ICCJ. Decizia nr. 163/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 163/2013
Dosar nr. 3827/1/2013
Şedinţa publică de la 08 iulie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 iulie 2013 pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 3792/1/2013, în baza art. 3001 C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului C.D., măsură pe care a menţinut-o.
Prin rechizitoriul nr. 169/P/2013 din 3 iulie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Secţia de combatere a corupţiei, inculpatul C.D. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor de: luare de mită în formă continuată (două acte materiale) prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen; favorizarea infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În fapt, s-a reţinut, că inculpatul C.D., în calitate de procuror-şef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, având repartizată spre soluţionare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internaţională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen – Germania, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins şi primit de la inculpatul T.D.V., în perioada 22 mai 2013 - 23 mai 2013, două maşini de piatră în valoare de 2790 lei, iar la data de 01 iunie 2013, prin intermediul inculpatei A.M., 10 arbori thuya în valoare de 3354 lei, în scopul de a face acte contrare îndatoririlor sale de serviciu şi anume, neadoptarea unor măsuri de protecţie minimale care să asigure conspirativitatea activităţilor de percheziţie ce urmau a fi efectuate de autorităţile judiciare germane în municipiul Slobozia, în perioada 03 iunie 2013 – 05 iunie 2013, la domiciliile martorilor M.G., B.T. şi C.V.O.
De asemenea, s-a reţinut că inculpatul C.D., având repartizată spre soluţionare lucrarea cu nr. 518/II-5/2013 ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internaţională nr. 601 AR 1370/12 formulată de Parchetul Muhlhausen – Germania prin care se solicitase efectuarea unor percheziţii la domiciliile martorilor M.G., B.T. şi C.V.O., învinuiţi de autorităţile germane de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în perioada februarie - iunie 2013, i-a avertizat pe aceştia din urmă, prin intermediul inculpaţilor T.D.V. şi A.M., că domiciliile le vor fi percheziţionate, asigurându-le astfel timpul necesar pentru a distruge şi ascunde documente ori alte bunuri compromiţătoare ce ar fi putut constitui mijloace de probă, ori pentru a putea părăsi teritoriul ţării, zădărnicind astfel urmărirea penală.
S-a mai reţinut că inculpatul C.D., în perioada septembrie – noiembrie 2012, a pretins şi primit de la inculpatul T.D.V., un autoturism în valoare de 16.300 euro, a cărui proprietate a disimulat-o prin înmatricularea pe numele soacrei sale, numita R.G., în scopul asigurării unei protecţii necondiţionate, prin neadoptarea măsurilor legale ori prin furnizarea de informaţii confidenţiale, în situaţia în care împotriva lui T.D.V. ar fi fost demarate proceduri judiciare de organele judiciare române ori, prin intermediul acestora, de organe judiciare străine.
Anterior sesizării instanţei prin rechizitoriu, prin încheierea de şedinţă nr. 650 din camera de consiliu pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în dosarul 3489/1/2013, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.D., pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 14 iunie 2013 până la 12 iulie 2013, inclusiv, constatându-se că, în cauză, au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1491 alin. (10) raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului.
S-a emis mandatul de arestare preventivă nr. 5/U din 14 iunie 2013.
Prin încheierea de şedinţă nr. 162 din 25 iunie 2013, pronunţată în dosarul 3594/1/2013, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de D.N.A. – Secţia de combatere a corupţiei şi inculpatul C.D. împotriva încheierii nr. 650 din 14 iunie 2013.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 4 iulie 2013, acordându-se primul termen de judecată, pe fond, la data de 6 noiembrie 2013.
Conform dispoziţiilor art. 3001 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că temeiurile care au determinat arestarea inculpatului C.D. impun în continuare privarea de libertate.
Astfel, s-a reţinut că din materialul probator administrat în cauză rezultă indicii ce conturează presupunerea rezonabilă pentru un observator independent, în sensul art. 143 C. proc. pen., că inculpatul C.D. a săvârşit infracţiunea de favorizare a infractorului, relevante în acest sens fiind: declaraţiile martorilor B.T., M.G., C.V.O., H.M., rapoartele întocmite de cms. Şef C.F. din cadrul Serviciului de Cooperare Internaţională, Informare şi Relaţii Publice – Biroul de legătură cu instituţiile similare din alte state, declaraţiile inculpaţilor T.V.D. şi A.M., procesele verbale de interceptare a convorbirilor telefonice purtate de inculpatul C.D., T.D.V., A.M., înscrisuri.
Înalta Curte a constatat, de asemenea, că la acest moment procesual, sunt întrunite cumulativ condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., prima dintre acestea fiind evident îndeplinită în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de favorizarea infractorului de care este acuzat inculpatul C.D., situată peste 4 ani închisoare.
Cea de a doua condiţie impusă de art. 148 lit. f) C. proc. pen. presupune existenţa unor probe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, iar apărătorul inculpatului a invocat că această cerinţă nu subzistă, invocând totodată necesitatea egalităţii de tratament juridic cu inculpaţii T.D.V. şi A.M., care au fost trimişi în judecată în stare de libertate.
În lipsa unor dispoziţii legale care să indice exigenţele în funcţie de care se stabileşte pericolul pentru ordinea publică, criteriile de evaluare ce stau la baza acestei aprecieri nu pot fi decât gravitatea concretă a faptei comise, ce nu trebuie confundată cu pericolul social al infracţiunii săvârşite (care este relevat în pedeapsa prevăzută de lege) şi circumstanţele personale ale inculpatului (antecedente penale, atitudinea faţă de faptă şi urmările sale, etc.).
Înalta Curte a constatat că instanţa care a dispus arestarea preventivă a considerat, în mod corect, că gravitatea faptei presupus comise, gravitate concretă dată şi de calitatea de magistrat a inculpatului, justifică aprecierea că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică.
Prima instanţă a apreciat că fapta reţinută în sarcina inculpatului C.D. prezintă, într-adevăr, în concret, un grad ridicat de pericol social, constituind infracţiune de corupţie cu posibile implicaţii asupra justei soluţionări a unei cauze ce avea ca obiect executarea cererii de comisie rogatorie internaţională formulată de Parchetul Muhlhausen din Germania.
Gravitatea concretă a faptei este dată şi de calitatea în care inculpatul a acţionat, respectiv de procuror care avea repartizată lucrarea spre soluţionare, fiind şi şeful Biroului Teritorial Slobozia din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
La acest moment procesual, punerea în libertate a inculpatului ar fi de natură a determina reacţii negative în rândul opiniei publice, existând bănuiala că inculpatul a comis o infracţiune de corupţie, deşi avea calitatea de magistrat care funcţiona tocmai într-o structură specializată în domeniul combaterii corupţiei.
În plus, prima instanţă a mai reţinut că, deosebit de momentul luării măsurii arestării preventive, prin rechizitoriu, inculpatul mai este acuzat de săvârşirea infracţiunii de luare de mită ce ar consta în pretinderea şi primirea de la inculpatul T.D.V. a unui autoturism în valoare de 16.300 euro în scopul asigurării unei protecţii acestuia din urmă în situaţia în care ar fi fost demarate proceduri judiciare de organele judiciare române ori prin intermediul acestora, de organele judiciare străine.
Circumstanţele personale ale inculpatului (persoană instruită, cu studii superioare, magistrat, integrat în societate, cu familie având în întreţinere un copil minor), analizate izolat, nu justifică concluzia că acesta prezintă pericol pentru ordinea publică, dar examinate prin prisma acuzaţiilor aduse nu fac altceva decât să pună în evidenţă gravitatea accentuată a acestora, faptele de corupţie fiind mai grave în cazul comiterii lor de către persoane ce trebuie să impună celorlalţi respectarea legii.
Prin urmare, instanţa a apreciat că unul din cele două criterii enunţate de art. 148 lit. f) C. proc. pen. are un rol determinant, astfel încât uneori, gravitatea extremă a faptei săvârşite justifică prin ea însăşi menţinerea măsurii arestării preventive, chiar dacă circumstanţele personale ale inculpatului nu ar impune aceasta.
Faţă de cele expuse, luând în considerare şi măsurile preventive alternative, prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., s-a apreciat că în funcţie de scopul acestor măsuri, gradul de pericol social al infracţiunii şi persoana inculpatului, nu se justifică decât menţinerea arestării preventive.
O altă măsură preventivă, mai puţin gravă, nu este suficientă la acest moment procesual pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a proteja în mod eficient interesul public, motiv pentru care, constatând legală şi temeinică măsura arestării preventive, a menţinut-o în baza art. 3001 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C.D., criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii şi revocarea măsurii arestării preventive, cu consecinţa punerii sale în libertate.
Concluziile apărătorilor inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând actele dosarului şi recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 3001 C. proc. pen., în cursul judecăţii „după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive”, iar în situaţia în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate”, se dispune menţinerea arestării preventive.
Din actele dosarului rezultă că la data de 14 iunie 2013 s-a luat faţă de inculpatul C.D. măsura arestării preventive în temeiul dispoziţiilor art. 1491 alin. (10) cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Având în vedere actele dosarului, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că, în mod corect, prima instanţă a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului C.D., pe care a menţinut-o, întrucât subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi acestea impun în continuare privarea inculpatului de libertate.
În raport de probele dosarului, instanţa de fond a apreciat că sunt indicii că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este trimis în judecată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 143 din acelaşi cod cu privire la infracţiunea de favorizarea infractorului.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului C.D. pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu implică pronunţarea instanţei de judecată asupra fondului procesului (adică şi asupra vinovăţiei inculpatului), ci numai asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, precum şi a incidenţei unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. (deciziile Curţii Constituţionale nr. 73/2000, publicată în M. Of. nr. 335 din 19 iulie 2000, nr. 38/2007 publicată în M. Of. nr. 157 din 5 februarie 2007, nr. 245/2006 publicată în M. Of. nr. 290 din 30 martie 2006 fiind în acest sens).
Potrivit jurisprudenţei CEDO privind interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c), pentru justificarea arestării sau deţinerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea şi natura infracţiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârşit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucţie, adică de urmărire penală, iar detenţia permite desfăşurarea ei normală (cauza Ciraklar vs Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza Contrado vs Italia, 14 ianuarie 1997).
Aşa cum a precizat instanţa europeană, faptele ce au dat naştere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Nu trebuie ignorat şi faptul că, pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune (cazul Murray vs. Regatul Unit, 28 octombrie 1994).
În cauză, temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului C.D. le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv, că infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că, în acest moment procesual cerinţele art. 148 lit. f) C. proc. pen. se menţin, iar de la momentul luării măsurii arestării preventive, au intervenit temeiuri noi, care justifică în continuare privarea de libertate a inculpatului, în condiţiile în care faţă de inculpatul C.D. s-a întocmit actul de trimitere în judecată.
Cât priveşte temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpatul a săvârşit fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru ca o persoană să fie reţinută sau arestată în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.
Pe cale de consecinţă, se constată că legea europeană este mai puţin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparaţie cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
În acest sens, s-a statuat că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia ( cauza „Calmanovici împotriva României”).
Totodată, prin Recomandarea nr. R(80)11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei se prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi că există motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole - pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a cursului justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existenţa vreunuia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri, când se comite o infracţiune deosebit de gravă.
Raportând reglementările europene menţionate mai sus la prezenta cauză, instanţa de recurs reţine că este identificat cel puţin unul dintre pericolele care justifică menţinerea arestării preventive a inculpatului, din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pericolul perturbării judecăţii), iar faptele penale de care este acuzat acesta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanţele concrete în care au fost comise.
Natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului şi pentru care a fost trimis în judecată, respectiv luare de mită în formă continuată (două acte materiale) prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; favorizarea infractorului prev. de art. 264 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modalitatea în care acestea au fost comise – în calitate de procuror şef al Biroului Teritorial Slobozia al D.N.A., structură specializată tocmai în combaterea faptelor de corupţie, consecinţele produse asupra ordinii de drept prin afectarea gravă a încrederii cetăţenilor oneşti în actul de justiţie, insuflându-se opiniei publice falsa impresie că este mai presus de lege şi că oricând poate face demersuri juridice în orice sens doreşte, inducându-se astfel ideea că justiţia funcţionează şi în afara dispoziţiilor legale, justifică pe deplin temerea că, odată pusă în libertate, inculpatul va săvârşi şi alte fapte de acelaşi gen.
Datele care caracterizează pozitiv persoana inculpatului, trebuie avute în vedere la aprecierea pericolului concret al acestuia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială şi profesională îl situau într-o poziţie din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârşirea de acte şi fapte de corupţie.
Prin urmare, funcţia pe care inculpatul a deţinut-o şi exigenţele cărora acesta se impunea a se supune, rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, căreia i se poate induce ideea şi convingerea că există posibilitatea eludării unor măsuri procesual penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei, justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Măsura este necesară la acest moment al judecăţii, aflată la debut, respectiv pentru buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, este justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul C.D. să împiedice administrarea justiţiei.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
În acelaşi timp, aşa cum s-a statuat constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepţional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent şi suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cauza Letellier contra Franţei).
În speţă se constată că deşi nu pot fi ignorate elementele de circumstanţiere, relevante pentru inculpat, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii activităţii infracţionale a acestuia, condiţiilor concrete în care a acţionat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanţei.
Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului constituie, inclusiv în opinia curţii europene, un risc pertinent de natură a justifica menţinerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza Ringeisen vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfăşurarea procesului (cauza Matznetter vs. Austria).
Aşadar, lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, existând şi posibilitatea apariţiei unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacţie a autorităţilor în asemenea situaţii şi, în plus, un risc de influenţare negativă a modului de derulare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.
Faţă de considerentele ce preced, constatând nefondate motivele de casare invocate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.D. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 5 iulie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 3792/1/2012.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat C.D. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 5 iulie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 3792/1/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 140/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 165/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
