ICCJ. Decizia nr. 132/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia civilă nr. 132/2014

Dosar nr. 746/1/2014

Şedinţa publică de la 10 noiembrie 2014

Asupra recursurilor de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;

La data de 24 februarie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. 746/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de Inspecţia Judiciară şi P.M., judecător în cadrul Curţii de Apel Oradea, împotriva Hotărârii nr. 17/J din 25 noiembrie 2013 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.

1. Recursul Inspecţiei Judiciare

Autoarea acestui recurs a solicitat casarea hotărârii atacate şi reţinerea spre rejudecare a acţiunii disciplinare iar, în rejudecare, admiterea, în tot, a acestei acţiuni formulate împotriva judecătorului P.M. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) şi l) din Legea nr. 303/2004, republicată, astfel cum acestea au fost reţinute în acţiune şi aplicarea sancţiunii disciplinare a excluderii din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din legea menţionată, raportat la numărul foarte mare de fapte care se circumscriu abaterilor sesizate, la gravitatea lor, precum şi la conduita pe care judecătorul ar fi avut-o pe parcursul soluţionării acţiunii disciplinare.

În opinia Inspecţiei Judiciare, motivele de nelegalitate care ar justifica admiterea recursului se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cele două motive de casare au fost detaliate şi prezentate concomitent din perspectiva fiecărei fapte ce a făcut obiectul acţiunii disciplinare, titularul acţiunii disciplinare susţinând, în esenţă, că Secţia pentru judecători a pronunţat o hotărâre nelegală, ignorând probele cu martori şi înscrisurile administrate nemijlocit, atât în faza cercetării disciplinare, cât şi de către instanţa de disciplină, fără a motiva înlăturarea acestora şi dând relevanţă juridică doar unora dintre declaraţiile date în instanţă de către pârât, de fosta concubină a acestuia, precum şi de ceilalţi doi martori, direct interesaţi în a nu atrage asupra pârâtului ori asupra propriei persoane vreo răspundere penală, disciplinară sau materială.

Incidenţa primului motiv ar atrage, consideră recurenta Inspecţia Judiciară, pe cale de consecinţă, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) şi l) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub un prim aspect, cu referire la dispoziţiile art. 91³ alin. (1) şi (2) şi art. 91⁵ C. proc. pen., ale art. 1171 din Vechiul C. civ., ale art. 269 alin. (1) şi (2) şi art. 270 din N.C.C., ca şi la jurisprudenţa în materie a C.S.M. şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut că procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate, precum şi a celor de redare a înregistrărilor audio-video în mediul ambiental şi de imagini, pe momente operative, ar reprezenta înscrisuri autentice, cu o valoare probatorie distinctă, specifică procesului civil şi nu pot fi confundate cu probele specifice materiei penale ori cu condiţiile în care acestea se pot utiliza în procesele penale.

În continuare, Inspecţia Judiciară a reluat şi a dezvoltat punctual, pentru fiecare dintre situaţiile factuale ce nu au fost reţinute de instanţa de disciplină ca elemente materiale ale abaterilor disciplinare invocate, aspectele de fapt şi considerentele de drept expuse în acţiunea disciplinară care, din perspectiva concretă a probelor administrate, susţin, în întregime, în opinia autoarei recursului, întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor prevăzute de art. 99 lit. a), b), j) şi l) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă şi la urmările prejudiciabile ale respectivelor fapte.

2. Recursul pârâtului judecător

Prin cererea formulată, magistratul a solicitat, în principal, „modificarea în totalitate a hotărârii atacate” şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii disciplinare „ca neîntemeiată şi nelegală” iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare aplicate, cu o sancţiune mai uşoară, dintre cele prevăzute la art. 100 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În susţinerea recursului, judecătorul P.M. a invocat o serie de critici de nelegalitate şi netemeinicie care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

Referitor la fapta prevăzută la pct. A subpct. 3 din acţiunea disciplinară, recurentul a reiterat susţinerile formulate în apărare, arătând, în esenţă, că pe numitul M.V.T. îl cunoaşte din anul 2012, când nu avea afaceri judiciare, relaţia cu acesta nefiind una apropiată, caz în care, în opinia sa, întâlnirea cu acea persoană în ziua în care a făcut parte din completul de judecată ce soluţiona un recurs al acestuia, nu justifica formularea unei cereri de abţinere, raportat la circumstanţele cauzei.

Consideră autorul recursului că, prin faptul că a invocat din oficiu (în calitate de preşedinte de complet) inadmisibilitatea recursului respectiv, ca şi prin soluţia de respingere a recursului, ca inadmisibil, s-a dovedit imparţialitatea sa, faptul că nu a avut un interes personal în cauză şi că nu a afectat în niciun fel încrederea şi respectul opiniei publice faţă de actul de justiţie, deci nu există urmare.

În acest context, magistratul recurent a învederat că, în pofida celor susţinute de Inspecţia Judiciară, nu a avut o atitudine nesinceră sub acest aspect, întrucât, deşi a făcut demersuri pentru a identifica dosarul privind pe M.V. în care, anterior, se abţinuse, nu a reuşit; într-o situaţie asemănătoare aflându-se şi o altă colegă judecător.

Tot astfel, s-a subliniat că nu pot fi reţinute susţinerile titularului acţiunii disciplinare, în sensul că ar întreţine şi cultiva relaţii notorii de prietenie cu persoane condamnate, întrucât nicio persoană dintre cele menţionate nu a fost condamnată definitiv, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie.

O altă critică a vizat încadrarea faptei descrise la pct. B subpct. 4 în abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recurentul apreciind că, în mod nelegal, instanţa de disciplină a concluzionat în acest sens.

