ICCJ. Decizia nr. 14/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 14/2014
Dosar nr. 5953/1/2013
Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa penală nr. 939 din 31 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată de condamnatul L.I. împotriva deciziei nr. 782 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. 5456/1/2009.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 12 aprilie 2013 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire formulată de petentul condamnat L.I., prin care solicita revizuirea sentinţei nr. 1114 din 3 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi înaintată la Direcţia Naţională Anticorupţie în data de 25 aprilie 2013.
În motivarea cererii, petentul condamnat a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
În dezvoltarea cererii petentul a arătat că instanţa, la adoptarea soluţiei de condamnare, nu a avut în vedere că inculpatul S.T. a avut o poziţie oscilantă pe parcursul procesului penal aspect reflectat în declaraţiile contradictorii pe care le-a dat. Totodată, petentul a precizat că declaraţiile martorilor S.C.R., M.D. şi P.D.R. nu au fost cunoscute de instanţă, iar administrarea probei testimoniale cu martorii N.M. şi N.G. s-a făcut prin depunerea unor declaraţii olografe, fără ca aceştia să fie audiaţi de către instanţa de judecată.
În sprijinul celor susţinute, au fost ataşate cererii declaraţiile martorilor S.C.R., M.D., P.D.R., N.M., N.G. şi D.R.R., date în formă autentică.
Prin Referatul nr. 684/III-6/2013 din 9 mai 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, în baza art. 403 alin. (1) C. proc. pen., s-a apreciat ca inadmisibilă cererea formulată de petentul condamnat L.I., prin care solicită revizuirea sentinţei nr. 1114 din 3 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia nr. 782/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, şi a fost trimisă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu propunerea de respingere, ca inadmisibilă, cu motivarea că aspectele învederate de către petiţionarul condamnat L.I. au fost avute în vedere atât la soluţionarea cauzei în fond cât şi în recurs, astfel încât faptele şi împrejurările invocate nu pot avea caracter de noutate, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
La termenul de judecată din 31 octombrie 2013, Înalta Curte a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi participarea procurorului, potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.
Potrivit textului legal, instanţa verifică dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.
Înalta Curte, examinând cererea de revizuire formulată de revizuientul L.I., conform art. 403 din Codul procedură penală, a constatat că aceasta a fost făcută în termen legal, fiind formulată în favoarea condamnatului, conform art. 398 alin. (1) C. proc. pen., însă din probele administrate în cursul cercetării efectuate de procurori nu au rezultat date suficiente pentru admiterea în principiu a acestei cereri.
Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac de retractare împotriva sentinţelor penale definitive, nu poate deveni admisibilă decât în condiţiile existenţei vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen., pentru a nu se aduce atingere principiului stabilităţii ordinii juridice.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecata, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penala a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că revizuentul şi-a întemeiat, în drept, cererea sa pe prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel încât, instanţa sesizată cu judecarea admisibilităţii în principiu acestei căi extraordinare de atac, trebuie să verifice îndeplinirea a trei condiţii cumulative.
Prima dintre acestea constă în existenţa unei judecăţi a fondului cauzei.
Cea de doua se referă la existenţa unui caracter definitiv al hotărârii prin care instanţa de fond a soluţionat cauza.
Cea de a treia cerinţă priveşte existenţa unor fapte şi/sau împrejurări noi invocate de revizuent în conţinutul cererii şi care să nu fi fost cunoscute de instanţă în momentul judecării în fond a cauzei, şi aceste împrejurări sau fapte să fie în măsură, conform art. 394 alin. (2) C. proc. pen. să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, mai precis să conducă la adoptarea unei hotărâri diametral opuse respectiv de achitare a revizuentului sau de încetare a procesului penal.
Examinând cauza, Înalta Curte a constatat că prima cerinţă este îndeplinită, deoarece prin sentinţa nr. 1114 din 3 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus, în temeiul art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului L.I. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prin schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, din luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
Prin decizia nr. 782 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii L.I. şi S.T.M. împotriva sentinţei nr. 1114 din 3 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5314/1/2008.
Prin urmare, aceste considerente demonstrează fără echivoc îndeplinirea primelor două condiţii, respectiv aceea care se referă la judecarea în fond a cauzei prin prisma pronunţării uneia din soluţiile expres stabilite de art. 345 alin. (1) C. proc. pen., precum şi aceea a existenţei caracterului definitiv al hotărârii prin care instanţa de fond a soluţionat cauza.
