ICCJ. Decizia nr. 71/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 71/2014
Dosar nr. 5912/1/2013
Şedinţa publică de la 19 mai 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele;
La data de 16 decembrie 2013, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, Dosarul nr. 5912/1/2013, având ca obiect recursurile declarate de Inspecţia Judiciară şi J.C., judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, împotriva Hotărârii nr. 16/J din 16 octombrie 2013, pronunţată de C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.
l. Recursul titularului acţiunii disciplinare
În susţinerea recursului, Inspecţia Judiciară a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că, în mod eronat, instanţa de disciplină şi-a întemeiat motivarea la ambele abateri disciplinare, pentru excluderea stării de „sub influenţa alcoolului” a pârâtei pe o singură probă, cu toate că, în opinia recurentei, existau la dosar multe alte probe care atestau acest fapt şi se coroborau cu proba exclusă.
Consideră această recurentă, cu referire punctuală la dovezile administrate şi la dispoziţiile legale invocate în hotărâre, precum şi la cele ale art. 247 alin. (2) C. muncii, ale 90 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, ale art. 250 şi ale art. 329 C. proc. civ., că motivele expuse de Secţia pentru judecători relativ la această circumstanţă sunt contradictorii şi se fundamentează pe o interpretare greşită a ansamblului probator administrat.
Şi în ceea ce priveşte concluziile Secţiei pentru judecători referitoare la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi judecătorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, titularul acţiunii disciplinare consideră că motivarea este neclară şi contradictorie.
Sub un alt aspect, recurenta menţionată a criticat, în esenţă, hotărârea atacată şi din perspectiva înlăturării încadrării juridice a faptelor pretins dovedite în dispoziţiile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi judecătorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, apreciind în esenţă, pe de o parte, că existenţa faptelor a fost dovedită, iar, pe de altă parte, că, prin raportare la stabilirea existenţei primei abateri disciplinare şi interpretarea sistemică a celor două norme ce reglementează cele două abateri în discuţie, la modalitatea concretă în care s-au desfăşurat faptele, aşa cum acest lucru rezultă din probele administrate, cele două abateri nu puteau fi disociate, astfel încât să se concluzioneze că sunt întrunite, în speţă, numai elementele constitutive ale uneia, dar nu şi ale celeilalte.
În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Inspecţia Judiciară a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Secţiei pentru judecători a C.S.M., în vederea soluţionării acţiunii disciplinare în limitele stabilite de art. 501 C. proc. civ.
II. Recursul pârâtei judecător
Prin cererea formulată, pârâta judecător J.C. a solicitat admiterea recursului, modificarea/casarea aceleiaşi hotărâri şi, în principal, anularea acţiunii disciplinare, iar, în subsidiar, respingerea acestei acţiuni, ca neîntemeiată.
În susţinerea recursului, magistratul a invocat o serie de critici, neîncadrate în drept, prin care a susţinut, în esenţă, că acţiunea disciplinară este lovită de nulitate absolută totală sau parţială; prima faptă imputată nu a făcut obiectul niciunei sesizări şi că faptele reproşate există, dar au fost săvârşite în executarea obligaţiilor de apărare a independenţei judecătorului, a autorităţii funcţiei şi a demnităţii profesiei şi nu au produs efectul impus de lege, constând în atingerea prestigiului justiţiei.
Sub un prim aspect, recurenta judecător a arătat, cu referire punctuală la aspectele de fapt ce ar rezulta, în opinia sa, din actele şi lucrările dosarului, faptul că rezoluţia din 26 iulie 2013, prin care s-a exercitat acţiunea disciplinară, ar fi lovită de nulitate, în principal, integrală, iar, în subsidiar, parţială, dat fiind, în esenţă, că acţiunea nu a fost precizată în drept (condiţie de formă); având în vedere lipsa sesizării sau depăşirea limitelor sesizării (condiţie de fond pentru verificarea prealabilă, cercetarea disciplinară şi acţiunea disciplinară).
Referitor la situaţia de fapt, magistratul a susţinut, în esenţă, că faptele reţinute în sarcina sa, respectiv că: nu a permis asistenţilor judiciari să intre în sala de judecată; a adus la cunoştinţa sălii faptul că s-a formulat o sesizare împotriva sa; s-a angajat într-un dialog cu preşedinta secţiei, venită în sală sunt adevărate, însă a fost ignorat contextul în care ele s-au petrecut şi s-au interpretat eronat efectele pe care le-au produs.
