apreciat încheiată cercetarea judecătorească, a unit, cu fondul cauzei, excepţiile inadmisibilităţii recursului declarat de Ministerul Public în defavoarea inculpatului şi neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, invocate de către intimatul inculpat B.G. şi, în temeiul art. 385¹³ alin. (1) C. proc. pen., a acordat cuvântul asupra recursului, solicitând procurorului şi apărătorilor să formuleze concluzii şi cu privire la cererea de schimbare de încadrare juridică formulată de intimatul inculpat C.D. la termenul din data de 16 aprilie 2013, asupra cererii de schimbare a încadrării juridice formulate de către intimaţii inculpaţi B.G. şi B.V. la acest termen,precum şi asupra cererii privind împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale,susţinerile acestora fiind redate în încheierea din aceeaşi dată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în temeiul art. 385¹³alin. 3 C. proc. pen. a acordat ultimul cuvânt intimaţilor inculpaţi prezenţi, respectiv C.D. şi B.I.C.A. şi, constatând încheiate dezbaterile, a amânat pronunţarea pentru data de 20 mai 2013 dându-le posibilitatea intimaţilor inculpaţi să depună concluzii scrise până la data de 17 mai 2013.

Audierea intimaţilor inculpaţi în faţa instanţei de recurs

La termenul din data de 17 decembrie 2012 intimaţii inculpaţi B.V. şi C.D. au precizat, pe rând, că doresc să dea declaraţie în faţa Înaltei Curţi, completul de 5 judecători, în prezenţa apărătorilor aleşi şi că nu se prevalează de dreptul la tăcere prevăzut de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul din data de 22 ianuarie 2013 intimaţii inculpaţi B.I.C.A. şi B.G., care s-au prezentat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs au precizat, la rândul lor, că doresc să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs.

La termenul din data de 12 martie 2013 apărătorul ales al intimatului inculpat B.G., avocat V.B. a depus, în şedinţa de judecată, un înscris olograf despre care a susţinut că aparţine intimatului inculpat B.G. şi prin care acesta şi-a exprimat voinţa, în sensul de a nu da declaraţie în faţa instanţei de recurs, confirmând, totodată, că înscrisul olograf este dat de către intimatul inculpat B.G. în prezenţa sa.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, a dat citire înscrisului olograf, datat 11 martie 2013, în care intimatul inculpat B.G. menţiona „nu mai dau altă declaraţie”. În aceste condiţii, preşedintele completului a precizat apărătorului ales că, faţă de opţiunea personală a clientului său exprimată la termenul din 22 ianuarie 2013, în sensul că doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, conform dispoziţiilor art. 385¹⁴ alin. (1)¹ C. proc. pen., se impunea ca intimatul inculpat B.G. să menţioneze, în mod expres, că revine asupra poziţiei exprimată în faţa Completului de 5 Judecători, în sensul că nu înţelege să dea declaraţie în faţa acestui complet, prevalându-se, practic, de dreptul la tăcere.

Apărătorul ales, avocat V.B., a precizat că formularea din înscrisul olograf îi aparţine în exclusivitate intimatului inculpat B.G. şi trebuie interpretată ca reprezentând manifestarea de voinţă a intimatului inculpat în sensul că nu mai doreşte să dea declaraţie în faţa completului de 5 judecători, prevalându-se de dreptul la tăcere, prevăzut de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., revenind, astfel, asupra poziţiei exprimată la un termen anterior.

La acelaşi termen de judecată din 12 martie 2013 Înalta Curte, completul de 5 judecători, luând act de poziţia intimatului inculpat B.G. de a nu mai fi audiat, a procedat la audierea inculpaţilor C.D., B.V. şi B.I.C.A.

Ulterior, la termenul din data de 9 aprilie 2013, apărătorul ales, avocat B.V. a arătat că intimatul inculpat B.G. s-a prezentat şi doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de recurs, revenind asupra poziţiei exprimate în înscrisul olograf, datat 11 martie 2013, în care acesta menţiona „nu mai dau altă declaraţie”.

Referitor la cererea intimatului inculpat B.G. de a da declaraţii în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte. completul de 5 judecători, faţă de stadiul cercetărilor, a precizat că va da curs solicitării acestuia, la termenul următor, punându-i în vedere intimatului inculpat să se prezinte în vederea audierii.

Intimatul inculpat B.G., faţă de împrejurarea că nu va fi ascultat decât la următorul termen de judecată ce va fi acordat în cauză, a revenit asupra poziţiei sale procesuale, precizând că a venit la acest termen tocmai pentru a fi audiat, iar în situaţia de faţă, el nu mai doreşte să dea declaraţie.

Examinând recursul declarat de Ministerul Public prin prisma dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (3) şi art. 385¹⁴ C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, cu majoritate, constată că este fondat, urmând a-l admite pentru considerentele ce vor fi mai jos relevate.

Prioritar, examinării recursului declarat de Ministerul Public, Înalta Curte, completul de 5 judecători va analiza cele două excepţii invocate de inculpatul B.G. prin apărătorul său ales, avocat B.V., respectiv excepţia inadmisibilităţii recursului declarat în defavoarea inculpatului şi excepţia neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004.

În motivarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, inculpatul B.G., prin apărătorul său ales, avocat B.V., invocând dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Protocolul adiţional nr. 7 la C.E.D.O. a apreciat că este inadmisibil recursul declarat de Ministerul Public, întrucât nu poate exista o jurisdicţie superioară în cadrul instanţei supreme.

Totodată, acelaşi inculpat, prin apărătorul său ales, a invocat şi excepţia neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, întrucât completele de 5 judecători, în materia penală,care reprezintă jurisdicţia superioară în cadrul instanţei supreme, sunt alcătuite tot din judecători ai secţiei penale, instanţă care a judecat cauza în fond, situaţie în care nu se poate vorbi despre un real control judiciar.

Înalta Curte, completul de 5 Judecători, constată că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se stabileşte un standard minim în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, standard pe care statele semnatare ale convenţiei trebuie să-l respecte.

În legătură cu inadmisibilitatea recursului parchetului, motivat de faptul că se cere reformarea hotărârii în defavoarea inculpatului, care nu mai are posibilitatea vreunei alte căi de atac, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, în realitate, critica priveşte modul de reglementare legală a căilor de atac ordinare, acesta fiind atributul exclusiv al legiuitorului.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor să creeze anumite instanţe, nici modul de alcătuire al acestora şi nici modul de organizare a activităţii de judecată. Prin urmare, raportat la cerinţele normei europene, compunerea completelor de judecată nu trebuie să fie realizată într-un mod agreat de justiţiabil.

Este adevărat că în conţinutul Convenţiei, precum şi în art. 20 din Constituţia României a fost consacrată prevalenţa normelor europene în raport cu cele interne.

Textul art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la C.E.D.O., astfel cum este reglementat, garantează dreptul oricărei persoane la nivel dublu de jurisdicţie în materie penală, iar prin alin. (2) se prevede posibilitatea şi nu obligativitatea suprimării celui de al doilea grad de jurisdicţie pentru infracţiunile minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Analizând excepţiile invocate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că apărarea nu a indicat o decizie a C.E.D.O. în care să se fi identificat o situaţie similară celei relevate în cererea formulată.

Totodată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine şi împrejurarea că, de-a lungul timpului, Curtea Constituţională, fiind sesizată în numeroase rânduri, a examinat şi s-a pronunţat cu privire la modul de reglementare a căilor de atac în procesul penal român, mai precis asupra chestiunii dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite sau dacă el implică existenţa unor proceduri unice chiar şi pentru aceste situaţii deosebite, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac. De asemenea, au fost analizate condiţiile în care existenţa unor particularităţi procedurale, în special referitoare la exercitarea căilor de atac, este în concordanţă cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Instanţa constituţională a statuat, de asemenea, că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului penal în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora ”Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum şi din cele ale art. 129, conform cărora „ împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.”

Dublul grad de jurisdicţie este un mod de organizare a instanţelor judecătoreşti în vederea asigurării judecăţii în fond de către instanţele inferioare şi efectuarea controlului judiciar de către instanţele superioare. Dublul grad de jurisdicţie, în sistemul de organizare a instanţelor judecătoreşti în România, are la bază ierarhia lor şi calea ordinară de atac a recursului.

Drept urmare, suprimarea celui de al doilea grad de jurisdicţie trebuie prevăzută în mod expres de lege. Controlul judiciar ordinar nu poate fi înlăturat decât în situaţii anume prevăzute de lege. Pentru asigurarea traducerii în viaţă a principiului dublului grad de jurisdicţie este de datoria legiuitorului de a nu crea excepţii, de la aplicarea sa, decât pentru situaţii recunoscute şi justificate ca atare.

Legea Fundamentală conferă posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a avea şi o jurisdicţie superioară faţă de hotărârile pe care le pronunţă în primă instanţă. Faptul că în cadrul jurisdicţiei superioare, completele de judecată sunt alcătuite din judecători care au acelaşi grad profesional cu cei care au soluţionat fondul cauzei, este o consecinţă firească a principiului specializării şi dă naştere premiselor pentru crearea unei jurisprudenţe unitare în materia corespunzătoare competenţei acestor complete, prin judecarea cauzelor penale de către complete formate numai din judecători specializaţi în domeniul dreptului penal prin care se asigură într-o mai mare măsură, respectarea dreptului la un proces echitabil.

Constatând că niciuna dintre dispoziţiile C.E.D.O. nu a fost încălcată în cursul soluţionării prezentei cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în unanimitate, va respinge excepţiile invocate, ca neîntemeiate.

Pe fondul cauzei, cu majoritate, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., este întemeiat, însă numai în parte, în ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpaţilor C.D., B.V., respectiv B.G. pentru infracţiunile de abuz în serviciu în formă calificată şi, respectiv pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, pentru următoarele considerente:

I.Situaţia de fapt:

A. Schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., aprobat de către inculpatul C.D.

În luna august 1995, în baza ordinului verbal al inculpatul C.D., Şef al Statului Major General, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare a iniţiat demersuri în vederea identificării unei suprafeţe de teren în zona cazărmii 916 Ştefăneşti, jud. Ilfov ce ar putea fi obţinută în urma unui schimb de terenuri.

Cu adresa din data de 10 august 1995, martorul I.T., Şeful Direcţiei Gospodărie, a raportat şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorului S.C. că, potrivit ordinului secretarului de stat şi şef al Statului Major General, inculpatul C.D. a identificat în zona Ştefăneşti o suprafaţă de aprox. 10 ha, ce poate fi folosită „pentru completarea bazei furajere a fermei existente în zonă". S-a precizat că terenul aparţine inculpatului B.G., care era interesat de obţinerea unei suprafeţe de teren în zona fermei agrozootehnice Roşia din subordinea Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

Direcţia Construcţii şi Domenii Militare (U.M. X Bucureşti), prin adresa din 21 septembrie 1995, semnată de către col. ing. C.C., a trimis la U.M. X Bucureşti (Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene) o copie a adresei din 10 august 1995 a Direcţiei Gospodărie şi a solicitat analizarea posibilităţii realizării schimbului solicitat, cât şi exprimarea unui punct de vedere cu privire la acest aspect.

Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, condus de martorul S.I., prin adresa din 09 octombrie 1995, şi-a dat acordul de principiu cu privire la schimb, propunând suprafaţa de circa 10 ha situată în partea de Nord a cazărmii 2949 Băneasa, limitrof amplasamentului pentru locuinţe de serviciu necesare cadrelor militare din Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

În data de 12 septembrie 1995, la sediul Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare a avut loc o întâlnire la care au participat martorii S.C. şi I.T. şi inculpatul B.G.

Conţinutul discuţiilor purtate cu acest prilej a format obiectul Raportului din 09 noiembrie 1995, prin care martorul I.I. - locţiitorul pentru administraţie al şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, l-a informat pe inculpatul C.D., că inculpatul B.G. a solicitat „întreaga ieşire la Şoseaua Pipera". Prin acelaşi raport, s-a propus ca schimbul să nu se mai realizeze, întrucât M.A.N. intenţionează să execute în zonă locuinţe de serviciu pentru care ieşirea la stradă este un element vital, având în vedere utilităţile necesare (energie electrică, apă, canalizare, gaze).

Statul Major General, prin adresa din 29 februarie 1996, semnată de şeful Direcţiei Operaţii, Mihăiţă Costache, a restituit Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare raportul sus-menţionat, cu precizarea că, în situaţia în care schimbul a rămas de actualitate şi s-a stabilit o variantă optimă, unanim acceptată, să se revină cu un nou raport, adresă care, la rândul ei, a fost trimisă şi Direcţiei Gospodărie.

Prin adresa din data de 28 martie 1996, semnată de şeful U.M. X Bucureşti, inculpatul B.G. a fost invitat la sediul unităţii pentru a stabili dacă schimbul de terenuri solicitat de către acesta mai este de actualitate.

La data de 05 iunie 1996, au avut loc din nou discuţii între reprezentanţi ai M.A.N. şi inculpatul B.G.

Cu privire la aceste discuţii, a fost întocmit Raportul din 06 iunie 1996 de către C.M. Din conţinutul acestuia, rezultă că discuţiile au fost conduse de I.S. şi că au mai participat martorii Ion Preda, Cristea Costache şi I.A. Potrivit celor consemnate, inculpatul B.G. a adus la cunoştinţă reprezentanţilor M.A.N. că a mai cumpărat 100 ha teren limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti pentru ca „M.A.N. să nu facă afaceri cu alţii", afirmând: „Am riscat. Eu sunt negustor, nu agricultor." S-a precizat în raport că au avut loc discuţii cu privire la valoarea terenurilor, discuţii în cadrul cărora inculpatul B.G. a recunoscut că terenurile oferite la schimb au o valoare cuprinsă între 5-7 dolari SUA/mp, iar terenurile M.A.N. au o valoare de circa 20 dolari SUA/mp. S-a menţionat, de asemenea, afirmaţia inculpatul B.G.: „eu fac schimb ca să câştig, am făcut destule drumuri până aici! Dacă documentaţia dumneavoastră va fi însoţită de o expertiză de evaluare trebuie să merg şi eu cu experţii să ridic valoarea terenului pe care îl ofer." În finalul raportului, C.M., după ce a precizat că nu cunoaşte interesul M.A.N. pentru terenul limitrof Cazărmii, a apreciat că schimbul nu este avantajos pentru minister.

De asemenea, în raport s-a menţionat faptul că inculpatul B.G. s-a oferit să sponsorizeze M.A.N. cu suma de 100 milioane de lei pentru realizarea unui monument dedicat eroilor aviaţiei, bani pe care, de altfel, acesta i-a şi dat efectiv la data de 20 decembrie 1996; suma a fost primită de U.M. X Bucureşti, depusă la o unitate bancară şi restituită împreună cu dobânzile aferente la data de 26 august 2002, întrucât nu a fost folosită (în total 854.578.435 lei).

Aşa cum rezultă din rezoluţia pusă pe acest raport, martorul S.C., şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare şi-a însuşit la acel moment respectivul punct de vedere, făcând chiar menţiunea „La un eventual demers oficial, să-l exprimăm fără echivoc”.

Cu toate acestea, la data de 19 iunie 1996 la sediul U.M. X Bucureşti s-a încheiat „Minuta" înregistrată din 19 iunie 1996, cu titlu de acord de voinţă, în care s-a arătat că, în urma analizei efectuate de către comisia compusă din B.G., pe de o parte, şi general de brigadă inginer Constantin Stănăşilă, şeful U.M. X Bucureşti, locotenent colonel M.G. din Unitatea Militară X Bucureşti, locotenent colonel inginer C.C. din U.M. X Bucureşti şi locotenent colonel inginer M.D. din U.M. X Bucureşti, pe de altă parte, s-a convenit ca M.A.N. să cedeze 10 ha din cazarma 2049 Bucureşti Băneasa în schimbul a 10 ha aparţinând lui B.G., teren situat în partea de est a Cazărmii 916 Bucureşti Ştefăneşti.

Cu adresa din 26 iunie 1996, şeful U.M. X Bucureşti, martorul C.C., cu referire la adresa din 10 august 1995, a solicitat şefului U.M. X Bucureşti comunicarea Ordinului şefului S.M.G. la care s-a făcut referire şi a unui punct de vedere vizând oportunitatea efectuării schimbului având în vedere că statul de organizare al Gospodăriei Agrozootehnice Ştefăneşti II a fost desfiinţat, iar spaţiile disponibilizate.

Ca urmare, U.M. X, cu adresa din 10 iulie 1996, semnată de martorii T.I. şi M.D. a comunicat faptul că ordinul a fost dat verbal şi a propus anularea schimbului pentru U.M. X.

La 12 iulie 1996, prim locţiitorul şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul C.C. a înaintat secretarului de stat şi şef al Statului Major General, inculpatului C.D., raportul, în cuprinsul căruia se făceau referiri la activităţile întreprinse până la acea dată pentru realizarea schimbului, a situării terenurilor, a acordurilor exprimate, precum şi a reorganizării unor unităţi militare, concluzionându-se în sensul că „schimbul de terenuri nu mai este necesar şi oportun" şi propunându-se sistarea întregii acţiuni.

Deşi concluziile raportului au fost însuşite de către P.F., şeful în exerciţiu al Departamentului Înzestrării şi Logisticii Armatei, care a rezoluţionat „18 iulie 1996, vă propun să fiţi de acord cu punctul de vedere prezentat în Raport", precum şi de locţiitorul şefului Statului Major General - col. N.Ș. (29 iulie 1996), raportul a fost restituit fără rezoluţia inculpatului C.D., şef al S.M.G.

Ulterior, şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, S.C. a înaintat ministrului apărării naţionale, Raportul din 26 august 1996, prin care arăta că „din raţiuni ce privesc folosirea Cazărmii Bucureşti Ştefaneşti, şeful Statului Major General mi-a ordonat să întreprind măsuri necesare extinderii perimetrului cazărmii". S-a mai arătat că s-a luat legătura cu inculpatul B.G., iar discuţiile şi negocierile purtate au fost consemnate în minuta din 19 iunie 1996 care a fost anexată raportului. S-a solicitat acordul efectuării schimbului, în caz afirmativ urmând a se obţine avizele necesare.

Raportul a fost avizat favorabil de către P.F. şi rezoluţionat favorabil la data de 14 octombrie 1996 de către inculpatul C.D., care, în calitatea sa de secretar de stat şi locţiitor al ministrului apărării naţionale, şi-a dat astfel acordul pentru realizarea schimbului de terenuri.

Prin adresa din data de 07 noiembrie 1996, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare a înaintat Oficiului de Cadastru şi Organizarea Teritoriului actele de proprietate în vederea avizării schimbului şi obţinerii aprobării de la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

Oficiul de Cadastru şi Organizarea Teritoriului a emis Avizul din data de 08 noiembrie 1996, potrivit căruia M.A.N. preda suprafaţa de 8,80 ha teren arabil, neirigat, clasa de calitate II, situat în extravilanul localităţii Voluntari, jud. Ilfov în tarlaua nr. 15, şi primea de la B.G. suprafaţa de 9,38 ha teren arabil, neirigat, extravilanul localităţii Ştefăneşti, jud. Ilfov, în tarlaua 4, parcela cadastrală. S-a precizat în cuprinsul documentului că schimbul este valabil numai pe ansamblul specificat în aviz, conform schiţelor anexate.

Avizul acordat de Oficiul de Cadastru Agricol şi Organizarea Teritoriului Agricol conţinea, însă, date nereale cu privire la categoria de folosinţă a terenului predat la schimb de către M.A.N., precum şi cu privire la suprafaţa de teren predată la schimb de către inculpatul B.G.

Astfel, natura de intravilan a terenului predat la schimb de M.A.N. a fost stabilită prin Decizia nr. 1094/190 din data de 28 noiembrie 1990, emisă de Primăria mun. Bucureşti şi a Hotărârii din 12 august 1992 a Consiliului Local al com. Voluntari, jud. Ilfov, hotărâre eliberată în baza Raportului cu din 10 iulie 1992 a Biroului de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, întocmit de Institutul Urban - Proiect, avizat de D.U.A.T şi O.C.O.T.

Documentaţia a fost înaintată la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, fiind înregistrată din 11 noiembrie 1996. Cu adresa din data de 20 noiembrie 1996 Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Direcţia de Cadastru, Organizarea Teritoriului Agricol a solicitat Oficiului de Cadastru şi Organizarea Teritoriului Bucureşti să comunice care este situaţia amplasării terenului - intravilan sau extravilan, intrat în schimb între M.A.N. şi inculpatul B.G., „întrucât din documentaţia prezentată la aviz la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sunt neclarităţi."

Având în vedere poziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei faţă de avizul solicitat, cu adresa din data de 04 decembrie 1996 inculpatul C.D., în calitatea sa de şef al Statului Major General, a solicitat analizarea „acestei solicitări de specialitate".

Ca urmare, în data de 06 decembrie 1996 ministrul agriculturii şi alimentaţiei a repartizat lucrarea secretarului de stat S.D., recomandând analizarea documentaţiei depuse la Direcţia de specialitate şi, în cazul îndeplinirii condiţiilor legale, urgentarea documentaţiei din partea M.A.N.

Deşi M.A.N. sau O.C.O.T. nu au transmis date noi privind situaţia terenurilor, în aceeaşi zi, secretarul de stat S.D. a emis Avizul de schimb, aviz ce a fost înregistrat în Registrul ministerului din 06 decembrie 1996.

La data de 02 decembrie 1996, expertul evaluator T.M. a depus raportul de evaluare al terenurilor supuse schimbului, ce a fost întocmit la solicitarea inculpatului B.G., care a achitat şi onorariul expertului.

În cuprinsul expertizei, s-a arătat că valoarea terenului oferit de inculpatul B.G. este de 50.952 lei/mp, iar valoarea terenului oferit de M.A.N. este de 54.213 lei/mp, rezultând că terenului de 93.800 m.p. oferit de inculpat îi corespunde o suprafaţă de 88.157 mp din terenul aflat în administrarea armatei.

Punerea în posesie cu terenurile supuse schimbului a avut loc la data de 11 decembrie 1996, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal semnat de către părţi şi reprezentantul O.C.O.T.

În cuprinsul procesului - verbal din 11 decembrie 1996 s-a precizat că M.A.N., prin numitul Z.D., predă suprafaţa de 8,80 ha teren arabil situat în extravilanul com. Voluntari către inculpatul B.G. şi primeşte în schimb suprafaţa de 9,38 ha teren arabil situat în extravilanul com. Ştefăneşti.

Procesul-verbal a fost semnat de reprezentanţi ai U.M. X şi U.M. X Bucureşti, de inculpatul B.G., precum şi de reprezentantul O.C.O.T. şi a fost avizat de O.C.O.T.

Totodată, actul a fost transcris la data de 18 decembrie 1996 numai în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al inculpatului B.G., fără a se identifica cererea formulată de către acesta, constatându-se, totodată, că, atât rezoluţia, cât şi semnătura de pe înscrisurile întocmite cu acest prilej, nu aparţin martorului C.A. - magistrat care, potrivit relaţiilor comunicate de către Judecătoria Buftea, ar fi dispus transcrierea.

Mai mult, transcrierea a fost efectuată în data de 18 decembrie 1996, deşi procesul-verbal ce a stat la baza transcrierii are legalizare de semnături abia în data de 24 decembrie 1996. De altfel, legalizarea semnăturilor s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor legale, care permiteau o asemenea procedură numai pentru înscrisurile pentru care legea nu cere ca şi condiţie de valabilitate a actului întocmirea sa înformă autentică.

De asemenea, potrivit acestei proceduri, pentru legalizarea semnăturii părţile trebuie să prezinte exemplarele înscrisului nesemnate. După ce notarul public identifică părţile acestea semnează în faţa sa toate exemplarele înscrisului. Or, în speţă a fost legalizată semnătura numitului Z.D., persoană care nu a semnat procesul verbal.

Ulterior, după aproximativ 2 ani, la data de 05 octombrie 1998, la Biroul Notarial „L.", notar public T.G.B., a fost autentificat şi semnat contractul de schimb imobiliar între reprezentantul M.A.N., martorul Z.D. şi inculpatul B.G., prin care se predau la schimb 8,80 ha teren situat în intravilanul com. Voluntari (M.A.N.) şi 9,36 ha teren arabil situat în com. Ştefăneşti, jud. Ilfov.

A. Schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., aprobat de către inculpatul B.V.

La data de 28 iunie 1996 a fost înaintat, spre aprobare, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.) proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000.

Între obiectivele prevăzute în acest plan se regăsea şi un punct de comandă necesar Comandamentului Trupelor de Uscat, fără a se preciza locaţia acestuia.

Acest proiect nu a fost discutat de C.S.A.T. în anul 1996, fiind restituit în data de 12 decembrie 1996 M.A.N. pentru a fi actualizat.

La data de 6 ianuarie 1997, proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, semnat de inculpatul C.D. în calitate de şef al Statului Major General şi însuşit de noul M.A.N., inculpatul B.V., a fost înaintat din nou C.S.A.T.

Prin Hotărârea C.S.A.T. din 17 ianuarie 1997 a fost aprobat „Programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare în perioada 1997 - 2000", în care s-a prevăzut pentru prima dată executarea, ca lucrare nouă, a punctului de comandă în localitatea Stefăneşti, jud. Ilfov.

La data de 29 august 1998, a fost înregistrată direct la cabinetul ministrului apărării naţionale „Oferta" formulată de inculpatul B.G. pentru efectuarea unui nou schimb cu M.A.N. Inculpatul B.G. îşi manifesta disponibilitatea de a ceda 27 ha teren în zona com. Ştefăneşti în schimbul a 27 ha în zona com. Voluntari, jud. Ilfov.

Documentul a fost rezoluţionat de inculpatul B.V. la data de 30 august 1998: „Dl. gl. S., discuţii”.

Prin Raportul din 31 august 1998, martorul S.C. a arătat că schimbul propus ar putea interesa M.A.N., avându-se în vedere că, anterior, mai avusese loc un schimb de terenuri între aceleaşi părţi şi în aceeaşi zonă. Apreciind că se impune clarificarea regimului juridic al terenului deţinut de M.A.N., prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 54/1998, s-a propus obţinerea unor puncte de vedere din partea Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Raportul a fost aprobat de către inculpatul Babiuc în calitate de ministru, care a semnat, totodată, două scrisori cu conţinut identic către cele două ministere.

Prin adresa din 17 septembrie 1998, înregistrată la Cabinetul ministrului apărării naţionale în aceeaşi zi, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a precizat că, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, „terenurile agricole proprietate publică, indiferent de titularul care le administrează, nu pot face obiectul schimbului". S-a mai arătat că, întrucât reglementările existente la data respectivă cu privire la domeniul public sunt lapidare, nu se poate trage o concluzie fermă cu privire la natura juridică a terenului aflat în administrare M.A.N. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei prorogă discuţia cu privire la natura juridică a acestui teren după adoptarea în Parlament a Legii privind proprietatea publică, lege ce se afla în dezbatere.

La rândul său, sub semnătura secretarului de stat B.F., cu adresa din 1998, Ministerul Justiţiei a transmis o notă, din cuprinsul căreia rezulta că imobilele deţinute de către M.A.N. nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, că Legea nr. 58/1998 interzice schimbul de terenuri agricole aflate în proprietatea publică a statului şi că, pentru efectuarea schimbului, terenul trebuie trecut din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, operaţiune ce, potrivit art. 6 din O.G. nr. 15/1993, este în competenţa Guvernului.

Cu Raportul din 21 septembrie 1998, şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare raportează ministrului apărării naţionale că operaţiunea de schimb nu afectează interesele M.A.N., solicitându-se acordul în vederea realizării schimbului.

Raportul nu a fost semnat de Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, care, sub semnătura prim-locţiitorului M.I., a arătat că nu este de acord cu schimbul propus, întrucât prin diminuarea cu 27 ha a suprafeţei aparţinând Fermei Roşia nu se mai poate asigura baza furajeră a efectivelor de animale existente în fermă.

Punctele de vedere primite de la cele două ministere se regăsesc în conţinutul Raportului din 12 octombrie 1998 întocmit de şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul S.C., şi înaintat ministrului apărării naţionale, în care se arată că în cazarma 916 Ştefăneşti „urmează să se execute un obiectiv special, de importanţă deosebită", punctul de comandă aprobat de C.S.A.T., şi se propune obţinerea acordului Guvernului României pentru trecerea terenului în cauză din proprietatea publică în cea privată a statului şi pentru efectuarea schimbului.

Raportul a fost însoţit de proiectul Hotărârii de Guvern, însă a fost restituit Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare nerezoluţionat.

La aceeaşi dată, 12 octombrie 1998, la M.A.N a fost înregistrată adresa din 1998 prin care Ministerul Justiţiei, de această dată sub semnătura ministrului V.S., a transmis o completare la răspunsul anterior, în care sunt expuse criteriile stabilite prin lege pentru apartenenţa la domeniul public al statului. Totodată, s-a comunicat că, până la intrarea în vigoare a Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.A.N poate stabili care este natura juridică a terenului pe care îl deţine raportat la dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991.

Cu Raportul comun din 14 octombrie 1998 al şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare şi şefului Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, s-au prezentat ministrului apărării naţionale date privind oferta inculpatul B.G., situaţia terenului solicitat la schimb, noul răspuns al Ministerului Justiţiei şi opinia direcţiei cu privire la apartenenţa terenului la domeniul privat al statului, propunându-se ministrului să fie de acord cu realizarea schimbului.

În baza acestui raport, s-a solicitat un aviz al Direcţiei Legislaţie şi Contencios din M.A.N., care, la data de 20 octombrie 1998, a opinat că această instituţie nu este abilitată să determine caracterul public sau privat al terenului în cauză, singura modalitate de efectuare a schimbului fiind adoptarea unei hotărâri de guvern.

Urmare avizului negativ al Direcţiei Legislaţie şi Contencios, martorul S.C. a înaintat un nou raport din 09 noiembrie 1998 către ministrul apărării naţionale (nerezoluţionat nici acesta), prin care supunea atenţiei acestuia necesitatea promovării unei hotărâri de guvern prin care M.A.N. să fie abilitat să efectueze schimbul.

Între timp, la data de 16 octombrie 1998 s-a solicitat Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei un nou punct de vedere referitor la efectuarea schimbului de terenuri, pentru îndeplinirea obiectivului aprobat de C.S.A.T. În cuprinsul adresei, se face referire la schimburile de terenuri efectuate de M.A.N după anul 1990 „cu unii proprietari", aspect ce denota faptul că inculpatul B.V. era în cunoştinţă de cauză cu privire la schimburile anterioare.

La această adresă, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a transmis un răspuns evaziv, în sensul că, fără a mai face referiri la apartenenţa terenului la domeniul public, a comunicat faptul că „schimburile de terenuri între persoane fizice sau între persoane juridice private ori între persoane fizice şi persoane juridice private, se face cu acordul părţilor contractante”.

Ca şi completarea primită de la Ministerul Justiţiei, noul răspuns primit de la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, deşi nu constituia o avizare a schimbului, lăsa practic M.A.N. posibilitatea de a decide asupra apartenenţei bunului la domeniul public sau privat, cu consecinţe evidente în privinţa realizării schimbului preconizat.

Reţinând opiniile diferite exprimate atât în cadrul M.A.N. cât şi a celorlalte instituţii (Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerul Justiţiei), martorul S.C., prin Raportul din 16 noiembrie 1998, a concluzionat că terenul aparţinea proprietăţii private a statului şi a propus ministrului apărării naţionale aprobarea schimbului de terenuri în condiţiile Legii nr. 54/1998.

În aceeaşi zi - 16 noiembrie 1998 - Raportul a fost aprobat de către ministru.

Relativ la acest raport, Direcţia Legislaţie şi Contencios a acordat un aviz sub condiţie, respectiv a avizat efectuarea schimbului în condiţiile dreptului comun prevăzut de Legea nr. 54/1998, cu menţiunea ca Direcţia Construcţii şi Domenii Militare să se pronunţe explicit asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului în cauză, adică uzul sau interesul căruia îi este destinat terenul.

Ulterior, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare, prin adresele din 18 ianuarie 1999 şi din 02 februarie 1999, trimise prim locţiitorului şefului Statului Major General, martorul T.C., a solicitat ca, în raport de Programul de pregătire aprobat de C.S.A.T. prin Hotărârea din 17 ianuarie 1997, să întreprindă demersuri în vederea promovării notei de fundamentare privind realizarea obiectivului militar la Ștefăneşti şi, totodată, să-şi exprime un punct de vedere privind suficienţa suprafeţei deţinută de M.A.N.

Prin Raportul din 30 martie 1999, martorul T.C. l-a informat pe şeful Statului Major General că, în vederea realizării acestui obiectiv militar, este necesară o suprafaţă maximă de 100 ha, iar notele de fundamentare trebuie să fie întocmite de către beneficiar - Statul Major al Forţelor Terestre.

Prin Raportul din 06 aprilie 1999 martorul Stănăşilă l-a informat pe ministrul apărării naţionale despre toate demersurile făcute privind efectuarea schimbului de terenuri şi realizarea obiectivului militar, arătând că s-au exprimat puncte de vedere contradictorii, care pun în discuţie însăşi necesitatea realizării acestuia sau suprafaţa de teren necesară, propunând ministrului a fi de acord cu „efectuarea propriu-zisă a schimbului de terenuri deja aprobat”.

Raportul a fost avizat favorabil de către martorul B.G., sub aspectul nediminuării patrimoniului prin schimb la echivalenţă valorică, şi de către martorul R.A., fiind aprobat de inculpatul B.V.

Între timp, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare a solicitat Biroului Local de Expertize Tehnice Judiciare de pe lângă Tribunalul Bucureşti efectuarea unui raport de evaluare a terenurilor ce urmau a fi supuse schimbului.

Raportul de expertiză întocmit la data de 9 februarie 1999 de către expertul V.M. a concluzionat că valoarea unui mp teren aparţinând inculpatului B.G. este de 59.844 lei, iar al celui deţinut de M.A.N. este de 61.745 lei.

Valorile au fost reactualizate de către expert la data de 26 aprilie 1999, în urma solicitării M.A.N., precizându-se că un m.p. teren aparţinând inculpatului B.G. era de 72.820 lei, iar al celui deţinut de armată era de 75.128 lei.

Faţă de valorile menţionate, s-a concluzionat că, pentru a se face un schimb echitabil, inculpatul B.G. va preda 21,5847 hectare de teren, iar M.A.N. va preda 20,9 hectare.

Prin Raportul din 21 mai 1999, întocmit de locţiitorul Statului Major General, G.G., s-a arătat că schimbul de terenuri s-a efectuat fără acordul acestei instituţii, că forma terenului nu este propice construcţiei unui punct de comandă de tip armată şi că aceasta devine imposibilă, având în vedere dimensiunile preconizate pentru noua structură de război a armatei, coroborate cu diminuarea accentuată a fondurilor destinate pregătirii economiei şi teritoriului pentru apărare.

În finalul raportului, s-a arătat că terenul în suprafaţă de 21,58 hectare achiziţionat de la inculpatul B.G. nu interesează Statul Major General din alte puncte de vedere şi s-a propus ca acesta să rămână în administrarea Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare până i se va preciza destinaţia.

Raportul a fost însuşit de şeful Statului Major General, martorul D.C.

Cu toate acestea, la data de 04 iunie 1999, la Biroul Notarului Public T.G.B., a fost autentificat Contractul de schimb între M.A.N. şi inculpatul B.G., în care s-a menţionat că acesta din urmă a primit în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 20,9 hectare teren situat în intravilanul comunei Voluntari, iar M.A.N. a primit în schimb suprafaţa de 21,5847 hectare teren situat în extravilanul comunei Ştefăneştii de Jos.

Contractul a fost semnat pentru M.A.N. de martorul Iorga Aurel în baza delegaţiei din 03 iunie 1999.

B. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 7 iulie 1998 între inculpatul B.G. şi inculpata B.I.C.A., fiica inculpatului B.V.

La data de 07 iulie 1998, inculpata B.I.C.A., fiica din prima căsătorie a inculpatului B.V., a cumpărat de la inculpatul B.G. o suprafaţă de teren de 700 mp contra sumei de 5.000.000 lei, teren ce provenea din suprafaţa obţinută în urma primului schimb încheiat cu M.A.N.

Tranzacţia a fost intermediată de o persoană pe nume M., care i-a prezentat inculpatei atât terenul, cât şi preţul vânzării, întâlnirea cu inculpatul B.G. având loc doar la notar.

După încheierea contractului în formă autentică, inculpata a depus o copie a acestuia la Administraţia Financiară a comunei Voluntari, deschizându-se astfel rol fiscal, şi totodată, a intabulat terenul prin înscrierea în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Judecătoriei Buftea.

II. Analiza probatoriului

A. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice

1. inculpaţii C.D. şi B.V.

Analiza probatoriului administrat în cauză conduce la concluzia că inculpaţii C.D. şi B.V. şi-au îndeplinit necorespunzător atribuţiile de serviciu cu ocazia celor două schimburi de terenuri încheiate între M.A.N. şi inculpatul B.G., cauzând cu intenţie o pagubă patrimoniului acestei instituţii.

În acest sens, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, reţine că faptele comise de cei doi inculpaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prev.de art. 248 rap.la art. 248¹C. pen.

Astfel:

- a. în ce priveşte elementul material al infracţiunii

Pentru a vedea în ce măsură acţiunile inculpaţilor se circumscriu uneia dintre variantele normative alternative ale elementului material prevăzute în art. 248 C. pen., actele acestora vor fi analizate dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte a legalităţii încheierii celor două contracte de schimb prin raportare la condiţiile în care terenurile în litigiu puteau fi înstrăinate, iar pe de altă parte, la necesitatea şi oportunitatea operaţiunilor de schimb.

Analizând materialului probator administrat în cauză Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară a reţinut că:

- a.1. cele două schimburi de terenuri s-au realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia terenurilor.

Contractul de schimb este unul translativ de proprietate, ceea ce presupune, pe de o parte, calitatea de proprietar a fiecăruia dintre copermutanţi cu privire la bunul ce constituie obiectul schimbului, iar pe de altă parte, ca acesta să se afle în circuitul civil.

Cu privire la situaţia juridică a terenurilor date la schimb de M.A.N., din actele şi lucrările dosarului rezultă că acestea au fost rechiziţionate în baza Legii nr. 139/1940, fiind emis ordinul de rechiziţie nr. 8609/1947.

Ulterior, ca urmare a Protocolului încheiat la 2 februarie 1984 între Sectorul Ferme din subordinea Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R. şi Comandamentul Aviaţiei Militare U.M. X, terenurile în cauză au fost date în administrarea M.A.N., fiind destinate producţiei agricole în vederea acoperirii nevoilor armatei.

Fiind vorba despre terenuri rechiziţionate, statul nu dobândise un drept de proprietate asupra acestora, ci doar un drept de folosinţă, existând obligaţia sa de a le restitui atunci când utilitatea publică ce a stat la baza rechiziţionării va fi încetat.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (6) din Legea nr. 139/1940, imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă, iar potrivit art. 37 alin. ultim din aceeaşi lege proprietarul va avea dreptul la plata unei indemnităţi pentru lipsa de folosinţă şi la despăgubiri pentru obiectele ce vor fi degradate sau vor lipsi cu ocazia restituirii, după constatările făcute de către o comisiune anume constituită.

Din această perspectivă, câtă vreme în urma rechiziţiei unui imobil statul nu dobândeşte decât un drept de folosinţă asupra acestuia, este evident că el nu poate dispune asupra sa, în sensul înstrăinării lui printr-un act translativ de proprietate.

Completul de 5 judecători, constată că, deşi în drept statul nu a dobândit decât un drept de folosinţă asupra terenurilor în litigiu, în fapt acesta s-a comportat ca un adevărat proprietar în raport cu acestea.

Indiferent însă de titlul (real sau aparent) cu care statul a deţinut terenurile respective, acestea nu puteau fi înstrăinate, astfel încât acţiunile inculpaţilor, materializate în iniţierea şi finalizarea celor două operaţiuni de schimb, au fost unele contrare legii.

În acest sens, indiferent dacă inculpaţii C.D. şi B.V. aveau sau nu cunoştinţele juridice necesare (cel din urmă, având studii juridice a ocupat de-a lungul timpului inclusiv funcţia de Ministru al Justiţiei), aceştia aveau obligaţia de a analiza operaţiunile de schimb pe care le-au aprobat, nu doar din perspectiva necesităţii şi oportunităţii lor, ci, în primul rând, din aceea a legalităţii respectivelor operaţiuni, cu referire directă la stabilirea regimului juridic al terenurilor, inclusiv (şi mai ales) a condiţiilor în care acestea ar putea fi înstrăinate.

Astfel, este cert faptul că la data efectuării celor două schimburi, terenurile în litigiu se aflau în patrimoniul M.A.N., însă cu titlu de administrare, astfel încât această instituţie nu putea efectua acte de dispoziţie cu privire la respectivele terenuri.

Este relevantă în acest sens precizarea pe care martorul S.V. a făcut-o în faţa instanţei de recurs, în calitatea sa de specialist în domeniul dreptului civil (profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti), în sensul că „ (…) În situaţia în care o instituţie ar avea doar un drept de administrare asupra unui bun şi nu un titlu de proprietate asupra bunului respectiv, nu poate efectua nicio operaţiune juridică vizând un astfel de bun imobil, mai exact nimeni nu poate transmite mai mult decât are. Includ în această ipoteză orice modalitate de transfer a unui bun, inclusiv eventuale schimburi de terenuri”.

În apărarea lor, inculpaţii au invocat într-o primă variantă faptul că statul nu avea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor (ca efect al rechiziţiei), iar într-o altă variantă, că acestea s-au aflat în proprietatea privată a statului şi, deci, puteau fi înstrăinate.

În ce priveşte prima variantă, susţinerile inculpaţilor care pun în discuţie lipsa unui titlu de proprietate al statului asupra terenurilor în litigiu, cu trimitere la faptul că acestea fuseseră rechiziţionate, nu pot constitui argumente în apărare, întrucât:

- pe de o parte, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, la momentul la care inculpaţii au aprobat încheierea unor acte de dispoziţie cu privire la aceste terenuri, ei nu s-au preocupat în nici un fel de stabilirea titlului cu care statul le stăpânea, bazându-se exclusiv pe aparenţa că acestea îi aparţin ca şi proprietar (nu s-au îndoit nicio clipă că terenurile ar fi proprietatea statului).

De altfel, aşa cum s-a menţionat în ambele contracte de schimb încheiate în formă autentică (fila 2 vol. 14 şi fil. 40 vol. 15 dup), M.A.N. a dat la schimb cele două terenuri „în deplină proprietate şi posesie”, ceea ce înseamnă că acesta şi-a asumat calitatea de proprietar al terenurilor.

În aceste condiţii, inculpaţii nu-şi pot invoca propria culpă potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

- pe de altă parte, simpla aprobare a unor acte de înstrăinare cu privire la bunuri rechiziţionate este o conduită abuzivă care se încadrează în tiparul elementului material al infracţiunii analizate.

În realitate, invocând lipsa titlului statului, nu se contestă existenţa elementului material al infracţiunii, ci se tinde la a se demonstra inexistenţa unui prejudiciu în patrimoniul acestuia ( în condiţiile în care a dispus asupra unor bunuri asupra cărora nu era proprietar), însă acesta reprezintă un element constitutiv distinct al infracţiunii de abuz în serviciu, ce va fi analizat separat.

