ICCJ. Decizia nr. 65/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 65/2013
Dosar nr. 5188/1/2012
Şedinţa publică de la 11 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori, la data de 28 noiembrie 2011, Comisia de disciplină pentru procurori a solicitat secţiei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună aplicarea uneia din sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului D.C.D., prim procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, pentru săvârşirea abaterii disciplinare constând în refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu, prevăzută de art. 99 lit. g) din acelaşi act normativ.
Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, prin hotărârea nr. 4/P din 25 aprilie 2012, a admis acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat procurorului D.C.D. sancţiunea disciplinară constând în „avertisment”, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din legea menţionată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de disciplină a reţinut, pe baza materialului probator administrat următoarea situaţie de fapt.
Până la data de 15 iulie 2011, pârâtul procuror D.C.D. a îndeplinit funcţia de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş.
Ulterior acestei date, prin ordinul din 13 iulie 2011 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta a fost delegat în funcţia de prim procuror al aceleiaşi unităţi de parchet, pe o perioadă de şase luni, începând cu data de 15 iulie 2011.
În exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de prim procuror, pârâtul D.C.D. a întocmit, la data de 24 martie 2011, programarea serviciului de intervenţie a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, pentru luna aprilie 2011, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale ordinului din data de 1 septembrie 2010 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordin care reglementează organizarea şi desfăşurarea serviciului de intervenţie la nivelul tuturor unităţilor de parchet.
Conform acestei programări, pârâtul procuror urma să asigure serviciul de intervenţie pe unitate, în perioada 4 aprilie-10 aprilie 2011 şi 18 aprilie-24 aprilie 2011.
S-a făcut precizarea că zilele de 23 şi 24 aprilie 2011 erau zile de repaus săptămânal, respectiv sâmbătă şi duminică, iar ziua de 25 aprilie era sărbătoare legală, fiind a doua zi de Paşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. muncii, republicat.
La data de 23 aprilie 2011, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Luduş, a fost înregistrat Dosarul penal nr. 440/P/2011 privind pe T.V., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 180 alin. (11), art. 193, art. 217 alin. (1), art. 239 alin. (2) şi (5) C. pen., art. 1361 şi art. 1362 din Legea nr. 295/2004.
În esenţă, faptele ce au format obiectul acestui dosar s-au petrecut în următoarele împrejurări:
La data de 22 aprilie 2011, numitul T.V., din localitatea I., judeţul Mureş, aflat în stare avansată de ebrietate, a provocat scandal la domiciliul său, fapt ce a determinat-o pe soţia sa să apeleze la Serviciul de Urgenţă 112. Urmare acestui apel, la faţa locului s-a deplasat agentul de poliţie T.C., din cadrul Postului de Poliţie Iclănzel, pentru aplanarea conflictului.
În acest context, numitul T.V. a tras mai multe focuri cu o armă de tir neletală asupra agentului de poliţie T.C., iar, cu patul armei, a lovit autoturismul de serviciu, cu care acesta se deplasase, provocându-i mai multe avarii.
Acţiunea agresivă a numitului T.V. a necesitat interenţia forţelor speciale din cadrul Serviciului de Intervenţie Rapidă Mureş, care au procedat la imobilizarea acestuia.
Pe fondul derulării acestui eveniment, la data de 22 aprilie 2011, în jurul orei 20:20, comisarul şef N.D.L., adjunct al şefului Poliţiei Luduş, aflat la acea dată la conducerea unităţii, l-a contactat telefonic pe pârâtul procuror D.C.D., relatându-i că, în localitatea I., localitate arondată unităţii de parchet al cărui conducător era, o persoană de sex masculin, aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, a provocat scandal în locuinţa sa şi a lovit un agent de poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii, solicitându-i totodată sprijin, conform competenţelor legale conferite de C. proc. pen., cunoscând că era desemnat să asigure serviciul de intervenţie pe unitate.
Pârâtul procuror D.C.D. i-a comunicat ofiţerului de poliţie că nu se poate prezenta la sediul parchetului, întrucât este plecat din localitate, solicitându-i să o contacteze telefonic pe doamna procuror D.F., din cadrul aceleiaşi unităţi de parchet, asigurându-l pe acesta că, în conformitate cu dispoziţiile art. 209 C. proc. pen., competenţa de finalizare a cercetărilor revine procurorului.