În acest context, relativ la împrejurarea că nu a permis accesul asistenţilor judiciari în sala de judecată, judecătorul a menţionat că aceasta nu a format obiectul niciunei sesizări, ca atare neputând fi reţinută ca faptă culpabilă în sarcina sa.
Sub un alt aspect, autoarea acestui recurs a criticat hotărârea pronunţată în speţă de instanţa de disciplină din perspectiva încadrării juridice, susţinând, în esenţă, că, în mod greşit s-a stabilit că faptele supuse examinării ar constitui abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi judecătorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Atât recurenta Inspecţia Judiciară, cât şi recurenta J.C. au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea ca neîntemeiat, a recursului părţii adverse, cu referire punctuală la motivele invocate şi au reiterat, fiecare la rândul său, situaţia de fapt şi argumentele de drept care susţin, în opinia lor, propria cale de atac exercitată.
Recurenta J.C. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Inspecţia Judiciară, prin care a susţinut, în esenţă, că îşi susţine solicitările şi argumentele expuse în cererea de recurs şi întâmpinarea pe care le-a formulat în cauză şi a solicitat, în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., amendarea Inspecţiei Judiciare, pentru introducerea cu rea-credinţă a unui recurs vădit netemeinic.
Aceeaşi recurentă judecător a formulat şi punct de vedere la raportul întocmit în speţă, prin care, sub un prim aspect, a invocat, în temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii parţiale a recursului Inspecţiei Judiciare, în ceea ce priveşte motivul care se referă la reţinerea în sarcina sa a stării de ebrietate, întrucât situaţia de fapt nu poate forma obiectul recursului.
Sub un alt aspect, recurenta J.C. şi-a încadrat în drept criticile formulate în propria cerere de recurs, invocând în ceea ce priveşte susţinerile vizând nulitatea/inadmisibilitatea, în tot sau în parte, a acţiunii disciplinare, dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., iar relativ la critica privind greşita încadrare juridică a faptelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Constatând că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din data de 24 martie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de Inspecţia Judiciară şi J.C.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile şi apărările formulate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
l. În ceea ce priveşte recursul declarat de Inspecţia Judiciară, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepţia nulităţii parţiale invocate de recurenta Inspecţia Judiciară vizând motivul de recurs relativ la starea de ebrietate a judecătorului pârât.
Analizându-se, prin urmare, susţinerile autoarei excepţiei în raport cu recursul declarat în cauză de către Inspecţia Judiciară, precum şi cu reglementările legale incidente, se constată că excepţia menţionată nu este întemeiată.
Conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, printre celelalte menţiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Dispoziţiile art. 489 alin. (2) consacră sancţiunea nulităţii aplicată recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.
Analizând primul motiv de recurs al Inspecţiei Judiciare, în raport cu susţinerile recurentei J.C., nu se poate constata incidenţa celor două texte legale sancţionatorii invocate.
Aceste susţineri ale recurentei reclamante, formulate în special din perspectiva unei pretinse motivări contradictorii a hotărârii atacate, pot fi considerate aspecte de nelegalitate a acesteia, astfel încât, deşi nu sunt întemeiate, ele pot fi examinate, alături de celelalte critici, în modalitatea ce va fi expusă în continuare, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În atare situaţie, excepţia nulităţii fiind întemeiată, se va proceda la examinarea cererii de recurs pe fond.
Primul motiv de nelegalitate invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Pretinsele aspecte de contradictorialitate a considerentelor reţinute de instanţa de disciplină în argumentarea soluţiei majoritare nu se circumscriu, însă, acestui motiv de casare.
Examinând modul în care instanţa de disciplină a analizat pe fond acţiunea disciplinară şi apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora într-una dintre abaterile disciplinare sesizate, la temeiul de drept al aplicării sancţiunii, la sancţiunea aplicată şi la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum şi la motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei privind încadrarea acestora într-o a doua abatere disciplinară, ca şi unele dintre apărările pârâtei judecător, astfel încât nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.
Chiar şi aspectele expuse de recurenta Inspecţia Judiciară, vizând motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conţinutul hotărârii Secţiei pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susţin soluţia instanţei de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acţiunea disciplinară, ca şi argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare supuse examinării în speţă.