În ce priveşte cealaltă variantă a apărării, aceasta pleacă de la aparenţa de drept, în sensul că inculpaţii nu s-au îndoit nicio clipă că terenurile ar fi proprietatea statului, fiind cel mult interesaţi de apartenenţa acestora la domeniul public sau privat al acestuia.

În aceste condiţii, din perspectiva unui drept de proprietate aparent al statului asupra acestor terenuri, se impunea a se stabili dacă acestea ar fi putut aparţine domeniului public sau, dimpotrivă, celui privat al statului şi, consecutiv, dacă acestea puteau fi înstrăinate (în particular, sub forma schimbului) şi în ce condiţii.

În acest context, instanţa de recurs reţine ca fiind relevante următoarele dispoziţii legale:

1. în ce priveşte primul schimb de terenuri:

- art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, potrivit cărora „aparţin domeniului public terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel”;

- art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 potrivit căruia „terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică”.

- art. 51 din Legea nr. 18/1991 potrivit căruia „schimbul de terenuri între persoane fizice se face prin acordul acestora, prin act autentic.

Schimbul de terenuri între persoanele juridice care au în administrare terenuri asupra cărora statul are majoritatea acţiunilor sau între acestea şi persoanele fizice se face numai cu avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei sau al Ministerului Mediului, după caz.

Prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor reale”.

- art. 5 din O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome potrivit căruia „administrarea, de către regia autonomă, a bunurilor proprietate publică se face cu diligenţa unui bun proprietar. Ele pot fi concesionate, în condiţiile legii, sau închiriate;

- art. 6 din O.G. nr. 15/1993 potrivit căruia „Crearea de noi bunuri proprietate publică, din categoria celor stabilite de Guvern ca fiind de interes naţional, precum şi dezafectarea unor asemenea bunuri se poate face numai cu aprobarea Guvernului, pentru regiile autonome de interes naţional şi cu aprobarea consiliilor locale ori consiliilor judeţene, în cazul regiilor autonome de interes local sau judeţean”

2. În ce priveşte cel de-al doilea schimb de terenuri:

- art. 12 alin. (2) - (4) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, potrivit cărora „în toate cazurile de schimb de terenuri, actul de schimb se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Terenurile agricole proprietate publică, indiferent de titularul care le administrează, nu pot face obiectul schimbului.

Prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit, cu respectarea drepturilor şi a sarcinilor anterior şi legal constituite”.

Analiza acestor texte legale conduce la următoarele concluzii:

- terenurile care fac parte din domeniul public nu pot fi înstrăinate; trecerea unui bun din domeniul public în cel privat se face prin hotărâre a Guvernului;

- terenurile pentru nevoile apărării aparţin domeniului public;

- prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit.

În aceste condiţii, plecând de la premisa unei aparenţe a dreptului de proprietate a statului, decizia inculpaţilor de a înstrăina cele două terenuri a ignorat dispoziţiile legale sus-menţionate, căci raţiunea pentru care acestea se aflau în administrarea M.A.N. era tocmai aceea că ele erau destinate apărării.

Aşa cum se poate observa, textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 foloseşte o noţiune generică („nevoile apărării”), rezultând aşadar, că nu este vorba strict despre terenurile pe care sunt amplasate sediile unităţilor militare sau terenuri folosite pentru instrucţia militară, ci despre cele destinate apărării în sens larg, categorie în care intră şi cele agricole care sunt folosite pentru asigurarea principalelor produse agroalimentare destinate forţelor armate.

De altfel, însăşi Legea rechiziţiilor nr. 139/1940 în art. 1 alin. (1) enumeră între cazurile care justifică o asemenea măsură nu doar „pregătirea armatei”, ci şi „interesele generale ale apărării naţionale”.

În acelaşi sens sunt şi explicaţiile oferite de martorul B.F. pentru punctul de vedere exprimat de el, în calitate de secretar de stat la Ministerul Justiţiei, prin adresa de răspuns înaintată M.A.N., ignorată de inculpatul B.V. Deşi această adresă are în vedere cel de-al doilea schimb de terenuri, conţinutul ei este în egală măsură relevant şi pentru prima operaţiune de schimb, fiind vorba despre terenuri având acelaşi regim juridic.

Astfel, audiat de către instanţa de recurs, martorul a arătat că în acea adresă s-a făcut menţiunea că imobilele respective nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică, întrucât în aprecierea sa „terenurile din patrimoniul M.A.N. erau destinate apărării în sens larg (…), mai exact, că terenurile aflate în administrarea ministerului, fiind folosite pentru apărare în sens general, nu pot aparţine decât domeniului public al statului”.

Utilitatea publică a terenurilor date la schimb este confirmată şi de martorii audiaţi în cauză, respectiv S.I. şi B.G., care au ocupat succesiv funcţia de şef al Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene în perioada 1993-200, dar şi P.F., secretar de stat în M.A.N. şi şef al Departamentului Înzestrare şi Logistică a Armatei.

Astfel, din declaraţiile martorului S.I., reaudiat nemijlocit de către instanţa de recurs, rezultă, pe de o parte, că acesta a cunoscut în esenţă situaţia juridică a terenului (respectiv faptul că fusese obţinut „prin exproprierea unor cetăţeni de către Gospodăria de partid, iar aceşti cetăţeni probabil îşi vor cere dreptul”, că „Statul Major al Aviaţiei nu era proprietar al terenului, ci îl avea doar în administrare. Ferma aparţinea Gospodăriei de Partid şi a fost dată M.A.N. şi apoi Statului Major al Aviaţiei pentru dezvoltarea gospodăriei”), iar pe de altă parte, că ferma aflată pe acel teren avea o utilitate pentru armată („furniza carne, produse lactate la unităţile din subordine, întrucât bugetul acordat M.A.N. era insuficient pentru nevoile Statului Major General”,”Ferma Roşia avea plan de producţie, ca de altfel, toate fermele M.A.N.”).

Martorul B.G. a arătat că, iniţial, s-a opus efectuării schimbului pentru că „se diminua suprafaţa fermei şi în acest fel nu se putea asigura baza furajeră”. Cu privire la situaţia juridică a terenului, martorul a precizat că la vremea respectivă opinia sa era că terenul aparţine domeniului public, dar şi că a format obiectul unor acţiuni în revendicare din partea foştilor proprietari.

În fine, martorul P.F. a declarat că „ din punct de vedere subiectiv regretam faptul că pierdem o suprafaţă de teren care avea un relief deosebit şi unde se adunau de regulă aviatorii pentru diverse activităţi. În plus, gospodăria anexă era destul de mare în sensul că existau vaci, oi, păsări şi avea plan de producţie agricolă”.

Prin urmare, terenurile în cauză aveau la momentul efectuării schimbului aparenţa unei proprietăţi publice, fiind destinate nevoilor apărării, chiar şi conexe (cum este cazul unor gospodării agricole care produceau bunuri destinate consumului militarilor), astfel încât aceste terenuri erau inalienabile.

În măsura în care se constata că această utilitate publică a încetat, indiferent de motivare, trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat se putea face numai prin hotărâre de Guvern, conform dispoziţiilor legale anterior citate, principiu care s-a regăsit şi în legislaţia ulterioară (a se vedea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în vigoare începând cu 24 ianuarie 1999).

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, terenurile dobândite de M.A.N. prin schimburile imobiliare efectuate cu inculpatul B.G. au fost cuprinse ulterior în „Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului”, odată cu înscrierea în inventar a tuturor imobilelor aflate în administrarea M.A.N., conform H.G. nr. 1045/2000 (fila 159 vol. 24 dup).

Mai mult, natura juridică a acestor terenuri ca fiind bunuri aparţinând domeniului public a fost confirmată şi de un act normativ ulterior, respectiv H.G. nr. 645/2002 privind transmiterea unui teren din proprietatea publică a statului şi din administrarea M.A.N. în proprietatea privată a comunei Ştefăneştii de Jos, judeţul Ilfov, în baza căruia s-au predat exact terenurile obţinute în urma celor două schimburi.

Or, având în vedere dispoziţiile legale anterior citate, potrivit cărora, prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, este evident că, devreme ce terenurile obţinute în urma celor două operaţiuni de schimb au fost recunoscute ca aparţinând domeniului public (fiind doar în administrarea M.A.N.), şi terenurile date la schimb de către această instituţie au aparţinut de asemenea domeniului public, iar nu celui privat.

În acelaşi context, examinând situaţia celor 154 de terenuri transferate în perioada 1990-2006 din administrarea M.A.N. către diferite persoane fizice şi juridice (fila 8 şi urm. vol. 17 dup), rezultă următoarele:

- cu excepţia a 13 situaţii, în toate celelalte cazuri transferul s-a făcut doar prin Hotărâri de Guvern, fiind vorba despre transmiterea unor terenuri din domeniul public al statului în cel privat;

- din cele 154 de transferuri, doar 4 s-au făcut către persoane fizice; din acestea, două sunt cele care fac obiectul prezentei cauze( contracte de schimb încheiate cu inculpatul B.G.), iar celelalte două reprezintă restituirea unor terenuri către foşti proprietari, în baza unor hotărâri judecătoreşti;

- în privinţa celor 20 de terenuri ce au avut ca destinaţie „gospodărie agro-zootehnică” sau „teren agricol” (în care se încadrează şi cele care fac obiectul cauzei), doar în 7 cazuri transferurile s-au făcut în alt fel decât prin H.G.; dintre acestea, 5 au vizat operaţiuni de schimb ce au făcut obiectul cercetărilor în faza de urmărire penală, încheiate până în anul 1997 (una singură şi în anul 1999), inclusiv cele două deduse judecăţii în prezenta cauză.

Mai mult, una dintre aceste H.G. (nr. 648/1998), care privea transferul unui teren arabil aflat în administrarea M.A.N. către Consiliul Local Mangalia, s-a emis chiar în perioada în care ministru era inculpatul B.V.

Prin urmare, din cele precizate anterior, se poate observa cu uşurinţă că în cvasitotalitatea cazurilor transferul unor terenuri aflate în administrarea M.A.N. s-a făcut prin Hotărâre de Guvern, fiind vorba despre terenuri aflate în domeniul public; această regulă s-a respectat inclusiv în situaţia în care terenurile au avut anterior destinaţia de „gospodărie agrozootehnică” sau „teren agricol”.

În fine, nu sunt lipsite de relevanţă apărările pe care M.A.N. şi le făcea în cauzele civile, în perioada de referinţă, care aveau ca obiect revendicarea unor terenuri, având situaţie juridică similară, aflate în administrarea acestuia. În acest sens, atât înscrisurile aflate la dosar, cât şi probele testimoniale (a se vedea declaraţiile martorului S.D., şef al Direcţiei Legislaţie şi Contencios din cadrul M.A.N.) dovedesc faptul că opinia oficială exprimată de minister în aceste cauze era aceea că terenurile sunt proprietate publică.

Or, câtă vreme acestea erau apărările constante ale M.A.N., este evident că şi în situaţiile non-litigioase (cum este cazul încheierii unor contracte translative de proprietate cu privire la aceleaşi bunuri) opinia instituţiei nu putea fi alta, în sensul că acestea ar aparţine domeniului privat şi ar putea fi înstrăinate.

Prin urmare, întregul probatoriu administrat în cauză demonstrează că proprietatea de facto asupra terenurilor ce au făcut obiectul celor două tranzacţii, era una publică, situaţie în care acestea nu puteau fi tranzacţionate; în măsura în care s-ar fi apreciat că bunurile nu mai sunt de utilitate publică (şi trecând peste situaţia de jure, care ar fi obligat la restituirea terenurilor către proprietarii de la care fuseseră rechiziţionate), încheierea unor contracte de schimb nu se putea face fără ca, în prealabil, bunurile să fi fost trecute în domeniul privat al statului.

De altfel, chiar şi în situaţia în care terenurile ar fi fost trecute/s-ar fi aflat în domeniul privat al statului, M.A.N. nu ar fi putut înstrăina el însuşi bunurile respective, căci acesta nu avea decât un drept de administrare, care nu se confundă cu dreptul de proprietate care aparţine statului.

Încheind cele două contracte, M.A.N. şi-a arogat o calitate pe care nu o avea, aceea de proprietar al bunurilor date la schimb, aspect care rezultă explicit din actele de înstrăinare încheiate în forma autentică.

Este astfel de remarcat că, prin chiar unul dintre Rapoartele întocmite în perioada de referinţă (mai precis, pentru cel de-al doilea schimb), se propune, ca modalitate de rezolvare a problemei, solicitarea adresată Guvernului României de a aproba „trecerea terenului în cauză din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, precum şi efectuarea schimbului”, recunoscându-se astfel, implicit, că şi atunci când bunul este proprietatea privată a statului nu se poate dispune asupra lui decât prin H.G. (a se vedea Raportul din 12 octombrie 1998).

În acest sens, la dosar există proiecte de H.G. al căror element comun este abilitarea M.A.N. de a efectua schimbul de terenuri, independent de problema apartenenţei bunului la domeniul public sau privat.

În concluzie, indiferent de perspectiva din care ar fi analizată situaţia din speţă (bun rechiziţionat sau aflat în domeniul public ori chiar privat al statului), M.A.N. nu putea înstrăina cele două terenuri pe care le avea doar în administrare, astfel încât actele de dispoziţie aprobate de inculpaţii C.D. şi B.V. sunt nelegale şi reprezintă o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu.

- a. 2. schimburile de terenuri nu au fost necesare şi nici oportune.

Chiar dacă simplul fapt al aprobării schimburilor de terenuri în condiţii nelegale este suficient pentru a reţine în cauză elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, analiza condiţiilor în care s-au iniţiat şi realizat aceste schimburi dovedeşte faptul că acestea nu au fost necesare şi nici oportune, împrejurare care dovedeşte, o dată în plus, caracterul abuziv al conduitei inculpaţilor.

În esenţă, apărarea inculpatului C.D. a fost în sensul că schimbul de terenuri aprobat în anul 1996 a fost necesar pentru construirea unui punct de comandă pentru Statul Major al Forţelor Terestre în localitatea Ştefăneşti, unde existau deja nişte obiective ale armatei şi facilităţile necesare. A mai susţinut inculpatul că până la obţinerea hotărârii C.S.A.T. nu era cazul să se întocmească vreo notă de fundamentare, studiu sau cercetare cu privire la obiectivul care urma a fi realizat la Ştefăneşti.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.V., apărarea acestuia a pus mai puţin în discuţie aspecte legate de oportunitatea şi necesitatea schimbului de terenuri, accentuând asupra caracterului legal al operaţiunii aprobate.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 30 din Legea nr. 73/1995 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru apărare, în vigoare în perioada de referinţă, obiectivele de pregătire a teritoriului destinate satisfacerii nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare se stabilesc de Statul Major General, Ministerul de Interne şi serviciile de informaţii, fiecare în domeniul său de activitate, şi se supun aprobării Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, de către Statul Major General împreună cu Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale. Obiectivele aprobate se transmit de către Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale organului central al administraţiei publice specializat în amenajarea teritoriului, lucrări publice şi urbanism, pentru a fi cuprinse în Planul naţional de amenajare a teritoriului şi la ministerele de resort, în vederea includerii în programele curente şi de perspectivă, pentru a fi realizate din timp de pace.

În speţă, probatoriul administrat în cauză a demonstrat că primul schimb de terenuri între M.A.N. şi inculpatul B.G. s-a realizat din iniţiativa personală şi exclusivă a inculpatului C.D., tot el fiind cel care a insistat pentru efectuarea acestui schimb, iar în final a şi aprobat realizarea acestuia.

Întregul proces decizional a implicat practic o singură persoană şi nu a avut la bază vreo fundamentare. Mai grav, întreaga operaţiune de schimb de terenuri a fost iniţiată, derulată şi finalizată mai înainte ca presupusul obiectiv militar de la Ştefăneşti să fi fost aprobat în C.S.A.T., contravenind astfel dispoziţiilor legale.

Stabilirea locaţiei unui obiectiv militar este doar o parte dintr-un proces decizional mai amplu, care include necesitatea realizării acestuia, dar şi posibilitatea de a fi pus în practică, prin raportare la resursele financiare şi de infrastructură existente sau previzionate.

Atunci când obiectivul militar este un punct de comandă, analiza trebuie să poarte inclusiv asupra dimensiunii şi formei terenului pe care acesta va fi amplasat, aspecte care condiţionează viabilitatea unui asemenea proiect şi influenţează decizia de a realiza obiectivul respectiv într-o anumită locaţie, inclusiv din perspectiva eventualelor implicaţii patrimoniale (în măsura în care terenul necesar nu există sau este insuficient).

Examinând mai întâi înscrisurile aflate la dosar (a se vedea dosarul cu documente declasificate ataşat vol. 3 al dosar fond, precum şi fila 296 vol. 2 ds.fond şi filele 280, 286 vol. 1 ds.recurs), rezultă că proiectul Programului cu obiectivele de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 a fost înaintat C.S.A.T. la data de 28 iunie 1996, fără însă a intra pe ordinea de zi şi fără a fi aprobat de către C.S.A.T. în anul 1996.

Este adevărat că între obiectivele menţionate s-a regăsit şi propunerea formulată de Statul Major al Trupelor de Uscat privind „construirea unui punct de comandă necesar Comandamentului Trupelor de Uscat” (fila 11 dosar doc. declasificat şi fila 280 vol. 1 dosar recurs).

Aşa cum se poate observa însă, nici în propunerea formulată de Statul Major al Trupelor de Uscat şi nici în proiectul Programului înaintat de Statul Major General către C.S.A.T. în vara anului 1996, nu se menţionează vreo locaţie a acestui viitor punct de comandă. Mai mult, în propunerea formulată de S.M.T.U. se precizează în mod expres că „dispunerea, tipurile şi numărul lucrărilor necesare vor fi stabilite ulterior”.

Menţiunea olografă „Ştefăneşti” aflată (alături de altele de acelaşi fel) în proiectul de Program înaintat C.S.A.T este, de fapt, o adnotare făcută ulterior restituirii de către C.S.A.T a proiectului ca urmare a nediscutării lui în anul 1996.

Cu alte cuvinte, obiectivele menţionate în proiectul iniţial au fost reevaluate, întocmindu-se practic un alt proiect, care a fost din nou înaintat C.S.A.T. din 6 ianuarie 1997, discutat şi aprobat prin Hotărârea C.S.A.T. din 17 ianuarie 1997.

În acest context, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că abia în noul proiect este menţionat punctul de comandă din localitatea Ştefăneşti (fila 286 vol. 1 ds.recurs). Valoarea estimativă a acestuia, ca şi eşalonarea fondurilor pentru perioada 1997-2000, sunt diferite de cele referitoare la punctul de comandă necesar Comandamentului Trupelor de Uscat menţionat în proiectul anterior, fiind o oglindire fidelă a adnotărilor olografe sus-arătate.

Modalitatea diferită de precizare a obiectului („punct de comandă îngropat pentru Statul Major al Trupelor de Uscat” faţă de „punct de comandă - localitatea Ştefăneşti, jud.Ilfov”), ca şi diferenţa de valoare regăsită în cele două proiecte (1.500 milioane lei faţă de 4.500 milioane lei) demonstrează că, în fapt, introducerea obiectivului de la Ştefăneşti în planul ce urma a fi aprobat de C.S.A.T. s-a realizat în anul 1997, ulterior aprobării schimbului de terenuri, având în realitate menirea de a justifica post-factum această operaţiune, din perspectiva necesităţii şi oportunităţii.

Practic, inculpatul C.D., în calitate de unic iniţiator al schimbului de terenuri, dar şi de semnatar legal (în calitate de Şef al Statului Major General) al proiectului menţionat anterior, a speculat propunerea formală efectuată de Statul Major al Trupelor de Uscat privitoare la construirea unui punct de comandă, legând-o de terenul „obţinut” la Ştefăneşti, în urma schimbului de terenuri deja finalizat.

Or, nu doar logica formală, ci şi martorii audiaţi în cauză demonstrează că realizarea unui punct de comandă trebuia mai întâi fundamentată, apoi aprobată de C.S.A.T., fiind urmată de demersuri faptice pentru punerea sa în practică.

Este evident că aceasta era ordinea firească a operaţiunilor, căci, în caz contrar, nu ar fi fost acoperită ipoteza (deloc strict teoretică) în care C.S.A.T. nu ar fi aprobat un asemenea obiectiv pentru care, prin ipoteză, s-ar fi efectuat deja cheltuieli în legătură cu dobândirea unor suprafeţe de teren.

Mai mult, este discutabilă însăşi ideea de realiza un nou obiectiv militar, care ar fi presupus cheltuieli pentru achiziţionarea terenului necesar.

Este relevantă, astfel, declaraţia martorului M.I., secretar C.S.A.T., care în faţa instanţei de recurs a arătat că „locaţiile ce vizau realizarea unor obiective de pregătire operativă a teritoriului ţării pentru apărare erau de regulă propuse de către M.A.N., dar ele puteau sau nu să fie însuşite de către membri C.S.A.T., în urma analizării în C.S.A.T. a obiectivelor propuse de M.A.N. (…) De regulă, atunci când M.A.N. propunea realizarea de noi obiective militare, nu se putea pune problema achiziţionării de către M.A.N. de terenuri pentru realizarea acelor obiective militare, ministerul urmând a-şi fixa obiectivele militare doar pe terenurile deja existente. Nu îmi amintesc dacă la momentul la care M.A.N. a înaintat raportul vizând realizarea de noi obiective militare, conţinea sau nu referiri şi la o eventuală achiziţionare de către M.A.N. de terenuri, altele decât cele aflate în administrarea M.A.N. la vremea respectivă, pentru construirea obiectivelor militare propuse a fi realizate”.

De asemenea, potrivit declaraţiilor martorului P.F., şef al Departamentului Înzestrării şi Logisticii Armatei din cadrul M.A.N., realizarea unui obiectiv militar de o importanţă deosebită (cum este şi cazul celui analizat) presupune parcurgerea mai multor etape şi proceduri, până la aprobarea sa de către C.S.A.T., respectiv: elaborarea unui raport de necesitate din partea beneficiarului (în cazul de faţă, Statul Major al Trupelor de Uscat); trimiterea raportului de către Statul Major General la Direcţia Operaţii pentru a se pronunţa asupra oportunităţii realizării obiectivului; elaborarea unei teme de cercetare, însuşirea punctelor de vedere exprimate şi includerea obiectivului în planul de investiţii al M.A.N.; elaborarea unui studiu de fezabilitate a investiţiei din care să rezulte complexitatea acestuia, durata estimată a costurilor şi a execuţiei, forţă de muncă, participanţi la execuţiei şi colaboratori.

Or, martorul C.M., şef al Direcţiei Operaţii din cadrul Statului Major General în perioada 1995-1996, a arătat că, până în anul 1998, când a fost mutat din această funcţie, la respectiva Direcţie nu a sosit nici un document cu privire la amenajarea unui punct de comandă al trupelor de uscat.

Pe de altă parte, este evident că întreaga documentaţie trebuie prezentată în final şi Ministrului Apărării Naţionale, mai înainte de a fi înaintat proiectul obiectivelor de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare către C.S.A.T.

Acest fapt rezultă din declaraţiile martorului T.G., fost ministru al apărării în perioada 1994-1996, care a arătat, totodată că, din punctul său de vedere, anterior hotărârii C.S.A.T., Statul Major General nu putea face demersuri legale în vederea măririi suprafeţei de teren de la Ştefăneşti: „Puteau avea loc însă tatonări, discuţii, însă fără nicio angajare din punct de vedere juridic. Toate acestea nu puteau fi făcute, întrucât implicau cheltuieli care trebuiau să fie aprobate în C.S.A.T. Referitor la încheierea unui contract de schimb de terenuri anterior hotărârii C.S.A.T., din punctul meu de vedere nici acesta nu putea fi încheiat, întrucât nu avea nicio bază juridică. (…) Precizez că nu era necesară o hotărâre a C.S.A.T pentru efectuarea schimbului de terenuri, însă din punctul meu de vedere schimbul de terenuri în prezenta cauză nu putea avea loc decât după aprobarea în C.S.A.T. a construirii punctului de comandă de la Ştefăneşti”.

Deşi martorul T.G. a arătat că locaţia unui punct de comandă era stabilită de Statul Major General, acesta a precizat că nu a cunoscut despre existenţa unor discuţii cu privire la un schimb de terenuri între M.A.N. şi inculpatul B.G.

Or, chiar dacă problema amplasării unui punct de comandă este o chestiune strict militară, în măsura în care aceasta presupune aspecte de ordin patrimonial (cum a fost şi cazul în speţă, în sensul obţinerii unei noi suprafeţe de teren), aceasta trebuia discutată cu ministrul apărării, nu doar ca ordonator de credite, ci şi ca persoană care răspunde de integritatea patrimoniului armatei.

În speţă, întrucât realizarea noului obiectiv presupunea (în concepţia inculpatului C.D.) o suprafaţă de teren mai mare, care putea fi obţinută în urma unui schimb de terenuri, era firească informarea ministrului, căci acesta trebuia să aprobe respectiva operaţiune patrimonială.

Or, aşa cum rezultă din probatoriul cauzei, acest lucru nu s-a întâmplat, ceea ce dovedeşte, o dată în plus, că întreaga operaţiune a fost gândită exclusiv de inculpatul C.D., inclusiv sub aspectul aprobării efectuării schimbului, deşi acesta era un atribut al ministrului.

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, iar inculpatul C.D. ar fi acţionat cu bună-credinţă, era normal ca acesta să-l fi informat pe ministrul apărării naţionale despre oportunitatea şi necesitatea schimbului de terenuri şi, mai mult, să-l lase pe acesta să-şi însuşească întreaga operaţiune cel puţin sub aspect patrimonial.

În realitate, inculpatul C.D. a acţionat clandestin, însă nu în sensul susţinut în apărare (determinat de necesitatea de a nu deconspira un viitor obiectiv militar de importanţă deosebită), ci în sens infracţional, el urmărind nu doar să fie stăpân pe întreaga operaţiune (de la iniţiere la aprobare), ci şi să acopere caracterul profund nelegal şi păgubitor al demersului pus la cale.

Este evident, astfel, că inculpatul C.D. nu putea aştepta mai întâi hotărârea C.S.A.T. şi apoi să fie demarată operaţiunea de schimb, întrucât, pe de o parte, aşa cum s-a arătat deja, C.S.A.T. nu aproba obiective pentru care era necesară obţinerea de noi terenuri, iar pe de altă parte, pentru că exista riscul ca C.S.A.T să nu aprobe respectivul obiectiv (inclusiv din perspectiva costurilor).

În legătură cu necesitatea şi oportunitatea efectuării schimbului, acestea sunt negate şi de alte mijloace de probă.

În acest sens, trebuie reţinute declaraţiile martorilor C.C. (şef Birou pentru Pregătirea Teritoriului pentru Apărare) şi D.C. (şef al Statului Major General în perioada 1997-2000).

Astfel, martorul C.c. a arătat că pentru construirea unui punct de comandă nou tip armată era necesară o suprafaţă de aproximativ 100 de hectare, iar terenul trebuia să fie în formă circulară. Or, în speţă, terenul obţinut de armată după ambele schimburi era în formă de „L” şi totaliza 30 de hectare, fiind, aşadar, impropriu şi insuficient pentru realizarea unui asemenea obiectiv. Mai mult, martorul a afirmat că realizarea unui nou punct de comandă nu era oportună nici din perspectiva restructurării forţelor armate, fiind suficientă dezvoltarea punctului de comandă deja existent în localitatea Ştefăneşti.

Or, este cert faptul că C.S.A.T a aprobat construirea unui nou punct de comandă în respectiva locaţie, fapt justificat în Raport astfel: „Totodată, în etapa actuală de reorganizare şi restructurare a forţelor sistemului naţional de apărare, realizarea unor lucrări noi de pregătire a teritoriului pentru apărare a devenit de strictă necesitate pentru punerea în aplicarea a planurilor operative ale armatei, în conformitate cu noile structuri” (fila 2 din Raport, pag. 94 vol. doc. declasificate).

De asemenea, în tabelul cuprinzând obiectivele aprobate, la poziţia 5.1. este menţionat expres faptul că obiectivul „Punct de comandă-localitatea Ștefăneşti, jud.Ilfov” reprezintă „lucrări noi”.

În privinţa martorului D.C., acesta a arătat că punctul său de vedere, exprimat în anul 1999 ca şef al Statului Major General, era acela că „terenul nu ne interesează, întrucât construcţia punctului de comandă nu este nici necesară şi nici posibilă”.

Deşi această opinie a fost exprimată în momentul în care era de actualitate cel de-al doilea schimb de terenuri, argumentele expuse au un caracter general şi se potrivesc şi pentru ipoteza primului schimb, cu atât mai mult cu cât cel de-al doilea schimb a apărut ca o prelungire a celui dintâi, la baza căruia a stat decizia inculpatului C.D.

Astfel, martorul a arătat că realizarea unui asemenea obiectiv nu corespundea doctrinei militare naţionale a anului 1997 (care avea în vedere integrarea în N.A.T.O., dislocarea de trupe în teatrele de operaţii şi mai puţin fortificaţii şi puncte de comandă), fiind totodată imposibil de realizat din punct de vedere financiar (în condiţiile în care situaţia armatei era extrem de grea, nu existau bani de salarii, pentru asigurarea normei de hrană şi pentru echipamente).

De altfel, în consens cu declaraţiile celor doi martori sunt şi înscrisurile aflate la dosar, respectiv Rapoartele din 30 martie 1999 şi din 21 mai 1999, ambele întocmite de locţiitorul şefului Statului Major General (fila 84 vol. 15 dup şi fila 59 vol. doc. declasificate).

Aceste susţineri dovedesc insuficienta fundamentare a realizării presupusului obiectiv militar de la Ştefăneşti, fiind vorba despre aspecte existente şi la nivelul anului 1996 când s-a derulat primul schimb de terenuri.

Cu alte cuvinte, realizarea punctului de comandă de la Ştefăneşti nu a fost necesară şi nici posibilă din punct de vedere militar, fiind în egală măsură inoportună din punct de vedere financiar.

Împrejurarea că C.S.A.T. a aprobat realizarea punctului de comandă este irelevantă, decizia respectivă acoperind cel mult necesitatea unui asemenea obiectiv din perspectiva doctrinei naţionale de apărare, iar nu şi demersurile ilegale, anterioare şi ulterioare, efectuate de inculpaţii C.D. şi B.V., cu referire directă la cele două operaţiuni de schimb pe care le-au aprobat.

Pe de altă parte, faptul că, în final, obiectivul nu a mai fost pus în practică s-a datorat nu doar dificultăţilor financiare (deşi era de presupus că acestea vor exista încă de la momentul introducerii sale în planul de pregătire a teritoriului pentru apărare), ci, mai ales, imposibilităţii de realizare din perspectiva formei şi dimensiunii terenului necesar, aspecte care puteau şi trebuiau să fie cunoscute de factorii decidenţi (între care se regăseau şi inculpaţii C.D. şi B.V.).

Cu alte cuvinte, încă de la momentul la care acest obiectiv a fost conceput el s-a dovedit a fi neviabil, însă ceea ce li se impută ambilor inculpaţi nu este în primul rând iniţierea, respectiv continuarea unui demers greşit, inoportun, cât mai ales deciziile patrimoniale ilegale şi condiţiile în care acestea au fost adoptate.

În cazul inculpatului B.V., este de observat că unul dintre primele rapoarte întocmite în legătură cu cel de-al doilea schimb (din 21 septembrie 1998) este însoţit de punctul de vedere al Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, care nu este de acord cu noul schimb propus, întrucât „prin diminuarea cu 27 hectare a suprafeţei aparţinând Fermei Roşia nu putem asigura baza furajeră a efectivelor de animale existente în fermă. Dacă pe acest teren se vor construi locuinţe, funcţionalitatea fermei va deveni inoportună” (fila 57 vol. 15 dup).

Practic, acest punct de vedere susţine nu doar caracterul inoportun al noului schimb, ci şi utilitatea publică a terenului (şi, implicit, apartenenţa sa la domeniul public), în condiţiile în care inculpatul B.V. era „preocupat” tocmai de această problemă ( a se vedea demersurile pe care le-a efectuat la Ministerul Justiţiei şi la cel al Agriculturii şi Alimentaţiei).

În egală măsură, aşa cum s-a arătat deja, în perioada de timp scursă de la acordul „de principiu” asupra schimbului (dat de inculpatul B.V. la 16 noiembrie 1998) şi până la finalizarea operaţiunii (4 iunie 1999) au existat suficiente date la nivelul M.A.N. (a se vedea cele două rapoarte menţionate anterior, emise de către locţiitorul S.M.G.), care puneau în discuţie oportunitatea celui de-al doilea schimb de terenuri, obligând la o conduită contrară celei adoptate de inculpat, de perseverare în încheierea unei operaţiuni patrimoniale păgubitoare pentru patrimoniul statului.

De altfel, chiar în conţinutul Raportului din 6 aprilie 1999, prin care s-a solicitat şi s-a obţinut acordul inculpatului Babiuc pentru „efectuarea propriu-zisă” a schimbului de terenuri, s-au menţionat inclusiv aspecte „contra” efectuării schimbului, ce ţin de oportunitatea operaţiunii: negarea necesităţii obiectivului; suprafaţa existentă deja este suficientă; suprafaţa necesară unui asemenea obiectiv ar trebui să fie în jur de 100 de hectare; precaritatea bugetelor nu a permis începerea efectivă a obiectivului.

Or, inculpatul B.V. a ignorat toate aceste semnale, deşi avea obligaţia de a le verifica şi valorifica, având în vedere că proveneau, aşa cum se menţionează explicit în Raport, de la „factori importanţi din Statul Major General”.

Împrejurarea că, în cauză, a existat o Hotărâre a C.S.A.T., care fixa locaţia unui punct de comandă în localitatea Ştefăneşti, nu poate reprezenta o justificare nici pentru conduitele abuzive adoptate de inculpaţi şi nici pentru paguba cauzată de aceştia.

Este adevărat că Hotărârile C.S.A.T sunt obligatorii pentru toţi destinatarii, însă aducerea lor la îndeplinire este condiţionată uneori şi de factori externi, neavuţi în vedere la momentul luării deciziei iniţiale. O asemenea situaţie este şi aceea a insuficienţei mijloacelor financiare (datorată greşitei fundamentări a propunerii sau unor schimbări ulterioare ce nu a putut fi prevăzute) sau, cum este situaţia în speţă, a insuficienţei, respectiv inadecvării terenului necesar pentru realizarea obiectivului stabilit.

De altfel, aşa cum s-a văzut, punctul de comandă de la Ştefăneşti nu doar că nu s-a realizat vreodată, ci nici măcar nu s-a demarat o minimă lucrare care să aibă legătură cu acesta. Or, ceea ce interesează sunt măsurile concrete întreprinse în direcţia realizării obiectivului propus şi aprobat, care ar fi fost de natură să-l valideze retroactiv inclusiv sub aspectul oportunităţii.

Acest lucru nu s-a datorat, aşa cum au încercat că susţină inculpaţii, devoalării locaţiei obiectivului ca urmare a relatărilor din presă, în condiţiile în care primele cercetări în cauză au fost demarate în ianuarie 2001, fără a însemna şi o mediatizare a cazului începând cu această dată.

În fapt, aşa cum rezultă chiar din adresa C.S.A.T., prevederile Hotărârii din 17 ianuarie 1997 prin care s-a aprobat „Programul cu obiectivele de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare care se vor realiza în perioada 1997-2000” urmau a fi puse în aplicare în funcţie de asigurarea resurselor financiare de la bugetul de stat.

Întrucât în perioada 1997-2000 s-a alocat de la bugetul de stat sub 1% din necesar, la o parte din obiective, între care şi cel din localitatea Ştefăneşti, s-a renunţat în totalitate (şi nu a mai fost cuprinsă nici în Programul pentru perioada 2001-2004), decizia de renunţare fiind luată de către instituţiile responsabile cu întocmirea programului (fila 55 vol. 24 dup).

Prin urmare, nu publicitatea în jurul cazului (şi, implicit, a locaţiei obiectivului) a fost cea care a determinat renunţarea la realizarea acestuia, ci insuficienţa mijloacelor financiare. Nu este de neglijat şi faptul că, şi în situaţia în care resursele financiare ar fi existat, forma terenului şi doctrina militară se opuneau demersului.

Această renunţare dovedeşte că nerespectarea Hotărârii C.S.A.T. era posibilă în situaţia în care mijloacele de atingere a obiectivului se dovedeau insuficiente, ea neputând reprezenta un „cec în alb” care să legitimeze orice tip de conduite, anterioare sau ulterioare ei, cum au încercat inculpaţii să susţină în apărare.

În concluzie, latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu în formă agravată este realizată, în cazul inculpaţilor C.D. şi B.V., în exerciţiul funcţiilor de demnitate publică, pe care le deţineau, prin efectuarea activităţilor specifice funcţiei în mod arbitrar, cu încălcarea condiţiilor de fond şi formă ale activităţii, în scopul de a-şi impune propria voinţă şi a realiza un schimb de terenuri cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor în vigoare la acel moment, referitoare la înstrăinare sau la proprietate şi cu încălcarea intereselor reale militare.

B. în ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii

În speţă, urmarea imediată a exercitării defectuoase a atribuţiilor de serviciu de către inculpaţi o reprezintă paguba produsă patrimoniului public.

Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că schimburile de terenuri aprobate de cei doi inculpaţi nu au fost doar ilegale, ci şi păgubitoare pentru statul român, existând o diferenţă de valoare între terenurile date la schimb şi cele primite de M.A.N. în urma celor două operaţiuni.

În acest context, instanţa de recurs în opinie majoritară constată că această pagubă există nu doar în situaţia aparenţei de drept (proprietatea „de facto” a statului asupra suprafeţelor de teren aflate în administrarea M.A.N.), ci şi în ipoteza în care s-ar avea în vedere situaţia „de jure” (teren rechiziţionat de stat, aflat în administrarea aceluiaşi minister).

Aşa cum s-a arătat, potrivit art. 6 alin. final din Legea nr. 139/1940, imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă, ceea ce înseamnă că la data încetării cauzei de utilitate publică care a servit ca temei pentru rechiziţionarea bunului, acesta se va întoarce în patrimoniul proprietarului.

De asemenea, potrivit art. 65 din aceeaşi lege, oricine refuză primirea înapoi a bunului rechiziţionat pierde dreptul de proprietate şi de orice despăgubire sau chirie.

Este evident aşadar că un act de rechiziţie dă naştere unei obligaţii a statului de a restitui bunul rechiziţionat sau de a plăti despăgubiri pentru „obiectele ce vor lipsi cu ocazia restituirii” (art. 37 alin. final din Legea nr. 139/1940).

Aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii alternative este un eveniment viitor şi sigur. Prin urmare, la încetarea cauzei de utilitate publică statul va avea în principal obligaţia de a restitui exact bunul rechiziţionat, iar în subsidiar, dacă acesta nu mai există, să despăgubească proprietarul bunului cu contravaloarea acestuia.

În speţă, câtă vreme bunul rechiziţionat a fost înstrăinat, este evident că statul va trebui să execute obligaţia alternativă, despăgubindu-l pe proprietar (sau pe moştenitorii acestuia) pentru bunul care nu mai poate fi restituit în natură.

Într-o asemenea ipoteză, paguba o reprezintă contravaloarea despăgubirii ce trebuie achitată şi care îndeobşte este valoarea de circulaţie a bunului ce nu mai poate fi restituit în natură.

Având în vedere că, în speţă, în urma operaţiunii de schimb în patrimoniul statului a intrat un alt bun, inferior ca valoare celui rechiziţionat, rezultă că şi într-o asemenea ipoteză cuantumul pagubei este dată de diferenţa de valoare dintre cele două bunuri.

În privinţa terenurilor aflate în administrarea armatei şi care au format obiectul celor două schimburi, probatoriul administrat în cauză dovedeşte că era de notorietate faptul că valoarea acestora era mai mare decât cea a terenurilor aflate în comuna Ştefăneşti, astfel încât schimburile preconizate a se realiza erau dezavantajoase pentru armată.

În acest sens, relevante sunt declaraţiile martorilor S.I., C.C.,, P.I., care au participat în ziua de 5 iunie 1996 la o discuţie cu inculpatul B.G. pe tema primului schimb de terenuri, ocazie cu care s-a ridicat şi problema diferenţei de valoare dintre cele două terenuri, în sensul că valoarea de piaţă a celui aparţinând M.A.N. (Ferma Roşia) era de câteva ori mai mare decât valoarea terenului oferit de inculpatul B.G.

Aspectele discutate la întâlnirea din 5 iunie 1996 se regăsesc şi în raportul pe care martorul Ciobanu Mihai l-a întocmit pentru martorul S.C., şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare.

Astfel, martorul C.M. a relatat că valoarea celor două terenuri afirmată în cadrul discuţiilor era de 5-7 dolari/mp (în cazul celui oferit de inculpatul B.G.) şi cel puţin 20 de dolari/mp. (în cazul celui oferit de armată), în condiţiile în care primul era teren agricol, iar cel de-al doilea era teren intravilan.

Mai mult, martorul a consemnat în raport şi poziţia inculpatului B.G., care era conştient de diferenţa de valoare dintre cele două terenuri, acesta susţinând că „eu fac schimb ca să câştig”, dar şi că a mai cumpărat teren limitrof cazărmii din Ştefăneşti pentru ca „M.A.N. să nu facă afacere cu alţii. Am riscat. Eu sunt negustor, nu agricultor”.

În finalul raportului, martorul C.M. aprecia că „din punct de vedere valoric schimbul de terenuri cu dl. B.G. nu este avantajos pentru acest minister”. Aşa cum rezultă din rezoluţia pusă pe acest raport, martorul S.C. şi-a însuşit la acel moment respectivul punct de vedere, făcând chiar menţiunea „La un eventual demers oficial, să-l exprimăm fără echivoc” (fila 71 vol. 14 dup).

Caracterul dezavantajos al schimbului de terenuri prin prisma diferenţei de valoare dintre acestea rezultă şi din declaraţiile martorilor P.F., I.A., I.L. şi I.M.

Astfel, martorul P.F. a arătat că, în discuţiile purtate cu mai mulţi ofiţeri (între care şi martorii S.I., B.G., I.L.), aceştia s-au exprimat în sensul că schimbul nu ar fi avantajos pentru armată, deoarece se făcea schimb de terenuri intravilan cu extravilan, iar la Ferma Roşia existau nişte amenajări şi dotări, unele chiar la nivel de protocol. Chiar şi martorul S.C. i-ar fi împărtăşit acelaşi punct de vedere, subliniind însă că schimbul este ordonat de şeful Statului Major General (inculpatul C.D.).

Martorul I.A., care a semnat din partea M.A.N. cel de-al doilea contract de schimb, a arătat că şi el ştia la acea dată că există o diferenţă de valoare între cele două terenuri şi că în zona Fermei Roşia începuse edificarea de construcţii, însă nu avea nici calitatea, nici îndrituirea de a comenta sau de a se opune în vreun fel schimbului de terenuri, mai ales că anterior se mai făcuse un schimb de terenuri în aceleaşi condiţii ( este vorba despre primul schimb aprobat de inculpatul C.D.).

Martorul I.L., locţiitor pentru administraţie al şefului Direcţiei Domenii şi Infrastructuri, a arătat că în discuţiile purtate relative la cele de-al doilea schimb de terenuri şi-a exprimat punctul de vedere personal în sensul că efectuarea acestuia nu este cea mai bună cale pentru achiziţionarea de teren la Ştefăneşti, sugerând totodată o reevaluare a terenurilor, pentru că se făcuse o evaluare mai veche.