Deşi s-a încercat contactarea telefonică a doamnei procuror D.F., nu s-a reuşit, întrucât, dat fiind perioada sărbătorilor pascale, aceasta participa la o slujbă religioasă.
În condiţiile refuzului pârâtului procuror D.C.D. de a se prezenta la sediul unităţii de parchet şi a imposibilităţii de a se lua legătura cu doamna procuror D.F., organele de poliţie, alarmate de consecinţele lăsării în libertate a infractorului, s-au deplasat la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, contactându-l telefonic pe procurorul C.G. din cadrul acestei unităţi de parchet, pentru ca acesta să se pronunţe asupra posibilităţii săvârşirii de către numitul T.V. a unei infracţiuni contra vieţii, care să atragă, astfel, competenţa materială a acestei unităţi de parchet.
Totodată, a fost informat prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, A.A., despre refuzul pârâtului procuror de a se prezenta la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş.
Luând act despre această situaţie, prim procurorul A.A. a încercat, la rândul său, să-l contacteze telefonic pe pârâtul procuror D.C.D., în seara zilei de 22 aprilie 2011, însă acesta nu i-a răspuns.
A doua zi de dimineaţă, în jurul orei 7:00, prim procurorul A.A. a reuşit să-l apeleze pe pârâtul procuror, ocazie cu care acesta l-a încunoştinţat că a părăsit localitatea Luduş, întrucât a apreciat că nu vor avea loc evenimente deosebite tocmai de Sărbătorile Pascale şi consideră că evenimentul petrecut în localitatea I., judeţul Mureş, nu prezintă o importanţă deosebită, care să reclame prezenţa sa la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, nefiind oportună formularea unei propuneri de arestare preventivă în speţă.
Prim procurorul A.A. i-a solicitat, în mod expres, pârâtului procuror să o contacteze pe colega sa procuror D.F., pentru luarea urgentă a măsurilor necesare ce se impuneau în cauză.
S-a menţionat faptul că, în seara zilei de 22 aprilie 2011, după ce a luat cunoştinţă de existenţa evenimentului din localitatea I., pârâtul procuror a încercat să o contacteze telefonic pe doamna procuror D.F., însă aceasta nu i-a răspuns. Ulterior, aceasta, văzând că a fost căutată de pârâtul procuror, în jurul orei 21:00, l-a apelat, ocazie cu care a fost informată despre cele întâmplate.
În acest context, procurorul D.F. a primit asigurări de la pârâtul procuror că nu mai este necesară prezenţa sa la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, întrucât conflictul, ce reclama prezenţa unui procuror, fusese aplanat.
La data de 23 aprilie 2011, în jurul orei 07:30, pârâtul procuror D.C.D. a sunat-o din nou pe colega procuror D.F., solicitându-i să se prezinte la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş pentru gestionarea evenimentului din localitatea I., soldat cu lovirea unui agent de poliţie.
Procurorul D.F. a dat curs solicitării pârâtului procuror şi s-a deplasat la sediul parchetului unde, la ora 10:00, a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul T.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 180 alin. (11), art. 193, art. 217 alin. (1), art. 239 alin. (2) şi (5) C. pen., art. 1361 şi art. 1362 din Legea nr. 295/2004.
Totodată, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de T.V. pentru săvârşirea infracţiunilor mai sus menţionate şi a solicitat Judecătoriei Luduş arestarea preventivă a acestuia pentru o perioadă de 30 de zile, motivându-şi solicitarea pe faptul că, lăsarea acestuia în libertate era de natură să constituie un pericol concret pentru ordinea publică.
Prin încheierea de şedinţă nr. 3/C din data de 23 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 696/251/2011 al Judecătoriei Luduş, a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de parchet şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului T.V., pentru o perioadă de 30 de zile.
Admiţând propunerea, instanţa a reţinut că pericolul concret pe care îl reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului rezida tocmai din circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor reţinute în sarcina acestuia, cât şi din împrejurarea că, în lipsa unei reacţii ferme din partea autorităţilor judiciare, s-ar fi creat în rândul comunităţii un puternic sentiment de nesiguranţă.
