ICCJ. Decizia nr. 401/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 401/2013
Dosar nr. 2702/1/2013
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele;
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori la data de 19 octombrie 2012, Inspecţia Judiciară a solicitat secţiei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului D.W.E., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată cu modificările şi completările ulterioare, constând în exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, prin încălcarea, din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept procesual.
În motivarea acţiunii disciplinare, s-a susţinut, în esenţă că, la data de 3 mai 2012, în instrumentarea Dosarului nr. 2379/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, la propunerea organelor de poliţie, de sesizare a instanţei în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de învinuitul V.N., relativ la săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi violare de domiciliu, procurorul D.W.E. ar fi nesocotit din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept procesual, printr-o greşită apreciere a gradului de pericol social pe care îl prezentau faptele săvârşite, cu consecinţa lăsării în libertate a învinuitului, în condiţiile în care, din probele administrate în cauză rezulta contrariul.
Astfel, s-a arătat că procurorul D.W.E. ar fi încălcat dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., atâta timp cât, infracţiunile comise de învinuitul V.N. prezentau un grad de pericol social ridicat, au fost comise pe timp de noapte, asupra unei persoane în vârstă, lipsită de apărare, iar învinuitul, persoană violentă, nu se afla la prima confruntare cu legea penală, fiind cunoscut cu antecedente, care însă nu atrag starea de recidivă.
De asemenea, ar fi nesocotit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Cu ocazia soluţionării propunerii formulate de organele de poliţie, prin rezoluţia din data de 3 mai 2012, raportat la probele administrate în cauză, procurorul D.W.E. a reţinut că „existau motive verosimile” că învinuitul V.N. a comis infracţiunea pentru care este cercetat, însă, cu toate acestea, a considerat că nu este întrunită cerinţa pericolului social care să impună privarea sa de libertate, însă a apreciat ca oportună, luarea măsurii preventive prevăzută de art. 145 C. proc. pen., motivat de faptul că „din materialul probator rezultă date şi indicii certe” că învinuitul V.N. a comis infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. c) C. pen., în cauză, fiind întrunite şi condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.
S-a apreciat că soluţia astfel dispusă reprezintă o încălcare neîndoielnică a normelor de procedură, în condiţiile în care aceste dispoziţii nu ar fi fost analizate în integralitatea lor, prin neluarea în considerare a tuturor criteriilor conferite de dispoziţiile legale invocate anterior şi a jurisprudenţei în materie, privind aprecierea corectă şi concretă a gradului de pericol social al persoanei învinuitului şi a faptelor săvârşite de acesta.
Caracterul grav al neglijenţei ar fi relevat de consecinţele nerespectării normelor de procedură analizate mai sus, care au avut drept urmare lăsarea în libertate a învinuitului V.N., înlesnindu-se, în mod indirect, continuarea activităţii sale infracţionale, concretizată în săvârşirea a încă două infracţiuni deosebit de grave, soldate cu decesul victimelor şi care au avut o rezonanţă socială extrem de negativă în rândul populaţiei, cu afectarea imaginii actului de justiţie, a sistemului judiciar şi a fermităţii de care trebuie să dea dovadă organele judiciare în apărarea ordinii de drept.
Prin hotărârea nr. 2/P din 30 ianuarie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară astfel formulată.
Pe baza materialului probator administrat în cursul cercetării disciplinare, cât şi de către secţie în mod nemijlocit, sub aspectul situaţiei de fapt, s-au reţinut cele ce succed.
La data de 29 aprilie 2012, partea vătămată M.E.M., în vârstă de 64 de ani, a sesizat organele de cercetare penală ale Poliţiei oraşului Otopeni cu privire la faptul că, în noaptea de 28 din 29 aprilie 2012, în jurul orei 03:00, persoane necunoscute au pătruns fără drept în imobilul său, situat în comuna B. şi că, ieşind în curte, în timp ce se îndrepta spre poartă, din spate, a fost prinsă de o persoană necunoscută, care a ameninţat-o şi a lovit-o cu pumnul în zona feţei, trântind-o la pământ, după care a părăsit în fugă locul faptei, escaladând gardul.
La data de 2 mai 2012, ora 17:00, a fost începută urmărirea penală faţă de învinuitul V.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen. şi art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.
Prin ordonanţa din data de 2 mai 2012, organele de cercetare penală ale poliţiei au dispus măsura preventivă a reţinerii învinuitului, începând cu ora 17:00, în sarcina acestuia reţinându-se doar infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen.