Martorul I.M., prim locţiitor al şefului Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene a arătat că, neoficial, colegii comentau că schimbul de terenuri era dezavantajos pentru armată, întrucât un metru pătrat la Ferma Roşia costa aproximativ 30 de dolari, iar terenul de la Ştefăneşti, care era o mlaştină, valora aproximativ 1 dolar metrul pătrat. De altfel, martorul a fost cel care a avizat negativ sub formă de raport schimbul de terenuri.

Păgubirea patrimoniului public ca urmare a încheierii celor două contracte de schimb nu este susţinută doar de percepţia subiectivă a martorilor susmenţionaţi, ci este dovedită chiar de modul în care au fost evaluate terenurile prealabil încheierii contractelor.

În acest sens, este de observat că din cuprinsul ambelor contracte încheiate în formă autentică rezultă, în mod cert, că au făcut obiectul schimbului terenuri din categorii diferite: intravilan (terenul oferit de M.A.N.), extravilan (teren oferit de inculpatul B.G.).

În ce priveşte natura terenului de intravilan, se face trimitere la Decizia nr. 1094/190 din 28 noiembrie 1990, eliberată de Primăria municipiului Bucureşti şi la Hotărârea din 12 august 1992 a Consiliului Local al comunei Voluntari.

În acest context, instanţa de recurs, în opinie majoritară, constată că după aprobarea de către inculpaţii C.D. şi B.V. a fiecărui schimb de terenuri, dar mai înainte de realizarea propriu-zisă a acestora, au fost efectuate expertize tehnice de evaluare a terenurilor supuse schimbului.

Dincolo de împrejurarea că una dintre aceste expertize a fost efectuată în baza unei cereri adresată Biroului experţilor tehnici chiar de inculpatul B.G., care a şi achitat contravaloarea expertizei, din examinarea conţinutului şi concluziilor acestora rezultă că, atât terenul oferit de armată, cât şi cel oferit de inculpatul B.G. au fost evaluate în baza aceleiaşi metode (diferite însă de la o expertiză la alta), care se putea aplica însă numai terenurilor intravilane, în condiţiile în care doar cele aflate în administrarea M.A.N. se încadrau în această categorie.

Din declaraţiile martorului C.G., director al Direcţiei Cadastru din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei,a rezultat că la momentul acordării avizului pentru primul schimb din documentaţia prezentată ar fi reieşit că ambele terenuri sunt situate în extravilanul localităţilor, deşi au existat nelămuriri cu privire la situaţia terenului armatei (a se vedea şi demersurile făcute de inculpatul C.D. în vederea obţinerii avizului).

Acelaşi martor a mai arătat că, dacă terenul era în intravilanul localităţii, valoarea acestuia era diferită, în sensul că era mai ridicată, dar şi faptul că Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei putea să refuze acordarea avizului în situaţia în care se primea o suprafaţă egală de teren în extravilanul localităţii în schimbul unei suprafeţe egale de teren din intravilanul unei localităţi (fila 97 şi urm. vol. 2 dosar fond).

Revenind la cele două expertize aferente fiecărui schimb efectuat, după examinarea acestora, rezultă în mod evident că prima a întrebuinţat pentru evaluare metoda comparaţiei prin bonitare, în timp ce cea de-a doua a utilizat metoda costului standard cu referire la H.G. nr. 834/1991.

Or, aşa cum a demonstrat probatoriul administrat în cauză, ambele metode puteau fi utilizate doar în cazul terenurilor intravilane, urmând ca terenurile agricole extravilane, cum era cazul celor oferite de inculpatul B.G. în comuna Ştefăneşti, să fie evaluate distinct (prin comparare cu terenuri extravilane din aceeaşi zonă, tranzacţionate sau oferite spre tranzacţionare).

Acest lucru rezultă nu doar din declaraţiile expertului P.M., care a efectuat expertiza dispusă în faza de urmărire penală şi care a fost audiat nemijlocit de către instanţa de recurs, ci şi din înscrisurile aflate în dosarul de urmărire penală (Buletinul documentar editat de Corpul Experţilor Tehnici din România, fila 120-170 vol. 21 dup).

Prin urmare, ambele expertize dispuse în vederea realizării celor două schimburi au pornit de la premisa greşită că, atât terenurile din Voluntari, cât şi cele din Ştefăneşti se încadrează în categoria intravilan, cu consecinţa stabilirii unei valori eronate a acestora (prin supraevaluarea celor situate în extravilan) şi, implicit, a denaturării ambelor contracte încheiate cel puţin din perspectiva suprafeţelor de teren ce au făcut obiectul acestora.

În al doilea rând, în privinţa metodei comparaţiei prin bonitare, aceasta putea fi folosită numai în măsura în care nu erau disponibile suficiente informaţii privitoare la tranzacţii similare.

Or, niciunul dintre experţii desemnaţi să efectueze cele două expertize aferente schimbului nu s-a preocupat de obţinerea unor date referitoare la tranzacţii anterioare similare, ci aceştia au procedat pur şi simplu la aplicarea metodei alese cu privire la fiecare teren (ignorând totodată, aşa cum s-a arătat deja, categoria diferită în care acesta se încadra).

În al treilea rând, este de observat că în cazul primului schimb de terenuri a existat o singură expertiză (2 decembrie 1996), efectuată la scurt timp după aprobarea schimbului de terenuri de către inculpatul C.D., deşi contractul în formă autentică (condiţie ad validitatem pentru orice înstrăinare de terenuri, conform art. 46 din Legea nr. 18/1991) s-a încheiat după aproape doi ani, la 5 octombrie 1998.

Fiind vorba despre o perioadă de timp atât de mare (1996-1998), este evident că valoarea terenurilor nu mai era aceeaşi, dinamica de creştere fiind diferită între cele din Voluntari comparativ cu cele din Ştefăneşti, fapt constatat de altfel în expertiza efectuată în cursul urmăririi penale (1,5 $/mp - 5$/ mp. Voluntari faţă de 0,15 dolari SUA/mp-0,20 dolari SUA/mp Ştefăneşti).

În al patrulea rând, comparând valorile menţionate pentru terenurile supuse schimbului stabilite în cele două expertize, rezultă că, în perioada decembrie 1996 - aprilie 1999, acestea ar fi înregistrat o evoluţie aproximativ egală (de la 54.213 la 75.128 lei/mp. pentru terenul din Voluntari şi de la 50.952 la 72.820 lei/mp. pentru terenul din Ştefăneşti), fapt contrazis de actele aflate la dosar şi de declaraţia expertului P.M., care demonstrează că, începând cu anul 1996, zona Voluntari s-a dezvoltat mai mult, devenind atractivă pentru construcţia de locuinţe, spre deosebire de şoseaua de centură, pentru care cea mai probabilă dezvoltare imobiliară în perioada de referinţă a fost cea a construcţiei de hale.

Aşa cum a precizat expertul P.M., niciodată după anul 1990 terenurile de pe şoseaua de centură nu au valorat mai mult decât cele din zona Voluntari-Pipera.

În ce priveşte existenţa şi întinderea prejudiciului, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză efectuat în faza de urmărire penală, explicitate de expert cu ocazia audierii sale nemijlocite de către instanţa de recurs (a se vedea declaraţia din 23 aprilie 2013, fila 256 vol. 2 dos. recurs.)

Din aceste mijloace de probă rezultă, pe de o parte, inadecvarea metodelor folosite de cei doi experţi şi denaturarea rezultatelor prezentate în concluziile expertizelor, iar pe de altă parte, motivaţia alegerii metodei utilizate de către expertul judiciar, precum şi circumstanţele în care acesta a ajuns la concluzia diferenţei de valoare între terenurile ce au făcut obiectul schimbului în cele două cazuri.

În acest sens, din raportul de expertiză, ca şi din declaraţiile expertului P.M., rezultă că la întocmirea raportului de expertiză a fost utilizată metoda comparaţiei directe, iar comparabilele folosite (terenuri oferite, dar şi înstrăinate efectiv în aceleaşi perioade de referinţă) sunt amplasate în aceeaşi tarla şi au accesul la utilităţi la fel cu terenurile supuse evaluării.

De asemenea, expertul a precizat că utilizarea deopotrivă a ofertelor şi a contractelor de vânzare-cumpărare a avut rolul de a verifica faptul că valorile menţionate în acestea din urmă se află în limitele normalului, adică nu sunt nejustificat de mari sau mici în raport cu maximul şi minimul ofertelor, respectiv cu valoarea pieţei.

Expertul a arătat că nu a preluat ca atare valorile la care au fost tranzacţionate loturile mici, în condiţiile în care, în speţă, operaţiunile de schimb au avut ca obiect suprafeţe mari de terenuri, care de regulă se înstrăinează cu preţuri unitare mai mici.

În ce priveşte presupusul “interes special” pe care armata îl avea în legătură cu terenul din Ştefăneşti (susţinere pe care inculpaţii au făcut-o pentru a explica valoarea mai ridicată a acestui teren faţă de cea normală, corespunzătoare zonei), instanţa de recurs în opinie majoritară constată mai întâi că această susţinere vine în contradicţie cu altă apărare a inculpaţilor, care viza caracterul confidenţial al obiectivului militar ce urma a fi construit (şi care ar fi justificat secretul păstrat în legătură cu necesitatea achiziţionării acestuia).

Or, este evident că dacă raţiunea pentru care s-a achiziţionat terenul nu a fost cunoscută de persoane cu funcţii importante din armată (ci doar de inculpatul C.D. şi alte câteva persoane), cu atât mai puţin ea putea fi adusă la cunoştinţă unui expert tehnic şi valorificată de acesta în cuprinsul raportului de expertiză.

De altfel, nicăieri în cele două rapoarte nu se menţionează că ar fi fost avută în vedere valoarea specială a terenului din Ştefăneşti pentru unul dintre cocontractanţi (în speţă, armată), aşa încât susţinerea că acest teren trebuia evaluat în condiţii speciale nu poate fi primită.

În acest context, trebuie reţinută susţinerea expertului P.M. făcută în faţa instanţei de recurs, potrivit căreia la stabilirea valorii de piaţă nu se are în vedere un interes special, pentru că rezultatul ar fi o valoare specială, iar nu o valoare de piaţă.

Pe de altă parte, aşa cum a rezultat din expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, terenurile oferite de inculpatul B.G. cu ocazia celor celor două schimburi nu au reprezentat o suprafaţă compactă, fiind compuse din două suprafeţe învecinate cu unitatea militară din Ştefăneşti şi altele două fără vreo latură comună cu aceasta, una fiind situată chiar la mare distanţă de ea (a se vedea harta de la fila 67 vol. 13 dup). Mai mult, contrar menţiunilor din cel de-al doilea contract de schimb, terenul ce a făcut obiectul acestuia nu s-a aflat în tarlaua T 41, ci în tarlaua T 47.

Totodată, din terenurile date la schimb de inculpatul B.G., doar unul (cel de 9,38 hectare aferent primului schimb) are deschidere la linia de centură, celelalte aflându-se într-un front secundar faţă de aceasta.

Toate aceste aspecte nu au fost avute în vedere de cei doi experţi care au evaluat terenurile oferite de inculpatul B.G. (mai ales cu privire la cel de-al doilea schimb), fapt care a condus, o dată în plus, la denaturarea concluziilor expertizelor, întrucât:

- valoarea unei suprafeţe de teren compacte este alta decât a unei suprafeţe fragmentate ( a se vedea în acest sens declaraţia expertului parte al inculpatului B.G. audiat de către instanţa de recurs, M.V. - fila 262 vol. 2 ds.recurs);

- valoarea terenurilor din frontul secundar este alta decât cea a terenurilor cu deschidere la linia de centură, fiind influenţată de lipsa utilităţilor şi a drumurilor de acces.

În egală măsură, aceleaşi aspecte au fost avute în vedere de expertul P.M. la întocmirea raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale, atunci când a reţinut ca şi comparabile doar tranzacţiile referitoare la terenuri amplasate în acelaşi front, din aceeaşi categorie de folosinţă şi cu acces la drumuri şi utilităţi la fel cu terenurile supuse evaluării, din aceleaşi perioade cu cele în care s-au realizat cele două tranzacţii (a se vedea şi precizările scrise depuse la dosarul de recurs (fila 289 şi urm.vol. 2).

Acestea sunt considerentele pentru care instanţa de recurs, în opinie majoritară, a apreciat că expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, explicitată de audierea nemijlocită a expertului de către Completul de 5 Judecători, este completă şi lămuritoare pentru determinarea pagubei produse în urma celor două operaţiuni de schimb, atât în ce priveşte existenţa acesteia, cât şi întinderea ei.

C. în ce priveşte legătura de cauzalitate, este evident faptul că păgubirea patrimoniului public a fost determinată în mod direct de acţiunile inculpaţilor, în condiţiile menţionate anterior.

D. în ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice se comite cu intenţie directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că în toate cazurile făptuitorul este conştient că îşi exercită necorespunzător atribuţiile de serviciu, prevede rezultatul socialmente periculos al actelor sale, urmărind sau doar acceptând producerea uneia dintre consecinţele prevăzute alternativ în textul de lege incriminator ca variante ale urmării imediate.

În speţă, analizând modalitatea în care inculpaţii au înţeles să-şi exercite atribuţiile de serviciu prin raportare la cele două operaţiuni de schimb de terenuri pe care le-au iniţiat şi/sau aprobat, instanţa de recurs constată că aceştia au acţionat cu ştiinţă, în forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, prevăzând rezultatul păgubitor al faptelor comise şi acceptând posibilitatea producerii lui, chiar dacă nu l-au urmărit.

În privinţa primului schimb de terenuri, înscrisurile aflate la dosar, ca şi probele testimoniale demonstrează că acesta a fost iniţiat în baza unui ordin verbal al inculpatului C.D. dat în luna septembrie 1995, schimbul fiind motivat aparent de completarea bazei furajere a gospodăriei agrozootehnice Ştefăneşti care funcţiona în cadrul cazărmii 916 Bucureşti-Ştefăneşti (a se vedea adresele din 26 iunie 1996 şi din 10 iulie 1996, ca şi declaraţiile martorului T.I., şef al Direcţiei Gospodărie).

Ulterior, deşi s-a propus sistarea întregii operaţiuni ca urmare a desfiinţării gospodăriei agrozootehnice (a se vedea Raportul din 12 iulie 1996, nerezoluţionat de către inculpatul C.D.), la data de 26 august 1996 şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul S.C., a adresat ministrului apărării naţionale Raportul, în care se făcea referire la ordinul inculpatului C.D. de a întreprinde măsuri pentru extinderea perimetrului cazărmii 916, „din raţiuni care privesc folosirea acesteia”.

Este de observat că, deşi Raportul este întocmit în luna august, el apare înregistrat la cabinetul ministrului la data de 14 octombrie 1996 şi aprobat în aceeaşi zi chiar de către inculpatul C.D., în calitatea sa de secretar de stat şi locţiitor al ministrului apărării naţionale.

Mai mult, acest Raport este avizat favorabil şi de martorul P.F., în calitatea sa de şef al Departamentului Înzestrării şi Logisticii Armatei din cadrul M.A.N., aviz care a fost dat pe 13 octombrie 1996, la solicitarea telefonică a inculpatului C.D., care i-a cerut totodată să-i înainteze Raportul, întrucât „se afla la comanda instituţiei”.

Practic, prin aprobarea acestui Raport, inculpatul C.D. şi-a dat acordul pentru realizarea schimbului de terenuri, exercitând o atribuţie a ministrului apărării naţionale, pe care „coincidenţa” face să-l fi înlocuit exact în acea zi.

Contribuţia inculpatului nu s-a oprit însă aici, ci s-a manifestat şi ulterior, în ceea ce priveşte obţinerea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei în condiţiile Legii nr. 18/1991.

Deşi obţinerea acestui aviz nu avea vreo legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului C.D., acesta s-a implicat direct în obţinerea lui, prin adresa pe care a trimis-o sub semnătură proprie ministrului de resort la data de 4 decembrie 1996 (fila 17 dosar doc. declasific.), în condiţiile în care anterior, la data de 20 noiembrie 1996 acelaşi minister sesizase neclarităţi cu privire la amplasarea terenului ce urma a face obiectul schimbului.

Această modalitate în care inculpatul C.D. a înţeles să se implice în realizarea schimbului de terenuri demonstrează, în mod cert, interesul manifestat de acesta în perfectarea acestei operaţiuni, sub aparenţa preocupării pentru realizarea unui obiectiv militar.

Aşa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, inculpatul C.D. a fost cel care a insistat în efectuarea schimbului de terenuri, chiar dacă subordonaţii săi şi-au manifestat îndoiala nu doar cu privire la oportunitatea schimbului, cât mai ales cu privire la caracterul avantajos al operaţiunii patrimoniale a schimbului de terenuri cu inculpatul B.G., din perspectiva valorii superioare a terenului dat la schimb de către armată.

Mai mult, în dorinţa sa de a se efectua această operaţiune, inculpatul C.D. nu s-a preocupat nici un moment dacă ea era posibilă, prin raportare la situaţia juridică a terenului aflat în administrarea M.A.N. şi la condiţiile în care puteau fi încheiate acte juridice în legătură cu acesta.

De asemenea, inculpatul C.D. a aprobat schimbul de terenuri, însuşindu-şi la data de 14 octombrie 1996 conţinutul Raportului din 26 august 1996, deşi acesta făcea doar trimitere la minuta din 19 iunie 1996 care consemnase rezultatul negocierilor dintre reprezentanţii armatei şi inculpatul B.G., fără a exista şi o dovada a modalităţii în care s-a ajuns la concluzia echivalenţei valorice a terenurilor supuse schimbului.

În acest context, este de observat că un raport de evaluare a celor două terenuri a fost depus abia la data de 2 decembrie 1996 (aşadar, ulterior aprobării schimbului), iar acesta a avut în vedere alte suprafeţe ale acestora decât cele menţionate în minuta din 19 iunie 1996 (9,38 hectare date de inculpatul B.G. - în loc de 10 menţionate în minută - şi 8,81 hectare date de armată - faţă de 10 menţionate în minută).

În privinţa inculpatului B.V., intenţia cu care acesta a acţionat este cu atât mai evidentă, în condiţiile în care, pe de o parte, avea formaţie juridică (fiind nu doar un jurist cunoscut, ci şi fost Ministru al Justiţiei), iar pe de altă parte, a insistat în realizarea celui de-al doilea schimb, în ciuda punctelor de vedere exprimate de către Ministerul Justiţiei şi Direcţia de specialitate din cadrul M.A.N., care atestau în cel mai bun caz un regim juridic controversat al terenului ce urma a fi dat la schimb (dacă nu chiar împrejurarea că acesta nu ar putea fi înstrăinat în lipsa unei Hotărâri de Guvern).

În acest sens, instanţa de recurs constată că inculpatul B.V. şi-a însuşit punctul de vedere al Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare exprimat în cuprinsul Raportului din 31 august 1998, în sensul că se impune o clarificare a regimului juridic al terenului propus spre a face obiectul unui nou schimb (fila 48 vol. 15 d.u.p.), adresându-se în scris Ministerului Justiţiei şi celui al Agriculturii şi Alimentaţiei pentru un punct de vedere vis-a-vis de schimbul preconizat.

Cu toate acestea, inculpatul B.V. nu a acţionat potrivit modului sugerat prin primele adrese de răspuns primite de la cele două instituţii, care arătau fie că terenul este domeniu public şi nu poate fi înstrăinat (Ministerul Justiţiei), fie că un punct de vedere clar va putea fi formulat după adoptarea legii care reglementa proprietatea publică aflată în acel moment în dezbaterea Parlamentului (şi adoptată trei luni mai târziu, sub nr. 213/1998, a se vedea răspunsul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, fila 50 vol. 15 d.u.p).

Luând act de cele două răspunsuri, orice persoană diligentă, responsabilă, de bună-credinţă nu ar fi acţionat într-un sens contrar celui sugerat, ci ar fi amânat luarea unei decizii până la clarificarea prin lege a situaţiei juridice a terenului sau ar fi procedat la solicitarea de a se emite Hotărâri de Guvern pentru a se elimina orice posibilitate de controversă.

Or, după formularea răspunsurilor iniţiale, cele două instituţii au transmis M.A.N. altele două, în condiţii neelucidate, dar care ridică semne de întrebare (cazul Ministerului Justiţiei, fără vreo nouă adresă din partea beneficiarului) sau ca urmare a unei noi asemenea adrese (cazul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei).

Aceste noi răspunsuri erau de natură „ a atenua” conţinutul primelor, inducând ideea că, în final, M.A.N. va decide dacă operaţiunea de schimb preconizată poate fi realizată.

Poziţia M.A.N. a fost una oscilantă, exprimată prin rapoartele succesive întocmite de Direcţia Construcţii şi Domenii Militare.

Astfel, prin Raportul din 12 octombrie 1998, făcându-se referire la primul răspuns al Ministerului Justiţiei, se propune emiterea unei Hotărâri de Guvern care să aprobe trecerea terenului în cauză în proprietatea privată a statului, precum şi efectuarea schimbului (fila 58 vol. 15 d.u.p.).

Este de observat că acest Raport este însoţit şi de un proiect de Hotărâre de Guvern, în două variante, însoţite fiecare de expunerea de motive: una prin care se aprobă atât trecerea imobilului din proprietatea publică în cea privată a statului, cât şi abilitarea M.A.N. de a efectua schimbul de terenuri (fila 69 vol. 15 d.u.p.), iar alta care cuprinde doar această din urmă dispoziţie, în considerarea caracterului de teren aparţinând domeniului privat al statului (fila 63 vol. 15 d.u.p.).

Aceste proiecte de acte normative dovedesc practic faptul că, indiferent cum ar fi fost considerat terenul (ca aparţinând domeniului public sau privat), era necesară o Hotărâre de Guvern prin care M.A.N., care avea în administrare terenul, să fie abilitat să efectueze un act de dispoziţie cu privire la acesta, cum este cazul încheierii unui contract de schimb.

După numai două zile, la data de 14 octombrie 1998, aceeaşi Direcţie Construcţii şi Domenii Militare a întocmit un nou Raport prin care, luând act de noul răspuns de la Ministerul Justiţiei, care lăsa la latitudinea M.A.N. stabilirea naturii juridice a terenului de la Ferma Roşia, se apreciază că acesta aparţine domeniului privat al statului din două motive: pe de o parte acesta nu este afectat unei utilităţi publice şi nici nu este strict utilizat pentru nevoia de apărare, iar pe de altă parte, uzul sau interesul public căruia îi este destinat terenul în cauză, nu poate fi susţinut, dată fiind destinaţia actuală a acestuia de fermă zootehnică (fila 73 vol. 15).

Acest Raport a fost avizat negativ de către Direcţia legislaţie şi contencios a M.A.N., care a contestat abilitarea acestuia de a stabili apartenenţa unui bun aflat în administrarea sa în domeniul public sau privat, cel puţin până la adoptarea Legii privind regimul proprietăţii publice (la care făcuse referire şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în primul răspuns), sugerându-se ca modalitate de rezolvare a problemei adoptarea unei Hotărâri de Guvern (fila 74 vol. 15 dup).

Faţă de conţinutul avizului Direcţia Legislaţie şi Contencios, la data de 9 noiembrie 1998 s-a întocmit un nou Raport, prin care, făcându-se în mod neadevărat trimitere la susţinerea utilităţii schimbului inclusiv de către şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene (a se vedea cele arătate anterior), se solicită a se aprecia dacă este necesară promovarea unei Hotărâri de Guvern sau este în competenţa ministerului să efectueze schimbul.

La data de 10 noiembrie 1998 se obţine un nou aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, favorabil, dar sub condiţia ca Direcţia Construcţii şi Domenii Militare să se pronunţe explicit asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului în cauză.

În aceste condiţii, la data de 16 noiembrie 1998 s-a întocmit Raportul prin care, făcându-se referire inclusiv la avizul favorabil al Direcţiei Legislaţie şi Contencios (fără a se preciza că acesta a fost dat sub condiţie), se susţine că aprobarea pentru efectuarea schimbului este în competenţa M.A.N., întrucât terenul în cauză aparţine domeniului privat al statului (nu este „strict utilizat” pentru nevoia de apărare).

Acest ultim Raport a fost aprobat de inculpatul B.V., care şi-a dat astfel acordul asupra efectuării schimbului.

Circumstanţele în care au fost emise toate aceste rapoarte şi avize sunt lămurite de probele testimoniale administrate în cauză, îndeosebi declaraţiile martorilor S.C. (audiat şi de către instanţa de recurs) şi Siminiuc Dorel (a cărui audiere în cursul judecăţii nu a fost posibilă datorită stării sale de sănătate, făcându-se aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen., a se vedea fila 157 vol. 2 dosar fond).

Astfel, martorul S.C., şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, care a întocmit toate aceste rapoarte, a arătat în faţa instanţei de recurs că această succesiune de acte cu propuneri contradictorii emise în interval scurt de timp (circa o lună, între 12 octombrie şi 16 noiembrie 1998) se explică prin aceea că era obligaţia sa de a găsi soluţii pentru realizarea obiectivului preconizat a se efectua la Ştefăneşti.

Totuşi, acelaşi martor a arătat că inculpatul B.V. nu a acceptat propunerea de a se promova o Hotărâre de Guvern pentru efectuarea schimbului, restituindu-i raportul care cuprindea acest punct de vedere. Mai mult, deşi inculpatul nu i-a oferit la acel moment vreo explicaţie, ulterior declanşării cercetărilor acesta i-a spus martorului S.C. că acea propunere de a se emite o Hotărâre de Guvern, nu era prevăzută de lege (fila 231 şi urm., vol. 2 dosar recurs.)

În privinţa martorului Siminiuc Dorel, şef al Direcţiei Legislaţie şi Contencios din cadrul M.A.N. în perioada 1995-2003, acesta a lămurit circumstanţele în care Direcţia sa a emis cele două avize în lunile octombrie-noiembrie 1998.

În acest sens, cu privire la primul aviz negativ, a arătat că, deşi a fost semnat de colega sa D.T., conţinutul acestuia a fost discutat cu el, fiind în sensul că este necesară emiterea unei Hotărâri de Guvern.

În opinia martorului, acest aviz „nu a convenit”, astfel încât s-a ajuns la cel de-al doilea, din 10 noiembrie 1998, prin care se lăsa practic la aprecierea Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare stabilirea naturii juridice a terenului respectiv.

Este însă de reţinut precizarea martorului, în sensul că într-o discuţie pe care a avut-o cu inculpatul B.V. anterior emiterii celui de-al doilea aviz, acesta „mi-a sugerat ca la avizul pe care îl dau să am în vedere punctul de vedere al Ministrului Justiţiei din 13 octombrie 1998 (adică a doua adresă venită din partea acestui Minister), lucru pe care l-am şi făcut”.

Din aceste mijloace de probă rezultă nu doar că inculpatul B.V. a luat decizia înstrăinării directe a terenurilor în deplină cunoştinţă de cauză, ci chiar a insistat ca acest lucru să se realizeze fără emiterea unei Hotărâri de Guvern, deşi aceasta i-a fost propusă inclusiv de Ministerul Justiţiei (în prima adresă de răspuns) şi de Direcţia Legislaţie şi Contencios din cadrul M.A.N.).

Împrejurarea că inculpatul nu a fost de acord cu adresele iniţiale de răspuns venite din partea celor două ministere (nefavorabile efectuării schimbului direct), că a restituit raportul prin care se propunea promovarea unei Hotărâri de Guvern, că a ignorat punctul de vedere iniţial exprimat de propria Direcţie de Legislaţie şi Contencios şi a insistat pentru modificarea acestuia în sensul dorit de el, reprezintă dovezi certe că inculpatul a luat în deplină cunoştinţă de cauză decizia de a aproba efectuarea schimbului de terenuri în condiţii nelegale.

Conduita abuzivă, infracţională a inculpatului B.V. rezultă însă şi din modul în care evenimentele s-au derulat ulterior aprobării Raportului din 16 noiembrie 1998.

Astfel, ca şi în cazul primului schimb de terenuri, nici în cel de-al doilea caz decizia înstrăinării nu a avut la bază precizarea suprafeţelor care vor face obiectul schimbului şi nici echivalenţa valorică a acestora, în condiţiile în care un raport de expertiză tehnică a fost întocmit abia la data de 9 februarie 1999.

De altfel, referiri la cele două aspecte nu sunt cuprinse nici în Raportul ulterior, din 6 aprilie 1999, prin care se solicită şi se obţine acordul inculpatului B.V. pentru „efectuarea propriu-zisă a schimbului de terenuri deja aprobat”.

Mai mult, aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, între cele două „acorduri” exprimate de inculpatul B.V. (din 16 noiembrie 1998 şi 6 aprilie 1999), dar şi ulterior (până la data de 4 iunie 1999, când s-a încheiat contractul în formă autentică, condiţie ad validitatem prevăzută în art. 12 alin. (2) din Legea nr. 54/1998), au fost exprimate puncte de vedere, materializate, de asemenea, în Rapoarte întocmite de locţiitorul şefului Statului Major General (a se vedea Raportul din 30 martie 1999 şi din 21 mai 1999), prin care se ridicau probleme care ar fi trebuit să repună în discuţie decizia de aprobare a schimbului de terenuri.

Or, deşi în aceste acte emanate de la cel mai înalt nivel se vorbea despre faptul că schimbul de terenuri s-a efectuat fără acordul Statului Major General, că forma şi dimensiunea terenului obţinută în urma schimbului sunt improprii, respectiv insuficiente pentru construcţia unui punct de comandă de tip armată, că dimensiunea preconizată pentru noua structură de război a armatei, ca şi diminuarea fondurilor destinate pregătirii economiei şi teritoriului pentru apărare fac imposibilă construcţia pe timp de pace a unui asemenea obiectiv militar, inculpatul B.V. a ignorat toate aceste semnale (despre care s-a făcut în parte vorbire inclusiv în Raportul din 6 aprilie 1999) şi a aprobat din nou schimbul de terenuri (efectuarea propriu-zisă a acestuia), fără a lua măsuri pentru a stopa întreaga operaţiune, ce a fost finalizată şi a început să producă efecte juridice abia la data de 4 iunie 1999, când s-a încheiat contractul de schimb în formă autentică.

În fine, relevantă pentru superficialitatea cu care a fost tratată problema înstrăinării unui teren aflat în administrarea M.A.N. este împrejurarea că persoana care a semnat contractul de schimb în numele acestei instituţii (I.A.) nu a avut un mandat special în acest sens, ci a făcut-o în baza unei delegaţii emisă la data de 3 iunie1999 doar pentru punerea în posesie (care avusese loc cu o zi mai înainte, la 2 iunie 1999).

1. Inculpatul B.G.

Potrivit art. 26 C. pen., complicele este „persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.

Rezultă aşadar că, pentru reţinerea complicităţii, ca formă de participaţie secundară, trebuie întrunite următoarele condiţii:

- comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală;

- săvârşirea de către complice a unor acţiuni de ajutor sau înlesnire la săvârşirea faptei ori de promisiune, fie de tăinuire a bunurilor provenite din aceasta, fie de favorizare a infractorului;

- complicele să acţioneze cu intenţie, directă sau indirectă, ceea ce înseamnă că acesta, fie urmăreşte şi prevede producerea rezultatului socialmente periculos, fie nu-l urmăreşte, dar îl prevede, acceptând posibilitatea producerii lui.

Raportând aceste condiţii la situaţia din speţă şi ţinând seama de cele expuse anterior în privinţa inculpaţilor C.D. şi B.V., completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată că inculpatul B.G. nu a fost doar un simplu beneficiar al activităţii infracţionale desfăşurate de ceilalţi doi inculpaţi, ci a avut o contribuţie esenţială la comiterea de către aceştia a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Chiar dacă, strict teoretic, actele de complicitate nu sunt indispensabile comiterii faptei de către autor, în speţă, contribuţia inculpatului B.G., deşi mediată, a fost una esenţială, având în vedere că acesta nu a fost doar parte la cele două operaţiuni de schimb de terenuri, ci a avut un rol important în iniţierea, derularea şi finalizarea celor două schimburi în condiţii nelegale.

Aşa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză (parte din acesta fiind deja evocat), inculpatul B.G. şi-a urmărit propriul interes în detrimentul interesului public, fiind pe deplin conştient de „afacerea” pe care o făcea prin cele două contracte de schimb, constând în obţinerea unor terenuri subevaluate aflate în administrarea M.A.N.

Această poziţie subiectivă a inculpatului B.G. a fost cel mai bine surprinsă de martorii prezenţi la întâlnirea din în ziua de 5 iunie 1996 (S.I., C.C., I.A., P.I.), ocazie cu care s-a ridicat şi problema diferenţei de valoare dintre cele două terenuri, în sensul că valoarea de piaţă a celui aparţinând M.A.N. (Ferma Roşia) era de câteva ori mai mare decât valoarea terenului oferit de inculpatul B.G.

Aspectele discutate la întâlnirea din 5 iunie 1996 se regăsesc şi în raportul pe care martorul C.M. l-a întocmit pentru martorul S.C., şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, reţinându-se astfel poziţia inculpatului B., care era conştient de diferenţa de valoare dintre cele două terenuri.

Sunt relevante expresiile folosite de inculpat cu acest prilej, arătând astfel că „eu fac schimb ca să câştig”, dar şi că a mai cumpărat teren limitrof cazărmii din Ştefăneşti pentru ca „M.A.N. să nu facă afacere cu alţii. Am riscat. Eu sunt negustor, nu agricultor”. Mai mult, acesta a arătat că „dacă documentaţia dumneavoastră va fi însoţită de o expertiză de evaluare a terenului, trebuie să merg şi eu cu experţii, ca să ridic valoarea terenului pe care îl ofer” (fila 71 vol. 14 d.u.p.).

Inculpatul B.G. nu a negat, aşadar, diferenţa de valoare dintre cele două terenuri, ba dimpotrivă a fost pe deplin conştient de aceasta, ceea ce înseamnă că, dincolo de aspectele vizând legalitatea celor două operaţiuni de schimb, el a prevăzut şi acceptat că prin încheierea acestora patrimoniul public va fi păgubit, acţionând cu intenţie indirectă în acest sens.

În fine, chiar dacă nu are neapărat semnificaţia unui act de corupţie, remiterea sumei de 100 milioane de lei vechi, cu titlu de sponsorizare pentru construirea unui monument dedicat eroilor aviaţiei militare nu poate fi ruptă de contextul în care aceasta a fost făcută ( după discuţia menţionată anterior, inculpatul B.G. sesizând atitudinea refractară manifestată de reprezentanţii armatei şi încercând astfel să le capteze bunăvoinţa pentru perfectarea operaţiunii în condiţiile dorite de el, dezavantajoase pentru M.A.N.).

În privinţa terenurilor oferite la schimb, relevante pentru vinovăţia inculpatului B.G. sunt aspectele legate de suprafaţa şi amplasarea lor, ca şi condiţiile în care a obţinut calitatea de proprietar al acestora.

Astfel, aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, terenul oferit de inculpatul B.G. în cadrul primului schimb a fost în realitate cu 1,07 hectare mai mic decât cel menţionat în contract (8,31 faţă de 9,38), diferenţa regăsindu-se în alte tarlale decât cea care interesa armata şi care era învecinată unităţii militare din Ştefăneşti.

În legătură cu cel de-al doilea schimb de terenuri, expertul a constatat, de asemenea că, în realitate, suprafaţa dată la schimb de către inculpatul B.G. nu era una compactă, adiacentă unităţii militare, ci se afla în trei loturi.

Toate aceste aspecte rezultau chiar din actele prin care inculpatul B.G. dobândise anterior dreptul de proprietate asupra terenurilor oferite la schimb, fiind pe deplin cunoscute de către inculpat.

Prin urmare, suprafaţa totală de teren dată de inculpatul B.G. prin cele două contracte de schimb a fost mai mică decât cea din acte, nu a avut caracter compact şi nici nu se preta în totalitate scopului pentru care fusese achiziţionată (mărirea celei aferente unităţii militare din Ştefăneşti în vederea construirii unui punct de comandă), în condiţiile în care doar 11,27 hectare (din totalul de 29,8587 hectare predate) erau adiacente obiectivului militar existent.

Împrejurarea că această situaţie este deopotrivă imputabilă reprezentaţilor M.A.N., care nu au verificat actele de proprietate ale inculpatului B.G. şi nu le-au confruntat cu situaţia din teren, însuşindu-şi fără rezerve constatările unor expertize achitate de către acesta, nu-l absolvă de vinovăţie pe inculpatul B.G., ci demonstrează încă o dată că, scopul urmărit de acesta a fost propria sa îmbogăţire, indiferent de mijloacele folosite şi cu largul concurs al reprezentanţilor statului.

În ce priveşte calitatea de proprietar al suprafeţelor înstrăinate, este de observat că terenurile ce au făcut obiectul celui de-al doilea schimb nu s-au aflat în proprietatea inculpatului B.G. nici la momentul depunerii ofertei la cabinetul ministrului apărării naţionale (29 august 1998) şi nici la momentul la care acesta din urmă şi-a dat acordul pentru efectuarea schimbului (16 noiembrie 1998).

Astfel, inculpatul B.G. a dobândit terenurile ce au format obiectul celui de-al doilea contract de schimb prin 18 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 15 decembrie 1998 - 2 februarie 1999, aşadar numai după ce a obţinut acordul M.A.N. pentru efectuarea schimbului pe care el însuşi îl iniţiase.

Practic, reprezentanţii armatei au demarat realizarea unui nou schimb de terenuri şi au aprobat efectuarea acestuia, fără a verifica o chestiune elementară, respectiv calitatea de proprietar a cocontractantului, aspect care, fără îndoială, le este imputabil.

În egală măsură, simplul fapt că inculpatul B.G. nu avea calitatea de proprietar la momentul la care a solicitat şi obţinut acordul pentru perfectarea schimbului, dovedeşte o dată în plus nu doar împrejurarea că acest inculpat şi-a urmărit propriul interes, ci mai ales că el nu s-a preocupat de legalitatea operaţiunii, care nici măcar nu putea fi demarată în lipsa acestei condiţii elementare.

În fine, un alt element care conturează contribuţia inculpatului în calitate de complice la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice este legat de modalitatea în care au fost efectuate cele două expertize tehnice aferente fiecărui schimb de terenuri.

Aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, în ce priveşte prima expertiză, aceasta a fost realizată de expertul T.M. la solicitarea directă a inculpatului B.G., care a achitat şi onorariul (fila 264 şi urm., vol. 5 dup, fila 124 vol. 14 d.u.p.).

Aşa cum s-a reţinut anterior, această expertiză a fost defavorabilă M.A.N., în condiţiile în care nu a ţinut cont de categoria de folosinţă diferită a celor două terenuri (intravilan în cazul celui oferit de armată, extravilan în cazul celui oferit de inculpatul B.G.). În plus, deşi în declaraţia dată în cauză expertul a invocat mai multe tranzacţii pe care le-ar fi avut în vedere ca şi comparabile pentru realizarea expertizei, în realitate, nicăieri în cuprinsul raportului de expertiză nu se face vorbire despre acestea şi nici despre metoda comparaţiei directe, fiind utilizată doar metoda comparaţiei prin bonitare, care nu putea fi aplicată ambelor terenuri.

Or, aşa cum rezultă din cele expuse anterior (a se vedea discuţia din 5 iunie 1996), este evident că inculpatul B.G. era interesat de ridicarea artificială a valorii terenului pe care îl oferea pentru a se ajunge la un schimb de terenuri aproximativ egale ca şi suprafaţă. Aşa se explică faptul că el s-a implicat în efectuarea expertizei, iar nu reprezentanţii armatei, ascunzând detalii importante, cum ar fi categoria de folosinţă diferită a celor două terenuri, ceea ce a dus în final la valori denaturate ale suprafeţelor supuse schimbului.

În ce priveşte cea de-a doua expertiză, deşi există o corespondenţă a reprezentanţilor M.A.N. cu Biroul Experţilor Judiciari Tehnici Contabili în legătură cu efectuarea acesteia şi mai apoi cu reactualizarea ei, nu a fost identificat şi ordinul de plată pentru onorariul expertului, acesta fiind achitat în realitate tot de către inculpatul B.G. (a se vedea declaraţia martorului S.C. dată în faţa instanţei de recurs, fila 232 vol. 2 şi adresa din 16 februarie 2005 a M.A.N.).

Toate aceste aspecte punctuale demonstrează că inculpatul B.G. nu a fost doar un simplu beneficiar al unor decizii ilegale şi păguboase pentru stat, luate de inculpaţii C.D. şi B.V., ca reprezentanţi ai armatei, ci, prin conduita sa, a sprijinit hotărârea acestora şi, implicit, producerea rezultatului socialmente periculos, pe care l-a prevăzut şi acceptat, stabilindu-se astfel legătura subiectivă cu autorii infracţiunii de abuz în serviciu.

Absolvirea de vinovăţie a inculpatului B.G. ar fi fost posibilă doar în situaţia în care nu ar fi interferat în procesul decizional lato sensu al celorlalţi inculpaţi (începând cu iniţierea şi până la finalizarea celor două operaţiuni de schimb).

În realitate, inculpatul B.G. nu a fost doar un cocontractant, care asistă pasiv şi acceptă decizii favorabile lui, fără să le fi influenţat în vreun fel. Dimpotrivă, a ocultat elemente esenţiale în legătură cu terenurile oferite la schimb de el şi a fost preocupat de subevaluarea terenurilor oferite la schimb de M.A.N. (realizând valoarea superioară a acestora), întreaga sa conduită fiind subsumată ideii de câştig în detrimentul cocontractantului, cu consecinţa colaterală a păgubirii patrimoniului public pe care, spre deosebire de propriul beneficiu, nu a urmărit-o, dar a prevăzut-o, acceptând că aceasta se va produce.

Cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului B.G., din complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi continuată, prev. de art. 26 rap. la art. 248 combinat cu art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată, prev. de art. 26 rap. la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi, din aceasta din urmă în două fapte de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prev. de art. 26 rap. la art. 248 C. pen., instanţa de recurs constată că sunt nefondate.

Apărătorul intimatului inculpat B.G. a apreciat că se impune această schimbare de încadrare juridică, întrucât nu este posibilă reţinerea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată în condiţiile în care sunt mai mulţi autori diferiţi ai aceleiaşi infracţiuni de abuz.

Instanţa de control judiciar, ţinând cont de cele expuse anterior în analiza activităţii infracţionale a intimatului inculpat B.G., apreciază ca fiind corectă încadrarea juridică reţinută prin rechizitoriu, ţinând cont de:

- cronologia faptelor, în sensul că primul contract de schimb încheiat de intimatul inculpat B.G. cu M.A.N-ul a fost avizat la data de 14 iunie 1996 de către inculpatul C.D., după care acesta din urmă a fost înlocuit la conducerea Statului Major General, iar cel de al doilea contract de schimb a fost încheiat de intimatul inculpat B.G. cu M.A.N-ul la data de 04 iunie 1999, ca urmare a aprobării date de inculpatul B.V., ministrul apărării naţionale la acea dată;

- de modalitatea în care acesta a acţionat;

- de contribuţia esenţială la perfectarea celor două contracte de schimb. Edificatoare în stabilirea caracterului continuat al activităţii infracţionale a intimatului inculpat B.G. este chiar declaraţia acestuia prin care recunoaşte că a cumpărat tot terenul pentru ca „M.A.N. să nu facă afaceri cu alţii", afirmând: „Am riscat. Eu sunt negustor, nu agricultor", ceea ce demonstrează clar intenţia sa de a încheia contractele de schimb cu M.A.N., indiferent cine ar fi fost la conducerea acestei instituţii.

