ICCJ. Decizia nr. 66/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 66/2013
Dosar nr. 7351/1/2012
Şedinţa publică de la 11 februarie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele;
La data de 12 aprilie 2001, reclamantul M.R.H. a chemat în judecată Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună:
- anularea ordinului nr. 4 din 11 ianuarie 2001 emis de pârât, în partea privind eliberarea din funcţia de secretar general şi repunerea sa în funcţia în care a fost atestat în condiţiile Legii nr. 188/1999;
- obligarea pârâtului să comunice decizia prin care altă persoană a fost numită în postul menţionat şi anularea acestei din urmă decizii, precum şi comunicarea, respectiv anularea deciziei prin care a fost interzis accesul reclamantului în instituţia publică cu care este în raporturi de serviciu;
- obligarea pârâtului la plata diferenţei de indemnizaţie legală aferentă lunii februarie 2001;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000.000 ROL cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa nr. 976 din 28 iulie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea, în sensul că a anulat ordinul atacat, în partea privind eliberarea reclamantului din funcţia de secretar general şi a dispus reintegrarea acestuia în funcţia deţinută anterior.
Cererea privind acordarea daunelor morale a fost respinsă.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin decizia nr. 1024 din 14 martie 2003, a respins recursurile declarate de către pârâtul Ministerul Dezvoltării şi Prognozei şi de către reclamantul M.R.H., ca nefondate.
Împotriva celor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 289 din 18 octombrie 2004, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a casat decizia nr. 1024 din 14 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, şi a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării şi Prognozei împotriva sentinţei nr. 976 din 28 iulie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pe care a modificat-o, în sensul că, a respins acţiunea reclamantului M.R.H. în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, privind anularea ordinului nr. 4 din 11 ianuarie 2001 emis de pârât, în partea privind eliberarea acestuia din funcţia de secretar general.
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, M.R.H. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (în prezent Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice), revizuirea deciziei nr. 289 din 18 octombrie 2004 a completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Hotărârea din 27 martie 2012, pronunţată de C.E.D.O. în cauza SC Aectra Agrochemicals SA şi Munteanu împotriva României, s-a constatat că decizia anterior menţionată, pronunţată de instanţa supremă, a fost dată cu încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Aceasta, întrucât, prin decizia completului de 9 judecători, s-a anulat o hotărâre definitivă, ca urmare a unei căi de atac extraordinare, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice, care presupune respectarea autorităţii de lucru judecat.
De asemenea, în hotărârea instanţei europene, s-a statuat că, în urma procedurilor civile la care a participat, reclamantul a obţinut un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, iar prin casarea unor astfel de hotărâri, care au devenit definitive şi nu mai puteau fi supuse „apelului”, s-a săvârşit o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor aparţinând persoanei în favoarea căreia a fost pronunţată hotărârea.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. şi s-a solicitat ca, urmare a admiterii cererii de revizuire, să fie anulat ordinul ministrului dezvoltării şi prognozei nr. 4 din 11 ianuarie 2001, în ceea ce priveşte eliberarea revizuentului din funcţia de secretar general şi să fie repuse părţile în situaţia anterioară emiterii ordinului specificat, în sensul reîncadrării revizuentului în funcţia deţinută anterior emiterii respectivului ordin.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, arătând că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu se poate susţine existenţa unor consecinţe grave ale încălcării dreptului de proprietate ale revizuentului, iar prin hotărârea C.E.D.O. s-a prevăzut clar modalitatea de reparare a prejudiciului creat acestuia prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Analizând aspectele deduse judecăţii pe calea cererii de revizuire, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., text care constituie temeiul juridic al căii de atac promovate, revizuirea unei hotărâri se poate obţine „dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorită unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”.
Aşadar, mai multe condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru a face admisibilă revizuirea pe acest temei, respectiv: existenţa unei hotărâri a instanţei de contencios european, care să fi constatat încălcarea drepturilor sau libertăţilor protejate de Convenţie, perpetuarea consecinţelor nesocotirii acestor drepturi, remediul încălcărilor constatate să nu poată fi decât revizuirea hotărârii judecătoreşti.
În speţă, prin hotărârea C.E.D.O. din 27 martie 2012, pronunţată în cauza SC Aectra Agrochemicals SA şi Munteanu împotriva României, s-a constatat, într-adevăr, aşa cum pretinde revizuentul, că a avut loc o încălcare a art. 6 parag. 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât a fost admis un recurs în anulare promovat de procurorul general (şi drept urmare, au fost desfiinţate hotărârile pronunţate în acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant).