În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie, Înalta Curte constată că motivul de revizuire invocat de petent în susţinerea cererii, constând în faptul că instanţa, la adoptarea soluţiei de condamnare, nu a avut în vedere că inculpatul S.T. a avut o poziţie oscilantă pe parcursul procesului penal, că declaraţiile martorilor S.C.R., M.D. şi P.D.R. nu au fost cunoscute de instanţă, iar administrarea probei testimoniale cu martorii N.M. şi N.G. s-a făcut prin depunerea unor declaraţii olografe, fără ca aceştia să fie audiaţi de către instanţa de judecată, nu îndeplineşte cerinţa de noutate prevăzută de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi nici aceea prevăzută de art. 394 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a fi admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. nu este necesar deci ca martorii propuşi să fie noi sau probele propuse să fie noi, ci teza probatorie pentru care se solicită a se administra aceste probe, respectiv faptele sau împrejurările ce pot fi relevate de martori să fie unele necunoscute şi neanalizate de către instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Raportând consideraţiile teoretice mai sus arătate la speţa dedusă judecăţii, în raport de motivele invocate de condamnatul L.I., Înalta Curte constată că martora D.R.R. a fost audiată de instanţa de judecată, că declaraţia extrajudiciară aparţinând martorului S.C.R. (coleg de cameră cu petiţionarul la Penitenciarul Giurgiu) a fost depusă de inculpat la instanţa de fond, că audierea martorilor N.G. şi N.M. a fost solicitată de inculpat în cursul procesului penal (la instanţa de fond şi în recurs), probă respinsă de instanţe ca nefiind utilă şi pertinentă în raport de prevederile art. 317 C. proc. pen.; martorii M.D. şi P.D.R. (colegi de cameră cu petentul la Penitenciarul Giurgiu) nu au fost propuşi de inculpat nici la instanţa de fond şi nici în recurs iar aspectele despre care aceştia pretind că le-ar cunoaşte nu pot duce la o soluţie diametral opusă faţă de cea dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Totodată, Înalta Curte a constatat că declaraţiile inculpatului S.T. au fost verificate de instanţe prin prisma prevederilor art. 68 C. proc. pen.
În aceste condiţii, niciuna dintre împrejurările invocate în susţinerea cererii de revizuire care ar fi fost apte să conducă la adoptarea unei hotărâri diametral opuse faţă de cea a cărei revizuire se cere, nu sunt împrejurări noi, ci ele au fost cunoscute de către prima instanţă şi analizate, ca de altfel şi de către instanţa de control judiciar, astfel încât audierea unor martori cu care să se dovedească împrejurările invocate de revizuent nu se impune, probele propuse spre a fi administrate reprezentând doar, în raport de situaţia dată, o prelungire a probatoriului, nepermisă într-o cale extraordinară de atac.
În ceea ce privesc celelalte susţineri ale recurentului revizuent, Înalta Curte a apreciat că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen.
II. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs revizuentul condamnat L.I., fără a indica motivele de recurs.
La data de 16 ianuarie 2014, recurentul revizuent a depus o cerere prin care a învederat instanţei că înţelege să renunţe la cererea de revizuire formulată împotriva sentinţei penale nr. 1114 din 03 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum rezultă din declaraţia autentică ataşată acestei cereri.
Înalta Curte, completul de 5 judecători, analizând actele şi lucrările dosarului constată că a fost investită cu soluţionarea recursului formulat de revizuentul L.I. împotriva sentinţei penale nr. 939 din 31 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2800/1/2013, astfel încât, raportat la stadiul procesual în care se află cauza, declaraţia de retragere a cererii de revizuire nu mai poate fi luată în considerare, retragerea putându-se face până la închiderea dezbaterilor în fond, or în cauză a fost deja pronunţată o soluţie în primă instanţă.
În atare situaţie, Înalta Curte, completul de 5 judecători, examinând hotărârea atacată în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. constată că potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea unei hotărâri penale definitive poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Potrivit art. 394 alin. (2) C. proc. pen. cazul de la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Pentru a fi incident acest caz de revizuire, este necesar ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să se fi descoperit elemente noi, de natură a influenţa stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului, în sensul că pe baza acestora se ajunge la o soluţie diametral opusă (achitare în loc de condamnare), înlăturându-se pe această cale eroarea judiciară existentă în hotărârea rămasă definitivă.
În speţă, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că cele susţinute de condamnat reprezintă o reiterare a susţinerilor făcute de către acesta în faţa instanţei de fond şi recurs, nefiind vorba aşadar despre o împrejurare nouă, în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Prin cererea de revizuire ce face obiectul prezentei cauze, condamnatul tinde în esenţă la o prelungire a probatoriului cu privire la împrejurări cunoscute de instanţele de fond şi recurs, în ciclul procesual finalizat cu condamnarea revizuentului şi, prin aceasta, la o reanalizare a apărărilor pe care şi le-a făcut cu acea ocazie.
Or, acest lucru nu poate face obiectul revizuirii, ca şi cale extraordinară de atac, astfel încât în mod legal şi temeinic cererea condamnatului a fost respinsă de către instanţa de fond ca inadmisibilă.
Aşa fiind, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va constata că recursul este nefondat şi în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge ca atare şi va obliga recurentul revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de revizuentul L.I. împotriva sentinţei penale nr. 939 din 31 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2800/1/2013.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 124/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 156/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