Faţă de toate aceste considerente, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, constată că faptele inculpaţilor C.D., B.V., respectiv B.G., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în varianta agravată prev. de art. 248 rap.la art. 248¹ C. pen., în forma autoratului în cazul inculpaţilor C. şi B., respectiv a complicităţii în cazul inculpatului B.G., reţinând în privinţa acestuia şi caracterul continuat al infracţiunii.

În ce priveşte solicitarea inculpatului B.V., de încetare a procesului penal ca urmare a neemiterii de către Preşedintele României a unui decret, prin care să ceară declanşarea procedurilor legale pentru urmărirea penală a fostului ministru, completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată că aceasta nu este întemeiată.

Este adevărat că potrivit art. 100 alin. (1) din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în M. Of., sub sancţiunea inexistenţei decretului.

Actele la care face referire textul constituţional trebuie emise însă în exercitarea acelor atribuţii ale Preşedintelui menţionate în Cap. II din titlul III al Legii Fundamentale.

Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, pe lângă aceste atribuţii, Preşedintele României mai exercită şi altele, menţionate în Constituţie, dar în capitolele referitoare la alte autorităţi publice (a se vedea cererea de reexaminarea a unei legi mai înainte de promulgare, cererile adresate Curţii Constituţionale sau, cum este cazul în speţă, cererea privind urmărirea penală a unui ministru pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei), fără ca aceasta să însemne că în toate situaţiile actele juridice ale Preşedintelui României trebuie să îmbrace forma decretului.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că este neîntemeiată şi cererea apărătorului ales al intimatului inculpat B.V., în sensul schimbării încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina clientului său, în infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen., pentru care a solicitat achitarea, având în vedere argumentele expuse anterior în analiza activităţii infracţionale a intimatului inculpat.

În ce priveşte solicitarea inculpatului C.D. de a se constata intervenită prescripţia răspunderii penale, completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată că aceasta este nefondată.

Este adevărat că forma calificată a abuzului în serviciu, care este atrasă de consecinţele deosebit de grave ale faptelor prevăzute în art. 246, art. 247 şi art. 248, a fost introdusă în C. pen. abia prin Legea nr. 140/1996, intrată în vigoare la data publicării ei în M. Of., respectiv 14 noiembrie 1996.

Astfel, potrivit art. 248¹ C. pen., dacă faptele prevăzute în art. 246, art. 247 şi art. 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Referitor la prescripţia răspunderii penale, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen., termenele de prescripţie se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

Potrivit art. 144 C. pen., prin „săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

Aşa cum a rezultat din actul de sesizare, deşi inculpatului C.D. i s-au imputat mai multe acte, acestea nu au condus la reţinerea formei continuate a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, ci a formei simple, fiind vorba, în realitate, despre acte care se circumscriu şi explicitează acţiunea ilegală a inculpatului, de înstrăinare a terenului aflat în administrarea M.A.N.

În acest context, instanţa de recurs, în opinie majoritară, reţine că actul de dispoziţie al inculpatului C.D., materializat în aprobarea schimbului de terenuri, se află în strânsă legătură cu altele, anterioare, dar şi ulterioare datei de 14 octombrie 1996, care nu au caracter autonom, ci vin să demonstreze caracterul ilegal al conduitei inculpatului vis-a-vis de primul schimb de terenuri.

Or, printre aceste acte se regăseşte şi adresa trimisă Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, pe care inculpatul, în calitatea sa şef al Statului Major General, a semnat-o în data de 4 decembrie 1996 (aşadar, după aprobarea schimbului şi intrarea în vigoare a Legii nr. 140/1996, dar mai înainte de efectuarea propriu - zisă a acestuia şi de semnarea contractului în formă autentică), adresă prin care inculpatul s-a implicat în mod direct în urgentarea obţinerii avizului de la această instituţie, care sesizase o neclaritate în legătură cu categoria de folosinţă a terenului dat la schimb de M.A.N. (element esenţial, aşa cum s-a văzut anterior).

Dincolo de acest aspect (care demonstrează că activitatea infracţională a inculpatului nu s-a oprit la data de 14 octombrie 1996), instanţa de recurs, în opinie majoritară, constată că în cazul inculpatului C.D. termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, care, în cazul infracţiunii de rezultat (cum este şi cea de abuz în serviciu), este data la care aceasta s-a consumat, adică s-a produs urmarea socialmente periculoasă.

Or, chiar dacă inculpatul C.D. a aprobat efectuarea schimbului de terenuri în 14 octombrie 1996 (după acest moment, respectiv la datele de 04 decembrie 1996 şi 06 decembrie 1996, realizând şi alte acte de executare pentru finalizarea tranzacţiei, inclusiv procesul - verbal de predare - primire din 11 decembrie 1996), consecinţa păgubitoare a actelor sale s-a produs abia la data de 05 octombrie 1998, odată cu încheierea contractului de schimb în formă autentică (condiţie cerută ad validitatem), iar la această dată Legea nr. 140/1996 şi, implicit, varianta calificată a infracţiunii de abuz în serviciu erau în vigoare.

În consecinţă, completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată, pe de o parte, că în mod corect activitatea infracţională a inculpatului C.D. a fost încadrată în drept în art. 248 prin raportare la art. 248¹ C. pen., iar pe de altă parte, că faţă de data săvârşirii infracţiunii (5 octombrie 1998), termenul de prescripţie a răspunderii penale, de 15 ani (calculat cu luarea în considerare a disp.art. 124 C. pen. privind prescripţia răspunderii penale) nu s-a împlinit până la data soluţionării cauzei de către instanţa de recurs (20 mai 2013).

În privinţa inculpatului B.G., în sarcina acestuia s-a reţinut săvârşirea în calitate de complice a aceleiaşi infracţiuni imputate celorlalţi inculpaţi, dar în formă continuată, astfel încât, în cazul său, termenul de prescripţie (incluzând şi prescripţia specială), de 15 ani, curge de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, conform art. 122 alin. (2) C. pen.

Aşa cum rezultă din actul de sesizare, dar şi din considerentele prezentei decizii, actele materiale de complicitate imputate inculpatului B.G. au îmbrăcat mai multe forme şi nu s-au rezumat la încheierea propriu-zisă a contractelor de schimb cu încălcarea dispoziţiilor legale privind circulaţia juridică a terenurilor.

Astfel, inculpatul s-a implicat în obţinerea unor rapoarte de expertiză care au evaluat necorespunzător terenurile supuse schimbului, în detrimentul M.A.N., iar apoi a predat acestuia terenuri care nu constituiau în realitate o suprafaţă compactă şi, în parte, nu corespundeau ca mărime cu cele menţionate în cuprinsul contractelor încheiate în formă autentică.

Or, aşa cum rezultă din probatoriul analizat, această conduită a inculpatului s-a epuizat în luna iunie a anului 1999, odată cu încheierea celui de-al doilea contract de schimb şi predarea terenului expertizat în primăvara aceluiaşi an (compus în realitate din 3 suprafeţe distincte), dată în raport de care, în mod evident, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit.

În ce priveşte declaraţia autentică depusă de inculpatul B.G. la dosarul de recurs, prin care acesta „exonerează statul român de orice garanţie contra evicţiunii ce ar rezulta din pretenţiile unui terţ” cu privire la terenurile primite la schimb de la M.A.N., respectiv se obligă să despăgubească terţii care ar revendica vreun drept de proprietate în legătură cu aceste terenuri (fila 452 vol. 2 dosar recurs.), completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată că aceasta nu este de natură a-l exonera de răspundere pe inculpat pentru faptele comise.

Împrejurarea că inculpatul îşi asumă post factum riscul de a fi dobândit bunuri asupra cărora cocontractantul nu putea dispune, nu acoperă ilegalitatea operaţiunilor de schimb la care şi inculpatul B.G. a fost părtaş.

În ce priveşte despăgubirea terţilor, aceasta nu poate cădea decât în sarcina statului, iar faptul că inculpatul B.G. a înţeles să-şi asume personal această obligaţie poate, cel mult, să fie asimilată cu un angajament generic de a acoperi pagubele cauzate prin actele sale ilegale, aspect,de asemenea, lipsit de importanţă pentru angajarea răspunderii sale penale.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, mai reţine că, documentele nedeclasificate, studiate de preşedintele completului de judecată de la prima instanţă, care avea autorizarea impusă de lege, nu au evidenţiat împrejurări relevante sau date utile soluţionării prezentei cauze.

B. Infracţiunea de luare mită

Analizând materialul probator, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi respectiv complicitate la luare de mită, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective. În consens cu instanţa de fond, instanţa de control judiciar constată că ceea ce s-a demonstrat cu certitudine este că, la data de 07 iulie 1998, inculpata B.I.C.A. a cumpărat o suprafaţă de teren de 700 mp de la inculpatul B.G., probatoriul administrat în cauză nefiind în măsură să evidenţieze o întelegere prealabilă între cei trei inculpaţi şi nici scopul ilicit pentru care inculpaţii B.G. şi B.I.C.A. ar fi încheiat contractul de vânzare cumpărare la data de 7 iulie 1997.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, susţinerile parchetului în sensul că la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a stat procesul-verbal de punere în posesie din 11 decembrie 1996, astfel că inculpatul B.G. nu era proprietarul terenului, iar procesul verbal de schimb nu era însuşit de reprezentantul M.A.N., Z.D., că acest proces verbal fusese transcris abuziv, iar încheierea de legalizare a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, chiar şi în ipoteza în care ar fi reale, nu pot fi imputate inculpatei şi nu puteau fi cunoscute în nici un fel de către inculpată care s-a prezentat la notar, acesta din urmă fiind singurul căruia îi incumba obligaţia de a verifica actele de proprietate ale vânzătorului şi de a refuza încheierea contractului de vânzare cumpărare în condiţiile în care constata că titlul de proprietate al inculpatului B.G. nu era valabil.

Legat de faptul că procesul-verbal nu ar fi fost semnat de Z.D., care ar fi avut împuternicire din partea M.A.N-ului în acest sens, instanţa de control judiciar apreciază că inculpata B.I.C.A. nu avea cum să cunoască împrejurări legate de voinţa părţilor interesate în realizarea primului schimb de terenuri, neavând nici pregătirea şi nici calitatea necesară să facă acest lucru.

În ceea ce priveşte faptul că obiectul contractului nu este identificat sau identificabil, în sensul că terenul nu este individualizat, delimitarea acestuia făcându-se prin efectuarea unor menţiuni suplimentare pe o schiţă întocmită de M.A.N. şi avizată de către O.C.O.T., preţul nu a fost negociat şi modalitatea în care cererea şi oferta s-au întâlnit nu s-a putut stabili, toate acestea în condiţiile în care inculpaţii B.I.C.A. şi B.G. nu se cunoşteau, iar oferta de vânzare nu era una publică, instanţa de control judiciar apreciază aceste susţineri ale parchetului, ca nefondate, întrucât din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare rezultă că terenul era identificat prin număr de tarla, parcelă, vecinătăţi, suprafaţă de 700 mp, situat în tarlaua 15, cu vecinătăţi: la Nord şi Sud proprietate B.G., pe o latură de 35 ml, la Vest cale de acces, pe o latură de 20 ml, iar la Est proprietate B.G.

Cu referire la împrejurarea că individualizarea terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut prin efectuarea unor menţiuni suplimentare pe o schiţă întocmită de către M.A.N. şi avizată de către O.C.O.T., de o persoană neautorizată, deci înscrisul oficial ar fi fost falsificat şi utilizat ca anexă la contract, „aspect ce denotă reaua credinţă a părţilor", instanţa de control judiciar constată că nici această critică nu este fondată, instanţa de fond reţinând, în mod corect, că tocmai pentru a individualiza terenul, care făcea parte dintr-o suprafaţă compactă de teren agricol, contractul de vânzare cumpărare era însoţit de planul de situaţie, unde erau identificate 4 loturi de teren, fiind haşurat terenul vândut (fila 2 vol. 20 d.u.p.). Totodată, se constată că există identitate între terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă acesta din schiţa în discuţie şi terenul cumpărat în fapt de către inculpata B.I.C.A.

În ce priveşte modalitatea în care inculpata B.I.C.A. a achiziţionat terenul de 700 mp şi şi-a exercitat dreptul de proprietate asupra acestui imobil, instanţa de control judiciar are în vedere declaraţiile date de aceasta în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa instanţelor de fond şi recurs şi, fără a mai relua argumentele instanţei de fond pe care şi le însuşeşte în totalitate, constată că această operaţie juridică a avut loc independent de derularea celor două contracte de schimb imobiliar ce au făcut obiectul analizei anterioare.

În privinţa sumei la care a fost cumpărat terenul, se constată că expertiza efectuată în cursul urmăririi penale a stabilit o valoare de piaţă a acestuia de 3.483 dolari SUA (aproximativ 31.000.000 lei). Procurorul a susţinut că preţul de 5.000.0000 lei nu este justificat, iar diferenţa de 3.000 dolari SUA faţă de valoarea imobilului ar reprezenta folosul necuvenit primit de către inculpatul B.V.

Potrivit doctrinei penale şi literaturii de specialitate, infracţiunea de luare de mită există chiar dacă valoarea folosului material este foarte redusă, întrucât nu trebuie să existe o proporţie între valoarea actului pretins de la funcţionar şi folosul ilicit obţinut. În aceste condiţii, instanţa de control judiciar apreciază corect raţionamentul instanţei de fond potrivit căruia, raportat la probatoriul din prezenta cauză, disproporţia vădită dintre folosul ce se susţine că a fost primit de către inculpatul B.V., prin intermediul fiicei sale, constând în suprafaţa de teren de 700 mp, lipsit de utilităţi, cu valoarea 3483 dolari SUA, în scopul aprobării unui schimb de peste 20 ha având o valoare de aproximativ 500000 dolari SUA şi cel obţinut de inculpatul B.G., constituie un element care nu poate fi ignorat total numai că, în speţa de faţă, nu sprijină ipoteza pe care a fost construită învinuirea.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 C. pen., infracţiunea de luare de mită constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă permisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Elementul material al infracţiunii de luare de mită se poate realiza în modalităţi alternative sub forma primirii, pretinderii, acceptării promisiunii de bani, toate acestea realizându-se prin acţiune - comisiune, dar şi printr-o inacţiune care constă în fapta funcţionarului de a nu respinge promisiunea de bani sau alte foloase care nu i se cuvin.

Ministerul Public, în concluziile scrise, deşi apreciază că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, nu specifică modalitatea în care aceasta s-a realizat. Când anume a luat legătura inculpatul B.V. cu inculpatul B.G., când şi cine a pretins folosul necuvenit, practic nu arată în ce condiţii a avut loc înţelegerea care a avut ca scop final mituirea inculpatului B.V. cu terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat între coinculpaţii B.G. şi B.I.C.A.. Mai mult, prin motivele de recurs, parchetul a criticat instanţa de fond că nu a depus un minim de diligenţe pentru a lămuri împrejurările în care s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare între inculpaţii B.G. şi B.I.C.A., nesolicitându-i relaţii cu privire la intermediarul tranzacţiei, motivul pentru care a cumpărat terenul fără a verifica actele de proprietate ale vânzătorului, motivul pentru care îşi asumă riscul contractului de la o altă dată decât cea a încheierii acesteia.

Rolul instanţei de judecată nu este de a se substitui organului de urmărire penală, ci de a desfăşura o cercetare judecătorească într-o cauză în care a fost învestită cu un rechizitoriu, în care trimiterea în judecată a unei persoane pentru o faptă penală se face pe baza unor probe de vinovăţie, din care să rezulte că există fapta, că aceasta a fost săvârşită de persoana în cauză şi că aceasta răspunde penal.

În ce priveşte acuzaţia de complicitate la infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina inculpatei B.I.C.A., instanţa constată că, în absenţa unor probe certe, care să dovedească săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi implicarea inculpatei „în disimularea folosului necuvenit pentru tatăl său”, nu se poate reţine complicitatea, întrucât aceasta reprezintă o formă de participaţie secundară, care are ca şi condiţie de bază a existenţei sale comiterea de către autor a infracţiunii de luare de mită. De altfel, acuzaţiile parchetului nu sunt fundamentate pe date concrete, ci doar pe supoziţii nesusţinute de probatoriul administrat în cauză.

Aşa fiind, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că prezumţia de nevinovăţie nu a fost înfrântă în cauza de faţă, neexistând probe care să dovedească, cu certitudine, că inculpaţii au comis faptele de luare de mită şi respectiv complicitate la luare de mită, pentru care au fost trimişi în judecată. Principiul prezumţiei de nevinovăţie are o vocaţie universală, fiind unul din drepturile fundamentale ale omului. În legislaţia noastră, prezumţia este reglementată atât de Constituţie, cât şi de C. proc. pen. Pentru a se dispune condamnarea inculpaţilor trebuie să existe probe indubitabile de vinovăţie, din care să rezulte că există faptele, că acestea au fost săvârşite de ei şi că aceştia răspund penal, prezumţia de nevinovăţie neputând fi răsturnată decât prin probe certe, sigure de vinovăţie. Atunci când din probele administrate se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, instanţa este obligată să facă aplicarea principiului in dubio pro reo, potrivit căruia îndoiala profită inculpatului.

Astfel, faţă de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, constată că, din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate legal în cauză, nu rezultă săvârşirea infracţiunii de luare de mită, respectiv complicitate la luare de mită de către inculpaţii B.V. şi B.I.C.A., nefiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni, motiv pentru care, apreciind criticile parchetului ca nefondate, va menţine soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond.

În raport de cele expuse, completul de 5 judecători, în opinie majoritară, constată că recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. este fondat, însă doar cu referire la soluţia de achitare a inculpaţilor C.D., B.V. pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice şi soluţia de achitare a inculpatului B.G. pentru complicitate la infracţiunea de abz în serviciu în formă calificată şi continuată, sens în care, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa atacată şi, în rejudecare, va dispune condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea acestor infracţiuni.

III. Individualizarea pedepselor

La individualizarea pedepselor, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, a avut în vedere criteriile prev.de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite, persoana inculpaţilor, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

La evaluarea gradului de pericol social al infracţiunii au fost avute în vedere circumstanţele în care faptele au fost comise şi urmările produse de acestea, reţinându-se totodată funcţiile înalte deţinute de o parte dintre inculpaţi în cadrul statului român.

În acest context, instanţa de recurs, în opinie majoritară, constată că, deşi inculpaţii nu au urmărit prejudicierea patrimoniului public, ei au prevăzut şi acceptat producerea acestui rezultat socialmente periculos, nefiind preocupaţi de legalitatea celor două operaţiuni de schimb.

Aşa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, necesitatea şi oportunitatea construirii unui nou obiectiv militar, în măsura în care acestea au existat, nu justificau sub nicio formă luarea unor decizii păgubitoare pentru patrimoniul public, căci respectarea legii este mai presus de orice alte raţiuni (fie ele şi de ordin militar).

Din această perspectivă, este evident că faptele comise de inculpaţii C.D. şi B.V. sunt mai grave.

În privinţa inculpatului B.G., chiar dacă acesta a fost doar complice, gradul de pericol social concret al faptelor sale este potenţat de caracterul continuat al infracţiunii, activitatea sa infracţională desfăşurându-se într-o perioadă mai mare de timp.

Inculpatul B.G. a fost fără îndoială „marele câştigător” al celor două operaţiuni de schimb, el reuşind să speculeze în favoarea sa lipsa de preocupare pentru respectarea legii şi a integrităţii patrimoniului public de care au dat dovadă reprezentanţii armatei de la nivelul cel mai înalt.

Conduita frauduloasă a inculpatului B.G. şi dorinţa sa de îmbogăţire pe seama statului nu a întâmpinat practic nicio rezistenţă din partea reprezentanţilor acestuia, care au tratat superficial şi şi-au însuşit ca atare ofertele şi demersurile sale (a se vedea cu titlu de exemplu cele două expertize de evaluare care au stat la baza operaţiunilor de schimb).

În privinţa circumstanţelor personale ale inculpaţilor C.D. şi B.V., instanţa de control judiciar, în opinie majoritară, va reţine nu doar faptul că aceştia se află la primul conflict cu legea penală (lipsa antecedentelor penale fiind de altfel o condiţie subînţeleasă pentru a ocupa funcţii de natura celor deţinute de inculpaţi), ci şi vârsta acestora şi cariera meritorie pe care fiecare dintre ei a avut-o până la momentul comiterii faptelor pentru care sunt cercetaţi.

În egală măsură, completul de 5 judecători, în opinie majoritară, va reţine ca şi circumstanţă atenuantă judiciară prev. de art. 74 alin. ultim C. pen. timpul îndelungat scurs de la data comiterii faptelor, ceea ce justifică aplicarea unor sancţiuni orientate sub minimul special, inclusiv în cazul inculpatului B.G. în privinţa căruia această cauză de atenuare a pedepsei intră în concurs cu cea de agravare reprezentată de caracterul continuat al infracţiunii.

Prin urmare, se apreciază că o pedeapsă principală de câte 2 ani închisoare şi câte o pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen. pe o perioadă de câte 5 ani după executarea pedepsei principale, în cazul inculpaţilor C.D. şi B.V., reprezintă o replică socială adecvată gravităţii infracţiunii şi persoanei inculpaţilor, aptă a realiza scopul şi funcţiile acesteia, stabilite prin art. 52 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., va interzice ambilor inculpaţi, cu titlu de pedeapsă accesorie, atât drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cât şi cel reglementat de lit. c) a aceluiaşi articol, faţă de faptul că aceştia au comis infracţiunile folosindu-se de funcţiile pe care le deţineau.

În privinţa inculpatului B.G., este de observat că acesta nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind anterior condamnat pentru alte infracţiuni care nu atrag însă starea de recidivă. Pentru perioada anterioară comiterii infracţiunii ce face obiectul judecăţii (înainte de anul 1996) nu există date care să-l caracterizeze negativ pe inculpat.

Actele în circumstanţiere depuse de inculpatul B.G. probează generozitatea manifestată de acesta în raport cu semeni de-ai săi aflaţi în dificultate, conduită meritorie, care însă se împleteşte, aşa cum s-a văzut, cu o anumită tendinţă a inculpatului de a nu se supune legii şi normelor de convieţuire socială, astfel încât, se constată, în opinie majoritară, că aplicarea unei pedepse principale în cuantum de 2 ani închisoare şi a unei pedeapse complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale în cauza de faţă, apare ca fiind pe deplin justificată pentru atingerea scopului educativ al pedepsei şi prevenţia generală.

În privinţa inculpatului B.G., acesta a fost condamnat prin Decizia penală nr. 23 din 11 februarie 2013 a completului de 5 judecători, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea a trei infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., comise în noaptea de 26/27 ianuarie 2009, pentru care a beneficiat de suspendarea sub supraveghere a executării.

Având în vedere că infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză a fost săvârşită până la pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 86⁵ C. pen., care obligă la anularea suspendării aplicate anterior şi contopirea tuturor pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente (cum este cazul în speţă).

Această contopire este consecinţa obligatorie a anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, care, de asemenea, este o măsură imperativă, fiind astfel vorba despre altă ipoteză decât cea avută în vedere prin Decizia nr. 60/2007 dată în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în prezenta cauză, în primă instanţă s-a pronunţat o soluţie de achitare şi nu de condamnare, această din urmă ipoteză fiind avută în vedere prin decizie pronunţată în recurs în interesul legii). Soluţia din prezenta cauză este concordantă cu cea conţinută de Decizia nr. 4108/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a dat eficienţă, în recurs, instituţiei anulării suspendării executării pedepsei cu consecinţa contopirii tuturor pedepselor.

Prin urmare, se apreciază, în opinie majoritară, că şi în cazul inculpatului B.G. aplicarea unei pedeapse principale rezultante de 3 ani închisoare (stabilită prin recontopirea celor 3 pedepse de câte 3 ani închisoare aplicate prin Decizia nr. 23/2012 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prezenta cauză) şi a unei pedepse complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de câte 5 ani după executarea pedepsei rezultante, răspunde adecvat nevoii de protecţie a valorilor sociale ocrotite de lege, fiind în măsură să realizeze scopul şi funcţiile acesteia, statuate prin art. 52 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., se vor interzice inculpatului B.G., cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., luându-se în considerare natura şi gravitatea infracţiunii comise, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului.

În ce priveşte modalitatea de executare a pedepselor stabilite pentru inculpaţii C.D. şi B.V., respectiv aplicate inculpatului B.G. în urma recontopirii, completul de 5 judecători, în opinie majoritară, apreciază că atingerea scopului preventiv al pedepsei înscris în art. 52 C. pen., ca şi a funcţiilor acesteia nu se poate realiza decât prin executarea efectivă, prin privare de libertate a celor trei inculpaţi.

În privinţa inculpatului B.G. se va face aplicarea art. 36 alin. (3) C. pen. şi se va deduce din pedeapsa rezultantă durata prevenţiei menţionate în Decizia penală nr. 23 din 11 februarie 2013 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv perioada de la 2 aprilie la 17 aprilie 2009.

IV. Latura Civilă

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice s-a constituit parte civilă cu suma totală de 942.250 dolari SUA reprezentând contravaloarea celor două terenuri date la schimb de către M.A.N., conform raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale (440.000 dolari SUA contravaloarea terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb autentificat din 5 octombrie 1998 şi 502.250 dolari SUA contravaloarea terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb autentificat din 4 iunie 1999).

S-a solicitat, de asemenea, plata dobânzilor calculate în funcţie de nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R. până la data achitării integrale a debitului.

Aşa cum s-a reţinut anterior (a se vedea considerentele legate de urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice), faptele conjugate ale inculpaţilor C.D., B.V. şi B.G. au produs o pagubă patrimoniului public, însă întinderea acesteia este limitată la diferenţa de valoare între terenurile predate la schimb de către M.A.N. şi cele primite de la inculpatul B.G., potrivit celor două contracte de schimb menţionate anterior.

La aceasta se adăuga valoarea terenului de 1,07 hectare, teren pe care, aşa cum rezultă din expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, inculpatul B.G. nu l-a predat cu ocazia primului schimb de terenuri.

În consecinţă, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, aceasta va fi admisă, însă doar în parte, prejudiciul fiind constituit din:

- 421.280 dolari SUA, diferenţa de valoare între terenul predat la schimb de către M.A.N. şi cel primit de la inculpatul B.G. conform contractului de schimb autentificat din 5 octombrie 1998, sumă la plata căreia vor fi obligaţi, în solidar, inculpaţii C.D. şi B.G.;

- 21.000 dolari SUA, valoarea celor 1,07 hectare teren înscrise în contractul de schimb autentificat din 5 octombrie 1998, dar pe care inculpatul B.G. nu a predat-o M.A.N., sumă la plata căreia acesta va fi obligat;

- 448.378 dolari SUA, diferenţa de valoare între terenul predat la schimb de către M.A.N. şi cel primit de la inculpatul B.G. conform contractului de schimb autentificat din 4 iunie 1999, sumă la plata căreia vor fi obligaţi, în solidar, inculpaţii B.V. şi B.G.

Urmează ca la fiecare dintre aceste sume (echivalentul lor în lei) să se adauge şi dobânzi, calculate la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., începând cu data producerii prejudiciului (care este data la care s-a încheiat fiecare contract de schimb în formă autentică) şi până la data achitării integrale a debitului.

Se vor menţine măsurile asigurătorii luate în faza de urmărire penală asupra bunurilor imobile ale celor trei inculpaţi identificate în Ordonanţa din 17 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, după cum urmează:

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului C.D., situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, în valoare de 200.045,98 lei;

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.V., situat în Bucureşti, B-dul Libertăţii, în valoare de 150.000 euro;

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.G., teren în suprafaţă de 782,79 mp şi teren în suprafaţă de 296,52 mp, ambele situate în oraşul Voluntari, în valoare totală de 431.724 euro.

V. Cheltuielile Judiciare

Ca urmare a soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, în baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. inculpaţii C., D., B.V. şi B.G. vor fi obligaţi şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În privinţa cheltuielilor judiciare ocazionate de soluţionarea recursului, acestea vor rămâne în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

Faţă de cele arătate şi, reţinând vinovăţia inculpaţilor C.D. şi B.V. pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi a inculpatului B.G. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, Înalta Curte, completul de 5 judecători, cu majoritate, va admite, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.N.A., va casa, în parte, sentinţa penală nr. 830 din 24 mai 1012, pronunţată de Înalta Curte, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 8300/1/2011 numai în ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpaţilor C.D., B.V. şi B.G. pentru infracţiunile anterior menţionate şi, rejudecând, va dispune condamnarea acestora.

De asemenea, instanţa de control judiciar, în opinie majoritară, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 830 din 24 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8300/1/2011, procedând conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

I. În unanimitate,

Respinge, ca neîntemeiate, excepţia privind inadmisibilitatea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.precum şi excepţia neconvenţionalităţii dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 304/2004, formulate de intimatul inculpat B.G., prin apărător ales.

II.Cu majoritate,

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva sentinţei penale nr. 830 din 24 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. 8300/1/2011.

Casează, în parte, sentinţa penală mai sus menţionată, numai în ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpaţilor C.D. şi B.V. pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 248 raportat la art. 248¹ C. pen. şi a inculpatului B.G. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 combinat cu art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen. şi, în rejudecare:

Condamnă pe inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 248 raportat la art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. ultim şi art. 76 alin. (2) C. pen. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Condamnă pe inculpatul B.V. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 248 raportat la art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. ultim şi art. 76 alin. (2) C. pen. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c0 C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Condamnă pe inculpatul B.G. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 combinat cu art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., art. 74 alin. ultim, art. 76 alin. (2) şi art. 80 C. pen. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Potrivit art. 86⁵ alin. (1) C. pen. raportat la art. 85 alin. (1) C. pen. anulează suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicată inculpatului B.G. prin Decizia penală nr. 23 din 11 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1610/1/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători.

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului B.G. prin Decizia penală nr. 23/2013 mai sus menţionată, în cele 3 pedepse de câte 3 ani închisoare, pe care le repune în individualitatea lor.

Potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. raportat la art. 33 lit. a)combinat cu art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., contopeşte cele 3 pedepse de câte 3 ani închisoare stabilite inculpatului B.G. prin Decizia penală nr. 23/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, cu pedeapsa de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale, stabilită prin prezenta decizie, inculpatul B.G. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Aplică inculpaţilor C.D. şi B.V. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.

Aplică inculpatului B.G. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.

Potrivit art. 36 alin. (3) C. pen. deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.G. durata reţinerii şi arestării preventive, conform Deciziei penale nr. 23 din 11 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ompletul de 5 judecători, de la 2 aprilie 2009 la 17 aprilie 2009.

Obligă, în solidar, inculpaţii C.D. şi B.G., la plata sumei de 421.280 dolari SUA sau echivalentul în lei al acestei sume la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda de referinţă a B.N.R. calculată de la 5 octombrie 1998 până la data plăţii integrale a debitului, către partea civilă Statul Român reprezentat prin M.F.P.

Obligă, în solidar, inculpaţii B.V. şi B.G. la plata sumei de 448.378 dolari SUA sau echivalentul în lei al acestei sume la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda de referinţă a B.N.R. calculată de la 4 iunie1999 până la data plăţii integrale a debitului, către partea civilă Statul Român reprezentat prin M.F.P.

Obligă inculpatul B.G. la plata sumei de 21.000 dolari SUA sau echivalentul în lei al acestei sume la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda de referinţă a B.N.R. calculată de la 5 octombrie 1998 până la data plăţii integrale a debitului, către partea civilă Statul Român reprezentat prin M.F.P.

Menţine măsurile asiguratorii luate prin Ordonanţa nr. 194/P/2007 din 17 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, după cum urmează:

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului C.D., situat în Bucureşti, str. Radu Boiangiu, în valoare de 200.045,98 lei;

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.V., situat în Bucureşti, B-dul Libertăţii, în valoare de 150.000 euro;

- a sechestrului asigurător asupra imobilului proprietatea inculpatului B.G., teren în suprafaţă de 782,79 mp şi teren în suprafaţă de 296,52 mp, ambele situate în oraşul Voluntari, în valoare totală de 431.724 euro.

Potrivit art. 191 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 189 şi 190 C. proc. pen. obligă inculpaţii C.D., B.V. şi B.G. la plata sumelor de câte 25.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat pentru judecata în fond a cauzei, din care sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 830 din 24 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 8300/1/2011.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.

Sumele de câte 200 lei reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu în recurs pentru intimaţii inculpaţi C.D., B.V., B.G. şi B.I.C.A. până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2013.

Opinie separată

Opinia separată va fi structurată pe analiza a trei coordonate: prima vizează natura şi regimul juridic al terenurilor care au constituit obiectul contractelor de schimb între M.A.N., pe de o parte, şi inculpatul B.G. pe de altă parte, a doua vizează cerinţele impuse de lege pentru reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, respectiv participaţia penală secundară sub forma complicităţii, cea de-a treia are în vedere analiza probelor.

I.Sub primul aspect, în opinia minoritară, se impune a se reţine că, rechiziţionarea imobilelor în temeiul prevederilor art. 6 din Legea nr. 139/1940 nu putea avea ca efect decât transferul folosinţei statului asupra acestora, fără nicio prerogativă asupra celorlalte atribute ale dreptului de proprietate care reveneau titularului acestui drept. Astfel fiind, Ordinul de rechiziţie nr. 8609/1947 şi Ordinul de încâtuire nr. 8638/1947, au avut drept consecinţă trecerea imobilului în cauză în folosinţa Statului Român, iar asta numai pe perioada intervalului de timp care a justificat măsura rechiziţiei.

Între modurile de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, publică sau privată, instituţia rechiziţiei nu este recunoscută, decât ca formă, temporală, de exercitare a atributului folosinţei asupra unor bunuri, pentru situaţii care sunt justificate de interesul naţional. În atare circumstanţe, nici anterior adoptării Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nici ulterior intrării în vigoare a respectivului act normativ, nu se poate susţine că imobilul s-a aflat în sfera domeniului de proprietate publica a Statului Român. Aceasta, întrucât, până la reglementarea impusă de cadrul normativ menţionat, exhibarea prezumtivului titlu de către stat nu putea avea ca temei decât actele administrative emise în aplicarea Legii nr. 139/1940 privind rechiziţionarea, care, astfel cum s-a arătat, vizau doar folosinţa imobilului, cu excluderea atributelor de jus utendi şi jus abutendi, statul fiind, numai un detentor precar; cu atât mai mult, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, dispoziţiile art. 6 ale acestei legi au recunoscut ca făcând parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu condiţia ca acestea să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Or, din perspectiva acestei analize, este evident că folosinţa exercitată de stat prin efectul rechiziţiei din anul 1947, nu poate fi invocată ca titlu de proprietate.

Cât priveşte natura juridică a dreptului exercitat de M.A.N. asupra imobilului, aceasta transpare din succesiunea transferurilor care au urmat imobilul, prin efectul conferit de actul de rechiziţie. După cum rezultă din actele dosarului, în temeiul ordinelor date în baza legii de rechiziţie, s-a procedat la predarea fermei rechiziţionate către Uniunea Femeilor Antifasciste din România, pentru ca ulterior, imobilul să fie trecut la sectorul ”Ferme” din subordinea Gospodăriei de partid a C.C. al P.C.R., de unde, prin Protocolul din 02 februarie 1984 a fost transferat în administrarea M.A.N.

Rechiziţia, luată ca măsură normativă instituită de Legea nr. 139/1940, a avut ca temei justificativ utilitatea publică a imobilului. Datorită caracterului temporal al măsurii trecerii imobilului în proprietatea statului, la momentul încetării raţiunii de utilitate, a dispărut şi natura publică a deţinerii, aptă a justifica încadrarea imobilului în domeniul public al statului, acesta fiind cuprins categoriei bunurilor aflate în domeniul privat al statului.

Raportat la schimbul de terenuri din anul 1996, regimul juridic al imobilelor era supus reglementării prevăzute de Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. În sensul dispoziţiilor art. 4 alin. 4 din această lege, aparţineau domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

În accepţiunea Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, sub a cărei reglementare s-a încheiat schimbul de terenuri din anul 1999, domeniul public al statului este alcătuit din bucurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexa legii, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege şi care sunt dobândite de stat prin modurile prevăzute de lege. Anexa legii, relativ la terenurile utilizate de M.A.N. care aparţin domeniului public, face trimitere la următoarele categorii: a) terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; b) porturile militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi senale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; c) terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare; d) pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; e) pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate.

Verificând întrunirea cerinţelor mai sus prezentate la situaţia terenurilor care au făcut obiectul schimbului, se constată în mod evident că acestea nu se încadrează în categoriile vizate de actele normative analizate. Înscrisurile de la dosar relevă, fără putinţă de tăgadă, că aceste imobile au avut o destinaţie agricolă, aflându-se, la momentul încheierii contractelor de schimb, în administrarea Direcţiei Gospodărie a armatei, scopul urmărit fiind acela de extindere a gospodăriei agrozootehnice a unităţii militare, tocmai ca urmare a fertilităţii solului, necesar producţiei de furaje.

Concluzia care se desprinde este aceea potrivit căreia nici criteriul uzului şi utilităţii nu poate clasifica aceste imobile în categoria bunurilor proprietate publică.

Pe de altă parte, nu poate fi acceptată nici susţinerea potrivit căreia prejudiciul încercat de stat - cert şi actual, după cum îl defineşte parchetul în cuprinsul memoriului de recurs - ar fi reprezentat de obligaţia de despăgubire care s-a creat în sarcina acestuia faţă de foştii proprietari. Aceasta, întrucât, o eventuală acţiune în revendicare a terenului de către foştii proprietari ar permite îndreptarea acestora împotriva oricui în mâinile căruia s-ar afla acest bun.

Inconsecvenţa parchetului în construirea motivelor căii de atac, transpare şi din analiza celorlalte critici înserate în cuprinsul memoriului de recurs. După ce în cadrul primei critici se învederează că instanţa de fond ”.a procedat ca o instanţă civilă, investită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare sau ca o instanţă de contencios administrativ, sesizată cu anularea documentelor în baza cărora s-a efectuat rechiziţia/ exproprierea.”, cel de-al treilea motiv al căii de atac impută primei instanţe faptul că ”.nu a analizat şi titlul de proprietate al inc. B.G.”. La adăpostul acestei critici se susţine de către parchet că schimbul s-a operat doar pe baza adeverinţei de proprietate a inculpatului, care nu era la acel moment în posesia titlului de proprietate.

Dincolo de inconsecvenţa semnalată, se impune a se reţine că în perioada de referinţă, practica judiciară a recunoscut valabilitatea convenţiilor de translatare a drepturilor reale asupra terenurilor şi numai în prezenţa adeverinţelor de proprietate şi a proceselor-verbale de punere în posesie. Aceasta determinat de procesul deficitar de eliberare a titlurilor de proprietate, dar şi de efectul cuprinderii terenurilor în circuitul juridic civil, adeverinţele de proprietate şi procesele-verbale de punere în posesie permiţând recunoaşterea acestor transmisiuni, după cum şi înscrierea convenţiilor în registrele de publicitate imobiliară.

Cât priveşte schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., schimb aprobat de către inculpatul C.D., acordul manifestat al părţilor actului juridic a respectat cerinţele legislaţiei din acea perioadă. În concret, dispoziţiile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nu prevedeau expres cerinţa formei autentice a actului, impunând ca şi condiţie în cazul terenurilor aparţinând statului şi aflate în administrarea altor instituţii - astfel cum s-a interpretat la acel moment natura juridică a terenului - avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei. Acest aviz a fost emis de către autoritatea competentă, la 10 decembrie 1996, fiind astfel îndeplinită cerinţa legii.

La momentul încheierii celui de-al doilea contract de schimb, dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., contract aprobat de inculpatul B.V., condiţiile perfectării acestuia erau supuse normelor în vigoare, Legea nr. 54/1998, prevederile art. 12 ale cadrului normativ statuând că schimbul de terenuri se face cu acordul părţilor, fără a mai fi necesar avizul Ministerului Agricullturii şi Alimentaţiei. Au fost avute în vedere la încheierea acestui contract raţiunile exprimate în adresa din 1998 a Ministerului Justiţiei, prin care se stabilea că atributul de stabilire a uzului sau interesului public a bunului revenea M.A.N., aceasta până la intrarea în vigoare a Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. În acest sens a fost emis raportul din 16 noiembrie 1998, întocmit de Şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, care a stabilit că terenul obiect al schimbului nu este afectat de utilităţi publice şi nu este strict utilizat pentru nevoi de apărare, destinaţia acestuia fiind de fermă agrozootehnică.

II.Consideraţiile privind legislaţia aplicabilă în perioada de referinţă se impun a fi corelate şi analizate prin prisma cerinţelor impuse de norma de incriminare.

Astfel, în structura infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice - potrivit dispoziţiilor art. 248 această infracţiune constă în fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat, al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia - deci în conţinutul ei juridic, intră ca şi componente, situaţia premisă şi conţinutul constitutiv al faptei.

Situaţia premisă, în structura infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, constă în preexistenţa competenţei unui serviciu funcţionând la o instituţie de stat de a efectua, din oficiu sau la solicitare, acte privitoare la interesele publice. Fără această situaţie premisă nu se poate concepe şi săvârşi infracţiunea.

Conţinutul constitutiv constă în ceea ce obiectiv şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru existenţa infracţiunii.

Latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu este compusă din elementul material însoţit de o cerinţă esenţială, o urmare imediată şi o legătură de cauzalitate.

Elementul material constă fie într-o inacţiune (omisiune) fie într-o acţiune (comisiune) şi anume: neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea defectuoasă a acestuia.

Noţiunea de „act” cuprinsă în norma de incriminare trebuie înţeleasă ca o operaţie ce trebuie efectuată de funcţionarul public potrivit solicitărilor făcute de o persoană şi conform atribuţiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic, ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri şi alte operaţii date în competenţa unui serviciu al unei instituţii de stat.

Sintagma „nu îndeplineşte un act „ trebuie înţeleasă în sensul omiterii, neefectuarea unui act care trebuie să fie îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu, adică a unui act a cărui îndeplinire cădea în sarcina funcţionarului potrivit normelor care reglementează activitatea serviciului respectiv ori care sunt inerente acestui serviciu.

Prin expresia „îndeplineşte actul în mod defectuos” se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată.

Defectuozitatea în îndeplinirea actului poate privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare.

Cele două sintagme cuprinse în norma de incriminare „nu îndeplineşte un act”, respectiv, „îndeplineşte actul în mod defectuos”, sunt expresii care cuprind situaţii multiple dar de fiecare dată trebuie verificate prin prisma celorlalte cerinţe impuse de lege.

Pentru existenţa elementului material este necesar şi obligatoriu ca omisiunea de a îndeplini un act sau comisiunea îndeplinirii actului în mod defectuos, să fie săvârşită de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Această cerinţă este răsfrângerea în conţinutul infracţiunii a situaţiei premisă.

În fine, pentru ca neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea lui în mod defectuos de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu să întregească latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, este necesar ca omisiunea sau comisiunea săvârşită să aibă o urmare imediată, şi anume atingerea adusă activităţii instituţiei de stat.

În ceea ce priveşte urmarea imediată, incriminarea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice are două variante: una simplă care constă fie în cauzarea unei tulburări însemnate bunului mers al instituţiei de stat, fie în cauzarea unui prejudiciu iar în varianta agravată, urmarea imediată constă într-o perturbare deosebit de gravă, sau în producerea unei pagube importante.

Pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice legea cere existenţa unei legături de cauzalitate între inacţiune sau acţiunea care constituie elementul material şi urmarea imediată.