Din această perspectivă, magistratul a menţionat că, deşi îl cunoştea pe ziaristul P.N., atât personal, cât şi prin intermediul prietenei sale, P.M., învestit fiind cu soluţionarea cauzei în care acesta avea calitatea de recurent, nu s-a aflat în cazul de incompatibilitate reglementat expres de art. 48 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., neexistând nicio împrejurare din care să rezulte că el sau vreo persoană prevăzută de textul legal invocat ar fi avut vreun interes în respectiva cauză.

În atare situaţie, consideră partea că nu exista niciun motiv pentru a formula o cerere de abţinere.

De asemenea, reţinerea acestei abateri ar fi nelegală şi în raport cu discrepanţa care ar exista între fapta expusă la pct. A subpct. 3 (referitoare la M.V.) şi aceasta, descrisă la pct. B subpct. 4, în sensul că, în cazul primei, s-a reţinut că nu se circumscrie cazului de incompatibilitate prevăzută expres şi limitativ de art. 48 C. proc. pen., în schimb, în cazul celei de-a doua, s-a reţinut chiar această incompatibilitate, recurentul aducând în acest context şi o serie de critici privind cele reţinute sub acest aspect, de către Inspecţia Judiciară, atât în acţiunea disciplinară, cât şi în concluziile scrise depuse în primă instanţă.

În subsidiar, recurentul a criticat soluţia majoritară a instanţei de disciplină şi din perspectiva modului de individualizare a sancţiunii disciplinare, susţinând, în esenţă, că nu au fost avute în vedere circumstanţele personale, cu referire la aspectele pozitive ale activităţii sale profesionale, relevate de probele administrate şi nici criteriul proporţionalităţii, ce ar fi impus, în opinia sa, o sancţiune mai uşoară.

Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3), din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din data de 16 iunie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecţia Judiciară şi P.M.

Anterior examinării recursurilor deduse judecăţii, având în vedere că, atât recurenta Inspecţia Judiciară, cât şi recurentul P.M. au formulat critici şi din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, expunând în detaliu aspecte vizând situaţiile factuale reţinute şi probatoriul administrat punctual pentru fiecare dintre acestea, Înalta Curte constată că în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi examinată.

Aşa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, care reglementează obiectul şi scopul recursului în accepţiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă şi din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care dispune că, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, printre celelalte menţiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursurile şi dezvoltarea lor.

De asemenea, această concluzie rezultă şi din structura art. 488 din Legea menţionată, care prevede expres şi limitativ motivele de casare, nicinul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanţa de recurs este limitat la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Legislaţia muncii, practica şi doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă încălcarea, cu vinovăţie, a obligaţiilor de serviciu sau a normelor comportamentale, constând într-o acţiune sau o omisiune, săvârşite de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.

Tot astfel, pentru ca răspunderea disciplinară să poată fi angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător şi nex cauzal. Toate acestea se stabilesc în cadrul unei cercetări prealabile, iar la individualizarea sancţiunii se vor avea în vedere criteriile legale, vizând circumstanţele reale ale faptei, cele personale ale făptuitorului şi rezultatul produs.

În speţă, prin hotărârea atacată, cu opinia majoritară, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina judecătorului-pârât P.M. numai săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru faptele descrise la A 3 şi, respectiv, la B 4 din acţiunea disciplinară, nu şi a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. j) şi l) din legea menţionată.

l. Recursul Inspecţiei Judiciare

Criticile titularului acţiunii disciplinare privind nelegalitatea înlăturării anumitor fapte din conţinutul constitutiv al primei abateri disciplinare pentru care a fost atrasă răspunderea judecătorului recurent sunt, în parte, întemeiate, în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor şi să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine şi reaminteşte că, în codul deontologic menţionat, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător” şi că, prin art. 17 din cadrul capitolului specificat, legiuitorul a stabilit fără echivoc îndatorirea magistraţilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.

Examinând faptele prin prisma exigenţelor funcţiei pe care o ocupă recurentul-pârât, aceea de judecător, a îndatoririlor generate de statutul de magistrat, prin raportare la prevederile legale citate şi la aspectele rezultate din actele dosarului, se constată că instanţa disciplinară a apreciat în mod eronat că, prin conţinutul lor material, numai faptele expuse la A 3 întrunesc elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.

În raport cu aceste dispoziţii legale, cu privire la prima situaţie de fapt expusă la A 1 din acţiunea disciplinară, se constată că, în mod eronat, secţia pentru judecători, a considerat că aceasta nu se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare menţionate.

Referitor la existenţa faptei, se constată că probele au relevat, fără putinţă de tăgadă, faptul că, pe fondul unei relaţii de prietenie cu un comisar de poliţie din cadrul B.C.C.O. Oradea - Serviciul trafic de persoane şi cu un fost inspector şcolar general adjunct, recurentul P.M. l-a instigat pe comisarul de poliţie să simuleze o procedură de cercetare penală cu privire la activitatea de prostituţie desfăşurată legal în Austria de către sora vitregă a persoanei cu care judecătorul are o relaţie extraconjugală, cu scopul de a o determina pe cea dintâi să renunţe la a se prostitua legal în Austria, pentru a relua relaţia cu fostul inspector şcolar - căsătorit.

Toate actele materiale, constând în acţiunea de determinare a comisarului de poliţie să iniţieze respectiva cercetare şicanatorie, în absenţa unei sesizări formale în acest sens, intervenţiile repetate în activitatea ofiţerului de poliţie în scopul solicitării de informaţii cu privire la procedurile desfăşurate, implicarea directă şi activă în toate demersurile întreprinse de comisar, prin modul în care s-au săvârşit, constituie, în mod evident, manifestarea unei atitudini în afara oricărui cadrul legal şi a unui comportament care sunt contrare demnităţii funcţiei de magistrat şi aduc atingere onoarei profesionale şi prestigiului justiţiei.