Instanţa de disciplină a reţinut că aceste considerente dovedeau necesitatea prezentării de urgenţă a pârâtului procuror D.C.D., la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, la data de 22 aprilie 2011, la solicitarea expresă a organelor de poliţie.
Secţia a apreciat că apărarea formulată de pârâtul procuror, în sensul că, la data de 22 aprilie 2011, a fost nevoit să plece din oraşul Luduş, fiind solicitat de apariţia intempestivă a unor probleme familiale, generate de agravarea stării de sănătate a tatălui său, domiciliat în localitatea R.S., nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză.
Astfel, deşi pârâtul procuror a depus la dosar mai multe acte medicale, care atestă afecţiunile de care suferă tatăl său, acestea sunt anterioare sau ulterioare datei de 22 aprilie 2011.
Secţia a reţinut, totodată, că niciunul din martorii audiaţi, care au purtat convorbiri telefonice, în perioada 22-23 aprilie 2011, cu pârâtul procuror D.C.D., nu au arătat în depoziţiile lor că acesta ar fi afirmat că a fost nevoit să părăsească oraşul Luduş pentru apariţia unei probleme medicale urgente a tatălui său.
Instanţa de disciplină a considerat că, procedând în maniera descrisă, pârâtul procuror a încălcat dispoziţiile art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi nu a respectat dispoziţiile art. 3 ale ordinului din data de 1 septembrie 2010 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordin care reglementează organizarea şi desfăşurarea serviciului de intervenţie la nivelul tuturor unităţilor de parchet.
Conduita pârâtului procuror D.C.D., care, la data de 22 aprilie 2011, nu a dat curs solicitării organelor de poliţie judiciară, în sensul că, deşi era programat să asigure serviciul de permanenţă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Luduş, nu s-a prezentat pentru întocmirea actelor procedurale ce reclamau urgenţă în Dosarul nr. 440/P/2011 privind pe învinuitul T.V., s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Sub aspectul laturii subiective, secţia a reţinut că vinovăţia pârâtului procuror D.C.D. rezultă din modul în care acesta a înţeles să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale şi administrative, refuzul acestuia de a da curs solicitării organelor de poliţie judiciară în vederea analizării operative a situaţiei rezultată din acţiunea ilicită a numitului T.V. fiind de natură să producă disfuncţionalităţi la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, creându-se premisa ca un infractor periculos să fie lăsat în libertate.
La individualizarea sancţiunii, instanţa de disciplină a avut în vedere consecinţele negative ale faptei săvârşite de pârâtul procuror asupra activităţii unităţii de parchet din care face parte, precum şi percepţia negativă pe care atitudinea acestuia, de a nu da curs solicitării organelor de poliţie judiciară, a indus-o în rândul lucrătorilor de poliţie, în sensul că procurorii nu dau dovadă de implicare şi rol activ în vederea constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni.
Totodată, secţia a reţinut că această faptă este singulară în activitatea pârâtului procuror, care, pe parcursul carierei şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu, dând dovadă de o bună pregătire profesională, obţinând la fiecare evaluare calificativul „foarte bine”.
Împotriva hotărârii instanţei de disciplină a declarat recurs procurorul D.C.D.
Recurentul a susţinut că hotărârea, secţiei pentru procurori, este neîntemeiată şi s-a fundamentat pe interpretarea greşită a probatoriului, „cuprinzând motive contrare probelor administrate, străine de natura cauzei”.
În contextul expus, s-a arătat că probatoriul administrat a fost interpretat în mod greşit, întrucât magistratul ar fi făcut dovada, cu acte medicale că, la data de 22 aprilie 2011, tatăl său a avut nevoie de îngrijiri medicale, fără, însă ca aceste aspecte să fie avute în vedere de instanţa disciplinară.
Împrejurarea că secţia a reţinut că actele medicale justificative depuse nu se coroborează cu probatoriul testimonial, nu ar avea relevanţă, în opinia recurentului, întrucât, în ceea ce îl priveşte, a apreciat că nu era necesar să comunice poliţiştilor problemele personale, referitoare la starea de sănătate a tatălui său.