Sub aspectul laturii subiective este necesar ca inacţiunea sau acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi care a produs o vătămare intereselor instituţiei de stat să fie săvârşită cu intenţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul, cu voinţă, a efectuat acţiunea sa ori a rămas în pasivitate, dându-şi seama că acţiunea sau inacţiunea sa este lipsită de îndreptăţire şi a prevăzut că, prin săvârşirea acesteia, se cauzează o vătămare sau prejudiciu, rezultat pe care l-a urmărit - (intenţie directă) - sau a acceptat producerea lui (intenţie indirectă).

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice este susceptibilă de a fi comisă în participaţie principală atunci când printr-o contribuţie intrinsecă - participanţii (autor, instigator) realizează conţinutul obiectiv şi subiectiv al infracţiunii dar şi sub forma participaţiei secundare atunci când contribuţia unui participant - complicele - este extrinsecă acestui conţinut, constând doar în acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală.

Dat fiind faptul că, în speţa dedusă judecăţii parchetul a reţinut existenţa participaţiei penale secundare, ne vom referi, în continuare, la condiţiile cerute de lege pentru a se putea reţine complicitatea.

Pentru a exista complicitate legea cere a fi îndeplinite următoarele condiţii: a) să se fi săvârşit, de altcineva, o infracţiune; b) să existe o contribuţie din partea complicelui, care a servit la săvârşirea infracţiunii comise de altul; c) să existe o înţelegere (coeziune psihică) între autor şi cel care îl ajută.

Contribuţia complicelui poate fi materială sau morală. Complicitatea materială constă în orice activitate indirectă şi imediată care ajută, înlesneşte sau sprijină, în mod accesoriu, cauzalitatea fizică a infracţiunii.

Toate activităţile indirecte şi imediate care au concurat la săvârşirea infracţiunii constituie antecedenţa genetică a rezultatului, deci, a infracţiunii.

Complicitatea materială se poate produce în următoarele modalităţi:

a) procurarea mijloacelor care vor servi autorului faptei; prin mijloace se înţelege, în mod larg, tot ceea ce poate fi de folos celor care au luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea.

Procurarea mijloacelor constă în actul cuiva de a pune la dispoziţia autorilor mijloacele de care aceştia au nevoie, fie prin preluarea efectivă a acelor mijloace, fie prin avansarea fondurilor de care au nevoie pentru a fi achiziţionate acele mijloace.

Prin procurare se mai înţelege şi căutarea, descoperirea şi obţinerea mijloacelor necesare autorilor, independent dacă obţinerea s-a făcut cu sau fără bani ori dacă banii au fost daţi de autor sau de o altă persoană.

b) Pregătirea mijloacelor de executare. Aceasta înseamnă punerea lor în stare de a fi folosite sau de a fi utilizate într-un anumit mod. Întotdeauna, va trebui să se ţină seama de conţinutul obiectiv al infracţiunii, pentru a se putea distinge între mijloacele de executare (pregătirea lor) de acte de executare (ceea ce înseamnă săvârşirea infracţiunii).

c) Darea de ajutor în timpul executării. Prin ajutor, în timpul executării se înţelege a îndeplini orice activitate indirectă sau imediată faţă de acţiunea tipică, dar care a sprijinit realizarea acesteia.

Se consideră a constitui un ajutor orice activitate care a avut rolul de a preveni sau înlătura un obstacol accidental, indirect şi înlăturabil.

Acest ajutor este extrinsec acţiunii tipice; el uşurează în mod direct, realizarea acţiunii, înlăturând acele piedici care, deşi nu ar împiedica săvârşirea infracţiunii, pot, totuşi, să dea loc la dificultăţi şi riscuri. Ajutorul poate să constea într-o activitate pozitivă (comisiune) sau într-o activitate negativă (omisiune), acesta considerându-se prestat în cursul executării, din momentul în care a început executarea şi până în momentul consumării.

În ceea ce priveşte coeziunea psihică - condiţie cumulativă cerută de lege pentru această formă de participaţie penală - complicele trebuie, să fi dorit, ca prin activitatea sa să contribuie la realizarea acţiunii întreprinse de autor.

În al doilea rând, complicele trebuie să fi cunoscut ceea ce urmărea autorul acţiunii pe care el a înţeles să-l sprijine, cu alte cuvinte legea cere să existe identitate în factorul intelectiv.

Pentru a putea reţine complicitatea nu este necesar ca autorul să fi comunicat, în mod expres, complicelui ce finalitate urmăreşte prin acţiunea sa; este suficient ca, complicele să fi putut cunoaşte intenţia autorului. Cu alte cuvinte, este suficient ca acela care a efectuat activitatea de înlesnire /ajutor să fi conceput că acţiunea autorului ar putea ajunge la un anumit rezultat, pentru ca să existe coeziune psihică şi, deci, să ne aflăm în prezenţa complicităţii ca formă a participaţiei penale.

Reţinerea sau dimpotrivă constatarea inexistenţei complicităţii, se examinează în raport de fiecare caz concret pentru a se vedea, în raport de felul în care a fost concepută infracţiunea şi condiţiile în care urma să fie săvârşită, de ce anume ajutor era nevoie pentru săvârşirea faptei. Se impune, astfel, a se stabili care erau actele de înlesnire/ajutor indispensabile care trebuiau să intervină pentru realizarea acţiunii tipice, care constituie elementul material al infracţiunii.

În cauza dedusă judecăţii, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, nu ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni de abuz în serviciu, nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia, şi ca atare nu putem vorbi nici de complicitate ca formă secundară de participaţie penală.

Nu este dovedită existenţa vreunei legături între inculpatul B.G. şi inculpaţii B.V., respectiv C.D. care să demonstreze o înţelegere frauduloasă şi implicit vreun act de înlesnire/ajutor din partea complicilui.

Rigoarea dreptului penal, pe de o parte, construcţia juridică a acuzării dusă, fără temei, dincolo de incidenţa legii civile în cauza dedusă judecăţii, pe de altă parte, ne obligă, în opinie minoritară, să apreciem că hotărârea de achitare dispusă de instanţa de fond este legală.

De altfel, trebuie observat că parchetul şi-a fundamentat acuzarea pentru infracţiunile de abuz în serviciu, respectiv, complicitate la abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor B.V., C.D. şi B.G., în strânsă legătură cu infracţiunile de luare/dare de mită săvârşite de inculpaţii B.C. şi B.G., infracţiuni cu privire la care instanţa de recurs a apreciat, în unanimitatea, ca fiind nedovedite.

III. Abordând conţinutului juridic al infracţiunilor deduse judecăţii, este de consemnat că prin rechizitoriul din 2 noiembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii:

- C.D., domiciliat în Bucureşti, sector 1, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹ C. pen., constând în aceea că, în perioada 1995-1997, în calitate de secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major General, a exercitat în mod abuziv atribuţiile stabilite prin lege în sarcina ministrului, dispunând prin ordin verbal persoanelor din subordine să efectueze demersuri pentru identificarea unui teren în localitatea Ştefăneşti, apt pentru un schimb cu M.A.N. şi să facă demersurile pentru realizarea schimbului; a aprobat schimbul de terenuri cu înculpatul B.G. fără informarea şi fără acordul ministrului, în condiţiile în care obiectivul de la Ştefăneşti nu era prevăzut în proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, iar schimbul se realiza în condiţii dezavantajoase pentru minister din punct de vedere valoric şi cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al terenurilor ce fac parte din domeniul public al statului; a stabilit necesitatea unui obiectiv militar nou la Ştefăneşti fără avizul Statului Major General - singurul abilitat potrivit art. 30 din Legea de organizare şi funcţionare a C.S.A.T. să stabilească obiectivele necesare pentru nevoile operative ale forţelor sistemului naţional de apărare, toate acestea în condiţiile în care cumnatul său, R.A., pune la dispoziţia inciulpatului B.G. documente cu un conţinut fals privind suprafaţa de teren înregistrată la rolul agricol, amplasamentul terenului şi suprafaţa acestuia;

- B.V., cu domiciliul în municipiul Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹ C. pen. şi luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în calitate de M.A.N. a aprobat (la doar câteva zile de la numirea în această funcţie) proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 în care fără o justificare a nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare intervenită în perioda iulie 1996-ianuarie 1997 şi fără avizul Statului Major General, este inclus un obiectiv nou la Ştefăneşti; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri cu inculpatul B.G. cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi cu încălcarea dispoziţiilor privind circulaţia juridică a terenurilor; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, în condiţiile în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a refuzat să se pronunţe cu privire la natura juridică a terenurilor până la adoptarea Legii privind proprietatea publică, iar Ministerul de Justiţie, prin secretarul de stat pe probleme de legislaţie, şi-a exprimat un punct de vedere ferm în sensul că terenul administrat de către M.A.N nu poate fi decât proprietate publică; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri în condiţiile în care anterior, fiica sa încheiase cu inculpatul B.G. un contract de vânzare cumpărare pentru o suprafaţă din terenul pentru care inculpatul C.D. aprobase efectuarea schimbului dar nu se perfectase contractul de schimb (tranzacţia fiind efectuată cu acordul ambelor părţi în lipsa unui titlu valabil al inculpatului B.G.) şi la un preţ simbolic;

- B.I.C., cu domiciliul în municipiul Bucureşti, sector 3, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen., constând în aceea că a semnat contractul de vânzare-cumpărare cu inculpatul B.G. în condiţiile în care intenţia părţilor nu a fost aceea de a încheia o vânzare - cumpărare întrucât obiectul contractului nu este identificat sau identificabil (terenul nu este individualizat), vânzătorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, cumpărătorul a încheiat contractul pe riscul său de la data de 18 decembrie 1996 şi scutindu-l pe vânzător de verificarea scriptelor, preţul nu a fost negociat şi modalitatea în care cererea şi oferta s-au întâlnit nu s-a putut stabili, toate acestea în condiţiile în care inculpaţii B.I.C.A. şi B.G. nu se cunoşteau, oferta de vânzare nu era una publică, iar de la data încheierii contractului şi până în prezent inculpata nu şi-a exercitat dreptul de proprietate - nu a formulat cerere de deschidere rol, nu a deschis carte funciară, nu şi-a delimitat proprietatea;

- B.G., domiciliat în oraşul Voluntari, jud. Ilfov, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, prev. de art. 26 rap. la art. 248 rap. la art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a încheiat contractele de schimb cu M.A.N.-ul cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi celor privind circulaţia juridică a terenurilor; a predat în schimbul terenurilor primite de la M.A.N. terenuri dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe baza unor adeverinţe de stabilire a dreptului de proprietate; a oferit la schimb terenuri ce nu erau individualizate prin procese verbale de punere în posesie pentru a se stabili în mod concret amplasamentul acestora; a predat la schimb terenuri grevate de sarcini; a folosit o adeverinţă emisă în fals cu privire la menţiunile de la rolul agricol de la Primăria Ştefăneşti în anul 1996; a folosit schiţe ale terenului predat la schimb conţinând date nereale, emise în fals de Primăria Ştefănesti sub semnătura primarului R.A. şi unelle avizate de către O.C.O.T.; a folosit un Proces verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N., Z.D., menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând în mod nereal că actul de schimb este încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate în ceea ce îl priveşte potrivit acestui proces verbal; a solicitat şi obţinut în mod nelegal încheiere de legalizare de semnături pentru Procesul verbal de schimb din 11 decembrie 1996 în condiţiile în care înscrisul a fost prezentat la Notariat de către inculpatul B.G. semnat de către persoane din cadrul unităţilor militare şi de către el, iar Zet Dumitu nu s-a prezentat la Notariat pentru a semna şi nici nu semnase înscrisul anterior; a formulat o ofertă de schimb în care atestă în fals că deţine în proprietate suprafaţa de 27 ha limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti; a solicitat şi obţinut Rapoarte de evaluare pentru terenurile ambelor părţi la un preţ vădit nereal; a indicat expertului limitele terenului predat la schimb de către M.A.N.; a solicitat evaluarea terenului M.A.N. ca teren extravilan agricol în condiţiile în care cunoştea că acesta este intravilan agricol; a solicitat avize de schimb în baza unor documente ce atestă în fals suprafaţa terenului şi amplasamentul acestuia; a remis cu titlu de sponsorizare reprezentanţilor M.A.N. sume de bani în condiţii ce nu atestă o intenţie de sponsorizare ci mai mult o încercare de corupere a acestora vis-a-vis de atitudinea refractară manifestată faţă de oferta sa de schimb; a încheiat cu inculpata B.I.C.A. un contract de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren la un preţ simbolic, contract cu privire la care pe baza probelor administrate în cauză s-a stabilit că intenţia nu a fost de a încheia o vânzare-cumpărare ci de a disimula foloasele necuvenite acordate în scopul obţinerii unei atitudini pozitive din partea inculpatului B.V. referitor la schimbul de terenuri.

Redarea fiecărei învinuiri in extenso este considerată strict necesară în recursul de faţă, în contextul în care avem de a face cu o devoluţie integrală (ex integra instanţa de control judiciar examinând toate chestiunile de fapt şi de drept, care au format obiectul judecăţii anterioare, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen. Pentru a se aplica efectul devolutiv integral al recursului, în ceea ce priveşte verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii recurate, a fost îndeplinită condiţia necesară ca împotriva hotărârii primei instanţe să se fi declarat recurs de către procuror prin care s-a urmărit să se repună în discuţia instanţei de recurs întreaga cauză, cu privire la toate părţile, faţă de toate faptele, astfel încât instanţa de recurs să poată să dea o soluţie corespunzătoare.

În acelaşi cadru de dezbatere, obiectul judecăţii în primă instanţă îl constituie fapta şi persoana la care se referă actul de sesizare. La judecata în recurs, când potrivit legii hotărârea nu poate fi atacată cu apel, efectul fiind devolutiv integral, se realizează o reexaminare a cauzei penale sub toate aspectele de fapt şi de drept, privitor însă la aceleaşi fapte şi persoane la care se referă actul de sesizare, fără restricţii în administrarea probelor.

Fiind într-o cale de atac, ce permite instanţei a da o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe, judecata din prezentul recurs a fost lărgită prin administrarea nemijlocită a unor probe considerate esenţiale, fiind de luat în considerare în mod evident şi criticile punctuale ale procurorului inserate în motivele scrise de recurs raportat la fiecare dintre învinuiri.

În opinie separată se apreciază că, administrarea nemijlocită a unor probe în recurs nu a condus la nicio nouă teză probatorie sau la desprinderea măcar a unui alt ori nuanţat contur situaţional decât cel desluşit de instanţa de fond, susţinerea urmând a fi defalcată şi certificată în cele ce urmează. Într-un astfel de context, viziunea asupra recursului nu poate fi dată decât de o nouă operaţiune de apreciere a probelor sau/şi de criticile procurorului, care însă fie nu au putut să conducă la constatarea existenţei faptelor concrete imputate, fie plasează temeinicia acuzaţiilor într-o notă de evidenţiere a unor simple indicii (art. 68/1 C. proc. pen.), respectiv că ar exista anumite date din care să rezulte presupunerea că inculpaţii ar fi săvârşit fapte penale, spaţiu judiciar ce în mod cert nu permite pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

Analizând in concreto materialul probator administrat pe întreg parcursul procesului penal, în fond şi în recurs, se poate reţine următoarea situaţie de fapt:

1. În sarcina inculpatului C.D. s-a reţinut că, în perioada 1995-1997, în calitate de secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major General a exercitat în mod abuziv atribuţiile stabilite prin lege în sarcina ministrului, dispunând prin ordin verbal persoanelor din subordine să efectueze demersuri pentru identificarea unui teren în localitatea Ştefăneşti apt pentru un schimb cu M.A.N. şi să facă demersurile pentru realizarea schimbului; a aprobat schimbul de terenuri cu inc. B.G. fără informarea şi fără acordul ministrului, în condiţiile în care obiectivul de la Ştefăneşti nu era prevăzut în proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, iar schimbul se realiza în condiţii dezavantajoase pentru minister din punct de vedere valoric şi cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al terenurilor ce fac parte din domeniul public al statului; a stabilit necesitatea unui obiectiv militar nou la Ştefăneşti fără avizul Statului Major General - singurul abilitat potrivit art. 30 din Legea de organizare şi funcţionare a C.S.A.T. să stabilească obiectivele necesare pentru nevoile operative ale forţelor sistemului naţional de apărare, fapte care în drept ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 248 rap. la art. 248¹ C. Pen.

În plan teoretic, abuzul în serviciu contra intereselor publice se consumă (tentativa nu este pedepsită de lege), în forma sa comisivă, numai în momentul în care are loc îndeplinirea în mod defectuos a unui act, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, care produce şi urmarea specifică. Parchetul, în descrierea elementului material al laturii obiective, a folosit exprimări generale, în care nu s-a arătat în mod limitativ acţiunea sau inacţiunea prin care s-a comis efectiv această infracţiune. Au fost înşiruite acţiuni diferite (trecând peste faptul că abuzul în serviciu contra intereselor publice poate fi săvârşit şi în formă continuată), fazele activităţii infracţionale au fost într-o notă ambiguă, existând plan acuzatorial atât pentru actele ce par doar a pregăti comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, cât şi pentru actele de executare, cu prezentarea unui singur act ce se caracterizează prin producerea unui rezultat necesar pentru realizarea infracţiunii (respectiv, “a aprobat schimbul de terenuri cu inc. B.G. iar schimbul se realiza în condiţii dezavantajoase pentru minister din punct de vedere valoric”).

În aceste condiţii a fost de datoria instanţei de fond de a răspunde actului de sesizare cu care a fost investită, în mod fracţionat, inclusiv prin prisma apărărilor formulate de inculpaţi, dar şi de a ordona, a sistematiza situaţia de fapt.

1.a. Instanţa de prim grad de jurisdicţie reţine că punctul de plecare al acuzaţiilor l-a reprezentat concluzia procurorului în sensul că în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, înregistrat din 28 iunie 1996, s-a prevăzut construirea unui punct de comandă pentru Statul Major al Trupelor de Uscat în localitatea Buftea, iar ulterior, fără nicio justificare a modului în care s-au modificat nevoile operative ale forţelor sistemului naţional de apărare în perioada iulie 1996 - ianuarie 1997, acesta a fost mutat în zona Ştefăneşti, comună ce avea ca primar pe R.A., cumnatul inculpatului C.

Concluzia Ministerului Public se fundamentează pe o hartă care însoţeşte programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare, în perioada 1997-2000 din 28 iunie 1996, unde, într-adevăr, în zona Buftea este marcat un romb. Harta şi programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 au fost clasificate.

Inculpatul C.D. a arătat faptul că harta nu i-a fost prezentată în toată perioada în care dosarul s-ar fi aflat la parchetul militar, ci numai când acesta a ajuns la D.N.A., susţinând că aceasta nu este reală, o dovadă în acest sens fiind faptul că nu este întocmită în conformitate cu Atlasul General de semne convenţionale A.N.7, în vigoare de la data de 01 mai 1979 până la 15 septembrie 1996, când a intrat în vigoare Regulamentul de semne convenţionale şi abrevieri, şi nici cu acesta din urmă. S-a precizat că semnul convenţional prezent pe hartă simbolizează un tanc, conform dispoziţiilor de la cap. 2 pct. 10 poziţia 234 b, pag. 93 din A.N.7, regulament în vigoare la momentul în care se presupune că harta ar fi fost realizată, semnul pentru un punct de comandă de tipul celui care urma să fie construit fiind un steag - cap. 2, pct. 1, pag. 20, la dosar fiind depuse, în cadrul probei cu înscrisuri, fotocopii de pe ambele regulamente militare (filele 197-213 vol. III), în şedinţa publică din 12 aprilie 2012 fiind prezentate şi originalul acestor documente.

Martorul Chelaru Mircea, fost şef al Statului Major General, a arătat de asemenea că simbolul pentru punctul de comandă de importanţa celui de la Ştefăneşti sau pentru un punct de comandă aparţinând trupelor de uscat de nivel armată este format dintr-un steag într-un chenar dublat de două linii paralele pe orizontală.

Inclusiv în recurs, aceeaşi poziţie a fost exprimată prin intermediul martorului M.I., care în perioada 1 octombrie 1993 - 1 octombrie 1997 a îndeplinit funcţia de Secretar al C.S.A.T., coordona întreaga activitate a secretariatului.

Acesta a precizat că: “Am lucrat 40 de ani în armată şi precizez că am cunoştinţă despre semnele convenţionale care se folosesc pe hărţile militare pentru explicitarea menţiunilor făcute în cadrul acelor hărţi. Pe schiţa pe care am văzut-o în faza de urmărire penală şi care mi-a fost prezentată de către procuror, nu îmi amintesc dacă eventualele puncte de comandă aveau menţionate sau nu în dreptul lor semnul convenţional strict militar folosit pentru identificarea acestui gen de obiectiv militar pe hărţile militare, dar pot face precizarea că întotdeauna punctele de comandă pe hărţile militare au ca semn convenţional distinctiv un steag.

Pe schiţa care mi-a fost prezentată în faza de urmărire penală de către reprezentantul Ministerului Public schiţa făcând parte din raportul din iunie 1996, nu apărea indicată ca locaţie de realizare a unui obiectiv militar localitatea Ştefăneşti, îmi amintesc doar că era indicată ca locaţie printre altele, localitatea Buftea şi în dreptul acestei locaţii, apărea ca semn convenţional un romb care cred că era de culoare neagră. În simbolistica militară, rombul de culoare neagră reprezintă un tanc. Nu îmi amintesc dacă în C.S.A.T. s-a discutat sau nu despre construirea unui obiectiv militar la Buftea.

Pe harta militară punctele de comandă se indică întotdeauna printr-un steag şi nu printr-un romb, pe eventuale schiţe întocmite de M.A.N. pot fi folosite şi alte semne convenţionale pentru indicarea unui punct de comandă dar întotdeauna schiţa trebuie să fie însoţită de o legendă explicativă pentru indicarea acelui punct de comandă, altul decât steag”.

Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, semnul convenţional prevăzut de regulamentele militare pentru un punct de comandă este un steag (filele 201, 213 vol III d.i. - A.N. 7 în vigoare până la15 septembrie 1996 şi A.N. 3 care a înlocuit A.N. 7), rombul fiind utilizat pentru a simboliza un tanc mijlociu (A.N. 7 - fila 208 vol. III d.i.) şi un militar (A.N. 3 fila 213 vol. III d.i.).

Toate aceste constatări obiective au fost încercate a fi acoperite în cadrul motivelor de recurs din partea procurorului sub titulatura de - simplă „eroare materială”.

Trecând peste aceste aspecte, Înalta Curte a apreciat că, şi în ipoteza în care nu s-ar ridica niciun fel de discuţii referitoare la neconcordanţa dintre semnele convenţionale utilizate şi cele prevăzute de regulamentele militare, acest înscris-hartă nu poate susţine concluzia la care s-a ajuns în cursul urmăririi penale.

În primul rând se constată că, deşi harta apare ca anexă la programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, din 28 iunie 1996, astfel că ar trebui să existe o corespondenţă totală între cele două documente, nu toate obiectivele care se regăsesc în program şi pentru care este stabilită o locaţie se regăsesc şi pe hartă, sau, mai mult, aceasta cuprinde obiective ce nu sunt stabilite de program.

În ceea ce priveşte punctele de comandă necesare Statului Major General, Înalta Curte reţine că la pct. 5 din program era prevăzută realizarea a trei puncte de comandă, fără însă a fi menţionată şi locaţia acestora, în timp ce pe hartă sunt trecute doar două puncte de comandă, unul dintre acestea fiind stabilit a fi construit în zona Buftea.

De asemenea, niciunul dintre obiectivele incluse în program la solicitarea Ministerului de Interne nu se regăseşte pe harta anexă.

În aceste condiţii, viziunea instanţei de fond a fost aceea că singura explicaţie a lipsei de corespondenţă dintre program şi hartă este faptul că aceasta din urmă reprezintă cel mult o variantă de lucru sau un document provizoriu, care însă nu a fost finalizat.

Şi pentru ca lucrurile să se plaseze într-o deplină incertitudine, în chiar motivele de recurs ale Parchetului se specifică că, „în privinţa constatării că pe harta anexată Programului nu sunt precizate toate obiectivele menţionate în cuprinsul acestuia, instanţa ar fi trebuit să verifice dacă nu au mai existat şi alte anexe în care să fie precizate aceste obiective”, implicit achiesându-se la analiza, deplin obiectivă, adoptată de instanţa de fond.

Or, instanţa de recurs a întreprins demersurile necesare, vizând documentaţia ce s-ar fi înaintat, ar fi parvenit, arhivat sau a fost restituită de organismele implicate, însă prin niciun fel de înscris nu s-a adus vreun aport nou în descifrarea situaţiei.

Concret, în urma dispoziţiilor date de instanţă la termenul de judecată din 9 aprilie 2013, s-a înaintat o adresă din partea Secretariatului C.S.A.T., din care a rezultat că prin adresa M.A.N., au fost transmise Consiliului raportul de prezentare a proiectului program de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, însă întrucât documentele ce însoţeau adresa nu se află în arhiva C.S.A.T., fiind restituite în original M.A.N., nu se deţin informaţii raportat la ce ar reprezenta acele documente.

În acelaşi plan informaţional se regăşeşte şi relaţia cu M.A.N., în sensul că registrul pentru evidenţa documentelor la care se face trimitere este scăzut din evidenţă, conform reglementărilor legale în materie, şi nu este posibilă transmiterea de copii, cu menţiuni referitoare inclusiv la încălcarea unor reglementări de securitate în legătură cu acel registru.

Concluzionând, rechizitoriul nu arată care ar fi argumentele care conduc la concluzia că punctul de comandă de la Buftea era cel destinat Statului Major al Trupelor de Uscat sau care sunt argumentele care exclud total varianta ca punctul de comandă să fi fost stabilit în zona Ştefăneşti.

Singura certitudine este doar fermitatea acestei susţineri, manifestată inclusiv în motivele de recurs, unde se redă că, „faptul că în C.S.A.T. a ajuns un document în care se face referire la un punct de comandă la Buftea este de necontestat, în timp ce discutarea necesităţii unui punct de comandă la Ştefăneşti rămâne doar o supoziţie, prima confirmare a acestei locaţii datând din anul 1997”.

Instanţa de fond a exclus însă varianta pe care parchetul şi-a construit acuzarea, de data aceasta argumentat, respectiv din examinarea cu atenţie a hărţii, verificarea programului de pregătire sau ascultarea sub acest aspect a martorilor care au îndeplinit funcţii de conducere în cadrul Statului Major General şi cărora le era accesibilă o atare informaţie precum şi audierea persoanelor din cadrul Oficiului Central de Stat pentru probleme speciale.

Înalta Curte reţine că la Ştefăneşti, M.A.N. deţinea un obiectiv militar (cazarma 916) un vechi fort de apărare, o construcţie subterană, mascată de o gospodărie agrozootehnică. Obiectivul militar se afla în administrarea secţiei întreţinere, exploatare şi dezvoltare puncte de comandă a Statului Major General, ca şi punct de comandă, acesta fiind însă impropriu desfăşurării unei activităţi de comandă (adresa din 03 mai 1999 a şefului Direcţiei Operaţii din cadrul Statului Major General, fila 20 dosar doc. declasificate, vol. II d.i.)

Începând cu anul 1952 şi până în anul 2002, armata română a făcut o serie de investiţii la fortul de la Ştefăneşti, efectuând mai multe lucrări de telecomunicaţii (declaraţie martor Mincu Constantin, filele 42-44 vol. III d.i., proiectele de execuţie realizate de I.N.P.Tc. în folosul M.A.N. pentru fortul Ştefăneşti, fila 240 vol. III d.i.), în toată această perioadă, în fort existând echipamente de comunicaţii radio, telefonie, telegrafie, echipamente întreţinute de către Statul Major al comandamentului trupelor de transmisiuni, prin prezenţa zilnică a unei echipe de lucru.

Martorul C.M., lucrător operativ în cadrul Direcţiei Operaţii din Statul Major General între anii 1978 - 1981 (ulterior Şef al Statului Major General), a învederat faptul că, încă din acea perioadă existau discuţii pentru construirea unui punct de comandă la Ştefăneşti (filele 142-143 vol. III d.i.).

Martorul P.I.F. arată că încă din anul 1991, când era secretar de stat şi şef al Oficiului Central de Stat pentru probleme speciale, s-a pus problema construirii obiectivului de la Ştefăneşti, la solicitarea Şefului Statului Major General din acea perioadă, gral. col. Ionel Vasile ( fila 112 vol. II d.i.).

Înalta Curte reţine că în anul 1991, C.S.A.T. a aprobat realizarea unui punct de comandă la Ştefăneşti, începerea acestuia fiind amânată din lipsa fondurilor (adresa din 24 martie 1997, fila 227 vol. III d.i, vol. 24, fila 82 d.u.p.).

Cu privire la acest obiectiv, martorul M.C., şef al Statului Major al comandamentului trupelor de transmisiuni din anul 1991, membru al echipei de planificare a conducerii strategice a armatei române pe timp de pace, criză şi război, a învederat că, în cursul anului 1992 a discutat cu Şeful Direcţiei Operaţii, generalul G.R., care era şi prim locţiitorul Şefului Statului Major General, „problema pregătirii punctului de comandă de la Ştefăneşti pentru a fi un adevărat punct de comandă strategic” (fila 241 vol. III d.i.).

Totodată s-a reţinut şi depoziţia martorului C.c., şeful Biroului de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare din cadrul Direcţiei Operaţii a Statului Major general, birou ce avea ca atribuţii elaborarea programului cu obiectivele de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare. Martorul, care în perioada 1988-2000 s-a ocupat strict de elaborarea programelor privind planul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, învederează că încă din anul 1991 Statului Major General i-a fost repartizat punctul de comandă de la Ştefăneşti.

Este de reţinut de asemenea şi depoziţia martorului D.C., locţiitor al Şefului Direcţiei Operaţii în anul 1996 şi şef al Statului Major General în perioada 1997-2000, care a precizat că nu cunoaşte, nici în calitate de şef al direcţiei operaţii de cadrul Statului major general şi nici în calitate de şef al Statului Major General să fi existat vreun document sau vreo discuţie privind amplasarea unui punct de comandă îngropat într-o altă zonă decât Ştefăneşti.

Aşadar, Înalta Curte constată că niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu a putut să ofere nici măcar o informaţie privind o eventuală construcţie a punctului de comandă la Buftea.

Motivele de recurs se rezumă la următoarele: „în ceea ce priveşte declaraţiile martorilor audiaţi în cauză de către instanţa de fond, în susţinerea ideii că nu s-a discutat niciodată de construirea unui punct de comandă la Buftea, este de remarcat că acestea sunt nerelevante, întrucât nici unul dintre aceştia nu a redactat sau prezentat în C.S.A.T. harta cu menţiunile respective”.

Or, realitatea existenţei acelei hărţi şi datelor consemnate în cuprinsul acesteia nu este pusă la îndoială, ci conţinutul său concret şi caracteristicile sale îndoielnice, care pot fi evident suplinite de persoanele care au cunoştinţă directă despre un astfel de subiect.

În plus, viziunea instanţei de fond că aceasta reprezintă cel mult o variantă de lucru sau un document provizoriu, care însă nu a fost finalizat, este confirmată inclusiv în recurs, acelaşi martor M.I. arătând că: “În documentul care mi-a fost prezentat în faza de urmărire penală de către procuror, îmi amintesc că am văzut o schiţă reprezentând o hartă pe care erau indicate mai multe locaţii, în dreptul locaţiilor respective erau menţionate o serie de semne convenţionale, dar nu îmi mai amintesc dacă harta conţinea şi o legendă explicatoare a acelor semne convenţionale menţionate în dreptul locaţiilor evidenţiate pe hartă. Fac precizarea că acea schiţă pe care am menţionat-o ca fiind o hartă, nu era o hartă militară”.

De altfel, autorii perfectării acelei schiţe s-au plasat în anonimat. Asta în condiţiile în care recurentul C.D. a solicitat expres „proba cu înscrisuri constând în emiterea unei adrese către M.A.N. pentru a se comunica numele persoanei care a realizat harta pentru a fi citată şi audiată în calitate de martor” (Încheierea din 26 martie 2013).

1.b. În acelaşi plan prealabil, pregătitor fiind, derivat din imputarea în sarcina inculpatului C.D. că ar fi demarat afacerea cu caracter infracţional de faţă, respectiv că în calitate de secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major General, a dispus prin ordin verbal persoanelor din subordine să efectueze demersuri pentru identificarea unui teren în localitatea Ştefăneşti apt pentru un schimb cu M.A.N. şi să facă demersurile pentru realizarea schimbului, sunt de consemnat următoarele:

După cum s-a redat, încă din anul 1991, C.S.A.T., la solicitarea Şefului Statului Major General, gral. col. I.V., a aprobat construirea la Ştefaneşti a unui punct de comandă, iar Statul major al comandamentului trupelor de transmisiuni a inclus în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, discutat de C.S.A.T. în anul 1993, o lucrare de telecomunicaţii pentru un cablu subteran de 100 de perechi ce lega Unitatea militară Otopeni de pădurea Tunari, unde urma să fie instalat centrul de transmisiuni al punctului de comandă. Investiţia a fost aprobată de către C.S.A.T. iar lucrarea a fost finalizată în anul 1994. În cursul aceluiaşi an a fost adoptată Legea apărării naţionale a României (nr. 45 din iulie 1994) care a condus la reorganizarea armatei, prin înfiinţarea Statelor majore ale categoriilor de forţe ale armatei, respectiv trupele de uscat, aviaţia şi apărarea antiaerienă şi marina militară (art. 29). Statului major al Trupelor de Uscat i-a fost repartizat punctul de comandă de la Ştefaneşti II, care se afla în administrarea secţiei întreţinere, exploatare şi dezvoltare puncte de comandă a Statului Major General, acesta fiind însă impropriu desfăşurării unei activităţi de comandă.

În acest context, având în vedere şi faptul că trebuia întocmit şi planul de pregătire a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, în cursul anului 1995, la nivelul conducerii Statului Major General au fost reluate discuţiile privind necesitatea construirii unui punct de comandă de nivel armată destinat Statului Major al Trupelor de Uscat.

În acest sens, prin adresa din 15 iunie 1995, Satul Major General a solicitat tuturor statelor majore şi celorlalte unităţi din subordinea sa, elaborarea propunerilor privind obiectivele de investiţii de strictă necesitate şi care prezintă maximă importanţă pentru activităţile operative care să fie incluse în program.

Statul Major al Trupelor de uscat a comunicat, prin adresa din 1995, propunerile vizând „obiectivele de maximă importanţă pentru activităţile specifice Statului major al trupelor de Uscat" în cadrul cărora figurau construirea unui punct de comandă necesar Comandamentului trupelor de Uscat şi construirea punctelor de comandă necesare armatelor.

Propunerea Statului Major al Trupelor de Uscat a fost analizată în cadrul Direcţiei Operaţii din Statul Major General şi inclusă în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 ce a fost înaintat C.S.A.T. la data de 28 iunie 1996, sub semnătura ministrului G.T.

Având în vedere că M.A.N. deţinea la ferma Ştefăneşti o suprafaţă de teren de 27,3 ha, că anterior se făcuseră lucrări de telecomunicaţii tocmai în vederea construirii aceluiaşi obiectiv militar, că aici existau o serie de construcţii, inclusiv îngropate care fuseseră repartizate Statului major al trupelor de uscat ca şi punct de comandă, că în fiecare an în zonă se desfăşurau diferite aplicaţii militare, că în apropiere de la pădurea Tunari care oferea condiţii de amplasare a echipamentelor de telecomunicaţii, conducerea Statului major general a stabilit că cel mai potrivit loc pentru noul punct de comandă era zona Ştefăneşti II.

Cunoscând faptul că suprafaţa de teren deţinută în zona cazarmei Ştefăneşti este insuficientă, în cursul lunii august 1995, în cadrul unei acţiuni de protocol, Şeful Statului Major General, inculpatul C.D., i-a solicitat martorului T.I., Şeful Direcţiei Gospodărire, care răspundea de administrarea terenurilor din zona Ştefăneşti, să contacteze autorităţile din comună pentru a afla în ce condiţii M.A.N. putea obţine alte suprafeţe de teren lângă ferma Ştefăneşti II. Informaţia privind amplasarea punctului de comandă fiind clasificată, martorului i s-a comunicat faptul că se doreşte extinderea Gospodăriei agrozootehnice.

La rândul său, martorul T.I. i-a ordonat maiorului T.C., comandantul U.M. X Tunari, să se deplaseze la Primăria Ştefăneşti pentru obţinerea acestor informaţii.

Primăria Ştefaneşti a comunicat reprezentanţilor M.A.N. o listă cu proprietarii terenurilor care se aflau în vecinătatea unităţii militare. Luându-se legătura cu aceştia, a rezultat că o suprafaţă de aproximativ 10 ha (singura disponibilă la acel moment), situată în partea de Est a unităţii, fusese înstrăinată de proprietari către B.G. În aceste condiţii, s-a luat legătura cu inculpatul B.G., care s-a declarat de acord cu cedarea suprafeţei de teren deţinută, numai în condiţiile încheierii unui contract de schimb.

Maiorul T.C. a întocmit raportul intitulat „Detalii asupra terenului de la Ştefaneşti", din care rezulta că terenul din zonă este un teren foarte fertil, iar datorită dispunerii sale este foarte căutat de întreprinzători pentru construcţii de case, întreprinderi, spaţii de depozitare sau spaţii comerciale, că proprietarul B.G.este de acord numai cu schimbul şi nu acceptă vânzarea terenului, şi că ceilalţi proprietari de pe latura de vest a cazărmii nu acceptă discuţii întrucât intenţionează să construiască în interes personal, pe latura de V-NV-NE, există un teren folosit ca izlaz comunal precum şi teren arabil aparţinând unor cetăţeni din localităţile Ştefaneşti, Pipera, Creţuleasa sau Voluntari care nu acceptă vânzarea terenului către M.A.N.

Raportul a fost înaintat Şefului Direcţiei Gospodărie, martorului I.T. Acesta, la rândul său, prin adresa din 10 august 1995 a comunicat şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorului S.C., că a fost identificată în zona Ştefaneşti o suprafaţă de aprox. 10 ha. ce poate fi folosită pentru completarea bazei furajere a fermei existente în zonă şi că terenul aparţine inculpatului B.G. care este interesat de obţinerea unei suprafeţe de teren în zona fermei agrozootehnice Roşia din subordinea Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene.

Aşadar, în susţinerea ideii pe care a fost construită acuzaţia, se arată în rechizitoriu că, modul în care a acţionat inculpatul C.D., prin ordine verbale, vine să infirme apărările acestuia în sensul că era necesară amplificarea suprafeţei de teren în vederea construirii punctului de comandă.

Înalta Curte a constatat însă că ordinul verbal dat de inculpatul C.D. este în concordanţă cu regulamentele militare (Regulamentul Serviciului Interior, filele 228 şi urm. Vol. III d.i.). De asemenea, martorii audiaţi, inclusiv în recurs, au învederat faptul că aceasta era o modalitate curentă de conducere, se acţiona atât prin ordine verbale cât şi scrise, iar în etapa prealabilă angajării M.A.N., pentru discuţii, tatonări, ordinele erau verbale (martorul T.I.).

În niciun caz nu s-a transformat „o problemă secretă într-una publică”, întrucât, ceea ce cunoştea martorul T.I., astfel cum rezultă din depoziţia acestuia dar şi din raportul pe care l-a întocmit, din 1995, era faptul că terenul va fi folosit pentru completarea bazei furajere a fermei Ştefăneşti. Acesta a fost şi motivul pentru care, după desfiinţarea gospodăriei agrozootehnice, prin adresa A1902/1996 martorul comunica faptul că schimbul nu mai este de actualitate şi propunea anularea sa.

Referitor la împrejurarea că realizarea obiectivului de la Ştefăneşti nu era cunoscută la nivelul Direcţiilor din cadrul ministerului, Înalta Curte reţine că apărarea formulată de inculpatul C.D., în sensul că informaţia privind locaţia stabilită pentru punctul de comandă era strict secretă, fiind accesibilă unui număr restrâns de persoane, este susţinută de martorii audiaţi în cauză.

În acest sens, martorul G.I.G., locţiitor al Şefului Statului Major General în anul 1999, arată că informaţiile privind locaţia unui punct de comandă, capacităţile acestuia şi alte date referitoare la un asemenea obiectiv de importanţă naţională constituiau informaţii clasificate, care nu îi erau accesibile nici lui, deşi deţinea o funcţie extrem de importanţă în cadrul Statului Major General, „despre aceste date cunoşteau numai locţiitorul şi subordonaţii acestuia pe probleme de operaţii militare, şi evident Şeful Statului Major General” (vol. III d.i., fila 74).

De asemenea, martorul D.C., fost Şef al Statului Major General, arată că amplasarea şi construcţia unui astfel de obiectiv reprezenta o informaţie clasificată putând să o cunoască numai beneficiarul şi cei ce se ocupau de realizarea acestui obiectiv ( vol. II d.i., fila177).

Martorul S.I., şef al Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene în perioada 1993 - 30 aprilie 1997, precizează că informaţiile privind construirea unui punct de comandă erau secrete, locaţia fiind de asemenea secretă.

Ca atare, împrejurarea că realizarea acestui obiectiv nu era cunoscută la nivelul Direcţiilor din cadrul ministerului se datora faptului că informaţia nu putea să fie cunoscută, şi că „o cunoşteau doar ce cei care trebuiau să o cunoască”, după cum arată martorul D.C.

Împrejurarea că informaţia era secretă explică şi poziţia exprimată prin raportul din 12 iulie 1996 (invocat în rechizitoriu iar ulterior expres şi în recurs în susţinerea acuzaţiilor) de locţiitorul şefului Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, martorul C.C., prin care se propunea sistarea schimbului de terenuri. Acest raport, din 12 iulie 1996 a fost întocmit pe baza raportului din 10 august 1995 în care, col. Tănăsescu Ioan preciza faptul că schimbul de terenuri este solicitat pentru completarea bazei furajere a fermei Ştefăneşti II. Având în vedere faptul că prin adresa din 19 iunie 1996 locţiitorul Şeful Statului Major General, col. Ş.N., comunica Direcţiei Domenii şi Construcţii militare faptul că Gospodăria Agrozootehnică Ştefăneşti II, pentru care urma să se perfecteze schimbul, se desfiinţa, martorul C.C., propunea prin raportul din 12 iulie 1996 sistarea întregii acţiuni întrucât schimbul nu mai era necesar şi oportun (fila 23 vol. 15 d.u.p.).

1.c. In concreto, inculpatul C.D. este acuzat de faptul că „a stabilit necesitatea unui obiectiv militar nou la Ştefăneşti fără avizul Statului Major General - singurul abilitat potrivit art. 30 din Legea de organizare şi funcţionare a C.S.A.T. să stabilească obiectivele necesare pentru nevoile operative ale forţelor sistemului naţional de apărare.

Instanţa de fond, cu privire la această acuzaţie, în primul rând constată că parchetul nu precizează care sunt avizele pe care Statul Major General trebuia să le dea şi nu le-a dat şi cine anume din cadrul acestei instituţii trebuia să avizeze, în condiţiile în care inculpatul C.D. era chiar şeful Statului Major General.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 73/1995 obiectivele de pregătire a teritoriului destinate satisfacerii nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare se stabilesc de Statul Major General, Ministerul de Interne şi serviciile de informaţii, fiecare în domeniul său de activitate, şi se supun aprobării C.S.A.T., de către Statul Major General împreună cu Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale.