Ca atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective şi al urmării prejudiciabile, fapta reproşată recurentului-pârât la A 1 întruneşte cerinţa prevăzută de textul legal mai sus menţionat.

Sub aspectul laturii subiective, concluzia instanţei de disciplină este infirmată de modul în care magistratul a acţionat direct şi fără echivoc în situaţia prezentată şi care evidenţiază vinovăţia acestuia, sub forma intenţiei.

Prin urmare, înlăturând din conţinutul acestei abateri disciplinare, faptele expuse la A 1, instanţa de disciplină a aplicat greşit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind incident, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susţinerea recurentei Inspecţia Judiciară privind nelegala înlăturare a faptelor prevăzute la A 2 din conţinutul aceleiaşi abateri este, de asemenea, fondată.

Contrar celor stabilite de instanţa de disciplină, în cauză s-a făcut dovada faptului că recurentul-pârât a determinat două persoane (P.P. şi C.M.) la comiterea de acte de violenţă faţă de o persoană (B.I.) care l-ar fi inoportunat pe judecător, probele administrate (înscrisuri şi declaraţii de martori) confirmând susţinerile titularului acţiunii disciplinare.

Referitor la această faptă, pe de o parte, Secţia pentru judecători a validat, în mod nelegal, apărarea judecătorului-pârât, în sensul că, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de P.P. şi C.M., sub aspectul comiterii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, iar faţă de P.M., sub aspectul instigării la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, determinată de lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, ar semnifica exonerarea magistratului de răspundere disciplinară.

Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale menţionate este susceptibilă de a produce consecinţe doar în plan penal, lipsa plângerii prealabile fiind o cauză ce împiedică doar punerea în mişcare a acţiunii penale.

Trebuie menţionat în acest context, pe de o parte, conţinutul diferit al abaterii disciplinare în discuţie, raportat la cel al faptei penale, iar pe de altă parte, faptul că aspectul pur formal al plângerii prealabile nu are semnificaţia inexistenţei faptei în materialitatea ei, împrejurare care ar fi putut avea implicaţii asupra angajării răspunderii disciplinare.

Aşadar, prin comportamentul şi acţiunile întreprinse, ce evidenţiază legăturile magistratului cu mediul interlop al oraşului Oradea, s-a demonstrat încălcarea standardelor de conduită impuse magistraţilor şi periclitarea imaginii publice a acestora, cât şi a prestigiului justiţiei, contribuind la scăderea aprecierii publice pozitive asupra sistemului judiciar din care recurentul face parte.

Prin maniera în care a apelat la „serviciile specializate” ale unor persoane aflate în conflict notoriu cu legea penală, pentru a-şi satisface pretenţiile proprii „unui preşedinte”, recurentul-pârât a dat dovadă că atitudinea sa psihică faţă de propriile-i acţiuni a fost aceea de urmărire a producerii rezultatului respectivelor fapte, ceea ce relevă existenţa intenţiei directe, ca formă de vinovăţie în săvârşirea faptei.

Ca atare, şi pentru această faptă se constată întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul examinat şi în raport cu conţinutul abaterii disciplinare anterior examinate, se constată că şi în ceea ce priveşte faptele expuse la B 1, acestea se circumscriu, prin conţinutul lor, dispoziţiilor legale sancţionatorii menţionate.

Din această perspectivă, criticile recurentei Inspecţia Judiciară sunt fondate numai în ceea ce priveşte existenţa faptei imputate judecătorului P.M.

Împrejurarea - în parte necontestată de către recurentul-pârât - că inculpatul G.T., condamnat în primă instanţă, iar în apel chiar la secţia instanţei în care recurentul îşi exercita funcţia de judecător în acel moment, reuşeşte cu uşurinţă ca, prin intermediul unei cunoştinţe a judecătorului, să fie primit în domiciliul acestuia, având cel puţin trei întâlniri, în „living-ul casei”, fac schimb de numere de telefon pentru a elimina intermediarul, iar citaţia pentru dosarul penal, ajuns între timp pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rămâne în posesia judecătorului, denotă, de asemenea, că prin conduita sa, magistratul a încălcat cu vinovăţie obligaţiile legale derivate din statutul său profesional, precum şi normele deontologice care îi impuneau o atitudine demnă, obiectivală în onoare sau probitate profesională.

Înalta Curte reţine, în acest context şi dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care în completarea şi circumstanţierea noţiunilor de onoare sau probitate profesională, reglementate de art. 99 lit. a) din legea menţionată, prevăd imperativ obligaţia judecătorilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi societate, relaţiile acestora trebuind să se bazeze pe respect şi bună-credinţă.

Din această perspectivă, la aprecierea comportamentului reprobabil al recurentului-pârât, în mod eronat, Secţia pentru judecători nu a constatat incidenţa acestor dispoziţii legale, lipsind de relevanţă aspectele constatate cu privire la relaţia apropiată a judecătorului cu un justiţiabil dintr-o cauză penală aflată pe rolul instanţelor, în recurs, după ce magistratul participase anterior la soluţionarea cauzei respective.

Chiar şi în absenţa dovezilor privind acordarea unor consultaţii juridice concrete inculpatului sau implicarea activă a magistratului în rezolvarea problemelor judiciare ale acestuia, discuţiile purtate în repetate rânduri cu partea, în locuinţa judecătorului, chiar şi în privinţa recomandării unui avocat (care putea fi contactat de către inculpat şi prin alte modalităţi) aduc atingere probităţii profesionale a magistratului.