Din aceeaşi perspectivă, magistratul recurent a menţionat că, în mod nejustificat, secţia pentru procurori, a reţinut că i-ar fi spus colegei procuror D.F. că nu mai este necesară prezenţa sa la sediul unităţii de parchet pentru a gestiona incidentul. Aceasta, deoarece, nici recurentul, nici organele de poliţie nu ar fi reuşit contactarea ei, iar faptul că nu a putut fi contactată i-a fost adus la cunoştinţă abia a doua zi dimineaţă, în jurul orei 7:00, când a fost apelat de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş.
Consideră recurentul că putea dovedi această situaţie de fapt cu listingul de la serviciul de telefonie mobilă, însă instanţa de disciplină i-a respins, fără motivare, respectiva probă.
Printr-o altă critică, recurentul apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa.
Astfel, s-a arătat că, sub aspectul laturii obiective, nu este îndeplinită situaţia premisă prevăzută de lege referitoare la existenţa unui refuz nejustificat de îndeplinire a unei atribuţii de serviciu.
În acest sens, reiterând situaţia de fapt relatată în declaraţiile şi întâmpinarea pe care le-a formulat în faţa instanţei de disciplină, recurentul a subliniat că, la momentul respectiv, a intervenit o situaţie specială, legată de starea de sănătate a tatălui său, care l-a determinat să părăsească localitatea Luduş şi să se afle la o distanţă de circa 100 km distanţă de aceasta. A arătat că a încercat să „gestioneze în modul cel mai diligent” situaţia creată, prin discuţii cu comisarii de poliţie care l-au contactat şi că a fost sigur că organele de poliţie au contactat-o pe colega sa procuror, care urma să efectueze actele procesuale şi procedurale ce se impuneau.
Nu ar fi îndeplinită, consideră recurentul, tot sub aspectul laturii obiective, nici situaţia premisă impusă de textul art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004 referitoare la neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu.
Sub acest aspect, procurorul D.C.D. a susţinut că, în mod greşit secţia pentru procurori, a reţinut că a încălcat prevederile art. 3 şi art. 5 din ordinul din 1 septembrie 2010 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deoarece măsurile procedurale referitoare la Dosarul nr. 440/P/2011 ar fi putut să le dispună în condiţiile în care nu s-ar fi pus problema înlocuirii sale cu colega procuror D.F.
Or, în temeiul art. 4 alin. (4) teza a II-a din ordinul menţionat, în situaţii de urgenţă modificarea programării serviciului de intervenţie, se putea aduce la cunoştinţă şi telefonic, de către procurorul cu funcţie de conducere care a întocmit-o, ceea ce, în cauză, consideră recurentul că a şi făcut, încercând să o contacteze telefonic pe colega sa, însă fără rezultat.
Recurentul a criticat hotărârea atacată şi în ceea ce priveşte latura subiectivă a abaterii disciplinare în discuţie. În opinia sa, secţia pentru procurori a apreciat în mod greşit că a săvârşit fapta cu vinovăţie, atâta timp cât justificarea rezultată din situaţia specială, neprevăzută şi umană, ivită în legătură cu tatăl său ar releva lipsa unui refuz expres.
Lipsa intenţiei sale ar rezulta şi din faptul că a răspuns la apelurile telefonice ale poliţiştilor, în mai multe rânduri, a apelat-o telefonic pe colega sa procuror pentru a-l înlocui şi a solicitat organelor de poliţie să o contacteze, la rândul lor, pe aceasta, telefonic sau chiar să o caute la domiciliu.
În acelaşi context, recurentul D.C.D. a precizat că, la plecarea din Luduş nu l-a anunţat pe prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, deoarece la acel moment nu cunoştea gravitatea problemelor medicale ale tatălui său şi, chiar dacă ar fi făcut acest lucru, singura posibilitate era de a fi înlocuit cu colega sa procuror D.F., ceea ce putea să facă şi personal, în calitate de procuror cu funcţie de conducere care a întocmit programarea serviciului de permanenţă.