Inculpatul C.D. recunoaşte că decizia privind construirea punctului de comandă îi aparţine, invocând principiul asumării răspunderii unităţii de comandă, arătând că a avut discuţii cu locţiitorii săi care se ocupau de problemele de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, care, la rândul lor făcuseră demersuri în acelaşi sens încă din anul 1991.

Susţinerile inculpatului sunt confirmate de către martorul C.T., prim locţiitor al sefului Statului Major general în perioada 1995-1999, care arată că, la preluarea funcţiei de la generalul G.R., acesta i-a relatat că în perspectivă urma să se construiască un punct de comandă (fila 193 vol. 3 d.u.p.).

Din probatoriul administrat în cauză, s-a reţinut aşadar că, cursul anului 1995, având în vedere că trebuia întocmit programul de pregătire a teritoriului tării pentru apărare pentru perioada 1997-2000, ce urma să fie discutat în C.S.A.T. în vara anului 1996, prin adresa din 15 iunie 1995 Satul Major General a solicitat tuturor statelor majore şi celorlalte unităţi din subordinea sa elaborarea propunerilor privind obiectivele de investiţii de strictă necesitate şi care prezintă maximă importanţă pentru activităţile operative care să fie incluse în program (fila 4 dosar documente declasificate, vol. III d.i.).

Statul Major al Trupelor de uscat a comunicat prin adresa din 1995 propunerile vizând „obiectivele de maximă importanţă pentru activităţile specifice Statului major al trupelor de Uscat, realizarea acestora reprezentând doar o parte din volumul de lucrări şi obiective necesare pregătirii operative a teritoriului ţării pentru apărare”, în cadrul cărora, la pct. 2.1şi 2.2, figurau construirea unui punct de comandă necesar Comandamentului trupelor de Uscat şi construirea punctelor de comandă necesare armatelor.

Martorul C.C., care a şi lucrat la elaborarea programelor privind planul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, a arătat că a fost introdus în program punctul de comandă de la Ştefăneşti la solicitarea Satului major al trupelor de uscat, căruia îi fusese anterior repartizat fortul de la Ştefăneşti, însă acesta era foarte mic, nu corespundea necesităţilor, astfel că s-a propus dezvoltarea sa.

Faptul că a fost discutată realizarea acestuia obiectiv rezultă şi din depoziţia martorului C.M., care arată că „în perioada 1994-1997 am lucrat ca şef al Colegiului de război asigurând şi consultanţă ştiinţifică experţilor din Statul Major General. În acest sens am susţinut necesitatea menţinerii locaţiei de la Ştefăneşti şi a tipului de comandament, respectiv punct de comandă îngropat”.

Ca atare, Înalta Curte reţine că proiectul programului de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare a fost întocmit de direcţia specializată din cadrul Statului Major general, semnat de şeful Oficiului Central de Stat pentru probleme speciale şi de Şeful Statului Major General, nefiind necesare niciun fel de alte avize din partea Statului Major (instituţie care, de altfel, era reprezentată de inculpatul C.D.), ulterior programul fiind înaintat, sub semnătura ministrului G.T., C.S.A.T., în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 73/1995.

Motivele de recurs ale procurorului, pe acest palier, nu conţin decât pure subiectivităţi:

„Lipsa altor probe care să confirme declaraţia inculpatului C.D. cu privire la asumarea răspunderii unităţii de comandă, coroborată cu menţiunea din primul Raport întocmit la ordinul verbal al inculpatului cu privire la identificarea terenurilor din zonă că proprietarul terenurilor din zona limitrofa este inc. B.G., care mai deţine în zonă suprafeţe de peste 100 ha., foarte aproape de locurile de dispunere a cazărmilor, cu precizarea că acesta „Este foarte interesat de schimb" şi cu menţiunea că primarul comunei Ştefaneştii de Jos - S.A.L dl. A.R. îl prezintă „ca pe un om foarte serios cu care se pot încheia afaceri în spiritul reglementărilor în vigoare din M.A.N.", coroborat cu relaţia de rudenie ce există între inc. C.D. şi primarul localităţii Ştefăneşti - R.A. şi relaţiile de afaceri ce existau între R.A. şi inc. B.G., conduc la concluzia obiectivă că invocarea asumării răspunderii de către inc. C.D. constituie doar un mod de a justifica faptul că nu a fost parcursă procedura obişnuită”.

Nu se omite însă a se insera că, “potrivit art, 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se faceîn urma examinării tuturor probelor administrate. Instanţa de fond apreciază că acuzaţiile aduse inc. C.D. sunt nefondate luând în considerare doar declaraţiile martorilor favorabile acestuia. Ignorarea celorlalte probe conduce la concluzia că instanţa nu a examinat toate probele cauzei şi deci, nu a rezolvat fondul acesteia”, aducând în discuţie, astfel, în mod prioritar, declaraţia numitului P.I.F., şeful Departamentului Înzestrării şi Logisticii Armatei, altfel persoană cercetată penal în cauză, care în calitate de învinuit, în ceea ce priveşte realizarea unui obiectiv militar de o importanţă deosebită precum în cazul de faţă, ulterior înşiruirii unor proceduri şi etape în materie, concluzionează ritos că: „După aprecierea mea realizarea unui asemenea obiectiv trebuia hotărâtă de către C.S.A.T., după parcurgerea etapelor de mai sus pentru a se încadra în cazul nostru în strategia naţională de apărare iar de altă parte de a da girul faţă de Guvern în realizarea acestuia sub aspectul finanţării sale."

În ceea ce priveşte lipsa unei documentaţii tehnico-economice prealabile, invocată în rechizitoriu, Înalta Curte a reţinut că aceasta nu era necesară la acel moment.

Notele de fundamentare tehnico-economice se întocmeau ulterior, după aprobarea în C.S.A.T., iar documentaţia economică şi studiul de fezabilitate se elaborau după avizarea notei de fundamentare în Consiliul tehnico-economic al M.A.N., astfel cum rezultă din adresele din 18 martie 1997, din 24 martie 1997, precum şi din 02 februarie 1999 (documente declasificate).

În fine, legat de faptul că Statul Major General nu ar fi prezentat niciodată un aviz ferm cu privire la necesitatea şi utilitatea Punctului de comandă de la Ştefăneşti, şi chiar a negat necesitatea acestuia, Înalta Curte constată că susţinerea din rechizitoriu este în afara probatoriului administrat - în condiţiile în care chiar Statul Major General a introdus în program această lucrare.

1.d. În ceea ce priveşte acuzaţia, că inculpatul ar fi exercitat în mod abuziv atribuţiile stabilite prin lege în sarcina ministrului, Înalta Curte a reţinut că singura atribuţie ce era în sarcina ministrului şi care a fost exercitată de către inculpat a fost aceea de avizare a raportului din 26 august 1996.

Raportul din 26 august 1996 a fost întocmit de către şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii militare, martorul S.C., direcţie ce avea în administrare toate terenurile aparţinând M.A.N., şi, după ce se aducea la cunoştinţă faptul că, din raţiuni ce privesc folosirea cazărmii 916 Bucureşti - Ştefăneşti, Şeful Statului Major a ordonat întreprinderea demersurilor necesare extinderii perimetrului cazărmii, că s-a luat legătura cu deţinătorul terenului învecinat, domnul B.G., şi s-au negociat condiţiile efectuării unui schimb reciproc de terenuri, se solicita acordul pentru promovarea acţiunii şi legalizarea schimbului, urmând ca ulterior să se obţină şi avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, urmând a face toate demersurile necesare (fila 24 vol. 15 d.u.p.)

Raportul a fost înaintat ministrului apărării naţionale, prin departamentul Înzestrării şi Logisticii Armatei, avizat favorabil la data de 13 octombrie 1996 de către martorul P.I.F. şi înaintat la cabinetul ministrului apărării naţionale la data de 14 octombrie 1996, înregistrat la 14 octombrie 1996.

Acuzaţia ce i se aduce inculpatului C. este aceea că ar fi avizat favorabil acest raport, semnând pentru ministrul apărării naţionale, în condiţiile în care la data de 14 octombrie 1996 ministrul G.T. s-a aflat în instituţie. Probatoriul administrat în cauză a confirmat prezenţa ministrului în minister la data de 14 octombrie 1996, rezultând însă şi faptul că, în luna octombrie 1996 acesta se afla în campanie electorală, alegerile parlamentare având loc la data de 2 noiembrie 1996, şi că în toată luna octombrie a fost prezent doar 4 zile.

În apărare, inculpatul C.D. a invocat faptul că lucrarea a fost înregistrată la cabinetul ministrului şi i-a fost prezentată de către şeful de cabinet al ministrului, arătând că, în ipoteza în care ministrul nu se afla în minister, şeful de cabinet îi prezenta toate actele, pe care le semna în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 41/1999 care prevedeau că Şeful Marelui Stat Major era înlocuitorul de drept al ministrului. De asemenea, a arătat că nu exista o altă posibilitate de a intra în posesia raportului, decât în ipoteza în care îi era prezentat de şeful de cabinet în absenţa ministrului, şi că, este posibil ca ministrul să fi venit în minister în acea zi, însă mai târziu (vol. III d.i. filele 179-183).

Înalta Curte reţine că raportul din 26 august 1996 a fost înregistrat la cabinetul ministrului apărării naţionale, şi nu la cabinetul sefului Statului Major General, că inculpatul a semnat pentru ministrul apărării naţionale şi că peste semnătura acestuia a fost aplicată ştampila cabinetului ministrului, condiţii în care este plauzibilă apărarea formulată de către acesta, cu atât mai mult cu cât, din datele furnizate de M.A.N., rezultă că în niciuna din zilele lunii octombrie, anterioară datei de 14, ministrul nu a fost prezent în minister (filele 30 şi 31 vol. III d.i.). De altfel, martorul T.G. recunoaşte faptul că în luna octombrie 1996 s-a aflat în campanie electorală, fiind plecat la Cluj, judeţ pentru care candida la alegerile parlamentare, atribuţiile sale fiind exercitate de către Şeful Statului Major General.

În motivele de recurs ale procurorului nu se contestă de plano această apărare a inculpatului, preluată de instanţa de fond, ci doar se reclamă faptul că „instanţa avea posibilitatea de a verifica dacă în ziua respectivă inc. C. a mai rezoluţionat în numele ministrului şi alte documente”.

Certă este situaţia că, până la definitivarea procesului penal în cauză, nu au fost obţinute informaţii completatoare în sensul precizat.

În final, Parchetul concluzionează că nu există nicio dovadă în sensul că în ziua respectivă ministrul T.G. nu era în instituţie sau era în imposibilitatea analizării Raportului şi dispunerii în consecinţă, iar martorul T.G. nici în faţa instanţei de judecată şi nici în declaraţia de la urmărire penală nu a confirmat susţinerile inc. C.D., însă se omite împrejurarea că, în cursul urmăririi penale, care s-a desfăşurat pe o perioadă de peste 10 ani, nu s-au administrat niciun fel de probe din care să rezulte cum ar fi putut, sau, cum a ajuns inculpatul C.D. în posesia acestui raport în condiţiile în care ministrul se afla în minister.

În raport de cele reţinute şi de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 41/1999 care statuau că, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul este ajutat de un secretar de stat care este şi şef al Marelui Stat Major General care este înlocuitorul de drept al acestuia, judecătorii opiniei separate nu pot reţine decât varianta propusă de prima instanţă, că prin avizarea raportului din 14 octombrie 1996, inculpatul nu şi-a exercitat abuziv atribuţiile de serviciu.

1.e. În ceea ce priveşte acuzaţia că a aprobat schimbul în condiţii dezavantajoase pentru minister, dat fiind diferenţa de valoare dintre cele două terenuri, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Este de precizat faptul că, la momentul la care inculpatul C.D. a avizat favorabil raportul din 26 august 1996, raportul de expertiză de evaluare a terenurilor nici nu fusese întocmit.

Avizul dat era un aviz de principiu, în sensul că, aşa cum rezulta din conţinutul raportului, acordul era dat pentru promovarea acţiunii, de problemele ulterioare ocupându-se Direcţia Domenii şi Construcţii Militare.

Concret, după acordul dat de către inculpatul C.D., Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a solicitat efectuare unui raport de expertiză de evaluare a terenurilor. Încă din anul 2002, Biroul Local pentru expertize judiciare, tehnice şi contabile comunica anchetatorilor faptul că „atât în anul 1996 cât şi în anul 1998, la solicitarea M.A.N. - în baza cererii şi minutei prezentate, biroul local pentru expertize judiciare, tehnice şi contabile a recomandat experţi care puteau efectua expertizele solicitate” (fila 166 vol. 15 d.u.p.).

Expertiză a fost efectuată de către inginerul T.M., acesta stabilind că, pentru a se asigura echivalenţa valorică, M.A.N. trebuia să predea la schimb o suprafaţă de 8, 80 ha.

Fiind audiat, expertul a arătat că ambele terenuri erau în fapt nişte câmpuri agricole, că a analizat publicaţiile de vânzare, anunţurile din ziare şi datele din buletinele Editate de Corpul Experţilor Tehnici (Expertiza Tehnică din 1996 - depuse la dosar vol. 5 d.u.p. filele 282 şi următoarele) din care rezultau valori comparabile cuprinse între 2 şi 20 dolari SUA pentru zona liniei de centură şi 5 şi 15 dolari SUA pentru zona Pipera, că făcut la aceste preţuri o reducere de 20%, conform procedurii privind efectuarea corecţiilor preţurilor tranzacţionate, că a avut în vedere că din suprafaţa de 90.000 mp. se pierdea aproximativ un procent de 20-25% pentru crearea de drumuri de acces, că formula de calcul folosită era stabilită de Corpul Experţilor Tehnici şi publicată în Expertiza Tehnică nr. 8/1994.

Parchetul redă expres că, „concluziile instanţei de fond sunt neîntemeiate întrucât inculpatul la momentul la care a avizat favorabil raportul, a aprobat efectuarea schimbului fără a stabili dacă terenurile sunt sau nu echivalente din punct de vedere valoric şi, potrivit Regulamentelor militare invocate de instanţa de fond, dispoziţiile inculpatului erau obligatorii pentru subalterni, aspect ce se coroborează cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, cu atât mai mult cu cât de această dată discutăm despre un ordin scris şi nu unul verbal.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond, că în cei peste 10 ani de urmărire penală procurorii nu au stabilit că expertul şi-a îndeplinit defectuos sarcinile, iar inculpatul cunoştea că trebuia folosită o altă metodă de calcul, care ar fi condus la un alt rezultat şi a acceptat să încheie contractul de schimb în aceste condiţii, fără a solicita eventual plata unei sulte.de asemenea, nu mai era necesar să se demonstreze că inculpatul C.D.a cunoscut aceste fapte… întrucât acesta a aprobat schimbul în lipsa unui raport de evaluare, asumându-şi riscul încheierii unui schimb între terenuri neechivalente valoric, probabil în virtutea aceluiaşi principiu al asumării unităţii de comandă” (pag.33-34 motive recurs).

Aşadar, uzitând tehnica fracturării evenimentelor, relevanţă ar avea doar manopera de avizare prealabilă din partea inculpatului a schimbului de terenuri.

Instanţa de fond şi-a argumentat concret concluziile de echivalenţă valorică a terenurilor pe împrejurarea că, în cursul urmăririi penale s-a întocmit de către specialiştii din cadrul D.N.A., un raport de constatare, având ca obiect actualizarea valorilor de circulaţie ale terenurilor ce au făcut obiectul schimbului (filele 327 şi următoarele vol. 5 d.u.p.). Analizând raportul de expertiză întocmit de către inginerul T.M., se arată că metoda utilizată de către acesta este metoda comparaţiei prin bonitare, metodă ce poate fi folosită în cazul în care nu sunt suficiente informaţii cu privire la tranzacţii similare, iar formula utilizată de către expert este o adaptare a metodologiei menţionate de către H.G. nr. 834/1991 (filele 31 şi 32 vol. 7 d.u.p.). De asemenea, specialiştii au concluzionat că determinarea cu exactitate a valorii de circulaţie a terenurilor pentru o tranzacţie făcută în urmă cu 7-9 ani nu este posibilă, arătând în acest sens că valoarea de piaţă cea mai apropiată de cea reală este de fapt valoarea de circulaţie a terenurilor, care se stabileşte în condiţii de piaţă. Informaţiile din perioada supusă studiului sunt reduse, cu marjă mare de eroare, preţurile negociate de vânzare (existente în publicaţiile de specialitate) sunt mari, iar cele de cumpărare sunt mici (în scopul reducerii cheltuielilor cu întocmirea actelor de vânzare cumpărare). Informaţiile reduse referitoare la tranzacţii cu terenuri similare cu cele studiate pot conduce spre obţinerea unor valori eronate. În perioada studiată tranzacţiile cu terenuri arabile nu înregistraseră o dinamică şi nu se putea vorbi despre o piaţă a terenurilor. De altfel, aceleaşi concluzii privind lipsa unei pieţe active rezultă şi din raportul de expertiză dispus ulterior de către procurorul D.N.A. (fila 51 vol. 8 urmărire penală).

S-a arătat că metodologiile de calcul din legislaţia în vigoare la data efectuării schimburilor (H.G.R. nr. 834/1991, H.G.R. nr. 746/1991, H.G.R. nr. 59/1994) pot fi aplicate atât la evaluarea terenurilor proprietate de stat cât şi în tranzacţiile particulare.

S-a susţinut de asemenea că, pentru evaluarea terenurilor din domeniul privat se recomandă aplicarea metodei comparaţiei sub cele două variante, metoda comparaţiei prin bonitare şi metoda comparaţie directe.

În concluzie, metoda folosită de către expertul inginer T.M., metoda comparaţiei prin bonitare, era o metodă prevăzută de către dispoziţiile legale aplicabile în materie, recunoscută şi utilizată de către Corpul Experţilor Tehnici, publicată în buletinul de specialitate editat de către acest organism.

Eventual, raportat la persoanele inculpate în cauză, trebuia să se demonstreze, astfel cum s-a arătat anterior, că acestea cunoşteau faptul că expertul trebuia să folosească o altă metodă de calcul şi că rezultatele sunt eronate, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

Toate aceste detalieri sunt contrabalansate de susţinerea din recurs, plasată în aceeaşi notă de subiectivism că, „expertul evaluator T.M. a depus raportul de evaluare la data de 02 decembrie 1996, dată la care existau toate aprobările pentru efectuarea schimbului, iar predarea - primirea terenurilor a avut loc la data de 11 decembrie 1996, conform Procesului -verbal din 11 decembrie 1996, aspecte ce coroborate cu faptul că onorariu expertului a fost achitat de către inc. B.G., constituie o dovadă certă a faptului că expertiza a fost solicitată doar pentru a justifica o echivalenţă stabilită anterior de către inculpaţi”.

Deplina certitudine ar fi trebuit să fie dată, în acest context, de expertiza judiciară ce a fost efectuată ulterior în cauză, în cursul urmăririi penale, cu participarea şi a experţilor desemnaţi de către inculpaţi, expertiză avizată de către O.C.P.I. (vol. 8, file 1-294, raport de expertiză din 2009).

Este de precizat însă faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, ulterior şi în recurs, au fost depuse la dosar de către inculpatul B.G., în cadrul probei cu înscrisuri şi în susţinerea cererii de efectuare a unei noi expertize, mai multe contracte de vânzare cumpărare a unor suprafeţe de teren situate în Ştefăneşti, în aceeaşi zonă, încheiate între diverse persoane fizice şi juridice, terţi, la preţuri vădit mai mari decât cel stabilit de raportul de expertiză ca fiind preţul pieţei.

Astfel, instanţa de fond reţine că în iunie 1999, o suprafaţă de teren de 3,42 ha. situată în aceeaşi zonă, cu ieşire la linia de centură se vindea cu suma de 4.139.917.826 lei, echivalentul a 259.920 dolari SUA (contract de vânzare cumpărare filele 322-324 vol. 1 d.i.), o suprafaţă de 1,7 ha. cu ieşire la linia de centură se vindea cu suma de 2.140.368.510 lei, echivalentul sumei de 134.546 dolari SUA (contract de vânzare cumpărare filele 325-327 vol. 1 d.i.). iar terenul în suprafaţa de 0,55 ha., învecinat cu terenul M.A.N. pe o distanţă de 550 m. se vindea la data de 26 ianuarie 1998 cu suma de 191.346.000 lei, aproximativ 15.583 dolari SUA la un curs oficial de 12.280 lei (contract de vânzare cumpărare vol. 1 d.i.), preţuri similare rezultând şi din celelalte contracte depuse la dosar (filele 328-347 vol. 1 d.i.).

Faţă de aceste date, susţinerea expertului P.M. că, în luna octombrie 1998 (comparabilă cu datele din contractele anterior menţionate) terenul în suprafaţă de 9,38 ha, din aceeaşi zonă, cu ieşire la linia de centură, ar fi avut o valoare de piaţă de 18.720 dolari SUA, ar fi în mod evident de natură să ridice serioase îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, fiind practic imposibil ca în perioada octombrie 1998-iunile 1999 valoarea terenului să crească de câteva zeci de ori, sau în perioada ianuarie - octombrie 1998 să se devalorizeze în aşa fel încât o suprafaţă de 0,55 ha să aibă o valoare apropiată de suprafaţa de 9,38 ha.

Raportat la toate aceste detalieri cifrice, atestate pe baza unor documente aflate la dosar, în sens contrar, poziţia exprimată în motivele recurs se rezumă la - „Deşi nu ia în considerare concluziile expertizei judiciare şi nici concluziile expertului parte desemnat de inc. B.G., instanţa apreciază ca fiind concludente sub aspectul stabilirii valorii terenurilor contractele depuse de inc. B.G., contracte nerelevante raportat la perioada încheierii, amplasamentul terenurilor, suprafaţa acestora şi în primul rând raportat la relaţiile speciale dintre persoanele contractante (relaţii de afinitate, afaceri etc.)”.

Pentru înlăturarea oricărei ambiguităţi şi pentru a se stabili dacă există sau nu prejudiciu, inculpatul B.G., a formulat, în recurs- cale devolutivă de atac- o cerere de efectuare a unei noi expertize care să clarifice cauza, să stabilească valoarea de circulaţie a terenului dat la schimb prin raportare la toate înscrisurile aflate la dosar, inclusiv cele la care face referire sentinţa precum şi la cele noi depuse, instanţa de judecată respingând cererea - în majoritate- la termenul din 26 martie 2013 apreciind-o ca nefiind utilă şi concludentă cauzei. La termenul de judecată din 9 aprilie 2013, inculpatul B.G. a solicitat audierea expertului, cerere ce a fost încuviinţată.

Notele scrise, depus în recurs, care să lămurească aspectele cauzei, nu se erijează însă într-un document care să lămurească aspectele cauzei. În urma analizei contractelor de vânzare-cumpărare, sinteza operaţiunii întreprinse se rezumată la: „din punct de vedere al categoriei de folosinţă, toate contractele analizate se referă la terenuri intravilane şi nu pot fi utilizate drept comparabile pentru terenurile evaluate care erau extravilane. În consecinţă preţurile de tranzacţie cu valori între 4,00 şi 10,95 dolari SUA/mp nu sunt relevante” (propunerea sa fiind de 0,25 dolari SUA/mp). Iar concluzia finală este:”Preţurile indicate de contractele de vânzare cumpărare sunt cu mult mai mari decât cele ale terenurilor extravilane care se tranzacţionau”.

Dar menirea unui expert derivă din însăşi cercetarea pe care o întreprinde, respectiv acele operaţii specifice efectuate pe baza conoştinţelor sale de specialitate, în urma căreia se ajunge la concluzii cât mai apropiate de fermitate referitoare la chestiunea ce trebuie lămurită.

Altfel, învederarea unor împrejurări notorii, precum discrepanţa de valoare între imobile aflate în categorii de folosinţă diferite, chiar plauzibilitatea teoretică a unei diferenţe valorice între terenuri amplasate în loc. Ştefăneşti faţă de cele din loc. Voluntari, în favoarea celor din urmă, nu poate fi susţinută probator fără o cuantificare adecvată a situaţiilor.

Subsumând aceste neajunsuri ale expertizei la: perioada de referinţă (raportarea la momentul actului ce se caracterizează prin producerea unui rezultat necesar pentru realizarea infracţiunii, ce ar viza aspectul că inculpatul C.D. a aprobat schimbul de terenuri cu inc. B.G., iar schimbul se realiza în condiţii dezavantajoase pentru minister, şi nu data încheierii contractului de schimb în formă autentică, aspect neimputabil penal în speţă); lipsa evidentă de corelare cu celelalte lucrări de specialitate vizând aceleaşi obiective; lipsa învederată a unei pieţe active imobiliare; materialul de referinţă reţinut în chiar conţinutul expertizei sau celelalte documentele aflate la dosar (ex. “Detalii asupra terenului de la Ştefaneşti" a martorului T., din care rezulta că terenul din zonă, datorită dispunerii sale este foarte căutat de întreprinzători pentru construcţii de case, întreprinderi, spaţii de depozitare sau spaţii comerciale; sau, cel al includerii ulterioare a tuturor terenurilor din loc. Ştefăneşti în categoria intravilan); în opinie minoritară se aprecieze că toate acestea ar fi putut fi lămurite prin efectuarea unei expertize, în recurs, probă care, aşa cum s-a arătat, a fost respinsă de instanţa de judecată în opinie majoritară.

Toate aceste coordonate plasează abordarea penală privind infracţiunea de abuz în serviciu prev.de art. 248 rap. la art. 248/1 C.penal într-o notă de îndoială vizând cerinţa urmării specifice acţiunii infracţionale, respectiv „cauzarea unei pagube”.

1.f. Referitor la faptul că schimbul s-ar fi făcut cu încălcarea regimului terenurilor ce fac parte din domeniul public al statului, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Astfel, cum s-a arătat potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data încheierii primului contract de schimb, schimbul de terenuri dintre persoane juridice care au în administrare terenuri asupra cărora statul are majoritatea acţiunilor sau dintre acestea şi persoanele fizice se făcea numai cu avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei sau al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, după caz (avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei fiind necesar în cazul terenurilor agricole iar cel al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului în cazul terenurilor cu destinaţie forestieră - fila 125 vol. III d.i.)

Procedura de obţinere a avizului era una care impunea multiple verificări de către departamentele din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, pe baza documentaţiei prezentate de către părţi, fiind obligatorie efectuarea unui control de legalitate, care se făcea de către departamentul juridic din cadrul ministerului.

Atâta timp cât legislaţia prevedea posibilitatea efectuării schimbului numai cu avizul conform al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Înalta Curte a apreciat că aceasta era instituţia care, potrivit legii, trebuia să stabilească regimul juridic al proprietăţii statului şi să dea aviz negativ în ipoteza în care aprecia că terenul aparţinea domeniului public şi, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, era scos din circuitul civil.

De altfel, faptul că Ministerului Agriculturii şi Alimentaţie analiza situaţia juridică a terenului, respectiv dacă acesta aparţine domeniului public sau privat al statului, rezultă din depoziţia martorului Dobrescu Adrian, care a arătat că la vremea respectivă, departamentele din Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, având la bază dispoziţiile Legii nr. 18/1991, au apreciat că terenul de la ferma Roşia nu făcea parte din domeniul public al statului (vol. III d.i.), dar şi din declaraţia martorului C.G. De asemenea, din rezoluţiile existente pe adresele sosite la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei de la M.A.N. şi de la Oficiul de Cadastru şi organizare a Teritoriului rezultă că se solicita verificarea îndeplinirii condiţiilor legale (filele 377 şi 378 vol. 16 d.u.p.)

Înalta Curte a mai reţinut că, faţă de toate celelalte persoane care au propus avizarea favorabilă a schimbului de terenuri - P.I.F. - şeful Departamentului Înzestrări şi Logistică, S.I. - Seful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene care avea în administrare terenul de la Ferma Roşia, s-a dispus, prin rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire penală cu motivarea că nu aveau atribuţii în ceea ce priveşte stabilirea regimului juridic al terenului, fără însă a se arăta, în raport de dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, de ce asemenea atribuţii reveneau ministrului apărării naţionale sau şefului Statului Major General.

Din probatoriul administrat rezultă că M.A.N. a procedat în conformitate cu dispoziţiile anterior menţionate, cerând Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei analiza solicitării de efectuare a schimbului şi luarea unei decizii „potrivit legii” (adresa din 04 decembrie 1997 fila 25 vol. 14 d.u.p.).

Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei a avizat efectuarea schimbului de terenuri, prin avizului din 10 decembrie 1996.

În raport de considerentele anteriore, Înalta Curte a constatat astfel că, şi pentru ipoteza în care terenul s-ar fi aflat în proprietatea statului, nu se putea reţine o încălcare a atribuţiilor de serviciu de către inculpatul C.D., nefiind în competenţa sa sau a ministrului apărării naţionale stabilirea regimului juridic al terenului care făcea obiectul schimbului.

Parchetul recunoaşte prin actul de sesizare, faptul că schimbul putea fi efectuat în condiţiile avizării acestuia de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţie însă încearcă să demonstreze faptul că acest aviz ar fi fost emis în condiţii nelegale şi ar cuprinde date false cu privire la data, numărul de înregistrare, amplasamentul terenului şi natura acestuia, poziţie reiterată şi în recurs.

Astfel, s-a arătat faptul că avizul dat de Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului şi care a stat la baza avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nu ar fi valabil întrucât terenul dat la schimb de M.A.N. era intravilan şi nu extravilan, invocându-se Decizia nr. 1094/190 din 28 noiembrie 1990 a Primăriei Mun. Bucureşti şi Hotărârea din 12 august 1992 a Consiliului local al comunei Voluntari prin care se stabilea natura de teren intravilan. De asemenea, s-a arătat că în registrul ministerului avizul de schimb este înregistrat la 06 decembrie 1996 iar cel comunicat organelor de urmărire penală la 10 decembrie 1996, că data de pe aviz ar fi suferit astfel modificări, că avizul este dat pentru tarlaua 18 în loc de tarlaua 15 parcela 286, că exemplarul din arhiva ministerului nu purta viza direcţiilor de specialitate.

Este însă de amintit declaraţia martorului C.G., fost Director al Direcţiei de Cadastru şi Organizare a Teritoriului Agricol din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, care aduce lămuriri cu privire la modul în care a fost emis avizul de schimb.

Astfel, martorul arată că au existat discuţii în legătură cu natura intravilană sau extravilană a terenului, însă problema a fost rezolvată, din avizele existente în documentaţie, inclusiv din avizul de la Oficiul de cadastru, rezultând că ambele terenuri sunt în extravilanul localităţilor; că este o simplă eroare de dactilografie faptul că se face referire la tarlaua 18 în loc de tarlaua 15, lipsită de orice relevanţă având în vedere că ceea ce identifică terenul este numărul parcelei şi nu numărul tarlalei; că a semnat avizul de schimb şi că aceasta era semnat şi de către compartimentul juridic, că exemplarul înmânat părţilor trebuia semnat numai de către secretarul de stat, două exemplare din aviz rămânând în arhiva ministerului, unul dintre acestea purtând viza tuturor departamentelor. Aceleaşi aspecte privind modul de întocmire şi semnare a avizului rezultă şi din declaraţia martorului D.A.

Aspectele detaliate sunt altfel lipsite de relevanţă în raport de faptele pentru care inculpatul C.D. este trimis în judecată, inculpatul nu a mai avut niciun fel de implicare ulterioară, sau cel puţin aceasta nu a fost dovedită, Direcţia Construcţii şi Domenii Militare fiind cea care, după primirea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, a efectuat demersurile pentru încheierea contractului.

Esenţial este faptul că M.A.N., respectiv Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, i s-a comunicat un aviz favorabil, semnat de către secretarul de stat S.D., care, din punct de vedere al formei şi conţinutului nu ridica niciun fel de probleme, în baza căruia, în conformitate cu dispoziţiile legale, se putea proceda la încheierea contractului de schimb.

1. g. În ceea ce priveşte faptul că inculpatul nu a rezoluţionat rapoartele nefavorabile, întocmite de către direcţiile de specialitate din cadrul ministerului, în rechizitoriu se susţine că inculpatul ar fi restituit raportul din 9 noiembrie 1994 care propunea ca schimbul de terenuri să nu se mai realizeze, modul de restituire şi conţinutul adresei constituind o modalitate de a impune subordonaţilor săi continuarea tratativelor cu inculpatul B.G.

Înalta Curte reţine faptul că raportul în discuţie (fila 50 vol. 14 d.u.p.) a fost întocmit de către Direcţia Construcţii şi Domenii Militare în urma întâlnirii din data de 12 septembrie 1995, la care au participat inculpatul B.G., Seful Direcţiei Gospodărire, martorul I.T. şi reprezentanţi ai Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene. Datorită faptului că inculpatul B.G. nu era de acord cu suprafaţa de teren propusă de reprezentanţii M.A.N., se propunea ca schimbul să nu se realizeze.Din probatoriul administrat încă din cursul urmăririi penale (filele 302-304 vol. 5 d.u.p.) rezultă că raportul din 9 noiembrie 1994 nici nu a ajuns la cabinetul Sefului Statului Major General, documentul fiind primit la Compartimentul registratură din Statului Major General la data de 10 noiembrie 1995 ora 12,00 şi trimis în tranzit la Direcţia Operaţii din cadrul Statului Major general la aceeaşi dată, la ora 14,00. De aici, raportul a fost restituit de către şeful Direcţiei Operaţii, martorul M.C., prin adresa din 29 februarie 1996, solicitându-se Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare să se revină cu un nou raport în situaţia în care s-a stabilit o variantă optimă, unanim acceptată.

Martorul C.M. nu îşi aminteşte împrejurările în care respectivul raport a ajuns la direcţia pe care o conducea, arătând că l-a restituit compartimentului emitent, precizând că nu a primit vreun ordin de la generalul C.D. sau de la un alt şef să procedeze în acest fel (fila 237 vol. 5 d.u.p.).

Dincolo de împrejurarea că la cabinetul şefului Statului Major General nu a fost înregistrat raportul respectiv, este de precizat şi faptul că inculpatul B.G. nici nu solicitase continuarea discuţiilor.

Astfel, ca răspuns la adresa din 29 februarie 1996, se comunică prin adresa din 25 mai 1996 faptul că „domnul B.G. nu a solicitat continuarea tratativelor” (fila 14 vol. 15 d.u.p.), astfel că, la data de 28 martie 1996 Seful U.M. X, prin adresa din 28 martie 1996 îl invită pe inculpatul B.G. să se prezinte la sediul unităţii militare pentru a se stabili dacă schimbul mai este de actualitate.

Deşi argumentaţia instanţei de fond se plasează în sfera unei abordări prealabile, respectiv că documentele nici nu au ajuns la cabinetul inculpatului, în motivele de recurs se insistă în ideea că „Rapoartele se întorceau întotdeauna rezoluţionate”.

1. h. În ceea ce priveşte „constrângerile pshice” exercitate de către inculpatul C.D., parchetul face referire la declaraţia martorului S.I., fostul Şef al Statului major al Aviaţiei şi Apărării antiaeriene, care a susţinut în faza de urmărire penală că „în urma admonestării mele de către generalului C.D., prin care mi se reproşa că eu mă opun la construirea acestui obiectiv, am trimis o nouă adresă, prin care menţineam punctul de vedere din vechea adresă”.

Însă, esenţial, se constată din depoziţia acestuia, reiterată şi în faza recursului, faptul că, la momentul aşa zisei admonestări, Statul major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene în folosinţa căruia se afla terenul de la Ferma Roşia, fusese deja de acord în fapt cu schimbul de terenuri, dând astfel aviz favorabil (fila 108 vol. 3 d.u.p).

Procedându-se la audierea martorului S.I., în cursul cercetării judecătoreşti, la instanţa de fond, acesta a arătat că ”nu s-au exercitat presiuni în vederea acordării avizului.niciodată nu s-au făcut niciun fel de presiuni directe asupra mea”.

Ca atare, nu se poate achiesa la punctul de vedere formulat în rechizitoriu, în sensul că, obţinerea avizului din partea Statul major al Aviaţiei şi Apărării antiaeriene este rezultatul presiunilor la care ar fi fost supus martorul.

1. i. În fine, s-a mai susţinut că schimbul a fost aprobat înainte de hotărârea CSAT şi în condiţiile în care nu se cunoştea suprafaţa de teren necesară şi caracteristicile acesteia.

Înalta Curte a apreciat că efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unei hotărâri a C.S.A.T. nu poate fi calificată ca abuzivă în condiţiile în care, la interval de numai o lună, prin Hotărârea din 17 ianuarie 1997, acesta a aprobat programul de pregătire operativă a teritoriului ţării pentru apărare perioada 1997-2000, care includea şi punctul de comandă de la Ştefăneşti. Mai mult, realizarea obiectivului mai fusese aprobată şi anterior, M.A.N. făcuse investiţii în sistemele de telecomunicaţii în acelaşi scop, desfăşurase o serie de aplicaţii militare, astfel că nu existau motive pentru a pune la îndoilă faptul că C.S.A.T.-ul va avea aceeaşi poziţie, respectiv de încuviinţare a construirii punctului de comandă.

În replică, în recurs se susţine doar că „hotărârea C.S.A.T. nu era previzibilă”.

În cee ce priveşte suprafaţa de teren necesară, probatoriul administrat a demonstrat că terenul deţinut de M.A.N. la Ştefăneşti, de 27,3 ha, nu era suficient pentru construirea unui punct de comandă de tip armată (raportul din 30 martie 1999). De asemenea, martorii au învederat faptul că orice ofiţer de geniu cunoştea că pentru realizarea unui punct de comandă de asemenea nivel era necesară o suprafaţă de 1-1,5 Km².

Caracteristicile şi aptitudinea terenului de a servi construirii punctului de comandă au fost avute în vedere însă încă de la momentul primei decizii, iar “toate detaliile tehnice şi operaţionale conduceau exclusiv spre zona Ştefăneşti” (declaraţie martor M.C.). Astfel, construcţiile subterane deja existente şi faptul că pânza fratică era la adâncime, lucrările de telecomunicaţii efecuate care legau acest obiectiv de puncte importante, cum era Centrul de rezervă al Bucureştiului, posibilităţile de mascare pe care pădurea din apropiere le oferea pentru amplasarea centrului de transmisiuni al punctului de comandă, faptul că zona era străbătută de şosele practicabile în tot timpul anului, la care se adaugă şi aplicaţiile militare ce se desfăşurau anual în zonă, au constituit argumentele ce au condus la concluzia că zona permite amplasarea punctului de comandă.

2. Având în vedere considerentele expuse, privitor la situaţia primului schimb de terenuri dintre M.A.N. şi B.G., aprobat de inculpatul C.D., în opinia minoritară, se aprecieze că se impune respingerea recursului parchetului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca fiind legală.

Pentru a ajunge la această soluţie s-a constatat că toate motivele de recurs invocate de procuror sunt neîntemeiate; în al doilea rând, că nu există motive de recurs, neinvocate de procuror, care ar putea fi luate în considerare din oficiu. Numai după ce s-au efectuat aceste două operaţii şi s-a ajuns la concluzia că hotărârea recurată este legală şi temeinică se poate respinge recursul ca neîntemeiat. Î n cazul recursului împotriva hotărârii primei instanţe, nesupus apelului, respingerea recursului se poate dispune doar atunci când instanţa de recurs a constatat că nu există niciun aspect care să constituie o eroare de fapt sau de drept.

Nu în ultimul rând, este de precizat că decizia pronunţată trebuie să fie, în genere, îndrumătoare pentru părţile direct implicate şi convingătoare pentru orice observator al acesteia, calităţi care impun o motivare argumentată a constatării lipsei de temeinicie a motivelor de recurs susţinute de recurent, ceea ce se consideră că s-a înfăptuit anterior.

Într-o notă rezumativă, constatările nu pot să conducă decât la evidenţierea inexistenţei celor imputate, plasând temeinicia acuzaţiilor în simple date din care rezultă presupunerea că incuplaţii ar fi săvârşit anumite fapte penale, aspecte ce nu permit pronunţarea unei alte hotărâri.

Astfel, se observă că M.A.N. deţinea la ferma Ştefăneşti o suprafaţă de teren de 27,3 ha, că anterior se făcuseră lucrări de telecomunicaţii tocmai în vederea construirii unui obiectiv militar, că aici existau o serie de construcţii, că în fiecare an în zonă se desfăşurau diferite aplicaţii militare, conducerea Statului major general a stabilit că cel mai potrivit loc pentru noul punct de comandă era zona Ştefăneşti. Cunoscând faptul că suprafaţa de teren deţinută în zona cazarmei Ştefăneşti este insuficientă, în cursul lunii august 1995, în cadrul unei acţiuni de protocol Şeful Statului Major General, inculpatul C.D., i-a solicitat martorului T.I. să contacteze autorităţile din comună pentru a afla în ce condiţii M.A.N. putea obţine alte suprafeţe de teren lângă ferma Ştefăneşti. La rândul său, martorul Tănăsescu Ion i-a ordonat maiorului T.C. să se deplaseze la Primăria Ştefăneşti pentru obţinerea acestor informaţii. Primăria Ştefaneşti a comunicat reprezentanţilor M.A.N. o listă cu proprietarii terenurilor care se aflau în vecinătatea unităţii militare. Luându-se legătura cu aceştia, a rezultat că o suprafaţă de aproximativ 10 ha., singura disponibilă la acel moment, situată în partea de Est a unităţii fusese înstrăinată de proprietari către B.G. În aceste condiţii, s-a luat legătura cu inculpatul B.G., care s-a declarat de acord cu cedarea suprafeţei de teren deţinută, numai în condiţiile încheierii unui contract de schimb. Maiorul T.C. a întocmit şi un raport scris în acest sens.

În contrast, acuzarea a mutat întreaga premisă infracţională ca fiind zona Ştefăneşti, pe considerentul că acea comună avea ca primar pe R.A., cumnatul inculpatului C.D.

În aceste condiţii, nu se poate afirma decât că infracţiunea în sine, reţinută în sarcina inculpatului C.D., a fost cel puţin impropriu concepută, atâta vreme cât identificarea proprietarilor terenurilor, implicit a coinculpatului B.G., s-a concretizat pe linia unor pure demersuri oficiale.

În perioada imediat următoare, inculpatul B.G. a fost invitat să participe la o discuţie cu reprezentanţii M.A.N., cu privire la un eventual schimb de terenuri. Discuţia a avut loc în prezenţa Şefului Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare precum şi Şefului Direcţiei Gospodărie, inculpatului B.G. propunându-i-se să accepte în schimbul terenului de la Ştefaneşti, o suprafaţă de teren în Bucureşti, în apropierea stadionului Ghencea. Propunerea a fost refuzată, acesta solicitând teren în apropierea locuinţei sale, respectiv în zona fermei agrozootehnice Roşia.

Întrucât terenul de la Ferma Roşia se afla în administrarea Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, prin adresa din 21 septembrie 1995, s-a solicitat acestuia analizarea posibilităţii realizării schimbului cât şi exprimarea unui punct de vedere cu privire la acest aspect. Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, prin adresa din 09 octombrie 1995, şi-a dat acordul de principiu cu privire la schimb.

Are loc o nouă discuţie cu inculpatul B.G., la sediul Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, la care participă Şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, martorul S.C., şeful Direcţiei Gospodărie, martorul I.T. şi reprezentanţi ai Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene. Nici de această dată inculpatul B.G. nu a fost de acord cu schimbul propus, astfel că discuţiile privind schimbul s-au sistat.