Este semnificativ de precizat, astfel că, potrivit art. 5 parag. 2 din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle cu prudenţă şi grijă faţă de demnitatea instanţei şi a tuturor persoanelor implicate”, aceste dispoziţii trebuind coroborate cu cele ale art. 3 din acelaşi document, care consacră principiul respectului faţă de lege, precum şi cu prevederile legale care reglementează statutul şi deontologia funcţiei de judecător în România.

Mai mult, Înalta Curte atrage atenţia că, prin Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „Justiţia şi societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al justiţiei, importanţa îmbunătăţirii înţelegerii, a încrederii societăţii faţă de sistemul de justiţie, precum şi a eforturilor judecătorilor şi personalului auxiliar de la instanţe pentru a le câştiga respectul şi încrederea referitor la capacitatea instanţelor de a-şi îndeplini funcţia.

De asemenea, s-a subliniat, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu publicul, importanţa stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaţilor etc. şi s-a arătat că „imaginea populaţiei despre sistemul judiciar este influenţată de mass media, însă este conturată în mare măsură şi de impresiile cetăţenilor care participă la procese în calitate de părţi, juraţi sau martori”.

Mai mult, în actul menţionat s-a reţinut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient în orice fel. Percepţiile negative de acest fel se răspândesc cu uşurinţă”.

În raport cu cele expuse, o corectă încadrare a faptelor expuse la B 1, impune a se considera că şi acestea întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Nu pot fi reţinute considerentele recurentei, în sensul că ar fi incidente prevederile art. 99 lit. b) din aceeaşi lege, care reglementează conţinutul abaterii disciplinare constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii”, având în vedere împrejurarea, necontestată de autoarea acestui recurs, că la al doilea termen de judecată al cauzei având ca obiect apelul ce îl viza pe G.T., judecătorul a formulat declaraţie de abţinere, în condiţiile în care, la primul termen, pricina respectivă s-a amânat fără discuţii, urmare a lipsei de procedură faţă de una dintre părţi.

Tot în vederea unei corecte încadrări a faptelor în conformitate şi cu principiul ubi eadem ratio, ibi idem jus, se reţine că şi în ceea ce priveşte situaţia factuală expusă la B 6, analiza instanţei disciplinare trebuia efectuată prin raportare la dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, iar nu la cele ale art. 99 lit. b) din această lege.

Implicarea recurentului-pârât, prin intermediul persoanei cu care judecătorul avea o relaţie extraconjugală, P.M.V., în probleme litigioase în care apropiatul acesteia, T.N., avea calitatea de inculpat, chiar şi numai în măsura în care aceasta a fost recunoscută de către magistrat, vizează încălcarea responsabilităţii în menţinerea imaginii şi a statutului, a demnităţii şi onoarei magistratului, în afara exercitării atribuţiilor de serviciu (cu referire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată), iar nu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii (abatere prevăzută de art. 99 lit. b) din lege).

În raport cu toate considerentele reţinute, comportamentul recurentului-pârât concretizat în faptele arătate a reliefat încălcarea standardelor de conduită impuse de calitatea sa de magistrat în modalităţi ce constituie atât manifestări contrare demnităţii şi probităţii funcţiei, cât şi manifestări de natură a aduce atingere imparţialităţii şi prestigiului justiţiei.

În contextul în care, aceste împrejurări au ajuns la cunoştinţa comunităţii locale respective, prin intermediul presei, existenţa rezultatului vătămător, în sensul anterior expus, ca şi legătura de cauzalitate dintre actele săvârşite şi urmarea produsă sunt vădite.

Întrucât şi sub aspectul laturii subiective, modul direct şi fără echivoc în care magistratul a acţionat în fiecare caz în parte relevă existenţa factorului intelectiv şi a celui voliţional, deci a vinovăţiei; se constată că, în ceea ce priveşte atragerea răspunderii disciplinare pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, s-a făcut numai în parte legal. Ca urmare, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune schimbarea încadrării juridice şi reţinerea corespunzătoare în conţinutul constitutiv al acesteia, în sensul celor anterior menţionate şi a celorlalte fapte ce nu au fost reţinute de către instanţa de disciplină, dar care întrunesc elementele ei constitutive.

Continuând analiza, se constată că şi în ceea ce priveşte strict existenţa faptei prevăzute la B 5 criticile formulate de recurenta Inspecţia Judiciară sunt întemeiate.

Prin considerentele hotărârii atacate, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a apreciat că nu s-ar fi făcut dovada că relaţia de prietenie cu numitul R.F. ar fi fost de natură a determina un interes al judecătorului pârât în soluţionarea respectivei cauze penale şi care să fi impus formularea unei declaraţii de abţinere de către acesta.

Argumentarea acestei soluţii s-a întemeiat însă pe redarea trunchiată a argumentelor expuse în susţinerea acestei abateri disciplinare, făcându-se trimitere doar la pasajele inofensive din declaraţiile inculpaţilor M.J.J. şi S.I.E. din faza cercetării disciplinare, precum şi la declaraţia lui R.F. dată la D.N.A. în data de 23 ianuarie 2013, pe care le-a analizat unilateral, fără a le corobora cu toate celelalte probe şi fără a le înlătura motivat pe cele nereţinute, astfel încât, sub acest aspect, se constată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de prima recurentă.