Ca argumente circumscrise acestei din urmă critici, recurentul a invocat şi aspecte legate de calitatea activităţii pe care a desfăşurat-o în funcţia de procuror, precum şi de experienţa sa profesională îndelungată de 16 ani, pe parcursul cărora nu a refuzat niciodată să îndeplinească o atribuţie de serviciu.
De asemenea, recurentul a susţinut că nu a existat raport de cauzalitate între plecarea sa din localitate, în condiţiile menţionate şi rezultatul incidentului respectiv.
În concluzie, magistratul a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii disciplinare exercitate împotriva sa.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurentul a reluat detaliat şi completat susţinerile din cererea de recurs şi a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7, ale art. 3041 şi pe cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a reiterat situaţia de fapt şi argumentele de drept care, în opinia sa, susţin legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate prin hotărârea nr. 4/P din 15 aprilie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurent, a apărărilor intimatei, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Rezultatul cercetării prealabile şi probele administrate în cauză au relevat că acţiunea disciplinară exercitată împotriva recurentului procuror D.C.D. a avut ca fundament refuzul magistratului de a îndeplini dispoziţiile ordinului nr. 192 din 1 septembrie 2010 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că, deşi, în calitate de conducător al Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, s-a desemnat să efectueze serviciul de intervenţie pe unitate la data de 22 aprilie 2011, nu s-a prezentat, la acea dată, la solicitarea organelor de poliţie judiciară pentru întocmirea actelor procedurale în legătură cu infracţiunile comise de numitul T.V. care, aflat în stare de ebrietate, a provocat scandal la domiciliu, a tras mai mult focuri cu o armă de tir neletală asupra agentului de poliţie ajuns la faţa locului provocându-i leziuni şi a lovit autoturismul poliţiei, producând mai multe avarii, fiind necesară implicarea Serviciului de Intervenţie Rapidă Mureş pentru imobilizarea acestuia.
În primul rând, instanţa constată că deşi, prin concluziile scrise depuse, recurentul a invocat expres doar motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerentele expuse în susţinerea recursului vizează şi ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reprezintă critici referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
Primul motiv de nelegalitate invocat de recurent sub acest aspect are în vedere o pretinsă încălcare a legii de drept substanţial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Această ipoteză nu se regăseşte în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în forma în vigoare la acea dată), legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu”.
Susţinerile recurentului, din această perspectivă, vizează neîntrunirea condiţiilor prevăzute de textul legal citat şi neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri.
Nu pot fi reţinute criticile magistratului privind inexistenţa situaţiilor premisă referitoare la existenţa unui refuz nejustificat şi, respectiv, a unei îndatoriri de serviciu.
Sub un prim aspect, este de observat că, din considerentele hotărârii atacate, rezultă că secţia pentru procurori, ca instanţă disciplinară, a făcut o apreciere completă a materialului probator administrat, atât în faza cercetării prealabile, cât şi de către secţie în mod nemijlocit.
Ca urmare, examinându-se în ansamblu cauza, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată că instanţa disciplinară a dat o apreciere completă şi corectă elementelor probatorii rezultate din actele dosarului.
În această privinţă, este de reţinut că recurentul nu contestă faptul neprezentării sale la solicitarea organelor de poliţie judiciară şi nici împrejurarea că, la acea dată, în calitate de conducător al unităţii de parchet, se desemnase să efectueze serviciul de intervenţie pe unitate şi ar fi avut îndatorirea de a se prezenta la respectiva solicitare.
Înalta Curte constată că împrejurările evocate de recurent, relative la cauzele care l-ar fi împiedicat în mod obiectiv să-şi îndeplinească obligaţia de serviciu în discuţie, legate de problema familială urgentă privind starea de sănătate a tatălui său, nu au relevanţa ce li se atribuie prin criticile aduse, acestea fiind inapte să-l exonereze pe magistrat de răspundere disciplinară.
Astfel, conform art. 1 alin. (2) din ordinul nr. 192 din 1 septembrie 2010 privind organizarea şi desfăşurarea serviciului pe unitate la parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale pentru minori şi familie, judecătorii şi la parchetele militare, serviciul se efectuează pentru: a) „asigurarea continuităţii în exercitarea atribuţiilor ce revin parchetelor, potrivit legii” şi b) „luarea măsurilor necesare în situaţiile ce reclamă urgenţă”.