La data de 05 iunie 1996 a avut loc o întâlnire între reprezentanţi ai M.A.N., respectiv Şeful Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, martorul S.I. şi locţiitorul acestuia pe probleme logistice, martorul P.I., comandantul fermei Roşia, martorul I.A., martorul C.C., din cadrul compartimentului cazare, şi inculpatul B.G., acesta din urmă fiind de acord cu schimbul şi cu zona propusă.

Ca atare, la data de 19 iunie 1996, la sediul Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, se întocmeşte o minută în care se consemnează acordul. Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, prin şeful acesteia, martorul S.C., a înaintat ministrului apărării naţionale, prin Departamentul înzestrării şi Logisticii Armatei, Raportul din 26 august 1996 prin care arăta că, din raţiuni ce privesc folosirea Cazărmii 916 Bucureşti Ştefăneşti, şeful Statului Major General a ordonat întreprinderea măsurilor necesare extinderii perimetrului cazărmii, că în acest sens s-a luat legătura cu inculpatul B.G., discuţiile şi negocierile purtate fiind consemnate în minuta din 19 iunie 1996, solicitându-se acordul efectuării schimbului. Raportul a fost avizat favorabil de către P.F., şeful în exerciţiu al Departamentului înzestrării şi Logisticii Armatei şi înaintat cabinetului ministrului apărării naţionale.

După înregistrarea acestuia la cabinetul ministrului, la data de 14 octombrie 1996, întrucât ministrul G.T. lipsea din minister, raportul i-a fost prezentat Şefului Statului Major General, inculpatului C.D., care era înlocuitorul de drept al ministrului, şi care l-a rezoluţionat favorabil.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 schimbul de terenuri aparţinând statului şi aflate în administrarea altor instituţii se făcea numai cu avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a întreprins demersuri în vederea obţinerii avizului de schimb. Totodată, s-a adresat şi Biroului Local de expertize tehnice judiciare în vederea desemnării unui expert care să evalueze terenurile ce făceau obiectul schimbului.

La solicitarea Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare, Oficiului de Cadastru şi Organizarea Teritoriului a emis Avizul din 08 noiembrie 1996, după care, la data de 11 noiembrie 1996 documentaţia a fost înaintată la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, iar la 10 decembrie 1996 este emis avizul prin care se avizează efectuarea schimbului de terenuri între M.A.N. şi B.G. La 02 decembrie 1996 expertul evaluator T.M. a depus raportul de evaluare al terenurilor supuse schimbului (50.052 rol/mp terenul aparţinând lui B.G. şi 54.215 lei/mp terenul aparţinând M.A.N.).

După obţinerea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 18/1991, s-a încheiat procesul verbal din 11 decembrie 1996, prin care, în prezenţa inginerului P.E., delegat O.C.O.T. Bucureşti, M.A.N. a predat inculpatului B.G. suprafaţa de 8,80 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Voluntari, iar inculpatul B.G. a predat M.A.N. suprafaţa de 9,38 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Ştefăneşti. Procesul verbal este semnat de către inculpatul B.G. şi de reprezentanţii unităţilor militare care predau (I.A. şi Ciurdea Mitică) şi respectiv primeau terenul (T.C. şi T.A.), precum şi de reprezentantul O.C.O.T., fiind vizat de către Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului.

Ulterior, la 05 octombrie 1998, la Biroul Notarial „Liberta", notar public T.G.B. a fost autentificat şi semnat contractul de schimb imobiliar între M.A.N., reprezentat de martorul Z.D. şi inculpatul B.G.

Aşadar, în condiţiile în care inculpatul B.G. a fost ales, dintr-o listă în care figura alături de alţi proprietari, că la întreaga negociere a schimbului nu a asistat niciun moment, în mod direct, inculpatul C.D., că acestea s-au derulat pe un interval mare de timp, cu chiar sistarea lor la un moment dat, pentru ca în final C.D. să fie învinuit dintr-un număr mare de persoane ce au emis la rândul lor avize favorabile, raportat la un schimb de terenuri altfel echivalate valoric, astfel cum a stabilit un expert independent şi fără a se invoca vreo notă de conivenţă penală între toţi aceştia, nu se poate accepta tragerea la răspundere a inculpatului C.D.

3. În sarcina inculpatului B.V. s-a reţinut că în calitate de M.A.N. a aprobat (la doar câteva zile de la numirea în această funcţie) proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 în care, fără o justificare a nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare intervenită în perioada iulie 1996-ianuarie 1997 şi fără avizul Statului Major General, este inclus un obiectiv nou la Ştefăneşti; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri cu inculpatul B.G. cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi cu încălcarea dispoziţiilor privind circulaţia juridică a terenurilor; a aprobat efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, în condiţiile în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a refuzat să se pronunţe cu privire la natura juridică a terenurilor până la adoptarea Legii privind proprietatea publică, iar Ministerul de Justiţie, iniţial, prin secretarul de stat pe probleme de legislaţie şi-a exprimat un punct de vedere ferm în sensul că terenul administrat de către M.A.N. nu poate fi decât proprietate publică.

Se observă aceeaşi carenţă în descrierea elementului material al laturii obiective specific abuzului în serviciu contra intereselor publice, în sensul folosirii unor exprimări generale, nu s-a arătat în mod limitativ acţiunea sau inacţiunea ce se caracterizează prin producerea unui rezultat necesar, prin care s-a comis efectiv această infracţiune.

Neajunsul derivă şi din formularea generală a normei de incriminare, care dincolo de exigenţa cerinţei de accesibilitate impusă de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, lasă la latitudinea organului judiciar de a decide care şi câte dintre faptele concrete au sau nu un caracter imputabil penal.

Din punct de vedere istoric, textele care incriminau anumite forme de abuz în serviciu în Codul penal Carol II au fost modificate printre primele de puterea comunistă, până când s-a ajuns la forma actuală C. pen. în vigoare. Anterior existau doar incriminări punctuale şi nu o formulare generală de nerespectare a atribuţiilor de serviciu.

În planul dreptului comparat, nu există formulări atât de generale, fiind impuse condiţii clare pentru ca fapta să aibe caracter infracţional.

La nivel practic, în cazul oricărei infracţiuni în care subiect activ ar fi un funcţionar, s-ar putea reţine teoretic şi o infracţiune de abuz în serviciu, în condiţiile în care instanţa nu ar verifica dacă există, în concret, o încălcare a atribuţiilor de serviciu.

Analizând pe rând acuzaţiile formulate sunt de reţinut următoarele:

3.a. În ceea ce priveşte faptul că, în calitate de M.A.N. a aprobat, la doar câteva zile de la numirea în această funcţie, proiectul Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 în care, fără o justificare a nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare intervenită în perioada iulie 1996-ianuarie 1997 şi fără avizul Statului Major General, este inclus un obiectiv nou la Ştefăneşti, este de precizat faptul că inculpatul nu avea nicio atribuţie legată de întocmirea acestui program.

Conform art. 30 din Legea nr. 73/1995 de organizare şi funcţionare a C.S.A.T., respectiv, obiectivele de pregătire a teritoriului destinate satisfacerii nevoilor operative ale forţelor sistemului naţional de apărare, se stabilesc de Statul Major General, Ministerul de Interne şi serviciile de informaţii, fiecare în domeniul său de activitate, şi se supun aprobării C.S.A.T., de către Statul Major General împreună cu Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale.

Înalta Curte constată că inculpatul a avizat (prin menţiunea „de acord”) raportul de prezentare a proiectului Programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000, prin care Satul Major General şi Oficiul Central de Stat pentru probleme Speciale propuneau C.S.A.T. să aprobe proiectul ce era anexat (fila 22 dosar documente declasificate, vol.III d.i.).

Acest aviz nu însemna aprobarea programului, potrivit legii competenţa exclusivă aparţinând C.S.A.T.

În al doilea rând, obiectivul de la Ştefăneşti nu era un obiectiv nou introdus în programul de pregătire a teritoriului ţării pentru apărare, probatoriul administrat în cauză, analizat anterior, demonstrând faptul că acest obiectiv a fost propus chiar de Statul Major General, aprobat încă din anul 1991, că în zonă s-au făcut lucrări de investiţii privind sistemul de telecomunicaţii, s-au desfăşurat aplicaţii operativ strategice, neexistând nicio probă care să conducă la concluzia că în programul înaintat către C.S.A.T. în timpul ministrului G.T. acesta fusese stabilit într-o altă zonă decât Ştefăneşti.

3.b. Cea de-a doua acuzaţie ce i se aduce inculpatului este aceea că ar fi aprobat „efectuarea schimbului de terenuri în lipsa unui aviz din partea Direcţiei Legislaţie şi Contencios, în condiţiile în care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a refuzat să se pronunţe cu privire la natura juridică a terenurilor până la adoptarea Legii privind proprietatea publică, iar Ministerul de Justiţie prin secretarul de stat pe probleme de legislaţie - deci persoană implicată în promovarea legii privind regimul proprietăţii publice, şi-a exprimat un punct de vedere ferm în sensul că terenul administrat de către M.A.N. nu poate fi decât proprietate publică”.

În ceea ce priveşte cadrul legal existent la momentul avizării de către inculpatul B.V. a rapoartelor din 16 noiembrie 1998 şi din 06 aprilie 1999 este de precizat faptul că dispoziţiile cap. V al Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar referitoare la circulaţia juridică a terenurile au fost abrogate prin Legea nr. 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor. Conform art. 12 din Lege, schimburile erau posibile, cu excepţia terenurilor agricole proprietate publică, indiferent care ar fi fost proprietarul care le administrează. De asemenea, legea nu mai prevedea obligativitatea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţie.

În aceste condiţii, M.A.N., în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 54/1998 care interziceau schimburile de terenuri agricole proprietate publică, s-a adresat atât Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei cât şi Ministerului de Justiţie solicitând exprimarea unui punct de vedere în ceea ce priveşte regimul juridic de proprietate al terenului deţinut de către M.A.N. la Ferma Roşia.

Prin adresa din 17 septembrie 1998 Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei comunică faptul că „întrucât reglementările existente sunt lapidare”, nu se poate trage o concluzie fermă în ceea ce priveşte natura juridică a terenului care se află în administrarea M.A.N., arătându-se că în dezbaterea Parlamentului se află un proiect de lege privind regimul juridic al domeniului public, astfel că după adoptarea legii se va putea formula un punct de vedere clar.

Ministerul de Justiţie, prin nota din 19 septembrie 1998 semnată de secretarul de stat F.B., comunică faptul că imobilele deţinute de către M.A.N. nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului şi că pentru efectuarea schimbului terenul trebuie trecut din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, operaţiune ce potrivit art. 6 din O.G. nr. 15/1993 este în competenţa Guvernului (fila 134-135, vol. 14).

Ulterior, Ministerul de Justiţie a revenit cu adresa din 1998, semnată de către ministrul în funcţie V.S., prin care se preciza că, până la intrarea în vigoare a legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.A.N. este cel care poate stabili natura juridică a terenului, „ţinând seama de dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi (5), alin. (1) din Legea Fondului Funciar nr. 18/1991, în funcţie de destinaţia efectivă a terenului în cauză. S-a arătat că, criteriile de apartenenţă la domeniul public sunt declaraţia legii şi afectaţiunea bunului respectiv, adică uzul sau interesul public căruia îi era destinat un anumit bun şi că, prin aplicarea celor două criterii, urmează să se stabilească dacă terenul respectiv face sau nu parte din domeniul public, în caz negativ „fiind susceptibil de a face obiectul unui schimb în condiţiile dreptului comun” (fila 136-137 vol. 14 d.u.p.).

Concluzia instanţei de fond este că, „rezultă cu evidenţă faptul că răspunsul iniţial era categoric, în sensul că terenul aparţinea domeniului public al statului, astfel că nu putea face obiectul schimbului decât în condiţiile trecerii acestuia în domeniul privat al statului, pe când prin adresa ulterioară se comunica faptul că schimbul era posibil în condiţiile în care, în raport de criteriile prevăzute de lege, respectiv declaraţia legii şi afectaţiunea bunului, M.A.N. stabilea că terenul aparţine domeniului privat al statului”.

Cu toate acestea, în recursul parchetului se interpretează poziţia organului judiciar în sensul că - „instanţa consideră în mod nejustificat că adresa Ministerului de Justiţie are valoarea unui aviz favorabil schimbului”.

Tocmai pentru a elucida contextul, referitor la condiţiile în care a fost emisă cea de-a doua adresă a Ministerului de Justiţie, martorul S.V., audiat în recurs, a învederat faptul că: “Nu îmi mai amintesc dacă a existat sau nu o nouă solicitare scrisă din partea M.A.N. în urma căreia s-a impus întocmirea răspunsului pe care personal l-am semnat, dar acest răspuns probabil l-am întocmit în urma unei noi solicitări oficiale din partea M.A.N. Prin răspunsul pe care l-am semnat către M.A.N. nu am înţeles să dau o rezolvare din punct de vedere juridic a problemei pusă în discuţie în adresa scrisă înaintată către Ministerul Juridic de M.A.N. ci doar am enunţat criteriile pe care, din punctul meu de vedere, M.A.N. trebuia să le aibă în vedere atunci când aprecia asupra naturii juridice a unui bun imobil ca aparţinând proprietăţii publice sau proprietăţii private a statului”.

În esenţă, martorul îşi reiterează afirmaţiile manifestate pe întreg parcursul procesului penal, fără a aduce noi precizări în ceea ce priveşte motivaţia şi contextul iniţierii răspunsului, iar raportat la conţinutul adresei, se reia teza că ministerul pe care-l conducea nu putea face afirmaţii de genul apartenenţei terenului într-un domeniu sau altul.

În calea de atac promovată în cauză a fost audiat şi martorul N.M., fost director al Direcţiei de studii, elaborare acte normative şi documentare din cadrul Ministerului Justiţiei, precum şi martorul Flavius Baias, secretar de stat la Ministerul Justiţiei în perioada de referinţă - tezele probatorii desprinse din conţinutul acestor depoziţii nefiind noi sau de natură de a contura o situaţie care să se grefeze pe linia acuzării.

În raport de cele anterior prezentate, Înalta Curte a constatat cu obiectivitate că ignorarea primului răspuns formulat de către Ministerul de Justiţie este consecinţa firească a celei de-a doua adrese emisă de acelaşi minister. De asemenea, în raport de punctul de vedere formulat de către Ministerul de Justiţie, era justificată atitudinea inculpatului B.V. de a refuza promovarea unei hotărâri de guvern prin care terenul să fie trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, astfel cum se propunea prin primul răspuns formulat de minister.

Pentru a confirma afirmaţia că adresa Ministerului de Justiţie nu avea valoarea unui aviz cert favorabil, după primirea la data de 12 octombrie 10 1998 a acesteia, din 1998, la 16 octombrie 1998 M.A.N. se adresează din nou Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, solicitându-se o analiză a posibilităţilor legale de efectuare a schimbului, pe baza documentelor prezentate (fila 51 vol. 15 d.u.p.). Ca răspuns la această cerere, prin adresa din 29 octombrie 1998 se comunică faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/1998, pentru efectuarea schimbului de terenuri nu mai este necesar avizul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (fila 52 vol. 15 d.u.p.)

Totodată, s-au efectuat demersuri pentru a se vedea care este punctul de vedere al Direcţiei Legislaţie şi Contencios.

Astfel, la 10 noiembrie 1998, având în vedere elementele de interpretare juridică conţinute în completarea punctului de vedere al Ministerului Justiţiei, precum şi susţinerile sub aspectul utilităţii prezentate de Statul Major al Aviaţie şi Apărării Antiaeriene şi Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, Direcţia de Legislaţie şi Contencios avizează favorabil efectuarea schimbului, în condiţiile dreptului comun, respectiv ale Legii nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, cu menţiunea că pentru aceasta este necesar ca structura abilitată a M.A.N. - Direcţia Construcţii şi Domenii Militare - să se pronunţe explicit asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului în cauză, adică uzul sau interesul căruia îi este destinat terenul în cauză” (fila 76 vol. 14 d.u.p.).

Urmare a acestui aviz sub condiţie, Direcţia de Domenii şi Construcţii Militare a întocmit raportul din 16 noiembrie 1998, prin care pronunţându-se asupra faptului că terenul aparţine domeniului privat al statului, în raport de criteriile prevăzute de art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 şi de faptul că terenul nu era şi nici nu a fost utilizat în scopuri de apărare, fiind fermă agrozootehnică, s-a propus ministrului apărării naţionale, să fie de acord cu efectuarea schimbului de terenuri.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, înainte de efectuarea schimbului, Direcţia de Domenii şi Construcţii Militare a întocmit raportul din 06 aprilie 1999 prin care se propunea ministrului apărării naţionale să fie de acord cu „efectuarea propriu-zisă a schimbului” (fila 85 vol. 15 d.u.p.), iar inculpatul B.V. a solicitat exprimarea unui punct de vedere de către Secretarul general din cadrul M.A.N., care avea ca atribuţii de serviciu, conform fişei postului (filele 180-183 vol. 14 d.u.p.), asigurarea verificării şi încadrării în prevederile legislaţiei în vigoare a documentelor ce se trimit spre analiză, avizare sau aprobare ministrului apărării naţionale, acesta coordonând şi activitatea Direcţiei Legislative şi Contencios.

Prin adresa 1347 din 07 aprilie 1998, considerând că „operaţiunea de schimb este legală şi oportună”, Secretarul General al M.A.N., martorul R.A., propune aprobarea cererii. Audiat, martorul afirmă că acest aviz favorabil a fost dat pe baza actelor puse la dispoziţie şi după consultarea specialiştilor în domeniu.

Înalta Curte constată, din examinarea întregului material probator administrat în cursul urmăririi penale, că nici unul din martori sau foştii învinuiţi nu a afirmat că s-ar fi făcut asupra lor presiuni sau ameninţări de către inculpatul B.V. Nici procurorul, în motivele de recurs, nu face trimitere la vreo probă care să susţină afirmaţia existenţei vreunor presiuni.

3. c. O altă acuzaţie ce i se aduce inculpatului este aceea că ar fi aprobat efectuarea schimbului de terenuri cu inculpatul B.G. cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi cu încălcarea dispoziţiilor privind circulaţia juridică a terenurilor. S-a susţinut că efectuarea schimbului de terenuri nu era posibilă, decât în condiţiile emiterii unei hotărâri de guvern prin care terenul să fie trecut din domeniul public în domeniul privat al statului.

Parchetul, pornind de la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 73/1995, potrivit cărora aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”, susţine că terenul aparţinea domeniului public al statului. În acest sens s-a arătat că noţiunea „pentru nevoile apărării” are un caracter mai larg şi nu presupune doar terenuri pe care sunt amplasate sediile unităţilor militare sau terenuri pentru instrucţie. S-a mai susţinut prin rechizitoriu că pregătirea teritoriului pentru apărare, presupune pentru M.A.N. atribuţii inclusiv în domeniul agriculturii, vizând asigurarea principalelor produse agroalimentare, destinate forţelor sistemului naţional de apărare, şi că dacă legiuitorul ar fi înţeles să restrângă conţinutul expresiei la sedii, cazărmi, câmp de instrucţie, ar fi făcut o enumerare limitativă.

Înalta Curte a constatat că o atare interpretare a noţiunii de „terenuri pentru nevoile apărării” nu este oportună, procurorul analizând voinţa legiuitorului din 1991 în raport de dispoziţii adoptate la o distanţă de peste 4 ani, respectiv prin Legea nr. 73/1995.

Pe de altă parte, la data avizării raportului din 06 aprilie 1999 şi cea a încheierii contractului de schimb (iunie 1999), intrase în vigoarea Legea nr. 213/1998, care, referitor la terenurile deţinute de M.A.N., în anexa legii, se statua că aparţin domeniului public al statului terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare (pct. 23).

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. Or, această din urmă condiţie prevăzută cumulativ de dispoziţiile legale nu este îndeplinită, întrucât nu a existat nici la acel moment şi nici ulterior vreun act normativ care să declare terenul care a făcut obiectul schimbului ca aparţinând proprietăţii publice a statului.

Ca atare, în raport de dispoziţiile de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 218/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dacă statul ar fi avut vreun drept de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de schimb, acesta nu era decât un drept de proprietate privată.

Este totodată de precizat faptul că poziţia anterioară atât a M.A.N. cât şi a Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (instituţie competentă să avizeze schimburile de terenuri până la apariţia Legii 54 din 2 martie 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor) referitoare la terenul deţinut la Ferma Roşia era că acesta aparţine domeniului privat al statului, întrucât numai în acest fel pot fi explicate toate schimburile anterioare de terenuri făcute de către M.A.N.

3. d. Instanţa de fond a înţeles a aduce în discuţie inclusiv aspectele referitoare la faptul că schimbul ar fi fost făcut în lipsa unei documentaţii tehnice care să stabilească caracteristicile terenului necesar pentru realizarea obiectivului şi astfel acuzaţia că terenul obţinut ar fi fost impropriu construirii unui punct de comandă de tipul celui aprobat prin Hotărârea C.S.A.T. din 1997, acestea fiind dezvoltate doar în cuprinsul rechizitoriului, fără a fi explicitate nici ulterior în motivele de recurs.

Concluzia, aceea este că, cu privire la forma terenului, atât martorul C.c. cât şi martorul G.I.G., locţiitorul şefului Statului Major General, care a semnat raportul din 21 mai 1999, au arătat faptul că, în ipoteza în care proiectul continua, exista posibilitatea achiziţionării de noi suprafeţe de teren care ar fi condus la forma şi suprafaţa necesară realizării punctului de comandă. Ca atare, Înalta Curte reţine că documentaţia tehnico-economică putea fi întocmită şi ulterior, proiectul de la Ştefăneşti fiind gândit a fi realizat pe o perioadă de mai mulţi ani. Prin încheierea celui de-al doilea contract de schimb, M.A.N. ajungea să deţină la Ştefăneşti jumătate din suprafaţa necesară construirii punctului de comandă (aproximativ 55 ha din necesarul de cca 100 ha), astfel că, dacă proiectul era continuat exista posibilitatea de a se ajunge la configuraţia necesară realizării construcţiei, existând teren în vecinătate. Aceeaşi era situaţia tuturor proiectelor din minister, construcţia unor lucrări desfăşurându-se pe o durată de peste 10 ani, astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor G.I.G. şi Stanăşilă Constantin. De asemenea, exista certitudinea, dată de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 73/1995, că, în cazuri de urgenţă pentru apărarea naţională, construcţia punctului de comandă devenea prioritară, iar sumele necesare realizării obiectivului se includeau în planul de mobilizare a economiei naţionale.

Înalta Curte constată că, inclusiv în perioada în care la conducerea Statului Major General s-a aflat martorul D.C. nu s-a renunţat la construirea obiectivului (împrejurare susţinută de martorul G.I.G., locţiitorul şefului Statului Major general), acesta continuând să figureze în program şi la data numirii următorului şef al statului major general, martorul C.M.

Înalta Curte reţine că obiectivul integrării în N.A.T.O. nu conducea automat la renunţarea construirii/modernizării punctelor de comandă strategice, şi că, dincolo de lipsa fondurilor care a împiedicat demararea proiectului de construire propriu-zisă în anii imediat următori, realizarea punctului de comandă în localitatea Ştefăneşti a devenit imposibilă datorită devoalării în presă, în cursul anului 2000, a informaţiilor privind locaţia acestuia (împrejurare susţinută şi de şeful Statului Major al comandamentului trupelor de transmisiuni, martorul M.C.).

3. e. Referitor la diferenţa de valoare dintre cele două terenuri, Înalta Curte reţine că la data de 12 noiembrie 1998 prin adresă, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a solicitat Tribunalului Bucureşti, Biroului Experţilor judiciari tehnici şi contabili efectuarea unui raport de evaluare a terenurilor ce făceau obiectul schimbului. Cu adresa din 18 noiembrie 1998 a fost recomandat în vederea efectuării expertizei expertul V.M. (filele 117 şi 118 vol. 24 d.u.p., fila 79 vol. 15 d.u.p.).

La data de 09 februarie 1999 expertul a finalizat raportul de expertiză, stabilind că pentru un schimb echitabil B.G. trebuie să ofere o suprafaţă de 21,5847 ha şi să primească de la M.A.N. o suprafaţă de 20,9 ha (filele 81 şi 82 d.u.p. vol. 15 d.u.p.).

La data de 21 aprilie 1999 Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a solicitat Biroului Experţilor Tehnici şi Contabili reactualizarea acestui raport de expertiză, expertul efectuând o completare în care a menţinut aceleaşi date (fila 83 vol. 15 d.u.p.).

Calculul valorii de circulaţie al celor două terenuri s-a făcut conform H.G. nr. 843/1991, în raport de faptul că unul dintre terenuri era administrat de către o instituţie de stat.

Ca şi în cazul primului schimb, parchetul a invocat faptul că nu trebuia folosită această metodă de evaluare şi că cele două terenuri ce au făcut obiectul schimbului nu erau echivalente din punct de vedere valoric. De asemenea s-au făcut referiri şi la depoziţia expertului, care, în declaraţia olografă dată în cursul urmăririi penale, a arătat că mai putea folosi şi o altă metodă de calcul, la solicitarea expresă a oricărei din părţi, dar solicitantul avea obligaţia să îi prezinte un studiu al pieţei libere din care să rezulte valoarea de circulaţie a celor două terenuri şi că nu i s-a cerut acest lucru, iar „reprezentantul M.A.N. care mi-a pus documentaţia la dispoziţie mi-a prezentat o expertiză anterioară care a avut ca obiect tot un schimb de terenuri între cele două părţi, precizându-mi că metoda de calcul folosită este bună” (vol. 3 filele 182 şi 183 d.u.p.).

Instanţa de fond redă că, susţinerile expertului, invocate în acuzare, în sensul că o anumită metodă de calcul poate fi folosită doar la solicitarea expresă a părţii, care ar mai avea şi obligaţia să facă singură un studiu de piaţă, sunt în afara oricărei proceduri de desfăşurarea a unei expertize. Pe de altă parte, dacă reprezentantul M.A.N. care i-a pus la dispoziţie actele, i-a sugerat expertului folosirea unei anumite metode de calcul, este de neînţeles de ce parchetul nu a identificat şi audiat această persoană, care, cu certitudine nu era ministrul B.V. (din conţinutul raportului din 15 aprilie 1999 rezultând că la acel moment a fost încunoştinţat că schimbul se face prin echivalenţă valorică şi i-a fost înaintată o copie a raportului de expertiză, vol. 18 fila 108).

Mai mult decât atât, din examinarea celor două rapoarte de expertiză rezultă cu evidenţă faptul că nu s-au folosit aceleaşi metode de calcul, expertul T.M. evaluând terenurile conform dispoziţiilor Primăriei Municipiului Bucureşti, formula de calcul fiind diferită, (fila 34 vol. 15 d.u.p.). Faptul că cei doi experţi au utilizat metode diferite de evaluare, rezultă şi din studiul preliminar de prezentare a metodelor de evaluare a terenurilor întocmit de experţii P.I., S.F. şi V.N. aceştia arătând şi faptul că metodele de calcul utilizate sunt frecvent folosite de către experţi în procesul de evaluare (filele 31 şi 32 vol. 7 d.u.p.).

Înalta Curte constată că metoda prevăzută de H.G. nr. 834/1991 era folosită şi de către Guvernul României la evaluarea unor bunuri trecute din domeniul public al statului în patrimoniul unor companii naţionale.

Aşadar, ceea ce reţine instanţa este faptul că metoda utilizată de către expertul V.M. era una prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, folosită inclusiv de Guvernul României în evaluarea bunurilor aparţinând statului, recunoscută şi utilizată de către Corpul Experţilor tehnici, publicată în literatura de specialitate.

Analizând cel de-al doilea schimb de terenuri, expertul P.M., referindu-se la piaţa imobiliară, arată că s-a constatat o tendinţă a creşterii a cererii şi a preţurilor, însă nu se poate vorbi despre o piaţă activă, întrucât majoritatea tranzacţiilor se fac cu terenuri de dimensiuni mici urmare a punerii în posesie în mod netransparent, nu există suficientă informaţie între vânzători şi cumpărători, capitalul autohton este în faza de consolidare, nu este încă funcţional un sistem de creditare bancară, majoritatea creditelor sunt luate de firme iar în domeniul imobiliar proprietăţile de tip teren extravilan sau intravilan la periferia localităţilor nu sunt percepute ca un subiect al investiţiilor (filele 81, 114 vol. 8 d.u.p.).

Astfel cum s-a concluzionat şi în cazul inculpatului C.D., răspunderea pentru corectitudinea datelor sau a metodei utilizate la efectuarea expertizei, nu poate reveni decât expertului, şi nu inculpatului B.V., în condiţiile în care acesta nu avea ca atribuţii de serviciu verificarea şi cenzurarea concluziilor expertizei, nu avea o pregătire de specialitate în acest sens şi nici nu s-a demonstrat că acesta cunoştea sau că trebuia şi putea să cunoască faptul că existau şi alte metode de evaluare şi că prin folosirea lor valoarea terenurilor al fi fost diferită.

Pe de altă parte, ca şi în cazul primului schimb, în raport de probatoriul administrat în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv contracte de vânzare cumpărare a unor suprafeţe de teren din aceeaşi zonă, încheiate de terţe persoane, s-au ridicat serioase îndoieli asupra concluziilor raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale, datorită diferenţei vădite între preţul de piaţă stabilit de expert şi preţul la care se vindeau terenurile în aceeaşi zonă sau în zone apropiate.

Astfel, expertiza stabileşte o valoare de piaţă a terenului din Şefăneşti în suprafaţă de 21,5847 ha. de 53.872 dolari SUA, deci 0,25 dolari SUA/mp (pe baza datelor din contractele de vânzare cumpărare prin care inculpatul B.G. a achiziţionat terenul, deşi din declaraţiile vânzătorilor rezulta că nu acesta a fost preţul real - fila 125 vol. 8 d.u.p.), în timp ce din contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar rezultă că aceasta era cu mult mai ridicată, apropiată de valoarea publicată în Buletinul documentar editat de Corpul Experţilor tehnici din România, nr. 53 din februarie 1999, la care acelaşi expert face trimitere în conţinutul raportului de expertiză (fila 125 vol. 8 d.u.p.). Pentru zona Ştefăneşti-Voluntari, pentru loturi cuprinse între 1.000 şi 20.000 mp, buletinul comunica o valoare de 12 dolari SUA/mp.

Din cele 8 contacte depuse la dosar rezultă că în zonă sau în apropiere se vindeau terenuri după cum urmează: 3,42 ha. cu suma de 259.920 dolari SUA (la 15 iunie 1999); 1,7 ha cu suma de 134,546 dolari SUA (la 15 iunie 1999); 0,975 ha cu suma de 986.700.000 lei (la 30 septembrie 1998); 11,437 ha, în aceeaşi zonă în care s-a încheiat cel de-al doilea schimb (tarla 45 parcelă 341, terenul inculpatului B.G., fiind poziţionat conform expertizei în T. 45, cu suma de 457.500 dolari SUA (la data de 28 mai 1998); 1,98 ha cu suma de 6.504.764.800 lei (la 17 noiembrie 1997), etc. (filele 322-347 vol. I d.i.), iar terenul în suprafaţa de 0,55 ha, învecinat cu terenul M.A.N. pe latura de sud, pe o distanţă de 550 m. se vindea la data de 26 ianuarie 1998 cu suma de 191.346.000 lei (aproximativ 15.583 dolari SUA la un curs oficial de 12.280 lei).

În vederea clarificării situaţiei s-a procedat la audierea directă a expertului ce a întocmit lucrarea în cauză, acesta neputându-şi invoca propria turpitudine. Au fost învederate, în scris, însă împrejurări notorii (în condiţiile în care raportarea s-a făcut la aceleaşi contracte), precum discrepanţa de valoare între imobile aflate în categorii de folosinţă diferite. Aceasta cu atât mai mult cu cât, deşi nu avea o poziţie la fel de bună ca cel de la ferma Roşia, terenul oferit de către inculpatul B.G. era situat în zona şoselei de centură a Bucureştiului, zonă de maxim interes pentru investitori.

4. În raport de cele evidenţiate anterior, privitor la schimbul de terenuri dintre M.A.N. şi inculpatul B.G., aprobat de către inculpatul B.V., soluţia judecătorilor opiniei separate este aceea de respingere a recursului ca nefondat, hotărârea recurată fiind legală şi temeinică.

În aceeaşi notă rezumativă sunt de evidenţiat următoarele :

Proiectul programului de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare pentru perioada 1997-2000 înaintat C.S.A.T.-ului în luna iunie 1996 nu a mai fost discutat în cadrul acestei instituţii din cauza alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din cursul lunii noiembrie 1996, acesta fiind restituit M.A.N. la data de 12 decembrie 1996 pentru a fi actualizat. Conform procedurii, noul M.A.N., inculpatul B.V., a semnat Raportul de prezentare a programului de pregătire operativă a teritoriului ţări, care, alături de programul cu obiectivele propuse a fi realizate în perioada 1997-2000 au fost înaintate Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Prin hotărârea nr. 9 din 17 ianuarie 1997 C.S.A.T. aprobat programul.

La 18 martie 1997 Statul Major General a transmis şefului Direcţiei Domenii şi Construcţii Militate prin adresă, extrasul cu obiectivele prevăzute în programul de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare, solicitându-se luarea măsurilor ce se impun pentru fundamentarea, elaborarea documentaţiilor tehnice şi realizarea lucrărilor noi de construcţii-montaj, continuarea investiţiilor începute anterior. Printre obiectivele prevăzute era menţionat şi punctul de comandă din localitatea Ştefăneşti, jud. Ilfov.

La data de 29 august 1998, a fost înregistrată la cabinetul ministrului apărării naţionale o ofertă formulată de inculpatul B.G. pentru efectuarea unui schimb cu M.A.N., acesta manifestându-şi disponibilitatea de a ceda 27 ha teren în zona corn. Ştefăneşti în schimbul a 27 ha în zona corn. Voluntari, jud. Ilfov. Documentul a fost primit de către ministrul apărării naţionale, inculpatul B.V. la data de 30 august 1998 şi rezoluţionat prin menţiunea „dl. gl. S., discuţii". La data de 31 august 1998 martorul S.C., şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare, îl informează pe inculpatului B.V. aspra faptului că schimbul solicitat ar putea interesa ministerul, întrucât era necesară mărirea suprafeţei de teren deţinută la Ştefăneşti, în vederea realizării obiectivului aprobat de C..S.A.T.

De precizat aşadar este că, raportat la aşa-zisa cooperare infracţională imputată inculpaţilor B.V. şi B.G., ministrul B.V. nici nu ar fi ştiut despre existenţa primului schimb şi despre interesul M.A.N. de a obţine terenuri la Ştefăneşti. Dimpotrivă, din probele administrate rezultă că inculpatul a fost informat asupra acestor aspecte ulterior primirii ofertei, de către martorul S.C. Acesta arată că „d-nul ministru V.B. mi-a cerut explicaţii cu privire la solicitarea d-lui B.G. şi i-am explicat succint că în anul 1996, urmare a Hotărârii C.S.A.T. de extindere a obiectivului am făcut un prim schimb care ducea la o treime din necesarul de teren”. Existenţa acestei discuţii este confirmată şi de rezoluţia pusă de inculpatul B.V. pe oferta de schimb făcută M.A.N.

Oferta făcută M.A.N. a fost înaintată Secţiei patrimoniu imobiliar, care a solicitat, prin rezoluţie, clarificări. În acest sens s-a propus ministrului apărării naţionale semnarea a două scrisori către Ministerul Justiţiei şi Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei pentru a-şi exprima poziţia cu privire la posibilitatea efectuării schimbului.

Prin adresa din 17 septembrie 1998 Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei răspunde că reglementările existente la data respectivă cu privire la domeniul public sunt lapidare şi nu se poate trage o concluzie fermă cu privire la natura juridică a terenului aflat în administrare M.A.N. La rândul său, Ministerul de Justiţie, cu adresa din 19 septembrie 1998, a transmis o notă prin care îşi exprima punctul de vedere în sensul că imobilele deţinute de către M.A.N. nu pot avea decât regimul juridic al bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, că dispoziţiile Legii nr. 58/1998 interziceau schimbul de terenuri agricole aflate în proprietatea publică a statului şi că pentru efectuarea schimbului terenul trebuie trecut din proprietatea publică în proprietatea privată a statului, operaţiune ce potrivit art. 6 din O.G. nr. 15/1993 este în competenţa Guvernului. În această situaţie, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare întocmeşte raportul din 12 octombrie 1998, în care se arată că în cazarma Ştefăneşti urmează să se execute un obiectiv special, de importanţă deosebită, punctul de comandă aprobat de C.S.A.T., precum şi un proiect de H.G. pentru abilitarea M.A.N. să efectueze un schimb de terenuri. La aceeaşi dată însă, 12 octombrie 1998, este înregistrată o nouă adresă, prin care Ministerul de Justiţie, sub semnătura ministrului V.S., transmite o completare la răspunsul anterior. Astfel, se comunică criteriile prevăzute de lege pentru a stabili apartenenţa unui bun la domeniul public, respectiv declaraţia legii şi afectaţiunea bunului respectiv, adică uzul sau interesul public căruia îi era destinat un anumit bun arătându-se că, până la intrarea în vigoare a Legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, M.A.N. poate stabili care este natura juridică a terenului pe care îl deţine ţinând seama de dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, în funcţie de destinaţia efectivă a terenului în cauză.

În aceste condiţii, inculpatul B.V., M.A.N. se adresează din nou Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (la 16 octombrie 1998), solicitând exprimarea unui punct de vedere privind „posibilitatea legală de a efectua un schimb de teren între M.A.N. şi un proprietar, persoană fizică".

La această nouă adresă, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei comunică faptul că prin Legea nr. 54/1998 a fost abrogat cap. V din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, şi că, în prezent, conform art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 54/1998 schimburile de terenuri între persoane fizice sau între persoane juridice private ori între persoane fizice şi persoane juridice private, se face cu acordul părţilor contractante, nemaifiind necesară obţinerea unor avize din partea Ministerului Agriculturii sau Alimentaţiei.

Direcţia Legislativă şi Contencios, având în vedere poziţia Ministerului de Justiţie, precum şi aspectele prezentate de către Statul major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene şi Direcţia Domenii şi Construcţii Militare sub aspectul utilităţii schimbului, prin adresa din 10 noiembrie 1996 a avizat favorabil efectuarea schimbului, în condiţiile dreptului comun, respectiv ale Legii nr. 54/1998, cu menţiunea ca, structura abilitată din cadrul M.A.N., Direcţia Domenii şi Construcţii Militare, să se pronunţe explicit asupra caracterului privat al afectaţiunii imobilului, adică uzul sau interesul căruia îi este destinat terenul în cauză. Şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare a întocmit raportul din 16 noiembrie 1998, în care, prin raportare la criteriile art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991, motivând faptul că terenul nu este afectat de utilităţi publice şi nu este strict utilizat pentru nevoia de apărare, destinaţia acestuia fiind de fermă agrozootehnică, astfel că nu poate aparţine domeniului public al statului, propune ministrului apărării naţionale să fie de acord cu efectuarea schimbului prin echivalenţă valorică, urmând ca Direcţia Domenii şi Construcţii Militare să facă demersurile necesare pentru perfectarea documentelor legale. Raportul a fost aprobat de către ministru apărării naţionale.

Direcţia Domenii şi Construcţii Militare s-a adresat Biroului experţilor judiciari tehnici şi contabili de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând efectuarea unei unui raport de evaluare a terenurilor de făceau obiectul schimbului. In cauză a fost desemnat expertul topo V.M. care, la data de 02 februarie 1999 a întocmit raportul de expertiză prin care concluziona că, pentru un schimb echitabil, M.A.N. trebuie să predea inculpatului B.G. o suprafaţă de 20,9 ha şi să primească o suprafaţă de 21,5847 ha.

La data de 06 aprilie 1999, Şeful Direcţiei Domenii şi Construcţii Militare prezintă un nou raport ministrului apărării naţionale, din 06 aprilie 1999, în care îi prezintă demersurile efectuate pentru realizarea schimbului şi îi propune să îşi exprime acordul cu privire la efectuarea propriu-zisă a schimbului. Raportul a fost avizat favorabil de către şeful Statului major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, martorul B.G., care avea în administrare terenul de la ferma Roşia.

Având în vedere că asigurarea verificării şi încadrării în prevederile legislaţiei în vigoare a documentelor ce se trimiteau spre analiză, avizare sau aprobare ministrului se realiza de către Secretarul general al M.A.N., după primirea acestui raport, inculpatul B.V. a solicitat exprimarea unui punct de vedere martorului R.A., care ocupa această funcţie. Martorul R.A. a întocmit un material din care rezulta că operaţiunea de schimb este legală şi oportună, propunând aprobarea acesteia. De asemenea, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare a întocmit un nou raport, pentru completarea informării ministrului apărării naţionale, din 15 aprilie 1999, prin care acesta era informat asupra condiţiilor în care s-a realizat primul schimb de terenuri, accentuându-se faptul că schimbul se face prin echivalenţă valorică, determinată printr-un raport de expertiză al Biroului de Expertize Contabile şi Tehnice de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi că expertul este autorizat de Oficiul Naţional de Cadastru să efectueze astfel de operaţiuni.

După primirea punctului de vedere din partea Secretariatului general al ministerului precum şi a raportului suplimentar din 15 aprilie 1999, la data de 19 aprilie 1999, inculpatul B.V. a avizat favorabil propunerea de efectuare a schimbului de terenuri.

Având în vedere că raportul de expertiză fusese efectuat la data de 09 februarie 1998, Direcţia Domenii şi Construcţii Militare s-a adresat din nou Biroului de Expertize Contabile şi Tehnice de pe lângă Tribunalul Bucureşti solicitând sa se comunice dacă raportul întocmit în cauză îşi păstrează valabilitatea, iar în caz contrar, să fie actualizat. Valorile au fost reactualizate de către acelaşi expert, care la data de 26 aprilie 1999 a întocmit o completare la raportul de expertiză.

Prin raportul din 13 mai 1999 şeful Direcţiei Construcţii şi Domenii Militare comunică Statului Major General faptul că între M.A.N. şi d-nul B.G. a intervenit un schimb de terenuri, adresând solicitarea ca suprafaţa de teren obţinută să fie administrată de Direcţia Gospodărie. Ulterior, la data de 02 iunie 1999 printr-un proces verbal încheiat între părţi, în prezenţa reprezentantului O.C.A.O.T.A., martorul B.D., a avut loc punerea în posesie a coschimbaşilor, iar la data de 04 iunie 1999 la Biroul Notarului Public T.G.B., este autentificat contractul de schimb între M.A.N. şi inculpatul B.G.

Aşadar, condiţiile în care inculpatul B.V. a avizat favorabil propunerea de efectuare a schimbului de terenuri, respectiv în contextul în care, raportat la acelaşi subiect, fuseseră emise alte cinci avize din partea unor autorităţi, indiferent de forma de catalogare a acestora - avize simple, provizorii sau sub condiţie, certă fiind situaţia inexistenţei vreunui aviz nefavorabil -, includerea în câmpul infracţional şi excluderea celorlalte persoane implicate în demersurile prealabile schimbului de terenuri, altfel echivalente valoric, aspect reţinut de către un expert independent şi fără a se dovedi vreo conivenţă penală între toţi aceştia, nu poate fi reţinută răspunderea sa penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu.