Interpretarea ansamblului probator administrat din această perspectivă relevă însă, fără putinţă de tăgadă, împrejurarea că, învestit fiind în mod aleatoriu, în calitate de membru al completului de recurs, cu judecarea unui dosar în care inculpaţii M.J.J. şi S.I.E. aveau calitatea de recurenţi, magistratul a omis să formuleze declaraţie de abţinere sau să aducă la cunoştinţa colegiului de conducere al instanţei faptul că un prieten poliţist, R.F., a intervenit pe lângă sine în favoarea recurenţilor.

Relativ la încadrarea juridică a faptei, raportarea conţinutului acesteia la dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, impune o concluzie diferită, însă, de cea propusă de autoarea recursului.

Din considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanţa de disciplină a examinat această faptă imputată recurentului-pârât prin prisma dispoziţiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta Inspecţia Judiciară însăşi, atât prin acţiunea disciplinară, cât şi prin recurs, a considerat aplicabile aceste dispoziţii, care reglementează abaterea disciplinară constând în „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii”.

Dispoziţiile Legii nr. 24/2012 reglementează, în conţinutul a două abateri disciplinare distincte, pe de o parte, situaţiile care pot pune în discuţie imparţialitatea magistratului iar, pe de altă parte, modul în care este folosit remediul de ordin procedural aflat la îndemâna magistratului care constată că se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează două variante normative.

O primă variantă vizează situaţiile în care judecătorii şi procurorii sunt incompatibili să judece şi, respectiv, să instrumenteze o cauză.

Cea de a doua, se referă la nerespectarea de către judecători şi procurori a prevederilor legale ce impun anumite interdicţii.

Abaterea disciplinară prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are, de asemenea, două variante normative, respectiv: nerespectarea de către judecător/procuror a îndatoririi de a se abţine atunci când acesta ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta presupune tocmai omisiunea judecătorului sau procurorului de a formula cerere de abţinere atunci când are cunoştinţă de faptul că se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate. Or, această omisiune constituie, la rândul ei, abatere disciplinară, fiind incriminată ca atare în varianta normativă a tezei l din art. 99 lit. i) din acelaşi act normativ. Urmarea imediată a ambelor fapte incriminate constă în afectarea imparţialităţii sau a aparenţei de imparţialitate a magistratului.

În aceste condiţii, în cazul celor două incriminări, se poate vorbi de existenţa unui raport dintre general şi special, întrucât, prin conţinutul art. 99 lit. i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul dezvoltă şi circumscrie latura obiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) teza l din acelaşi act normativ.

Din această perspectivă, se reţine că, prin abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a înţeles să incrimineze distinct ipoteza nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la abţinere.

În consecinţă, în situaţia în care judecătorul participă la soluţionarea unei cauze, deşi cunoaşte că se află într-un caz de incompatibilitate şi nu formulează cerere de abţinere, urmează a se analiza o eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 99 lit. i) teza l din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În speţă, deşi instanţa de disciplină a reţinut că ceea ce s-a reproşat în mod explicit, la acest punct, magistratului a fost, faptul că, practic, acesta nu s-a abţinut de la judecata cauzei penale, atunci când ştia că există una din cauzele prevăzute de lege care-l obliga să procedeze astfel, faptă care constituia, prin conţinutul său, elementul material al altei abateri disciplinare, totuşi determinarea practică a normei aplicabile situaţiei juridice concrete cu care instanţa a fost învestită, s-a făcut în mod eronat.

Norma invocată, respectiv art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu putea fi, însă, aplicată unor situaţii de fapt reglementate de altă normă legală (art. 99 lit. i)), chiar şi în ipoteza propusă de recurentă în care, prima normă ar fi avut caracterul normei generale, în raport cu cea de-a doua, considerată ca fiind specială. Dimpotrivă, existenţa acestui raport general - special, impunea, de asemenea, aplicarea normei speciale, derogatorii, deci tot a art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, prin acest din urmă text legal, în varianta tezei I, legiuitorul a stabilit în mod expres că reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa”.

Dispoziţiile menţionate se completează cu cele ale art. 4 din aceeaşi lege, conform cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii.

Necesităţii şi obligativităţii înfăptuirii corecte a actului de justiţie, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituţiei incompatibilităţii.

Corelativ, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparţialitatea magistratului, legea procesuală a pus la îndemâna judecătorilor posibilitatea de a solicita abţinerea de la soluţionarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate.

În speţă, nerespectarea prevederilor legale în materie, în modalitatea corect reliefată la B 5 de către titularul acţiunii disciplinare, impunea angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului P.M. şi pentru această faptă, regimul sancţionator aplicabil fiind cel atras în temeiul art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existenţa unei relaţii apropiate cu poliţistul R.F. şi intervenţia acestuia pe lângă judecător în favoarea celor doi inculpaţi, al căror dosar se afla spre soluţionare pe rolul completului din care făcea parte magistratul, sunt de natură a pune la îndoială obiectivitatea judecătorului de a crea, în sarcina acestuia, obligaţia de abţinere.

Încălcarea obligaţiei legale menţionate, privită şi în contextul dreptului părţilor la un proces echitabil, a avut drept consecinţă lezarea unei valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de procedură şi anume, imparţialitate.

Modalitatea concretă în care s-au desfăşurat întâlnirile şi discuţiile între R.F. şi judecătorul P.M. în ceea ce priveşte cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 13567/271/2010 al Curţii de Apel Oradea, denotă existenţa factorului intelectiv şi volitiv, ce conturează existenţa intenţiei directe a recurentului-pârât, ca element subiectiv al aceleiaşi abateri; niciuna dintre susţinerile formulate de magistrat în apărare, sub acest aspect, nefiind de natură să acopere situaţia de incompatibilitate în care el s-a aflat şi nici să justifice încălcarea obligaţiei de abţinere.