Totodată, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: „(…) procurorii aflaţi în activitate sunt obligaţi să efectueze serviciul pe unitate, potrivit desemnării”, iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din ordinul menţionat, procurorii care efectuează serviciul de intervenţie au obligaţia „să dispună asupra actelor procesuale propuse de organele de poliţie judiciară şi să întocmească actele procedurale necesare, în cazurile urgente a căror rezolvare nu poate fi amânată până în următoarea zi lucrătoare”.
Aceste dispoziţii, vin în completarea celor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, care dispune că judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, precum şi a celor reglementate de art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care prevăd că judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu.
Interpretarea logică, teleologică şi gramaticală a tuturor dispoziţiilor legale menţionate, prin raportare la particularităţile cauzei, confirmă cele reţinute de instanţa de disciplină cu privire la existenţa îndatoririi de serviciu a recurentului D.C.D. fie de a se prezenta, potrivit programării pe care el însuşi a întocmit-o, la solicitarea organelor de poliţie judiciară în cazul respectiv, fie de a asigura efectiv înlocuirea sa în situaţia imposibilităţii sale obiective de prezentare.
Sub acest aspect, temeiul de drept invocat de procurorul D.C.D., nu are legătura de relevanţă juridică propusă de acesta.
Este adevărat că, potrivit art. 4 alin. (4) din ordinul nr. 192/2010 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, programarea poate fi modificată şi că aducerea la cunoştinţă a modificărilor se poate face şi telefonic, însă această modificare trebuie să fie eficientă, astfel încât înlocuirea sau înlocuirile să aibă loc efectiv.
Ceea ce a sancţionat, în fapt, Consiliul Superior al Magistraturii a fost modalitatea în care procurorul D.C.D., desemnat la serviciu pe unitate, a înţeles în mod explicit nu numai să nu se prezinte la solicitările organelor de poliţie judiciară la un caz care reprezenta un pericol pentru ordinea publică (aspect constatat fără putinţă de tăgadă de către instanţa de judecată), dar nici să asigure, în mod real, în calitatea pe care o deţinea la acea dată, de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Luduş, într-o atare situaţie de urgenţă substituirea sa.
Refuzul de a îndeplini atribuţiile sale de serviciu, astfel cum acestea rezultau din dispoziţiile normative specificate, a îmbrăcat forma opoziţiei exprese a recurentului de a se deplasa la solicitarea organelor de poliţie, ori de a anunţa pe procurorul ierarhic superior sau pe colega sa procuror, astfel încât activitatea profesională să nu fie afectată, în condiţiile în care incidentul s-a produs chiar în preajma sărbătorilor pascale, în apropierea zilelor în care serviciul urma să fie legal suspendat.
Or, calea aleasă de recurent nu a fost conformă cu dispoziţiile ce reglementează obligaţiile profesionale, deontologice şi statutul procurorului şi nici cu principiul responsabilităţii acestuia.
Situaţia personală invocată, incluzând motivaţiile legate de starea de sănătate a tatălui său, a fost avută în vedere de către instanţa de disciplină, însă, aşa cum corect s-a reţinut, aceasta nu are semnificaţia atribuită de procurorul D.C.D., nefiind de natură, în modalitatea în care s-au desfăşurat faptele, să conducă la exonerarea sa de răspundere disciplinară.
Astfel, în faza cercetării disciplinare, în dovedirea situaţiei de fapt pe care a invocat-o, magistratul a depus, în privinţa tatălui său, D.I. mai multe înscrisuri medicale care se refereau la perioade anterioare sau ulterioare datei de 22 aprilie 2011 şi nu prezentau o dovadă a existenţei unei urgenţe medicale în acea zi.
Actele medicale la care recurentul face referire şi care ar proba urgenţa medicală respectivă au fost depuse însă doar cu prilejul depunerii întâmpinării, în cursul soluţionării acţiunii disciplinare.