De asemenea, din conţinutul hotărârii se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esenţiale pentru pronunţarea soluţiei.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate cu legea.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, se constată că, sub acest aspect, titularul acţiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărâre, Secţia pentru judecători a respins solicitarea sa de a se stabili săvârşirea şi a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către judecătorul J.C.
Prin raportarea probatoriului administrat la dispoziţiile legale anterior menţionate, se constată, însă, că, în mod corect, instanţa de disciplină a reţinut că în sarcina judecătorului pârât nu se poate stabili şi săvârşirea acestei abateri disciplinare.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
De asemenea, este adevărat că legiuitorul a precizat că reprezintă abatere disciplinară atitudinea nedemnă a magistratului în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili sau reprezentanţii altor instituţii.
Ca atare, atitudinea de tipul celor anterior menţionate ar putea, în condiţii determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În consecinţă, pentru admiterea în tot a acţiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă în speţă sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În acest sens, este de reţinut că statutul disciplinar al judecătorului şi procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii şi obiectului acestora.
Această reglementare a regimului disciplinar nu priveşte condiţiile angajării răspunderii disciplinare, aşa încât respectivele condiţii şi cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.
Aşadar, angajarea răspunderii disciplinare cere şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relaţiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăţie, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător şi nex cauzal.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura obiectivă, starea de fapt, aşa cum, în mod just, a reţinut instanţa de disciplină pe baza probatoriului administrat, nu evidenţiază existenţa unor manifestări comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin legi şi regulamente, în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, din partea pârâtei judecător Jabre, care să se circumscrie noţiunii de atitudine nedemnă faţă de subiecţii pasivi enumeraţi de legiuitor.
Sub acest aspect, se constată că, afirmaţiile, este adevărat, nepotrivite, ale magistratului, însă singulare şi formulate într-un cadru restrâns, fără a se fi adus vreo jignire vreunei persoane în mod direct şi fără să fi fost urmate de alte incidente sau situaţii similare, nu au semnificaţia propusă de titularul acţiunii disciplinare.
Semnificativ în acest sens este faptul că, potrivit aprecierii unuia dintre martori, căruia se pretinde că i s-ar fi adresat o afirmaţie jignitoare, incidentul în discuţie a fost doar o „situaţie mai neplăcută”.
Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentei pârâte confirmă soluţia instanţei de disciplină atât din perspectiva existenţei laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât şi din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuţie.
Or, aşa după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanţa disciplinară, în speţă nu s-a făcut dovada existenţei cumulative atât a factorul intelectiv, cât şi a celui volitiv care să poată evidenţia existenţa vreunei forme de vinovăţie, ca element subiectiv.
Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei Inspecţia Judiciară privind existenţa cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuţie.
Aşadar, acţiunea disciplinară a fost corect respinsă, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanţă juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei şi, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentei judecător, de obligare a recurentei la plata amenzii judiciare în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, întrucât, deşi recursul titularului acţiunii disciplinare este nefondat, dezlegarea dată acestui recurs (ca de altfel şi cea privind recursul pârâtei) neîncadrându-se în niciuna dintre cele două ipoteze expres şi limitativ prevăzute de textul sancţionator invocat.
ll. Analizând recursul declarat de judecătorul J.C., astfel cum a fost încadrat în drept prin punctul de vedere asupra raportului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Primul motiv de recurs vizează nulitatea acţiunii disciplinare, criticile formulate din această perspectivă fiind circumscrise de recurenta pârâtă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi menţionate de recurenta judecător sub acest aspect nu se circumscriu acestui motiv de recurs.
Din interpretarea literală, logică şi teleologică a textului procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând, că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanţă.
Or, în speţă, recurenta magistrat învederează neregularităţi ce ar fi fost comise de către Inspecţia Judiciară şi care privesc exclusiv aspecte legate de modalitatea de sesizare a titularului acţiunii disciplinare, de întocmire a acţiunii disciplinare, de îndeplinire a procedurii prealabile, deci anterioare învestirii Secţiei pentru judecători, ca instanţă de disciplină.
Cum niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele invocate sunt neîntemeiate.