Fiind reliefată astfel existenţa faptei, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a rezultatului produs şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul respectiv, se constată întrunirea elementelor constitutive şi pentru abaterea disciplinară în discuţie.

Încadrând în drept în mod greşit faptele, instanţa de disciplină a pronunţat, sub acest aspect, o hotărâre nelegală, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Relativ la criticile formulate de recurenta Inspecţia Judiciară privind abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) şi l) din Legea nr. 303/2004, republicată, pe care Secţia pentru judecători în materie disciplinară nu le-a reţinut în sarcina judecătorului P.M., argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture concluziile instanţei de disciplină.

Conform art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură, de care a luat cunoştinţă în exercitarea profesiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii”.

În cauză, ceea ce i s-a imputat magistratului pârât prin acţiunea disciplinară din această perspectivă, a fost faptul că acesta ar fi transmis numitului R.F. rezultatul deliberării în Dosarul penal nr. 13567/271/2010 al Curţii de Apel Oradea, mai înainte ca soluţia la care a ajuns completul de recurs să fi fost pronunţată în şedinţă publică, în aceeaşi zi, de către preşedintele completului de judecată.

Inexistenţa laturii obiective a acestei abateri a fost însă, în mod judicios, stabilită de către prima instanţă, în condiţiile în care, neexistând înregistrarea pronunţărilor din data de 28 februarie 2012 şi nici procesul-verbal întocmit la acest moment procesual, singurele probe administrate sunt inapte să ateste, fără echivoc, situaţia de fapt invocată.

În lipsa elementelor constitutive, instanţa de disciplină a stabilit în mod legal că judecătorului-pârât nu i se poate atrage şi în temeiul art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, răspunderea disciplinară.

De asemenea, potrivit art. 99 lit. l) din aceeaşi lege, constituie abatere disciplinară „imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror”.

În cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, Înalta Curte constată, însă, că susţinerea titularului acţiunii disciplinare, în sensul că, în vederea punerii în liberate a inculpatului T.N. - naşul de cununie la prima căsătorie a prietenei judecătorului, P.M.V. - recurentul pârât s-ar fi oferit să intervină în activitatea unuia dintre magistraţii investiţi cu soluţionarea, în recurs, a cererii de liberare provizorie pe cauţiune, este, într-adevăr, lipsită de suport probator.

Împrejurările că, din convorbirile telefonice interceptate şi redate în procesele-verbale depuse la dosar s-a făcut referire la o anumită persoană „O.” şi faptul că judecătorul O.G., unul dintre membri completelor de judecată învestite cu soluţionarea recursurilor formulate de inculpatul T.N., a formulat o opinie separată, nu au semnificaţia propusă de autoarea acestui recurs şi, în lipsa unor alte probe, nu pot dovedi că recurentul P.M. a intervenit pe lângă acesta pentru obţinerea unei soluţii favorabile inculpatului.

Ca atare, şi în privinţa abaterii disciplinare reglementată de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive care să atragă răspunderea disciplinară a pârâtului, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a aplicat şi interpretat corect normele de drept material incidente, astfel încât, sub acest aspect, dezlegarea dată de instanţa de disciplină este legală.

În ceea ce priveşte, însă, individualizarea sancţiunii aplicate judecătorului cercetat disciplinar, în raport cu criticile formulate de recurentă şi cu constatările acestei instanţe, în sensul că, pe lângă faptele culpabile reţinute în sarcina sa de către Secţia pentru judecători în materie disciplinară, acesta se face vinovat şi de săvârşirea altor fapte dintre cele expuse în acţiunea disciplinară, după cum s-a arătat în cele ce preced, Înalta Curte apreciază că se impune o reapreciere asupra sancţiunii acordate, care să respecte pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual în faza adoptării soluţiei, precum şi principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub acest aspect, este de observat că sancţiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni”, aplicată recurentului în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este penultima dintre sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor, astfel cum acestea sunt enunţate la art. 100 lit. a) - e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte consideră că abaterile disciplinare săvârşite de judecătorul P.M., prin multitudinea şi diversitatea actelor materiale care le compun, fapte de natură a aduce atingere onoarei şi probităţii profesionale, precum şi imaginii şi prestigiului justiţiei, au gradul de gravitate care impun concluzia că sancţiunea aplicată este insuficientă şi nu ar face decât să golească de orice conţinut caracterul sancţionator al măsurii disciplinare dispuse.

În speţă, valoarea socială lezată o reprezintă relaţiile sociale referitoare la justiţie, în sensul larg al acestei noţiuni, care presupune, pe lângă organizarea şi funcţionarea, în limitele legii, a organelor judiciare, dar şi responsabilitatea în menţinerea demnităţii impuse de statutul funcţiei şi a prestigiului sistemului judiciar şi a tuturor celor implicaţi în actul de justiţie.

Întreţinerea şi cultivarea de către judecătorul recurent a unor relaţii notorii de prietenie cu persoane condamnate, arestate preventiv sau trimise în judecată pentru săvârşirea unor fapte penale, în maniera proprie în care acesta s-a implicat în soluţionarea diverselor afaceri judiciare ale apropiaţilor săi, în afara cadrului legal, întreaga sa conduită reprobabilă, dublată de consecinţele negative pe termen lung asupra imaginii justiţiei arată că acesta şi-a pierdut prestigiul şi autoritatea de a ocupa o funcţie de judecător.

În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Legea nr. 134/2010, recursul Inspecţiei Judiciare este fondat şi va fi admis.

În ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispoziţiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speţă, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.

Spre deosebire de dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menţionat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.