Din fişa de cazier judiciar a învinuitului rezulta că faţă de acesta s-au aplicat două sancţiuni administrative constând în amendă, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 208, 209 C. pen.
La data de 3 mai 2012, organele de cercetare penală ale poliţiei au formulat referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de învinuit şi, respectiv, de arestare preventivă a acestuia, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. c) C. pen.
Sesizarea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.
Întrucât procurorul care supraveghea activitatea Poliţiei oraşului Otopeni nu era în unitate, prin rezoluţia prim procurorului, dosarul a fost repartizat spre soluţionare pârâtului procuror D.W.E., care în urma analizării cauzei a dispus următoarele:
Prin rezoluţia din data de 3 mai 2012, a fost confirmată începerea urmăririi penale faţă de învinuitul V.N. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. c) C. pen.
Totodată, în temeiul art. 138 C. proc. pen., a fost respinsă propunerea organelor de cercetare penală de punere în mişcare a acţiunii penale şi de sesizare a instanţei de judecată cu propunerea de arestare preventivă a învinuitului V.N. şi s-a dispus punerea în libertate a învinuitului la expirarea duratei măsurii reţinerii, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
În motivarea rezoluţiei, procurorul a reţinut că învinuitul este necunoscut cu antecedente penale, nu a recunoscut săvârşirea faptei şi, cu toate că, în cauză, există motive verosimile de a bănui că acesta a comis infracţiunea pentru care este cercetat, din analiza materialului probator, nu rezultă probe directe că V.N. ar fi autorul faptei. A invocat jurisprudenţa C.E.D.O., precum şi pe cea a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei.
De asemenea, a fost invocat şi pct. 4 al Recomandării nr. R (80) a Comitetului de Miniştri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, procurorul de caz a apreciat că „nu există dovezi privind existenţa vreunuia dintre pericolele apreciate, atât de C.E.D.O., cât şi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ca fiind justificative pentru luarea măsurii arestului preventiv”.
Prin ordonanţa din data de 3 mai 2012, în conformitate cu dispoziţiile art. 143 alin. (1) şi art. 145 C. proc. pen., a dispus faţă de învinuitul V.N. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea în care locuieşte (O.), fără încuviinţarea procurorului, pe o perioadă de 30 de zile, din cercetări rezultând că învinuitul avea domiciliul şi locuia efectiv în comuna B., judeţul Ilfov.
Prin ordonanţa din data de 10 mai 2012, procurorul a dispus extinderea cercetărilor sub aspectul săvârşirii de către învinuit şi a infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., a început urmărirea penală pentru această faptă, a schimbat încadrarea juridică, a trimis dosarul Poliţiei Otopeni, în vederea continuării cercetărilor, fixând termen pentru soluţionarea cauzei.
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea O. nu a fost prelungită de către procurorul D.W.E., în declaraţia dată cu ocazia cercetărilor în faţa secţiei, acesta susţinând că nu se mai impunea prelungirea măsurii.
Luând la cunoştinţă faptul că învinuitul este în stare de libertate şi temându-se de o eventuală punere în practică a ameninţărilor proferate în noaptea comiterii faptei, la data de 8 mai 2012, partea vătămată M.E.M. a formulat o plângere împotriva rezoluţiei procurorului prin care s-a dispus respingerea propunerii de arestare.
Plângerea a fost depusă la procurorul de serviciu, fiind înregistrată în condica de audienţe din data de 8 mai 2012.
Ulterior, la data de 10 mai 2012, partea vătămată s-a prezentat din nou la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, însoţită fiind de fiica sa, pentru a se interesa de stadiul cercetărilor.
Cercetările au stabilit faptul că plângerea nu a urmat cursul firesc, referitor la înregistrare şi soluţionare, fiind prezentată de către procurorul D.W.E. prim procurorului unităţii abia la data de 5 septembrie 2012, nesoluţionată, acesta afirmând că a găsit-o în fişetul său.
Relativ la circuitul administrativ parcurs de plângerea părţii vătămate care a fost depusă la parchet la data de 8 mai 2012, în cursul cercetării disciplinare s-a stabilit doar că aceasta a fost înregistrată în registrul de plângeri de către grefierul şef al unităţii, abia la data de 16 iulie 2012, ea nefiind predată pe nicio condică, nici prim procurorului şi nici procurorului pârât.
Intervalele de timp scurse între data depunerii plângerii, cea a înregistrării în evidenţele parchetului şi cea la care a fost predată de procurorul de caz conducătorului unităţii, nu au putut fi justificate de persoanele implicate în circuitul administrativ.