Instanţa de contencios european a apreciat că o casare a deciziei irevocabile a reprezentat un apel deghizat şi, folosindu-l, autorităţile au încălcat principiul securităţii juridice şi de asemenea că, întrucât prin respectiva hotărâre irevocabilă reclamantul obţinuse un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, s-a produs o ingerinţă în dreptul său la respectarea acelui bun.
Existenţa acestei hotărâri a instanţei europene nu este suficientă, în sine, din perspectiva condiţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., să ducă la revizuirea hotărârii, fiind necesar să continue să se producă, potrivit legii, „consecinţele grave ale încălcării”.
În motivarea cererii de revizuire nu există referiri la caracterul grav al consecinţelor nepunerii în executare a sentinţei civile nr. 976 din 28 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, neputându-se presupune că pretinsa încălcare a unui drept este în sine gravă.
Această interpretare ar fi cu totul greşită, întrucât legiuitorul a avut în vedere caracterul excepţional al revizuirii, ca şi cale extraordinară de atac, astfel încât nu se poate revizui o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată de o instanţă naţională, decât în situaţia existenţei unor grave consecinţe.
În acest sens, se reţine, sub un prim aspect că, în cauză, C.E.D.O. a hotărât că nu trebuie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 parag. 1 din Convenţie privind neexecutarea hotărârii din 14 martie 2003.
Prin urmare, instanţa europeană nu a constatat o încălcare a drepturilor revizuentului ce ar putea rezulta din executarea sentinţei civile nr. 976 din 28 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1024 din 14 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a dispus anularea în parte a ordinului atacat şi reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior.
Rezultă, astfel, că păgubirea revizuentului a avut drept cauză modul defectuos în care s-a legiferat şi gestionat de către Statul Român situaţia promovării recursului în anulare, fără a se face vreo referire la hotărârile judecătoreşti prin care s-a reţinut nelegalitatea ordinului nr. 4 din 11 ianuarie 2011 emis de ministrul dezvoltării regionale şi turismului, fără a se sancţiona în vreun fel aplicarea legii interne de către instanţele naţionale.
Pe de altă parte, se observă că hotărârea C.E.D.O. prevede clar modalitatea de reparare a prejudiciului creat revizuentului prin încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, prin chiar obligarea Statului Român la plata sumei de 38.500 de euro pentru prejudiciul material şi a sumei de 2000 de euro pentru prejudiciul moral.
Având în vedere împrejurarea că, prin sentinţa civilă nr. 976 din 28 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, ale cărei efecte revizuentul doreşte să i se aplice, pârâtul Ministerul Dezvoltării şi Prognozei nu a fost obligat la plata vreunei despăgubiri materiale reprezentând salariile cuvenite pe perioada cât acesta a fost lipsit de funcţia deţinută, rezultă că despăgubirile acordate de C.E.D.O. reprezintă cea mai justă şi echitabilă modalitate de acoperire a prejudiciului produs în patrimoniul revizuentului, nemaiexistând pretinsele consecinţe grave ale încălcării dreptului la respectarea unui bun ce-i aparţine.
Ca atare, revizuentul nu poate susţine că, urmare anulării hotărârilor prin care s-a dispus şi, respectiv, menţinut, repunerea sa în funcţie, prin efectul deciziei date în recursul în anulare, s-ar perpetua consecinţele încălcării dreptului său de proprietate şi nici că revizuirea hotărârii ar fi singura modalitate de remediere a respectivelor grave consecinţe.
În consecinţă, în speţă nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. pentru a face admisibilă revizuirea, întrucât, deşi există o hotărâre a instanţei europene, care constată încălcarea unor drepturi, nu sunt îndeplinite celelalte condiţii, referitoare la producerea în continuare a consecinţelor grave ale încălcării şi la imposibilitatea remedierii lor, altfel decât pe calea revizuirii.
Ca atare, faţă de toate considerentele expuse, cererea de revizuire promovată va fi respinsă, ca inadmisibilă, nesubzistând temeiurile avute în vedere de legiuitor prin reglementarea acestui caz de retractare a hotărârilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de M.R.H. împotriva deciziei nr. 289 din 18 octombrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători în Dosarul nr. 53/2004.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 88/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 65/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