În raport cu aceste din urmă dispoziţii, de strictă interpretare şi aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secţiei pentru judecători în materie disciplinară atacată nu poate fi modificată, singura soluţie posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluţii de casare cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanţă judecătorească (instanţa de apel sau prima instanţă) a soluţionat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanţe judecătoreşti, controlul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca instanţă de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, C.S.M. îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 497 C. proc. civ. şi de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, aşa cum s-a arătat, referirea la o instanţă de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speţei nu se circumscrie, aşadar, condiţiilor prevăzute de textul menţionat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanţe de judecată asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunţe, în cauză, o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.

Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat şi prin raportare la art. 41 alin. (1) din acelaşi cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluţionat în primă instanţă sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secţii ale C.S.M., ca instanţe de disciplină, în raport cu dispoziţiile legale speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea, cu structura efectivă a C.S.M. şi cu principiul enunţat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secţie sau de către aceeaşi secţie într-o altă componenţă, a litigiului.

Cu toată insuficienţa şi forma inadecvată a soluţiei legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situaţiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege şi cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităţilor şi specificităţii contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat, precum şi a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii şi dezbaterii întregii problematici deduse judecăţii în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispoziţiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând, prin urmare, în speţă, Înalta Curte constată că, pe lângă schimbarea încadrării juridice a faptelor, potrivit principiului proporţionalităţii dintre faptă şi riposta societăţii, conform art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, singura sancţiune care corespunde este cea a îndepărtării din magistratură.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, instanţa va admite recursul, va casa în parte hotărârea recurată, în sensul că va schimba încadrarea juridică a faptelor ce constituie abateri disciplinare, astfel:

- la pct. B 1, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- la pct. B 5, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i), din acelaşi act normativ;

- la pct. B 6, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a), din acelaşi act normativ.

Totodată va admite acţiunea disciplinară şi pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) (pct. A 1, 2; pct. B 1) şi lit. i) (pct. B 5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Se va înlocui sancţiunea disciplinară aplicată pârâtului judecător P.M. prin hotărârea recurată, cu sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi se vor menţiune celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

2. Analizând recursul declarat de judecătorul P.M., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Relativ la aspectele de nelegalitate invocate din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că criticile formulate de acest recurent au în vedere, în esenţă, încălcarea legii de drept substanţial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, atât în ceea ce priveşte faptele expuse la A 3, cât şi în privinţa celor de la B 4.

Argumentele invocate de recurent nu pot fi primite.

După cum s-a arătat, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina judecătorului P.M., sub un prim aspect, săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.

Prin considerentele hotărârii atacate, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat şi explicit faptele astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reţinând încălcarea obligaţiilor profesionale, urmările acestei încălcări şi constatând în mod corect incidenţa art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte inexistenţa elementelor constitutive ale acestei abateri, se constată că susţinerile recurentului-pârât sunt contrazise de actele şi lucrările dosarului.

Astfel, relativ la existenţa faptelor reţinute în sarcina recurentului judecător din această perspectivă, se reţine că instanţa de disciplină a făcut o apreciere corectă şi completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca şi celui depus în faza cercetării prealabile. Situaţia de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs şi a reliefat clar conduita ilicită, vinovăţia, rezultatul prejudiciabil şi nex-ul cauzal.

Semnificativ este faptul că recurentul magistrat însuşi nu neagă în totalitate producerea faptelor, acordând însă, propria semnificaţie acestora.

Într-adevăr, aşa cum s-a stabilit prin hotărârea atacată, fapta recurentului P.M., de a participa, totuşi, la judecarea recursului penal declarat de numitul M.V.T. (persoană cu afaceri judiciare de natură penală pe rolul mai multor instanţe), persoană pe are o cunoştea de o lungă perioadă de timp şi cu care judecătorul s-a întâlnit chiar şi în dimineaţa zilei de şedinţă în care a soluţionat recursul, este de natură a pune la îndoială integritatea şi probitatea profesională a magistratului şi reprezintă o manifestare adusă prestigiului justiţiei.

În mod legal, sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că, prin comportamentul său, în exercitarea funcţiei, judecătorul a încălcat standardele de conduită impuse de statutul funcţiei deţinute, iar ca urmare prejudiciabilă, acesta a periclitat atât imaginea publică a magistratului, cât şi prestigiul sistemului judiciar din care face parte.

Relativ la latura subiectivă, în mod corect s-a stabilit existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei indirecte, atitudinea psihică fiind aceea de acceptare a rezultatului faptelor sale, în condiţiile în care cunoştea sau trebuia să cunoască limitele comportamentale şi standardele de conduită impuse de statutul de judecător.

Din această perspectivă, argumentele invocate, vizând natura relaţiei cu inculpatul recurent, împrejurarea că recursul a fost respins ca inadmisibil sau formularea unei cereri de abţinere cu ani în urmă, într-un dosar penal în care figura aceeaşi parte, nu au semnificaţia juridică propusă de autorul acestui recurs şi, în contextul producerii faptelor, sunt inapte să-l exonereze de răspundere disciplinară.

Relativ la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, al căror conţinut constitutiv se regăseşte în faptele descrise la B 4; în cadrul controlului judiciar se constată, de asemenea, netemeinicia criticilor invocate de judecătorul recurent.

Prin art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii”.

Dispoziţiile menţionate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, conform cărora, judecătorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a dispoziţiilor de serviciu.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe, precum şi să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existenţa unei relaţii cu inculpatul recurent P.N., parte aflată într-un litigiu dedus judecăţii sale, a fost judicios reţinută, aceasta fiind de natură a constitui un puternic indiciu pentru o aparenţă de imparţialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Împrejurarea că această situaţie nu ar fi una dintre cele prevăzute în mod expres de dispoziţiile art. 48 C. proc. pen. nu are semnificaţia atribuită de autorul recursului şi nu este de natură să infirme faptul că judecătorul recurent a participat la soluţionarea unei cauze în care parte era o persoană pe care o cunoştea de o lungă perioadă de timp, cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii lato sensu.