În acelaşi context, este de subliniat faptul că schimburile de terenuri ce fac obiectul prezentei cauze penale nu au constituit singurele înstrăinări făcute din terenul aflat la Ferma Rosia. Astfel, în anul 1991, prin Ordinul din 1991 al ministrului apărării naţionale o suprafaţă de 1,9200 ha a fost transferată în administrarea Parohiei Sfânta Maria Herăstrău; prin Ordinul de schimb din 06 noiembrie 1992 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei suprafaţa de 25,8000 ha a fost transferată în administrarea SC A. SA Mogoşoaia, primind în schimb 2,00 ha la Poligonul de tragere de la Domneşti şi 23,80 ha la depozitul de la Vînţu de Jos; prin Ordinul de schimb din 23 noiembrie 1992 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei 6,00 ha au fost transferate în administrarea SC A. SA Mogoşoaia, M.A.N. primind în schimb alte 6,00 ha în jurul aeroportului. De asemenea, din comunicările privind situaţia terenurilor transferate de către minister în perioada 1990-2006 (filele 8-14 vol. 17 d.u.p.), rezultă că, anterior schimburilor făcute cu inculpatul B.G., toate înstrăinările de terenuri aparţinând unor gospodării agrozootehnice, aflate în administrarea M.A.N., au fost făcute prin ordin al ministrului apărării naţionale sau al ministrului agriculturii şi alimentaţiei.

Ca atare, se constată că modul în care s-au încheiat contractele de schimb cu inculpatul B.G. nu este diferit de cel în care M.A.N. a procedat în cazul altor înstrăinări de terenuri aparţinând gospodăriilor agrozootehnice, inclusiv Fermei Roşia.

În fine, în motivele de recurs se mai arată că, „în ceea ce priveşte pe inc. B.V., trebuie avut în vedere că la data de 01 octombrie 1997, a aprobat efectuarea schimbului dintre M.A.N. şi SCAI Mogoşoaia, în baza unei solicitări nefundamentate a S.C.A.I. Mogoşoaia, fără a pune problema regimului juridic al terenului şi fără a solicita vreun aviz din partea direcţiilor de specialitate sau a secretarului general, în condiţiile în care solicitarea S.C.A.I. Mogoşoaia fusese respinsă în mod repetat de către B.G. şi martorul I.L.” (fila 53).

Altfel spus, aprobarea efectuării unui schimb dintre M.A.N. şi S.C.A.I. Mogoşoaia de către inculpat, în baza unei solicitări nefundamentate a S.C.A.I. Mogoşoaia şi fără a se solicita vreun aviz, nu poate fi circumscris ilicitului penal, dar poate fi reţinută, în opinia Parchetului, infracţiunea de abuz în serviciu atunci când inculpatul Babiuc a efectuat toate demersurile prealabile, cerute de lege, pentru efectuarea schimbului cu inculpatul B.G., astfel cum rezultă în speţa de faţă.

Contrarietatea susţinerilor acuzării apare, în atare situaţie, ca fiind evidentă.

5. Achitarea inculpatilor C.D. şi B.V., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 C pen. rap. la art. 248¹ C. pen, produce consecinţe juridice şi în ceea îl priveşte pe inculpatul B.G., trimis în judecată pentru complicitate la aceeaşi infracţiune. Cum faptele inculpaţilor Ciofină Dumitru şi B.V., sub aspectul laturii obiective, nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în mod evident nu sunt realizate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 26 C. pen. raportat la aceeaşi infracţiune.

Aparte de aceste afirmaţii strict juridice, instanţa de fond a păşit la analiza concretă a faptelor reţinute de către parchet în sarcina inculpatului B.G. pentru a demonstra că nu a constituit un ajutor menit să înlesnească, să îi ajute pe autori să-şi îndeplinească necorespunzător atribuţiile de serviciu. În condiţiile în care faptele sale sunt reluate şi în cadrul motivelor de recurs, o anumită abordare în calea de atac a acestora considerăm că se impune.

Astfel, în sarcina inculpatului B.G. se reţine că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a încheiat contractele de schimb cu M.A.N.-ul cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi celor privind circulaţia juridică a terenurilor; a predat în schimbul terenurilor primite de la M.A.N. terenuri dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe baza unor adeverinţe de stabilire a dreptului de proprietate; a oferit la schimb terenuri ce nu erau individualizate prin procese verbale de punere în posesie pentru a se stabili în mod concret amplasamentul acestora; a predat la schimb terenuri grevate de sarcini; a folosit o adeverinţă emisă în fals cu privire la menţiunile de la rolul agricol de la Primăria Ştefăneşti în anul 1996; a folosit schiţe ale terenului predat la schimb conţinând date nereale, emise în fals de Primăria Ştefănesti sub semnătura primarului R.A. şi unele avizate de către O.C.O.T.; a solicitat avize de schimb în baza unor documente ce atestă în fals suprafaţa terenului şi amplasamentul acestuia; a folosit un Proces verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N.- inculpatul Z.D., menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând în mod nereal că actul de schimb este încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate în ceea ce îl priveşte potrivit acestui proces verbal; a solicitat şi obţinut în mod nelegal încheiere de legalizare de semnături pentru Procesul verbal de schimb din 11 decembrie 1996 în condiţiile în care înscrisul a fost prezentat la Notariat de către inculpatul B.G. semnat de către persoane din cadrul unităţilor militare şi de către el iar martorul Z.D. nu s-a prezentat la Notariat pentru a semna şi nici nu semnase înscrisul anterior; a formulat o ofertă de schimb în care atestă în fals că deţine în proprietate suprafaţa de 27 ha limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti; a solicitat şi obţinut Rapoarte de evaluare pentru terenurile ambelor părţi la un preţ vădit nereal; a indicat expertului limitele terenului predat la schimb de către M.A.N.; a solicitat evaluarea terenului M.A.N. ca teren extravilan agricol în condiţiile în care cunoştea că acesta este intravilan agricol (aspect consemnat chiar în contractele de schimb în formă autentică); a remis cu titlu de sponsorizare reprezentanţilor M.A.N. sume de bani în condiţii ce nu atestă o intenţie de sponsorizare ci mai mult o încercare de corupere a acestora vis-a-vis de atitudinea refractară manifestată faţă de oferta sa de schimb; a încheiat cu inculpatul Babiuc Ioana - Cristina - Anca un contract de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren la un preţ simbolic, intenţia fiind de a disimula foloasele necuvenite acordate în scopul obţinerii unei atitudini pozitive din partea inculpatul B.V. referitor la schimbul de terenuri, fapte ce ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată prev. de art. 26 rap. la art. 248 C. pen. rap. la art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cpen.

5.a. Se susţine că inculpatul ar fi încheiat contractele de schimb cu M.A.N.-ul cu încălcarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică şi celor privind circulaţia juridică a terenurilor.

Înalta Curte reţine însă că, şi dacă terenul ar fi aparţinut statului şi s-ar fi aflat în domeniul public, nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpatul B.G. cunoştea această împrejurare, eventual că ar fi cunoscut măcar corespondenţa dintre M.A.N. şi Ministerul Justiţiei şi că terenul putea face obiectul schimbului numai în condiţiile emiterii unei hotărâri de guvern prin care să fie trecut în domeniul privat, şi a acceptat să încheie contractul în aceste condiţii.

5.b. În ceea ce priveşte faptul că ar fi predat în schimbul terenurilor primite de la M.A.N. terenuri dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe baza unor adeverinţe de stabilire a dreptului de proprietate şi că a oferit la schimb terenuri ce nu erau individualizate prin procese verbale de punere în posesie pentru a se stabili în mod concret amplasamentul acestora.

S-a constatat însă că susţinerea din rechizitoriu este în mod evident în contradicţie cu ceea ce rezultă din actele dosarului de urmărire penală. Din examinarea tuturor contractelor de vânzare cumpărare în baza cărora inculpatul B.G. a devenit proprietarul terenului din Ştefăneşti care a făcut obiectul primului schimb, rezultă că au fost încheiate în baza adeverinţei de proprietate şi a proceselor verbale de punere în posesie, terenurile fiind individualizate prin dimensiuni şi vecinătăţi, sola cadastrală şi parcela.

Totodată, Înalta Curte a reţinut că în acea perioadă, când nu se eliberaseră încă titlurile de proprietate, vânzările se făceau doar în baza acestor două acte. De asemenea, din examinarea listei cuprinzând actele necesare pentru eliberarea avizului de schimb rezultă că şi Ministerul Agriculturii şi alimentaţiei, solicita, ca persoanele fizice să depună, „copii de pe titlul de proprietate, de pe alte acte de proprietate sau de pe adeverinţa de proprietate şi procesul verbal de punere în posesie” (fila 126 vol. III d.i.) Pe de altă parte, nu a rezultat care este legătura între aceasta faptă şi modul în care ceilalţi inculpaţi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Înalta Curte reţine că la data predării primirii terenului inculpatul era proprietarul suprafeţei de 9,38 ha în Ştefăneşti, aşa cum rezulta din însumarea tuturor suprafeţelor rezultate din contractele de vânzare cumpărare, că terenul predat M.A.N., în prezenţa delegatului O.C.O.T., măsurat de reprezentanţii M.A.N., a avut aceeaşi suprafaţă şi că niciun moment nu s-a ridicat problema că în fapt suprafaţa de teren nu coincidea cu cea care rezulta din actele de proprietate. Faptul că ulterior, la interval de peste 13 ani, în urma analizării tuturor titlurilor de proprietate emise pentru această suprafaţă de teren, inclusiv a punerilor în posesie către revoluţionari, s-au constatat unele neconcordanţe între titlurile de proprietate sau suprapuneri de terenuri, este o împrejurare ce nu-i poate fi imputată inculpatului B.G.

5.c. O altă acuzaţie priveşte faptul că ar fi predat la schimb terenuri grevate de sarcini.

Înalta Curte constată că în cuprinsul rechizitoriului nu se menţionează care sunt acele terenuri grevate de sarcini, iar din dosarul de urmărire penală rezultă că Oficiul de cadastru şi Publicitate imobiliară a făcut verificări la solicitarea D.N.A. şi a concluzionat că la data efectuării schimburilor imobilele nu erau grevate de sarcini (fila 2 vol. 12 d.u.p.).

5.d. Se reţine că a folosit o adeverinţă emisă în fals cu privire la menţiunile de la rolul agricol de la Primăria Ştefăneşti; că schiţele terenului predat la schimb conţin dat nereale, emise în fals de Primăria Ştefăneşti sub semnătura primarului R.A. şi unele avizate de către O.C.O.T., şi că a solicitat avize de schimb în baza acestor documente ce atestă în fals suprafaţa terenului şi amplasamentul acestuia.

În primul rând, s-a precizat faptul că adeverinţa din 05 noiembrie 1996 a primăriei Ştefăneşti de Jos nu a stat la baza emiterii avizului în cazul primului schimb de terenuri, un asemenea înscris nefiind solicitat de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. Împrejurarea rezultă atât din lista documentelor ce trebuiau prezentate în mod obligatoriu pentru avizarea schimbului, unde nu figurează o atare adeverinţă (fila 126 vol. III d.i.), cât şi din declaraţia martorului C.G. Director în cadrul Direcţiei cadastru din ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

De asemenea, din dispoziţiile Ordonanţei din 13 martie 1992 privind registrul agricol, Înalta Curte reţine că informaţiile cuprinse în acest registru au rol exclusiv statistic.

În al doilea rând, conţinutul adeverinţei din 05 noiembrie 1996 în care se consemnează faptul că B.G. este înscris în Registrul agricol vol. IX, fila 72, cu suprafaţa de 9,38 ha teren agricol nu este necorespunzător adevărului. La dosarul de urmărire penală a fost depusă copie de pe fila 72, volumul 9, din registrul agricol al comunei Ştefăneşti pentru anii 1992-1996, unde figurează B.G. cu terenuri în suprafaţă de 9,38 ha.

Având în vedere rolul registrului agricol, acela de a oferi date statistice, împrejurarea că nu s-a respectat procedura prevăzută de lege şi înscrierea nu s-a făcut în baza declaraţiei scrise a inculpatului B.G. ci a datelor deţinute de agentul agricol al primăriei, date care erau în totală concordanţă cu realitatea, devine total lipsită de relevanţă.

Ca atare nu poate fi primită concluzia parchetului în sensul că adeverinţa 381/05 noiembrie 1996 este falsă, toate informaţiile pe care aceasta le cuprinde, fiind reale.

Referitor la schiţele terenului predat la schimb, care ar fi fost „emise în fals de Primăria Ştefănesti sub semnătura primarului R.A. şi unele avizate de către O.C.O.T.”, instanţa reţine următoarele:

Aşa zisul fals constă în neconcordanţa dintre schiţa de amplasament (fila 47 vol. 14 d.u.p.) ce a fost întocmită de reprezentanţii M.A.N. pe baza datelor puse la dispoziţie de către primarul comunei Ştefăneşti cu ocazia discuţiei preliminare din cursul lunii august 1995, când s-au prezentat la primărie persoane interesându-se de terenul disponibil în zona cazarmei Ştefăneşti, unde ar figura un număr de 9 persoane cărora li s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate şi schiţa de amplasament cu reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, vizată de O.C.O.T. şi de consiliul local al comunei Ştefăneştii de Jos, care a fost folosită la încheierea contractului de schimb, unde numărul proprietarilor se ridica la 11, figurând în plus M.B.D. şi P.N. (schiţă fila 29 vol. 12 d.u.p.), înregistrându-se şi o diferenţă în ceea ce priveşte suprafaţa de teren ce fusese reconstituită numitului V.A.

Această neconcordanţă dintre cele două schiţe este explicată chiar în rechizitoriu, arătându-se că „este adevărat că titlurile de proprietate ale numiţilor V.A., M.B.D. şi P.N. sunt emise la data de 26 octombrie 1995, deci ulterior identificării terenurilor de către reprezentanţii M.A.N. şi primarul R.A.” (filele 36-37 rechizitoriu).

Totodată, exceptând faptul că era cumpărătorul acestor suprafeţe de teren, nu rezultă care ar fi implicarea inculpatului B.G. în faptele expuse mai sus, care este legătura cu faptele imputate celorlalţi inculpaţi sau măcar care este relevanţa juridică a faptului că în aceste schiţe nu erau prezentaţi toţi foştii proprietari (suprafaţa de teren şi dimensiunile acesteia coincideau în ambele schiţe).

5.e. Se susţine că „inculpatul a folosit un proces verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N.- Z.D., menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând în mod nereal că actul de schimb este încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate în ceea ce îl priveşte potrivit acestui proces verbal; a solicitat şi obţinut în mod nelegal încheiere de legalizare de semnături pentru Procesul verbal de schimb din 11 decembrie 1996 în condiţiile în care înscrisul a fost prezentat la Notariat de către inculpatul B.G. semnat de către persoane din cadrul unităţilor militare şi de către el iar martorul Z.D. nu s-a prezentat la Notariat pentru a semna şi nici nu semnase înscrisul anterior.

S-a constatat însă că faptele anterior descrise, legate de primul contract de schimb şi care ar constitui acte de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu comisă de către inculpatul C.D., sunt ulterioare săvârşirii faptelor reţinute în sarcina acestui din urmă inculpat.

Pe de altă parte, se încearcă a se da conotaţie penală unor împrejurări care, dincolo de faptul că nu susţin în niciun fel acuzaţiile parchetului, sunt lipsite de relevanţă şi din punct de vedere civil.

Inculpatul B.G. a arătat că în anul 1998 a aflat că actul pe care l-a încheiat cu M.A.N. nu are nicio valoare, astfel că a solicitat încheierea contractului în formă autentică, aceasta realizându-se la data 05 octombrie 1998.

Concret, în cauză, după obţinerea avizului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, în conformitate cu art. 52 din Legea nr. 18/1991 s-a încheiat procesul verbal din 11 decembrie 1996 prin care, în prezenţa inginerului P.E., delegat O.C.O.T. Bucureşti, M.A.N., reprezentat de Z.D., a predat inculpatului B.G. suprafaţa de 8,80 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Voluntari iar inculpatul B.G. a predat M.A.N. suprafaţa de 9,38 ha teren arabil situat în extravilanul comunei Ştefăneşti.

Procesul verbal este semnat de către inculpatul B.G. şi de reprezentanţii unităţilor militare care predau (I.A. şi Ciurdea Mitică) şi respectiv primeau terenul (T.C. şi T.A.), precum şi de reprezentantul O.C.O.T. (fila 28 vol. 15 d.u.p.), fiind vizat de către Oficiul de cadastru şi organizare a teritoriului.

Din probatoriul administrat a rezultat că acest proces verbal a fost conceput şi redactat în cadrul Statului major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene martorul Ivan Ioan arătând faptul că a fost menţionat numele lui Z.D. ca reprezentant al M.A.N. pentru că acesta, conform atribuţiilor de serviciu, se ocupa de problema terenurilor. Cu ocazia predării primirii, funcţionarii din minister au efectuat măsurătorile terenului, în prezenţa reprezentantului O.C.O.T.

La data de 18 decembrie 1996 inculpatul B.G. a solicitat şi obţinut transcrierea procesului verbal în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni a Judecătoriei Buftea.

La data de 20 decembrie 1996 Direcţia Domenii şi Construcţii Militare îl împuterniceşte pe Z.D. să reprezinte interesele M.A.N. pentru înscrierea notarială a terenului obţinut în urma schimbului, menţionându-se faptul că terenul a fost preluat prin procesul verbal din 11 decembrie 1996 şi avizul de schimb al Ministerului Agriculturii şi alimentaţiei din 10 decembrie 1996 (fila 30 vol. 15 d.u.p.).

La data de 24 decembrie 1996, notarul public T.G.B. a legalizat semnăturile de pe procesul verbal din 11 decembrie 1996,consemnând că s-ar fi prezentat în faţa sa inculpatul B.G. şi Z.D. din partea M.A.N.

Inculpatul este acuzat că „a folosit procesul verbal de schimb ce nu era semnat de către reprezentantul M.A.N., Z.D., menţionat ca împuternicit al ministerului pentru efectuarea schimbului, susţinând în mod nereal că actul de schimb este încheiat în mod valabil între cele două părţi şi obţinând în mod fraudulos transcrierea dreptului de proprietate”.

Instanţa de fond reţine însă că procesul verbal încheiat la 11 decembrie 1996 nu era un proces verbal de schimb ci un proces verbal de punere în posesie, întocmit în baza dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 18/1991, împrejurare menţionată chiar în cuprinsul acestuia. Niciodată nu s-a contestat faptul că voinţa M.A.N. nu a fost aceea consemnată în procesul verbal din 1996 şi nici parchetul nu arată de ce acest proces verbal de predare primire nu era valabil fără semnătura lui Z.D.

Împrejurarea că inculpatul a solicitat şi în urma cererii sale Judecătoria Buftea a procedat la transcrierea acestui proces verbal în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni este lipsită de orice relevanţă penală, dar şi de orice relevanţă din punct de vedere civil, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, transmiterea dreptului de proprietate s-a produs în realitate la data încheierii contractului de schimb în formă autentică, respectiv la 05 octombrie 1998.

Raportat la acest aspect, motivele de recurs se rezumă la a invoca că nu a fost luată în considerare depoziţia martorului B.D.

Pe de altă parte, se constată că motivele de recurs, raportat la situaţia inculpatului B.G., restrânse la pag. 57-59, nu sunt detaliate, considerându-se succint că, „instanţa de fond nu a efectuat o analiză obiectivă a probelor administrate în cauză, iar concluziile acesteia sunt în contradicţie şi cu practica judiciară în materia dreptului de proprietate”. A fost reiterat, pentru a confirma învinuirile aduse inculpatului B.G., expertiza judiciară efectuată, arătându-se că: „Instanţa de fond nu explică de ce demersurile pentru legalizarea semnăturilor pe procesul verbal din 11 decembrie 1996, autentificarea contractelor de schimb şi intabularea dreptului de proprietate sunt solicitate de către inc. B.G. şi nu de către reprezentanţii M.A.N. De asemenea, ignoră declaraţiile reprezentanţilor M.A.N., din cuprinsul cărora rezultă în mod clar că documentele, ce au stat la baza perfectării contractelor de schimb, au fost prezentate la Notariat de către inc. B.G., ei prezentându-se doar cu împuternicirea”.

Or, trecând peste lipsa evidentă a oricărei legături între legalizarea semnăturilor de pe procesul verbal de punere în posesie şi infracţiunea de abuz în serviciu, niciuna dintre aceste acuzaţii nu îl privesc pe inculpatul B.G., ci eventual pe notarul public B.G.

5. f. O altă acuzaţie ce se aduce inculpatului este aceea că „a formulat o ofertă de schimb în care atestă în fals că deţine în proprietate suprafaţa de 27 ha limitrof cazărmii 916 Ştefăneşti”.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, terenul ce a făcut obiectul celui de-al doilea contract de schimb nu se afla în proprietatea inculpatului la 29 august 1998, când a fost formulată oferta către M.A.N., ci a fost achiziţionat ulterior, după ce M.A.N. s-a arătat interesat de propunerea făcută.

În acelaşi timp însă, formularea ofertei nu producea niciun fel de consecinţe juridice, nu crea nicio obligaţie în sarcina inculpatului, iar prin înscrisul intitulat „ofertă” acesta nici nu a afirmat că, la acel moment, ar fi avut proprietatea terenului (fila 47 vol. 15 d.u.p.). Important, sub aspectul consecinţelor juridice, este faptul că, atât la data la care inculpatul B.V. a avizat efectuarea propriu zisă a schimbului (17 aprilie 1999), cât şi la momentul încheierii contractului, 04 iunie 1999 inculpatul B.G. ea proprietarul terenului, putându-l înstrăina în mod valabil.

5. g. O serie de alte acuzaţii ce i se aduc inculpatului privesc efectuarea rapoartelor de expertiză, susţinându-se că acesta a solicitat şi obţinut rapoarte de evaluare pentru terenurile ambelor părţi la un preţ vădit nereal; a indicat expertului limitele terenului predat la schimb de către M.A.N.; a solicitat evaluarea terenului M.A.N. ca teren extravilan agricol în condiţiile în care cunoştea că acesta este intravilan agricol.

O primă precizare făcută de instanţa fondului este aceea că, în ipoteza în care s-ar fi demonstrat că inculpatul le-ar fi solicitat celor doi experţi să evalueze terenurile la un preţ nereal, din punct de vedere juridic activitatea acestuia ar fi constituit o formă de participaţie la săvârşirea unei infracţiuni de serviciu comisă de către cei doi experţi, şi nu de inculpaţii C.D. şi B.V.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constată lipsa totală a probatoriului care să susţină concluzia că inculpatul B.G. le-ar fi solicitat experţilor să-şi îndeplinească necorespunzător atribuţiile de serviciu, căci existenţa unei asemenea probatoriu ar fi condus neîndoielnic şi la o soluţie de trimitere în judecată şi a celor doi experţi.

Faptul că inculpatul B.G. a însoţit expertul T.M. şi a indicat limitele terenului aparţinând M.A.N. este lipsit de orice relevanţă, întrucât acesta nu a indus în niciun fel în eroare expertul, nu a indicat un alt teren care să fie supus evaluării, expertul având în vedere şi evaluând exact terenul ce a făcut obiectul schimbului. De altfel, după cum arată expertul, acesta nu s-a întâlnit numai cu inculpatul B.G. ci şi cu reprezentanţii M.A.N. (fila 186 vol. 3 d.u.p.).

Referitor la împrejurarea că terenul de la ferma Roşia, ce a făcut obiectul primului schimb, ar fi fost evaluat ca teren agricol extravilan deşi acesta era intravilan, expertul T.M. arată că a procedat în acest fel întrucât terenul era un teren arabil, poziţionat în afara localităţii. Nu rezultă din nicio probă faptul că inculpatul ar fi solicitat ca evaluarea să se facă în acest fel, şi, mai mult, din avizul Oficiului de Cadastru şi Organizare a Teritoriului din 08 noiembrie 1996 rezulta că terenul în discuţie era situat în extravilanul localităţii Voluntari (vol. 16 fila 381 d.u.p.), aspect reţinut şi de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în avizul de schimb.

Ca atare, chiar dacă prin hotărârea din 12 august 1992 Consiliului local al comunei Voluntari a stabilit natura de teren intravilan, cel puţin la nivelul anului 1996 autorităţile cu competenţe în domeniu nu au procedat la efectuarea menţiunilor corespunzătoare în această privinţă, astfel că în toate actele emise terenul figura ca aflat în extravilanul comunei Voluntari.

Aspectele invocate de parchet, respectiv că natura intravilană a terenului aparţinând M.A.N. era menţionată în contractul de schimb încheiat în formă autentică la data de 05 octombrie 1998, nu constituie o dovadă că, şi în anul 1996 când s-a efectuat expertiza şi a avut loc punerea în posesie, părţile cunoşteau că primăria Voluntari declarase acest teren ca teren agricol intravilan. Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, din actele emise de Oficiul de Cadastru şi Organizare a Teritoriului şi care au stat la baza schimbului (avizul din 8 noiembrie 1996) rezulta că terenul se află în extravilanul localităţii, aceasta fiind şi în fapt situaţia reală a suprafeţei de teren în discuţie.

5. h. În fine, în ceea ce priveşte ultima acuzaţie, referitoare la aceea că inculpatul a încheiat cu inculpata B.I.C.A. un contract de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren, contract de disimula foloasele necuvenite acordate inculpatul B.V., Înalta Curte a constatat că, dintr-o eroare aceasta a fost reluată şi în descrierea acţiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii prev. de art. 26 rap. la art. 248¹ C. pen.

6. Aşa cum rezultă din cele anterior expuse, acuzaţiile aduse inculpaţilor, au fost tratate de către instanţa de fond preponderent pe un complex de împrejurări faptice.

Concluzionând, raportat la învinuirile aduse inculpatului B.G., Înalta Curte a constatat că, şi în cazul în care s-ar fi constatat că ceilalţi doi inculpaţi şi-ar fi îndeplinit abuziv atribuţiile de serviciu, în cauză, niciuna din faptele descrise nu au constituit acte de ajutor, menite să înlesnească săvârşirea infracţiunilor de către inculpaţii B.V. şi C.D., nefiind întrunite condiţiile art. 26 din C. pen. rap. la art. 248¹ C. pen.

Interes s-ar fi putut manifesta şi pe problema calificării actelor de executare când acestea îi aparţin unei persoane care nu are calitatea de subiect activ special cerută de lege pentru întrunirea infracţiunii, dar acţionează alături de acesta.

Parchetul a îmbrăţişat opinia clasică potrivit căreia persoana care săvârşeşte acte specifice laturii obiective a infracţiunii, deci de executare, fără a avea calitatea cerută de lege, este complice, deoarece actele sale capătă caracter accesoriu, secundar.

Aparte de împrejurarea că acţiunile care cauzează rezultatul în mod nemijlocit, deci acte de executare ale unei anumite infracţiuni, sunt considerate doar că înlesnesc sau ajută la producerea acesteia, negându-se contrar realităţii, raportul obiectiv de cauzalitate, acesta existând în mod independent de conştiinţa ori calitatea oamenilor, în mod cert în speţă trebuie să vorbim şi de o legătură certă, efectivă între pretinşii infractori.

Practic ceea ce se impută acestora este că, într-o primă etapă, inc. B.G. a colaborat cu inc. C.D., demarând de comun acord o „afacere” vizând un schimb de terenuri, cu obiectivul îmbogăţirii primului şi creării corelative a unei pagube Statului. În cea de a doua etapă, „afacerea” s-ar fi completat cu un al doilea schimb, derulat de această dată între B.G. şi ministrul B.V.

Or, dovada existenţei unei astfel de coniveţe grave infracţionale nu doar că nu s-a făcut, dar ea nici măcar nu a constituit o preocupare pentru acuzare.

Astfel, cu privire la acest aspect, doar la finele actului de sesizare, se inserează: „Cât priveşte înţelegerea dintre învinuiţii B.G., C.D. şi B.V. aceasta rezultă fără dubii din modul cum s-au derulat schimburile” (fila 231rechizitoriu).

În mod cert o asemenea precizare nu poate să suplinească un adevărat desfăşurător faptic probat ce s-ar fi impus în cauză. Mai mult, nu există probe din care să rezulte că inculpaţii B.V. şi B.G., pe de o parte, respectiv, C.D. şi B.G., pe de altă parte, se cunoşteau măcar între ei, sau, după cum s-a atestat, că inculpatul B.V. nici nu a ştiut despre existenţa unui prim schimb de terenuri.

7. În ceea ce priveşte infracţiunile de luare de mită, respectiv complicitate a luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. şi 26 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen., acuzaţiile constau în aceea că inculpatul B.V. ar fi primit, prin intermediul fiicei sale, inculpata B.I.C.A., o suprafaţă de 700 mp din terenul ce a făcut obiectul primului schimb de terenuri, aprobat de inculpatul C.D. în anul 1996, obţinând un folos necuvenit de 3.000 dolari SUA, stabilit ca diferenţă între valoarea de piaţă a terenului, potrivit raportului de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale şi preţul achitat.

Ca şi argumente în susţinerea vinovăţiei inculpaţilor se aduc o serie de împrejurări legate de modul în care a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare. Astfel, se arată că, la data semnării contractului de vânzare cumpărare, inculpatul B.G. nu încheiase cu M.A.N. contractul de schimb în formă autentică, astfel că acesta nu era proprietarul terenului, că obiectul contractului nu este identificat sau identificabil, preţul nu a fost negociat şi modalitatea în care cererea şi oferta s-au întâlnit nu s-a putut stabili, toate acestea în condiţiile în care inculpaţii B.I.C.A. şi B.G. nu se cunoşteau iar oferta de vânzare nu era una publică, coroborat cu faptul că, de la data încheierii contractului şi până în prezent, inculpata nu şi-a exercitat dreptul de proprietate - nu a formulat cerere de deschidere rol, nu a deschis carte funciară, nu şi-a delimitat proprietatea.

Analizând probatoriul administrat Înalta Curte a constatat că, ceea ce s-a demonstrat cu certitudine în cauză este doar faptul că, la data de 07 iulie 1998, inculpata B.I.C.A. a cumpărat o suprafaţă de teren de 700 mp. de la inculpatul B.G.

7.a. Astfel, se arată faptul că la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare a stat procesul verbal de punere în posesie din 11 decembrie 1996, astfel că inculpatul nu era proprietarul terenului, iar procesul verbal de schimb nu era însuşit de reprezentantul M.A.N., Z.D., că acest proces verbal fusese transcris abuziv, iar încheierea de legalizare a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, reluându-se practic acuzaţiile aduse inculpatului B.G.

Înalta Curte constată însă că, şi în ipoteza în care toate aceste susţineri ar fi reale, aspectele invocate nu îi pot fi imputate inculpatei şi nu puteau fi cunoscute în niciun fel de către aceasta. Inculpata B.I.C.A. s-a prezentat la notar, care avea obligaţia să verifice actele de proprietate ale vânzătorului şi să refuze încheierea contractului de vânzare cumpărare în condiţiile în care constata că titlul acestuia de proprietate nu este valabil.

În condiţiile în care chiar notarul era în eroare cu privire la forma contractul de schimb, iar dispoziţiile legale incidente nu stabileau cu suficientă precizie forma pe care trebuia să o îmbrace schimbul în situaţiile prev. de art. 51 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nu i se poate reproşa inculpatei, care nu are cunoştinţe juridice, că a acceptat să cumpere terenul în aceste împrejurări.

Pe de altă parte, nu rezultă cum ar fi putut inculpata să cunoască aspectele legate de necesitatea semnării procesului verbal de Z.D. şi nici care ar fi fost minimele diligenţe pe care aceasta trebuia să le depună în vederea aflării acestor date. Aceeaşi este şi situaţia intabulării procesului verbal sau legalizării semnăturilor de pe procesul verbal de schimb.

7. b. Se mai invocă în rechizitoriu faptul că obiectul contractului nu este identificat sau identificabil (terenul nu este individualizat, delimitarea acestuia făcându-se prin efectuarea unor menţiuni suplimentare pe o schiţă întocmită de M.A.N. şi avizată de către O.C.O.T.), preţul nu a fost negociat şi modalitatea în care cererea şi oferta s-au întâlnit nu s-a putut stabili, toate acestea în condiţiile în care inculpaţii B.I.C.A. şi B.G. nu se cunoşteau iar oferta de vânzare nu era una publică.

Din conţinutul contractului de vânzare cumpărare instanţa constată că terenul era identificat prin număr de tarla, parcelă, vecinătăţi, suprafaţă (700 mp, situat în tarla 15, cu vecinătăţi: la nord şi sud proprietate B.G., pe o latură de 35 ml, la vest cale de acces, pe o latură de 20 ml, iar la est proprietate B.G.).

Înalta Curte reţine că tocmai pentru a individualiza terenul, care făcea parte dintr-o suprafaţă compactă de teren agricol, contractul de vânzare cumpărare este însoţit de planul de situaţie, unde sunt identificate 4 loturi de teren, fiind haşurat terenul vândut (fila 2 vol. 20 d.u.p.).

Instanţa nu a identificat nimic fals şi nici reaua credinţă a părţilor în faptul că pe o schiţă cadastrală, ce nici nu era obligatorie pentru încheierea contractului şi care, legal, nu producea niciun fel de consecinţe juridice, cel mai probabil vânzătorul a localizat printr-un desen suprafaţa de teren înstrăinată. Înalta Curte reţine că există identitate între terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, astfel cum rezultă acesta din schiţa în discuţie, şi terenul cumpărat în fapt de către inculpata B.I.C.A.

Raportat la toate aceste învederări ferme din partea instanţei, în motivele de recurs se inserează doar că - „faptul că instanţa de fond consideră că identificarea terenului prin haşurarea acestuia pe o schiţă întocmită de M.A.N. este inexplicabil”.

Referitor la celelalte acuzaţii, se reţine depoziţia inculpatei privind modul în care a ajuns să achiziţioneze terenul. Aceasta a învederat faptul că, în cursul anului 1997, dorind să achiziţioneze o suprafaţă de teren în zona de nord a capitalei a intrat în legătură cu mai multe persoane, deopotrivă proprietari şi intermediari. În acest fel l-a cunoscut pe numitul M., care intermedia vânzarea de terenuri şi care i-a comunicat că, în raport de suma de care dispunea nu poate să cumpere teren decât în câmp, într-o zonă lipsită de utilităţi. Acesta a contactat-o după un timp şi i-a prezentat două terenuri în zone fără utilităţi, alegând terenul de 700 mp ce avea un preţ de 5.000.000 lei. Inculpata arată că nu îl cunoştea pe B.G., care nu avea notorietatea de astăzi, că l-a întâlnit numai la notariat, unde i-a plătit preţul stabilit. De asemenea a susţinut că tatăl său nu a avut cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare cumpărare şi a aflat doar în cursul anului 2006, arătând că părinţii săi sunt divorţaţi de când avea vârsta de 5-6 ani, că a fost încredinţată mamei şi că relaţiile cu tatăl său, în special după ce acesta s-a recăsătorit, au fost reci şi ocazionale. Aceleaşi aspecte rezultă şi din depoziţia inculpatului B.V.

Inculpatul B.G. a arătat că nu îşi aminteşte circumstanţele în care a încheiat contractul, că vindea şi cumpăra terenuri prin diverşi intermediari şi că pentru o suprafaţă de teren de doar 700 mp se prezenta doar la notar pentru semnarea actelor.

Martorii propuşi de inculpată, N.N.D. şi J.C., confirmă faptul că aceasta era interesată de achiziţionarea unui teren în zona de nord a capitalei, J.C. arătând că a însoţit-o în zona Săftica pentru a vedea o suprafaţă de teren, teren ce era oferit spre vânzare de un prieten de-al său (vol. III d.i. fila.79).

Înalta Curte a constatat că în cauză nu s-a administrat nicio probă care să infirme apărările formulate de către inculpată şi să confirme starea de fapt reţinută de parchet.

În privinţa sumei la care a fost cumpărat terenul, expertiza efectuată în cursul urmăririi penale a stabilit că valoarea de piaţă a acestuia s-ar fi ridicat 3.483 dolari SUA (aproximativ 31.000.000 lei), acuzarea concluzionând că preţul de 5.000.0000 lei nu poate fi justificat, iar diferenţa de 3.000 dolari SUA faţă de valoarea imobilului ar reprezenta folosul necuvenit primit de către inculpatul B.V.

Din contractele de vânzare cumpărare existente la dosar, instanţa reţine însă că inculpatul B.G. a înstrăinat la acelaşi preţ sau chiar mai redus şi alte suprafeţe de teren din cel obţinut în urma schimbului (către C.N. suprafaţa de 612,4 mp contra sumei de 2.000.000 lei, către S.F.A. suprafaţa de 1.380 mp contra sumei de 2.000.000 lei, către P.I. suprafaţa de 1.380 mp pentru suma de 3.000.000 lei, către T.M. suprafaţa de 1.500 mp pentru suma de 10.000.000 lei - filele 71 şi următoarele vol. 20 d.u.p., către V.V. suprafaţa de 1.000 mp contra sumei de 3.000.000 lei, către C.C. suprafaţa de 500 mp. contra sumei de 750.000 lei - filele 12-15 vol. 4 d.i), condiţii în care nu se poate susţine că preţul contractului este de natură a demonstra acuzaţiile formulate de către parchet, asortându-se în fapt cu celelalte.

Şi cu privire la aceste menţiuni, motivele de recurs apar neexplicite - „Apreciem că concluziile instanţei sunt neîntemeiate şi se bazează pe o analiză superficială a probatoriului:aşa cum rezultă din documentele anexate contractului de vânzare - cumpărare, obiectul contractului nu este identificat sau identificabil; părţile contractante nu pot da detalii cu privire la împrejurările în care au negociat încheierea contractului;inc. B.I.C.A. susţine că achitarea preţului s-a efectuat în faţa notarului public, aspect neconfirmat de către acesta şi nici de către inc. B.G. În ceea ce priveşte afirmaţia instanţei de fond că parchetul nu a administrat probe prin care să răstoarne afirmaţiile inc. B.I.C.A., trebuie precizat că este nefondată întrucât inculpata atât în faza actelor de urmărire penală cât şi în faza cercetării judecătoreşti, nu a afirmat, cu certitudine, decât faptul că a semnat contractul de vânzare - cumpărare.

Mai mult, instanţa de judecată nu a depus un minim de diligente pentru a lămuri împrejurările în care aceasta a încheiat contractul de vânzare - cumpărare”.

Raportat la această ultimă susţinere, este de precizat că în recurs s-a purces la audierea inc. B.I.C.A., în tendinţa de a suplini orice lacune manifestate, declaraţia dată nefiind însă de natură a aduce vreun suflu nou în conturarea probatorie a cauzei.

7. c. Se mai afirmă în rechizitoriu faptul că de la data încheierii contractului inculpata nu şi-a exercitat dreptul de proprietate, în sensul că nu a formulat cerere de deschidere de rol fiscal, nu s-a înscris în cartea funciară şi nu şi-a delimitat proprietatea, susţineri ce sunt contrazise chiar de probatoriul administrat de procuror în cursul urmăririi penale.

Înalta Curte reţine că, tocmai împrejurarea că inculpata şi-a deschis rol fiscal a condus la aflarea existenţei contractului de vânzare cumpărare încheiat între inculpată şi B.G.

De asemenea, din menţiunile existente pe contractul de vânzare cumpărare, rezultă că acesta a fost transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare al Judecătoriei Buftea din 13 august 1998 (fila 2 vol. 20 d.u.p.).

Înalta Curte reţine şi constatările experţilor din cursul urmăririi penale, care arată că terenul, în suprafaţă de 696,60 mp., este îngrădit cu un gard din beton spre celelalte proprietăţi şi cu un gard din plasă de sârmă spre alee (fila 278 vol. 8 d.u.p.).

Concluzionând, instanţa a apreciat că niciunul din aspectele învederate de către parchet nu este de natură să susţină, din punct de vedere probator, acuzaţia formulată, aceasta rămânând la nivelul unei simple prezumţii.

Oferta de schimb a inculpatului B.G. către M.A.N. este făcută ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare cu B.I.C.A., la un interval de aproximativ 2 luni, neexistând nicio dovadă a înţelegerii prealabile iniţiale între cei trei inculpaţi şi nici măcar a faptului că inculpatul B.G., la momentul încheierii vânzării, intenţiona să facă această ofertă (nici nu era proprietarul terenului din Ştefăneşti).

Pe de altă parte, nici suprafaţa terenului şi nici valoarea modestă a acestuia, nu înclină spre varianta acuzării - primirea unei teren de 700 de mp, în câmp, lipsit de utilităţi, în valoare, conform expertizei, de 3.483 dolari SUA, în scopul aprobării unui schimb de peste 20 ha.

8. Infracţiunile de luare de mită, respectiv de complicitate la luare de mită, infracţiuni de corupţie, nu au fost certificate, poziţie exprimată unanim de către toţi judecătorii cauzei, inclusiv în planul judecăţii în recurs, indiferent de nuanţele de motivare.

Altfel spus, dincolo de împrejurarea că pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, nu interesează juridic nici mobilul, nici scopul urmărit de infractor, de împrejurarea că inculpatului C.D. nici nu i s-a imputat un act de abuz în serviciu interesat, prin înlăturarea acuzaţiilor de corupţie, dispare însăşi ideea de a putea afla vreodată motivaţia. În aceste condiţii, năzuinţa îndeplinirii unor acte în mod defectuos de către un secretar de stat şi şef al Marelui Stat Major General şi un M.A.N., aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ar fi vizat simpla dorinţă de producere a unei pagube deosebit de grave Statului roman, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu a fost dovedit.

În raport de toate aceste considerentele, este de constatat că în cauză nu s-au administrat probe sigure, certe, decisive şi care să nu lase loc nici unei îndoieli, acuzarea inculpaţilor bazându-se doar pe simple supoziţii.

Or, instanţa nu poate să-şi fundamenteze o hotărâre de condamnare pe probabilitate, pe supoziţii, ci doar pe certitudinea dobândită pe bază de probe de natură să înlăture orice echivoc şi să demonstreze, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpaţilor.

Prezumţia de nevinovăţie este o regulă de bază în întreg procesul penal, constituind unul din drepturile fundamentale ale omului. În C. proc. pen., prin Legea nr. 281/2003, s-a introdus principiul prezumţiei de nevinovăţie, în art. 5², alături de celelalte principii fundamentale.

Prezumţia de nevinovăţie constituie o garanţie procesuală cu un caracter constituţional acordată celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni.

Acest principiu îşi găseşte aplicarea şi funcţionalitatea în aproape toate instituţiile procesuale fundamentale. Aşa se explică că acest principiu se regăseşte şi în titlul III C. proc. pen., privind Probele şi mijloacele de probă, în art. 66, unde se arată că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.

Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată, însă numai prin probe certe de vinovăţie. Atunci când în urma administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului şi interpretării lor corecte, acestea nu garantează certitudinea, persistând îndoiala asupra vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată.

Pentru ca soluţionarea cauzei să fie temeinică şi legală în sensul condamnării, se impune ca adevărul stabilit în sensul reţinerii vinovăţiei, să fie cert şi absolut.

Îndoiala există atunci când, din analiza coroborată a tuturor probelor obţinute legal, nu poate fi reţinută cu certitudine nici vinovăţia şi nici nevinovăţia inculpatului.

Considerând aşadar că prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii nu a fost răsturnată, s-a dat eficienţă principiului in dubio pro reo, astfel că s-a dispus cu deplin temei achitarea acestora în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, în opinia minoritară, se apreciază că se impune, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi menţinerea sentinţei pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca fiind legală şi temeinică.

← ICCJ. Decizia nr. 1/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 14/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 14/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 156/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 81/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 82/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI