ICCJ. Decizia nr. 140/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 140/2013
Dosar nr. 2493/1/2013
Şedinţa publică de la 3 iunie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pronunţată de Judecătoria Botoşani în Dosarul nr. 4412/2001 a fost condamnat inculpatul Z.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 184 alin. (1), (2) şi (4) C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D.V. pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.
Inculpatul Z.N. a fost obligat la plata sumei de 618.558 lei cu titlu de cheltuieli judiciare de spitalizare către partea civilă Spitalul Judeţean „M.” Botoşani şi a sumei de 1.773.289 lei cheltuieli judiciare de spitalizare către partea civilă Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În seara zilei de 5 noiembrie 1998, în jurul orelor 20,30 inculpatul D.V. conducea autoturismul Cielo, cu număr de înmatriculare x din direcţia Copălău către Botoşani,carosabilul era umed, vizibilitatea fiind specifică traficului pe timp de noapte.
La apropiere de km.66 al drumului, inculpatul a văzut venind din sens opus o maşină care circula cu faza lungă de drum şi care nu a schimbat faza de întâlnire. În aceste împrejurări inculpatul D.V. a redus mult viteza de deplasare, prin acţionarea moderată a sistemului de frânare şi s-a îndreptat spre marginea carosabilului, ajungând din urmă atelajul hipo condus de coinculpatul Z.N., atelaj ce se deplasa în acelaşi sens, şi în care erau încărcate un butoi cu ulei de 60 de litri de ulei şi saci cu resturi rămase după obţinerea uleiului la presa de ulei. Deasupra sacilor, spre fundul căruţei, învelită cu două pături şi orientată spre spatele căruţei era aşezată partea vătămată I.S.
Atelajul hipo nu era echipat cu felinar aprins sau cu catadioptru. În momentul observării atelajului hipo, inculpatul D.V. a acţionat energic sistemul de frânare, imprimând urme pe carosabil de 9,8 metri.
În urma impactului partea vătămată a fost aruncată de pe încărcătura faetonului în şanţul drumului şi a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 102-103 zile de îngrijiri medicale.
Instanţa a reţinut împrejurarea că, pe drumul naţional, pe timp de noapte, în cursul lunii noiembrie ar circula un faeton nesemnalizat nu ar fi putut fi prevăzută de către inculpatul D.V., care a respectat normele legale de circulaţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii D.V. şi Z.N., precum şi partea civilă I.S., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia penală nr. 294/ A din 8 mai 2003 Tribunalul Botoşani a admis apelul declarat de inculpatul Z.N. împotriva Sentinţei penale nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pe care a casat-o în parte,cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de fond, numai cu privire la acest inculpat.
Totodată, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul D.V. şi partea civilă I.S.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpatul D.V. şi partea civilă I.S.
Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 546 din 9 iulie 2003 a admis recursul declarat de partea civilă I.S., a casat decizia penală, precum şi Sentinţa penală nr. 3382 din 16 decembrie 2002 a Judecătoriei Botoşani, în sensul că a fost obligat inculpatul D.V. să plătească părţii civile suma de 50.000.000 lei daune materiale, din care în solidar cu partea responsabilă civilmente suma de 30.000.000 lei şi personal suma de 50.000.000 lei daune morale.
Totodată, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V.
Instanţa de recurs a reţinut că din întreg materialul probator administrat în cauză, a rezultat că inculpatul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, prevăzută de legea penală, iar rezultatul acesteia este consecinţa unei împrejurări care putea fi prevăzută de acesta. Astfel, instanţa de recurs a reţinut că, inculpatul trebuia să aibă în permanenţă controlul asupra vitezei autovehiculului, să se conformeze restricţiilor de viteză, iar la lăsarea serii (cum este în speţă), în condiţii de reducere a vizibilităţii să folosească sistemul de lumini al autovehiculului, aşa încât, în cazul în care, din sens contrar se apropie un alt autovehicul, la o distanţă de cel puţin 200 metri, să folosească luminile de întâlnire concomitent cu reducerea vitezei, ceea ce inculpatul nu a făcut.
Faţă de cele reţinute instanţa de recurs a apreciat că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii pentru care în mod corect a fost trimis în judecată, iar faptul că instanţele l-au achitat pe acesta reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 47 C. pen. nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte latura civilă, admiţând recursul părţii civile numai pe latura civilă.
Ulterior epuizării căilor de atac prevăzute de legea naţională, prin cererea înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 124/ 04 inculpatul D.V. a reclamat faptul că, hotărârea din 9 iulie 2003 a Curţii de Apel Suceava, în a cărei motivare se reţinea răspunderea sa penală pentru pretinsa infracţiune, fiind obligat la plata de despăgubiri civile constituia o încălcare a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie până la dovedirea vinovăţiei, contrară art. 6 paragraful 2 din Convenţie.
Prin hotărârea pronunţată la 7 februarie 2012 definitivă potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Convenţie la 7 mai 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art. 6§2 din Convenţie.
Astfel, în prezenta cauză, Curtea a reţinut că reclamantul a fost implicat într-un proces penal şi că împotriva lui au fost formulate pretenţii civile ca urmare a producerii unui accident rutier. În cadrul procesului penal, printr-o hotărâre definitivă, Curtea de Apel Suceava a menţinut în dispozitivul hotărârii achitarea reclamantului de către instanţele inferioare, dar totodată a pus la îndoială, în motivarea aceleiaşi hotărâri, corectitudinea achitării acestuia.
Potrivit Curţii, instanţa de recurs a luat act de faptul că reclamantul fusese achitat de învinuirea adusă de către instanţele inferioare şi că aceasta a menţinut hotărârile instanţelor respective. Cu toate acestea, în dorinţa de a apăra interesele legitime ale presupusei victime, curtea de apel l-a declarat expres pe reclamant „vinovat de săvârşirea infracţiunii de care în mod corect fusese învinuit”. În consecinţă, Curtea a considerat că limbajul folosit de instanţa de recurs a depăşit limitele instanţei civile, punând astfel la îndoială corectitudinea achitării. Prin urmare, s-a reţinut că a existat o legătură suficientă cu procesul penal, ceea ce este incompatibil cu prezumţia de nevinovăţie.
În lumina tuturor considerentelor precedente, Curtea a constatat că art. 6§2 din Convenţie era aplicabil procesului privind acţiunea în despăgubire şi a concluzionat că a fost încălcat art. 6§2 din convenţie că obligând statul pârât să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44§2 din Convenţie, următoarele sume, convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
I) 2.000 euro (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
II) 1.700 euro (o mie şapte sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
III) de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
Ulterior datei la care hotărârea CEDO a rămas definitivă, prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, la 18 aprilie 2013, revizuentul D.V. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen., revizuirea Sentinţei nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pronunţată de Judecătoria Botoşani în Dosarul nr. 4412/2001 definitivă prin decizia penală nr. 546 din 9 iunie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, având în vedere că aceasta nu se poate concilia cu aspectele constatate prin hotărârea pronunţată de CEDO în cauza Diacenco împotriva României.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen.
Analizând cererea de revizuire prin prisma motivelor învederate, se constată că aceasta este nefondată şi va fi respinsă pentru considerentele ce urmează:
Raportând cererea formulată dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen. se constată că în speţă nu sunt cumulativ îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unor drepturi reglementate de Convenţie, hotărârea CEDO ce constată aceste încălcări este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.
Cea de-a patra condiţie impusă de lege nu este însă îndeplinită, deoarece consecinţele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie, constatate de CEDO nu continuă să se producă în prezent, astfel că procedura specială a revizuirii prevăzute de art. 4081 C. proc. pen. nu constituie remediul eficient înlăturării unor potenţiale efecte negative.
Din analiza hotărârii Curţii Europene, s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6§2 din Convenţie, reţinând că „limbajul folosit de Curtea de Apel Suceava a depăşit limitele instanţei civile, punând astfel la îndoială corectitudinea achitării”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, constată că, nu subzistă în prezent consecinţele încălcării normelor indicate , reţinând că obligarea inculpatului la plata de despăgubiri îşi găseşte temeiul legal în principiile generale ale legislaţiei naţionale privind răspunderea civilă delictuală aplicabile în cazul vătămărilor corporale, fapta iniţială de care reclamantul a fost achitat neavând relevanţă pentru cererea de despăgubire.
De asemenea se apreciază că argumentele instanţei de recurs nu au fost decisive pentru acţiunea în despăgubire, victima având dreptul să ceară despăgubirea chiar dacă a fost achitat inculpatul, având în vedere temeiul soluţiei pronunţate şi anume existenţa cazului fortuit.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, reţine că recunoaşterea încălcării drepturilor prevăzute de art. 6§2 din Convenţie, precum şi suma acordată de către instanţa europeană pentru repararea prejudiciului suferit de către reclamant se înscriu în accepţiunea noţiunii de „satisfacţie echitabilă”, aşa încât sunt suficiente pentru înlăturarea prejudiciului moral produs revizuentului sub aspectele arătate.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 4081 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 4081 alin. (10) C. proc. pen. cererea de revizuire, va fi respinsă, ca nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat revizuentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul D.V. împotriva Sentinţei nr. 3382 din 16 decembrie 2002, pronunţată de Judecătoria Botoşani în Dosarul nr. 4412/2001.
Obligă revizuentul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 163/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