În limitele cenzurii de legalitate impuse instanţei de control judiciar prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se reţine, în primul rând, faptul că Înalta Curte nu poate examina, pe calea recursului, numeroasele aspecte şi argumente învederate de recurentă în ceea ce priveşte situaţia de fapt, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Relativ la aspectele de nelegalitate invocate, se constată că criticile formulate de această recurentă au în vedere, în esenţă, greşita încadrare juridică dată faptelor, invocarea unor texte legale ce nu au legătură cu abaterea disciplinară ce i-a fost reţinută în sarcină şi încălcarea legii de drept substanţial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare.
Aceste ipoteze nu se regăsesc însă, în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că, în Codul deontologic menţionat, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător”.
Împrejurarea că, la stabilirea existenţei acestei abateri disciplinare, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a avut în vedere şi alte prevederi normative, ca de exemplu: dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 161/2003, ale art. 17 şi art. 18 din Codul deontologic menţionat şi ale art. 90 alin . (1) din Legea nr. 303/2004, precum şi Principiile de la Bangalore, nu înseamnă că atragerea răspunderii disciplinare s-a făcut exclusiv în temeiul acestor norme, ele fiind invocate în contextul în care vin să lămurească, să completeze, să precizeze abaterea disciplinară ce face obiectul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Având în vedere dispoziţiile cu valoare de principiu ale art. 5 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi reţinute criticile aduse hotărârii instanţei de disciplină din perspectiva pretinsei lipse de claritate sau previzibilitate a normei de drept incidente.
Nu se justifică nici criticile privind neîndeplinirea situaţiei premisă instituită de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind manifestările care trebuie să „aducă atingere (…)”.
Faptul că, în considerentele hotărârii supuse cenzurii în cauză, instanţa de disciplină a reţinut, cu referire la situaţiile factuale examinate, potenţialul de afectare a prestigiului funcţiei de magistrat al atitudinilor şi comportamentului recurentei judecător sau că manifestările respective au fost de natură a aduce atingere prestigiului justiţiei ori de a crea îndoieli cu privire la probitatea judecătorului, nu au semnificaţia acordată de autoarea recursului, în sensul că s-ar fi schimbat conţinutul abaterii disciplinare ori că s-ar fi interpretat eronat prevederile textului legal aplicabil.
Prin considerentele hotărârii atacate Secţia pentru judecători în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat şi explicit faptele astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reţinând încălcarea obligaţiilor profesionale, urmările acestei încălcări şi constatând în mod corect incidenţa art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată.
În ceea ce priveşte existenţa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt contrazise de actele şi lucrările dosarului.
Astfel, relativ la existenţa faptelor reţinute în sarcina recurentei din această perspectivă, se reţine că Secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, a făcut o apreciere corectă şi completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca şi a celui rezultat în faza cercetării prealabile. Situaţia de fapt, în mod just stabilită, a rămas neschimbată în recurs şi a reliefat clar conduita ilicită, vinovăţia, rezultatul prejudiciabil şi nexul cauzal.
Semnificativ este faptul că recurenta judecător însăşi nu neagă în totalitate producerea faptelor, acordând însă propria semnificaţie acestora.
Într-adevăr, aşa cum s-a subliniat prin hotărârea atacată, modul în care, în şedinţa de judecată din data de 22 aprilie 2013, pe care o prezida, recurenta judecător a înţeles să se comporte şi să relaţioneze cu asistenţii judiciari, avocaţii şi justiţiabilii prezenţi în sala de şedinţă, cu preşedintele secţiei aflat, de asemenea, în sală, fără să respecte solemnitatea cerută de lege şi fără să manifeste rezerva, demnitatea şi prudenţa pe care le impuneau funcţia sa de judecător, a expus-o unor comentarii negative ale unora dintre participanţii la actul de justiţie, unele exprimate în scris şi adresate conducerii instanţei, altele exprimate indirect prin rumoarea şi discuţiile iscate în sala de judecată, creându-se, astfel, chiar suspiciunea că judecătorul s-ar fi aflat în stare de ebrietate sau sub influenţa alcoolului.
Atitudinea inconsecventă, modalitatea de adresare, ireverenţioasă, aspectul exterior neîngrijit, relevate în mod concordant de probele administrate, nu puteau să nu creeze suspiciune, atât timp cât, prin propriile explicaţii date persoanelor prezente în sala de judecată, magistratul a precizat că ar fi fost bănuit de conducerea instanţei că se află într-o asemenea stare.