Mai mult, în condiţiile în care calea de atac era inadmisibilă, în calitate de preşedinte al completului de recurs, judecătorul P.M. a dispus administrarea de probe la solicitarea ziaristului P.N. - recurent-inculpat în cauză, în vederea verificării „temeiniciei promovării căii de atac a recursului”.

Încălcarea acestor obligaţii legale de către recurent a avut, într-adevăr, drept consecinţă, lezarea unor valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de justiţie şi anume imparţialitatea.

Înalta Curte subliniază că imparţialitatea magistratului trebuie privită în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O. (de exemplu Hotărârea din 6 mai 2003, cauza Klein şi alţii vs. Olanda).

În acest sens, noţiunea de imparţialitate, la care face referire la art. 6, trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau defavoriza vreo parte (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care se pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul să personal (imparţialitate obiectivă).

Încălcarea obligaţiei legale de abţinere în cazul dat a avut drept consecinţă, pe de o parte, crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparţial (suspiciune evidenţiată în sesizarea formulată, ca şi în articolele de presă publicate).

Pe de altă parte, o consecinţă a faptei imputabile ar putea-o reprezenta percepţia petiţionarilor şi a opiniei publice (prin intermediul presei) asupra justiţiei, aprecierile negative ale acestora fiind determinate de lipsa lor de încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorului care participă la soluţionarea unui dosar.

Din această perspectivă, se constată că susţinerile recurentului sunt lipsite de relevanţă juridică, nefiind de natură să acopere situaţia de incompatibilitate în care s-a aflat judecătorul, precum şi consecinţa directă şi imediată a încălcării obligaţiilor profesionale sub acest aspect şi pe care recurentul încearcă să o minimalizeze.

Maniera proprie care recurentul a înţeles să nesocotească obligaţia legală de imparţialitate, amplificată de atitudinea lipsită de consecvenţă şi de sinceritate avută pe tot parcursul cercetării disciplinare şi al soluţionării acţiunii disciplinare, denotă şi, în acest caz, existenţa elementului intenţional, volitiv, care justifică atragerea răspunderii sale disciplinare.

Nu se poate reţine că ar exista o discrepanţă între încadrarea juridică a faptelor de la A 3 prin raportare la faptele de la B 4, întrucât situaţiile factuale expuse, derivate din natura diferită a relaţiilor stabilite de judecător cu respectivele persoane/părţi implicate, nu sunt identice, conţinutul lor material distinct impunând o încadrare juridică diferită.

Nici în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, susţinerile recurentului-pârât nu-i pot atrage aplicarea unei sancţiuni mai puţin aspre.

Aşa cupă cum s-a arătat, chiar dacă în privinţa anumitor fapte, încadrarea juridică a fost corectată, a fost constatată fără dubiu producerea respectivelor abateri disciplinare şi s-a reliefat gravitatea acestora.

Or, în procesul de apreciere a legalităţii individualizării, trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

În contextul examinat, Înalta Curte apreciază că maniera în care recurentul a acţionat este cu atât mai reprobabilă şi incompatibilă cu funcţia de judecător, cu cât nu numai că acesta a încălcat sau a nesocotit o serie de obligaţii legale şi deontologice impuse de statutul şi demnitatea funcţiei respective, dar a şi încercat să se asigure că această modalitate de a acţiona nu i-ar putea fi reproşată, creând astfel un prejudiciu de imagine sistemului judiciar.

Este adevărat că, la aplicarea sancţiunii, instanţa trebuie să aibă în vedere, alături de circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească şi circumstanţele personale ale recurentului, dar şi consecinţele negative ale abaterilor disciplinare.

Vechimea în profesie a judecătorului P.M., aprecierile pozitive obţinute la evaluări, aspectele învederate privind cariera profesională, în cursul căreia acesta a deţinut şi funcţii de conducere, ca şi gradul de pregătire profesională, nu au nicio relevanţă în acest cadru şi nu pot să-l îndreptăţească la aplicarea unei sancţiuni mai uşoare.

Dimpotrivă, cu o asemenea vechime şi pregătire în funcţia de judecător, magistratul în cauză ar fi trebuit, prin experienţa acumulată, chiar şi în funcţia de conducere, să cunoască şi să respecte normele legale şi deontologice care guvernează această activitate, să respecte obligaţiile de corectitudine, demnitate, rezervă, obiectivitate şi imparţialitate impuse unui judecător şi, cu atât mai mult, unui judecător din cadrul secţiei penale a unei curţi de apel.

Faptele fiind grave, singura sancţiune care se impune este cea a excluderii din magistratură.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 17/J din 25 noiembrie 2013 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.

Casează în parte hotărârea recurată, în sensul că schimbă încadrarea juridică a faptelor ce constituie abateri disciplinare, astfel:

- la pct. B 1, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- la pct. B 5, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i), din acelaşi act normativ;

- la pct. B 6, din abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b), în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a), din acelaşi act normativ.

Admite acţiunea disciplinară şi pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) (pct. A 1, 2; pct. B 1) şi lit. i) (pct. B 5) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Înlocuieşte sancţiunea disciplinară aplicată pârâtului judecător P.M. prin hotărârea recurată cu sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de P.M. împotriva aceleiaşi hotărâri.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 13/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 118/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 182/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 183/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 23/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 13/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 118/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 121/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 32/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 93/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI