ICCJ. Decizia nr. 165/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 165/2013
Dosar nr. 3893/1/2013
Şedinţa publică de la 21 august 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 10 iulie 2013 Înalta Curte, secţia penală, în baza art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) şi art. 136 alin. (1), (4) şi (8) C. proc. pen., a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpata A.M.
În temeiul art. 145 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. , pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpată a fost obligată să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la instanţa de judecată sau la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemată;
b) să se prezinte la Poliţia Slobozia, judeţul Ialomiţa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie ori de câte ori este chemată;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Î n baza art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpata a fost obligată să nu se apropie, să nu comunice sau să ia legătura în mod direct sau indirect cu inculpaţii T.D.V. şi C.D. şi cu martorii C.V.O., M.G., B.T., T.C. şi H.M. sau cu membrii familiilor acestora.
S-au pus în vedere inculpatei dispoziţiile art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (3) C. proc. pen., respectiv că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii dispuse sau a obligaţiilor, măsura obligării de a nu părăsi ţara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
S-a făcut aplicarea art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 169/P/2013 din 03 iulie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Secţia de combatere a corupţiei, a fost trimisă în judecată, printre alţii, inculpata A.M. sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., a complicităţii la infracţiunea de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. şi favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că inculpata A.M., în calitate de administrator al SC L.C. SRL Slobozia, la data de 01 iunie 2013, a acordat ajutor inculpatului C.D. (care avea calitatea de procuror-şef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, calitate în care îi fusese repartizată spre soluţionare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internaţională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen - Germania) să primească şi inculpatului T.D.V., să dea, 10 arbori thuya în valoare de 3354 lei, în scopul efectuării de către magistrat a unor acte contrare îndatoririlor sale de serviciu şi anume neadoptarea unor măsuri de protecţie minimale care să asigure conspirativitatea activităţilor de percheziţie ce urmau a fi efectuate de autorităţile judiciare germane în municipiul Slobozia, în perioada 03 iunie 2013 - 05 iunie 2013, la domiciliile martorilor M.G., B.T. şi C.V.O.
De asemenea, s-a reţinut în rechizitoriu, că inculpata A.M., în perioada februarie - iunie 2013, alături de inculpatul T.D.V., în baza informaţiilor primite de la inculpatul C.D. - cu privire la aceeaşi lucrare cu nr. 518/II-5/2013 având ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internaţională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen - Germania prin care se solicitase efectuarea unor percheziţii la domiciliile martorilor M.G., B.T. şi C.V.O., învinuiţi de autorităţile germane de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, i-a avertizat pe aceştia din urmă că domiciliile le vor fi percheziţionate, asigurându-le astfel timpul necesar pentru a distruge şi ascunde documente ori alte bunuri compromiţătoare ce ar fi putut constitui mijloace de probă, ori pentru a putea părăsi teritoriul ţării, zădărnicind astfel urmărirea penală.
Prin ordonanţa din data de 13 iunie 2013 dată în Dosarul nr. 169/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, în temeiul art. 1451 rap. la art. 145 C. proc. pen., s-a luat faţă de învinuita A.M. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile, de la data de 13 iunie 2013 până la 12 iulie 2013 inclusiv.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 4 iulie 2013, primul termen de judecată pe fondul cauzei fiind la 30 august 2013, prin preschimbarea acestuia din 6 noiembrie 2013.
Prin decizia în interesul Legii nr. 76 din 05 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a statuat că măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată, urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
Aducându-se atingere drepturilor fundamentale ale persoanei, Codul de procedură penală reglementează riguros, pe de-o parte, condiţiile necesare şi obligatorii pentru luarea măsurilor preventive şi, pe de altă parte, criteriile pe care organele judiciare, faţă de competenţa lor, trebuie să le aibă în vedere la stabilirea şi alegerea măsurilor restrictive de drepturi sau privative de libertate cu privire la învinuit sau inculpat.
Potrivit art. 1451 cu referire la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. , măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi luată faţă de învinuit sau inculpat numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorul şi instanţa de judecată, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În plus, alineatul 8 al aceluiaşi articol prevede că alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinând seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte a considerat că din materialul probator administrat în cauză, rezultă existenţa unor probe şi indicii temeinice, în accepţiunea dată de art. 681 C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă şi rezonabilă, aptă de a convinge un observator obiectiv că inculpata A.M. a săvârşit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, în acest sens fiind declaraţiile martorilor, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, procesul-verbal de percheziţie domiciliară, declaraţiile inculpatului T.D.V., înscrisuri.
Având în vedere stadiul procesual al cauzei şi gradul de pericol social al infracţiunilor presupus săvârşite de inculpata A.M., s-a apreciat că, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, măsură preventivă care limitează inculpatei doar posibilitatea de a se deplasa în afara teritoriului ţării, astfel încât ingerinţa adusă dreptului la liberă circulaţie al acesteia este întru totul justificată şi proporţională cu scopul urmărit.
În scopul precizat, s-a impus inculpatei obligaţia de a nu se apropia, a nu comunica şi a nu lua legătura în mod direct sau indirect cu inculpaţii, cu martori propuşi spre audiere de acuzare ori cu membrii familiilor acestora.
Luarea măsurii preventive reglementată de dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen. a fost apreciată ca fiind proporţională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumţia de nevinovăţie, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata A.M., solicitând casarea încheierii şi, rejudecând, respingerea propunerii de luare a măsurii preventive prev. de art. 1451 C. proc. pen.
Aceasta a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul oportunităţii
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că este nefondat , pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală, judecătorul şi instanţa de judecată, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Măsurile preventive sunt supuse, astfel, unui cadru normativ precis, riguros, stabilindu-se, totodată, o ierarhie a acestora în funcţie de severitatea restricţiilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 1451 C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror, judecător în faza de urmărire penală şi de instanţă în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus măsura.
Dispoziţiile art. 1451 alin. (2) C. proc. pen., fac trimitere la prevederile art. 145 alin. (1), respectiv art. 143 alin. (1) C. proc. pen., măsura restrictivă de drepturi putând fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Luarea măsurilor preventive restrictive de drepturi nu este condiţionată de existenţa vreunuia dintre cazurile concrete şi limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen., acestea fiind incidente numai cu privire la luarea, prelungirea, respectiv menţinerea măsurii arestării preventive.
Lipsa unei asemenea condiţii nu poate conduce însă la concluzia arbitrariului din partea autorităţilor judiciare atâta timp cât măsurile restrictive de drepturi nu pot fi luate decât atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată pe de-o parte, că probele administrate în faza de urmărire penală au constituit fundamentul actului de sesizare, iar pe de altă parte, acestea permit să constate că există motive verosimile că inculpata ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi că pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune luarea unei măsuri restrictive de drepturi.
Luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara este proporţională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumţia de nevinovăţie, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
Această măsură se impune a fi luată în raport cu natura faptelor presupus a fi comise de inculpată şi anume fapte de corupţie, respectiv complicitate la infracţiunea de luare de mită (2 fapte), astfel că se justifică o restrângere a libertăţii de circulaţie a inculpatei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite (cauza Contrada contra Italiei, cauza Dinler contra Turciei), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier contra Franţa).
Prin urmare, restricţia la libertatea de circulaţie corespunde cerinţelor CEDO, fiind o ingerinţă prevăzută de lege, urmărind un scop legitim şi fiind necesară într-o societate democratică.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că din materialul probator administrat în cauză, rezultă existenţa unor probe şi indicii temeinice, în accepţiunea dată de art. 681 C. proc. pen. cu referire la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., ce conturează bănuiala plauzibilă şi rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpata A.M. a săvârşit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, iar pe de altă parte, probele administrate în faza de urmărire penală constituie fundamentul rechizitoriului, permiţându-i acesteia să aprecieze că există motive verosimile că inculpata a săvârşit fapte prevăzute de legea penală, iar pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune luarea unei măsuri restrictive de drepturi.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentei inculpate de a beneficia de acelaşi tratament juridic, la fel ca şi inculpatul T.D.V., faţă de care nu s-a dispus luarea niciunei măsuri preventive, instanţa de control judiciar o apreciază ca nefondată, având în vedere contribuţia acestei inculpate la săvârşirea presupusei activităţi infracţionale, precum şi faptul că luarea unei asemenea măsuri are în vedere criteriile legale aplicate în mod concret, în raport cu particularităţile ce caracterizează pe fiecare inculpat.
Totodată, se constată că luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara este proporţională cu gravitatea faptelor ce se pretinde că au fost comise de inculpată, fără ca prin aceasta să se încalce prezumţia de nevinovăţie, ca principiu fundamental ce guvernează procesul penal, în ansamblul său.
În consecinţă, Înalta Curte, completul de 5 judecători, consideră că în mod corect prima instanţă a dispus luarea faţă de inculpată a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, ingerinţa adusă dreptului la deplasare a acesteia fiind întru totul justificată şi proporţională cu scopul urmărit.
Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta inculpată.
În temeiul at. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-inculpată A.M., împotriva încheierii din data de 10 iulie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 3792/1/2013.
Obligă recurenta - inculpată la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 august 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 163/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 180/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