Urmare a lăsării în libertate, învinuitul V.N. şi-a continuat activitatea infracţională, săvârşind infracţiuni caracterizate printr-un grad mare de pericol social. Astfel, la data de 5 din 6 august 2012, a săvârşit infracţiunea de omor asupra victimei S.T., de 74 de ani, din comuna B., iar în seara zilei de 15 august 2012, a săvârşit infracţiunile de viol şi omor asupra victimei M.Y.
După preluarea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tuturor cauzelor în care învinuitul V.N. era cercetat, s-a stabilit că acesta este autorul mai multor infracţiuni deosebit de grave, comise prin violenţă, faţă de acesta dispunându-se măsura arestării preventive.
Faţă de materialul probator administrat în cauză, secţia a apreciat că fapta reţinută în cuprinsul acţiunii disciplinare în sarcina pârâtului procuror nu întruneşte cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a, raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată prin Legea nr. 24/2002.
Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea normelor de drept procesual instanţa de disciplină a reţinut că trebuie făcută distincţia între încălcarea normelor de procedură ca greşeală de urmărire penală, pe de o parte, greşeală ce poate fi cenzurată pe calea controlului ierarhic superior şi, respectiv, de către instanţa de judecată, şi pe de altă parte, nerespectarea normelor de procedură, în context disciplinar.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că analiza elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare nu poate fi efectuată decât prin raportare la principiul independenţei judecătorilor şi procurorilor în pronunţarea hotărârilor şi adoptarea soluţiilor şi la principiul constituţional potrivit căruia, hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar, în condiţiile legii.
S-a considerat că, la adoptarea soluţiilor dispuse în cauză de către procuror, magistratul a avut în vedere probatoriul administrat până la acel moment, probatoriu considerat insuficient pentru formularea unei propuneri de arestare preventivă a învinuitului V.N.
Instanţa de disciplină a constatat că, la momentul soluţionării propunerii organelor de poliţie şi adoptării soluţiei în cauză, pârâtul procuror a interpretat şi analizat temeinic probele existente şi, în baza unui raţionament logico-juridic, ţinând cont şi de jurisprudenţa C.E.D.O. şi practica în materie, a respins, motivat, cererea formulată. Pentru buna desfăşurare a urmăririi penale a dispus în cauză o măsură preventivă neprivativă de libertate, măsură care a fost respectată întrutotul de învinuit. Ulterior, faţă de învinuit, a extins cercetările şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violare de domiciliu şi a supravegheat activitatea organelor de cercetare penală ale poliţiei, dând îndrumări în acest sens.
În acest context, secţia a reţinut că interpretarea probelor şi aplicarea dispoziţiilor legale, în măsura în care sunt susţinute de argumente juridice şi logice, sunt de esenţa actului de judecată, fiind exclus controlul administrativ asupra acestora.
Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de învinuit, secţia a constatat că susţinerile pârâtului, în sensul că ulterior prezentării cauzei la procuror a fost completată rezoluţia prin care s-a dispus începerea urmăririi penale, în cuprinsul acesteia reţinându-se şi infracţiunea de violare de domiciliu, sunt plauzibile, atâta timp cât, atât în ordonanţa de reţinere, cât şi în referatul cu propunere de arestare, este menţionată doar infracţiunea de tâlhărie.
Referitor la soluţia adoptată de procuror, s-a constatat că partea vătămată a formulat plângere, care însă nu a fost soluţionată, din motive neimputabile pârâtului. Instanţa disciplinară a reţinut că, soluţia dispusă de procuror poate fi cenzurată doar cu ocazia soluţionării plângerii împotriva actelor procurorului, conform art. 278 C. proc. pen., de către prim procurorul parchetului şi nu poate face obiectul unei acţiuni disciplinare.
Sub aspectul laturii subiective, secţia a reţinut că pârâtul nu a acţionat cu gravă neglijenţă, de natură a produce un rezultat prejudiciabil vreunei părţi.
S-a apreciat că soluţia dispusă de pârât, de respingere a propunerii formulată de organele de poliţie care a făcut obiectul cercetării disciplinare în prezenta speţă, nu poate fi considerată expresia gravei neglijenţe în exercitarea funcţiei, prin nesocotirea normelor de drept procesual care reglementează materia măsurilor preventive, ci reflectă interpretarea dată de pârât textelor de lege şi materialului probator administrat în cauza respectivă.
Împotriva hotărârii, secţiei pentru procurori, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, invocând dispoziţiile „art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.”.
După o expunere a situaţiei de fapt şi a aspectelor de drept reţinute, recurenta a formulat o serie de critici de nelegalitate şi netemeinicie ale hotărârii atacate, din perspectiva unei greşite aplicări şi interpretări a legii şi a probelor administrate în cauză.
Chiar dacă, în drept, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind evident că s-au avut în vedere dispoziţiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, dispoziţii care, în raport cu data înregistrării acţiunii disciplinare şi cu art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu sunt incidente în speţă, criticile formulate permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în cauză.
În cadrul primei critici formulate, recurenta a susţinut că hotărârea s-a bazat pe interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a II-a şi ale art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Astfel, instanţa disciplinară nu ar fi analizat acţiunea disciplinară şi argumentele invocate din perspectiva încălcării normelor de procedură în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, realizându-se doar o apreciere teoretică a noţiunii de gravă neglijenţă, cu ignorarea prevederilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, care definesc această noţiune.
În ceea ce priveşte abaterea disciplinară reţinută în sarcina intimatului procuror, consideră recurenta că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii obiective, al laturii subiective şi al consecinţei conduitei culpabile a magistratului.
În ceea ce priveşte latura obiectivă a abaterii disciplinare în discuţie, s-au reiterat susţinerile din acţiunea disciplinară şi s-a subliniat că, în speţă, conduita ilicită constă în modul în care intimatul pârât a înţeles să-şi exercite atribuţiile de serviciu cu ocazia soluţionării propunerii organelor de poliţie în cauza ce i-a fost supusă atenţiei, subliniindu-se că acesta ar fi realizat o greşită aplicare a legii, deoarece nu ar fi realizat nicio interpretare a noţiunilor înscrise în art. 136 alin. (8) C. proc. pen.
În acest context, s-a evidenţiat şi o altă critică, ce vizează aprecierea greşită a materialului probator.
Susţine recurenta Inspecţia Judiciară că, din probatoriul administrat în cauza penală, ar reieşi fără dubiu că lăsarea în libertate a inculpatului V.N. prezenta un pericol real pentru ordinea publică, fapt demonstrat prin aceea că, ulterior datei de 3 mai 2012, acesta a mai ucis două persoane; prin faptul că ancheta realizată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a evidenţiat trecutul infracţional bogat al inculpatului şi prin condamnarea lui ulterioară, în primă instanţă, la pedeapsa rezultantă a detenţiunii pe viaţă pentru faptele penale comise.
Elementele probatorii astfel invocate ar releva, în mod indirect, greşita aplicare a legii de către procurorul D.W.E., prin aprecierea eronată referitoare la circumstanţele subiective şi obiective ale cauzei penale respective.
Cu referire la Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale, recurenta a susţinut că principiul independenţei judecătorilor şi procurorilor în pronunţarea hotărârilor şi adoptarea soluţiilor nu a fost analizat prin corelarea lui cu principiul legalităţii şi cu cel al responsabilităţii, în cauză procurorul având obligaţia legală de a apăra ordinea de drept prin luarea măsurilor necesare în circumstanţe care relevau un înalt grad de pericol social, astfel cum acesta este definit de art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi cum a fost circumstanţiat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cât priveşte latura subiectivă, recurenta a subliniat că abaterea disciplinară invocată se comite şi cu vinovăţie sub forma „culpei lata”, gradul culpei incriminate fiind stabilit de legiuitor prin sintagma „gravă neglijenţă” prin raportare la criteriul obiectiv reprezentat de etalonul „procurorului diligent” şi la standardele de conduită profesională impuse procurorilor.
În speţă, consideră recurenta că probatoriul administrat a conturat încălcarea normelor de procedură în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, fiind întrunite, astfel, cerinţele prevăzute de art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 pentru a se stabili existenţa „gravei neglijenţe”.
Cât priveşte consecinţa conduitei reproşate procurorului D.W.E., s-a apreciat că aceasta constă în înlesnirea în mod indirect a continuării activităţii infracţionale a învinuitului, concretizată în săvârşirea a încă două infracţiuni deosebit de grave, soldate cu decesul victimelor, precum şi în afectarea imaginii actului de justiţie, a sistemului judiciar şi a fermităţii de care trebuie să dea dovadă organele juridice în apărarea ordinii de drept.
Intimatul procuror D.W.E. a depus la dosar întâmpinare, concluzii scrise şi un set de înscrisuri, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi susţinând în esenţă că hotărârea atacată este legală şi temeinică.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă a apărărilor intimatului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Legislaţia muncii, practica şi doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăţie, a obligaţiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acţiune sau omisiune, săvârşită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.
În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, aceasta este una specială şi derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularităţi specifice.
Angajarea răspunderii disciplinare este supusă cerinţei îndeplinirii cumulative a condiţiilor generale referitoare la faptă, vinovăţie şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului administrat în cauză.
Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea normelor de drept material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului de drept, impune însă a se face distincţie între interpretarea şi aplicarea normelor de drept substanţial sau procesual la situaţia de fapt dedusă în concret analizei, de către procuror sau judecător, pe parcursul derulării procedurilor judiciare, pe de o parte şi nesocotirea normelor de drept substanţial sau procesual care, deşi incidente, nu au format obiectul analizei magistratului, pe de altă parte.
În speţă, titularul acţiunii disciplinare critică hotărârea prin care secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a şi art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de către procurorul D.W.E. şi de a se aplica o sancţiune disciplinară magistratului.
Din această perspectivă, se constată că, în mod corect, în raport şi cu particularităţile concrete ale speţei, instanţa de disciplină a reţinut că, în cauză, nu se poate stabili existenţa unei nesocotiri sub forma gravei neglijenţe a normelor de drept material sau procesual şi că titularul acţiunii disciplinare pune în discuţie însuşi modul de interpretare a unei norme de drept de către magistrat şi raţionamentul logico-juridic al acestuia, aspecte care, însă, nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare, acestea putând fi cenzurate doar în cadrul controlului ierarhic şi în căile de atac.
Ceea ce se reproşează în fapt intimatului D.W.E., aşa cum însăşi recurenta recunoaşte, este modul în care magistratul a făcut evaluarea probatoriilor din perspectiva măsurilor preventive ce se impuneau a fi dispuse şi modul în care, urmare evaluării, a individualizat măsura aplicată prin alegerea acesteia din ierarhia celor prevăzute de lege în acest scop. Practic, ceea ce se supune analizei sunt corectitudinea individualizării măsurii preventive în raport cu probatoriile administrate într-o cauză penală şi raţionamentul logico-juridic al acestuia.
Sub acest aspect, criticile recurentei, care vizează soluţia adoptată de procuror în instrumentarea cauzei, critici ce au constituit aspectele de fond ale acţiunii disciplinare deduse judecăţii în cauză, nu puteau fi formulate şi nici examinate pe calea contenciosului disciplinar, ci numai în cadrul specific controlului jurisdicţional.
Exercitarea unui control asupra legalităţii sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale respective de către procurorul D.W.E. nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 45 şi urm. din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), respectarea principiului independenţei procurorului, reglementat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare excluzând această analiză în cadrul procedurii disciplinare, o asemenea verificare constituind prerogativa exclusivă a autorităţilor ierarhic superioare şi, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanţa de judecată.
Aceasta deoarece, analiza legalităţii şi temeiniciei actului de urmărire penală (fază a procesului penal) în discuţie presupune exercitarea unor prerogative jurisdicţionale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept şi în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situaţii de fapt şi de drept care intră în competenţa sa, cu respectarea principiului statutului de drept inerent sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi protocoalelor sale adiţionale.
Nu se pot conferi competenţe altor autorităţi în această materie, respectiv Inspecţiei Judiciare sau instanţei disciplinare, aşa după cum, în mod corect a reţinut şi secţia pentru procurori, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, aşa cum rezulta şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraţilor la „abaterile de la îndatoririle de serviciu” şi la „faptele care afectează prestigiul justiţiei”.
În raport cu această normă de principiu, modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii nu poate fi considerat o „abatere de la îndatoririle de serviciu” sau o „faptă care afectează prestigiul justiţiei”, iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată.
Este relevant, de asemenea, din perspectiva limitelor verificărilor specifice procedurii disciplinare în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi, respectiv, a cerinţelor respectării principiului legalităţii şi a principiului independenţei procurorului, faptul că, în lipsa oricăror elemente care să pună în discuţie o eventuală omisiune a evaluării unor probatorii şi/sau a normelor de drept incident, fie din gravă neglijenţă, fie cu rea-credinţă, actele de urmărire penală emise în cauza respectivă de procurorul intimat nu cad în sfera contenciosului disciplinar.
Din această perspectivă, se reţine că argumentele invocate de recurentă nu au relevanţa juridică ce li se atribuie prin motivele de recurs şi, pe cale de consecinţă, nu sunt de natură să justifice casarea sau modificarea hotărârii atacate.
Pentru considerentele ce preced şi care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul recursului, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecăţii în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva hotărârii nr. 2/P din 30 ianuarie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 419/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 4/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