Interpelat fiind cu privire la faptul depunerii adeverinţei medicale justificative abia în faţa secţiei pentru procurori, recurentul însuşi a declarat (Dosar nr. 8/P/2011) „mă abţin în legătură cu motivul pentru care am depus-o de abia odată cu intrarea pe rol a prezentei cauze, e posibil să fi omis să o depun în faţa Comisiei de disciplină”.
De asemenea, în acelaşi cadru, recurentul a precizat că nu poate oferi o explicaţie reală sau rezonabilă în ceea ce priveşte diferenţele de date din fişa de evaluare medicală a tatălui său.
Din această perspectivă, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa disciplinară a acordat o relevanţă probatorie corectă declaraţiilor testimoniale, administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât şi în mod nemijlocit de către secţia pentru procurori, toate declaraţiile martorilor evidenţiind, clar şi concordant, situaţia de fapt reţinută în hotărârea atacată.
Semnificativ în acest sens, sunt cele declarate de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, care a relatat că: „În cursul serii de vineri, 22 aprilie 2011, am încercat să îl contactez telefonic pe prim procurorul D.C.D., dar nu mi-a răspuns” şi, de asemenea că: „în dimineaţa zilei de sâmbătă (…) acesta mi-a spus că nu se impune luarea acestei măsuri” (arestarea preventivă) şi „a spus că nu s-a gândit că se va întâmpla ceva în zilele de Paşti şi că va reveni marţi. Nu mi-a oferit o altă explicaţie pentru absenţa sa din Luduş. Discuţia a avut accente contradictorii”.
Susţinerile recurentului privind o anumită reticenţă, ce l-ar fi împiedicat să dezvăluie aspecte legate de situaţia personală nu prezintă relevanţa propusă, întrucât, acesta nu a invocat, nici la modul general, fără alte detalii, existenţa vreunei probleme personale.
Lipsa de echivoc a refuzului, corect dedusă de secţia pentru procurori din explicaţiile pe care magistratul însuşi le-a oferit superiorului său ierarhic, relevă faptul că secţia pentru procurori a stabilit în mod corect latura subiectivă a abaterii disciplinare, în sensul că a reţinut vinovăţia recurentului în ceea ce priveşte săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Din acest punct de vedere, sunt irelevante afirmaţiile recurentului privind ora şi conţinutul convorbirii pe care acesta ar fi purtat-o cu procurorul D.F. sau discuţia cu agenţii de poliţie în vederea contactării colegei sale de către aceştia.
Consecinţa imediată şi directă a încălcării obligaţiilor profesionale, pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, a constat în apariţia unei discontinuităţi în exercitarea atribuţiilor ce revin parchetului şi luarea în întârziere a unor măsuri într-o situaţie ce reprezenta o urgenţă, precum şi perturbarea activităţii, atât în cadrul unităţii de parchet din care făcea parte recurentul, dar şi în cel al unităţii de parchet superioare şi al organului de poliţie implicat, aspecte care au fost corect reţinute de către instanţa de disciplină.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în speţă, au fost reliefate existenţa faptei, a conduitei ilicite şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, aşa încât, apărările recurentului, grefate pe nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate nu pot fi primite.
Susţinerile referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii, precum şi cele privind neluarea în examinare a tuturor dovezilor depuse (cu incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) sunt contrazise de conţinutul hotărârii atacate, în care se regăsesc considerentele care susţin soluţia instanţei de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca şi argumentele pentru care au fost înlăturate, ca neconcludente, probele respective.
Contrar afirmaţiilor recurentului, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii şi nici motive contrare probelor administrate, argumentarea instanţei de disciplină fiind logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.
Cât priveşte circumstanţele profesionale invocate de recurent, deşi nu pot fi contestate, nu pot înlătura vinovăţia acestuia şi nici nu pot conduce la concluzia neîntrunirii elementelor abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Ele au fost însă avute în vedere la individualizarea sancţiunii disciplinare, aplicate în cea mai uşoară formă, prevăzută de art. 100 lit. a) din acelaşi act normativ.
În consecinţă, pentru considerentele expuse şi stabilindu-se caracterul neîntemeiat al tuturor criticilor, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de D.C.D. împotriva hotărârii nr. 4/P din 25 aprilie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 66/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 420/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