Motivaţiile invocate de recurentă, referitoare la apărarea independenţei de magistrat, incluzând argumente de ordin subiectiv, emoţional, nu au relevanţa care li se atribuie prin motivele de recurs, având în vedere, pe de o parte, faptul că, prin nicio susţinere sau mijloc de probă, judecătorul nu a dovedit că independenţa i-ar fi fost în vreun fel ameninţată, iar pe de altă parte, faptul că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi art. 26 alin. (1) lit. a) şi f) din Regulamentul de ordine interioară, adoptat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, permit preşedintelui secţiei să îndrume şi că verifice activitatea administrativ-judiciară a personalului secţiei, în persoană sau prin judecători anume desemnaţi.
Ca atare, se impune a se considera că atitudinea şi comportamentul din sala de şedinţă, la data de 22 aprilie 2013, sub aspectul laturii obiective, întruneşte cerinţele prevăzute de textul legal mai sus menţionat.
Şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, se constată că Secţia pentru judecători în materie disciplinară a reţinut corect vinovăţia pârâtei recurente sub forma intenţiei indirecte, aceasta rezultând din modul în care magistratul a înţeles să-şi încalce obligaţiile legale şi deontologice derivate din statutul de judecător, probele administrate dovedind existenţa elementului intenţional volitiv, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară.
Consecinţa imediată şi directă a acestor încălcări şi pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii şi prestigiului justiţiei, ca sistem şi serviciu public.
Este semnificativ de precizat că, potrivit art. 5 paragraf 2 din Carta universală a judecătorului: „Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle cu prudenţă şi grijă faţă de demnitatea instanţei şi a tuturor persoanelor implicate.” Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 3 din acelaşi document, care consacră principiul respectului faţă de lege, precum şi cu prevederile legale care reglementează statutul şi deontologia funcţiei de judecător din România, rezultă că invocarea prevederilor din Avizul nr. 1 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni şi din Magna Carta a judecătorilor, adoptată de Consiliul Consultativ al Judecătorului Europeni în 17 noiembrie 2010 nu are semnificaţia dată de recurentă şi nu poate atrage exonerarea sa de răspundere disciplinară.
Tot în acest context, Înalta Curte reţine că, în Opinia nr. 7 (2005) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „Justiţia şi societatea” s-a reliefat, printre altele, rolul „educativ” al justiţiei, importanţa îmbunătăţirii înţelegerii, a încrederii societăţii faţă de sistemul de justiţie, precum şi a eforturilor judecătorilor şi personalului auxiliar de la instanţe pentru a le câştiga respectul şi încrederea referitor la capacitatea instanţelor de a-şi îndeplini funcţia.
De asemenea, s-a subliniat, în vederea îmbunătăţirilor relaţiilor cu publicul, importanţa stabilirii de programe care să ajute pregătirea deontologică a judecătorilor, personalului auxiliar, avocaţilor etc. şi s-a arătat că „imaginea populaţiei despre sistemul judiciar este influenţată de mass-media, însă e conturată în mare măsură şi de impresiile cetăţenilor care participă la procese în calitate de părţi, juraţi sau martori.”
Mai mult, în actul menţionat s-a reţinut că „Aceste impresii vor fi negative dacă sistemul judiciar, prin actorii săi (judecători, procurori, personal auxiliar), pare a fi părtinitor sau ineficient de orice fel. Percepţiile negative de acest fel se răspândesc cu uşurinţă.”
În raport cu cele expuse, nu se poate stabili că, în speţa dedusă judecăţii, instanţa de disciplină ar fi dat o greşită încadrare în drept faptelor în discuţie, că faptele imputate ar fi fost săvârşite în executarea obligaţiilor de apărare a independenţei judecătorului, a autorităţii funcţiei şi a demnităţii funcţiei şi nici că nu ar fi produs efectul impus de lege, după cum propune autoarea acestui recurs.
În ceea ce priveşte acest din urmă aspect, vizând efectul faptelor în discuţie, susţinerile formulate de către magistratul J.C., în sensul că, în speţă, nu s-ar fi dovedit în concret că valorile sociale ocrotite de lege, respectiv demnitatea funcţiei de judecător şi prestigiul justiţiei ar fi fost în vreun fel lezate prin comportamentul său, că această consecinţă a fost dedusă in abstracto şi că s-ar fi ignorat opiniile covârşitor pozitiv exprimate în favoarea sa, nu pot fi reţinute ca elemente exoneratoare de răspundere după cum propune recurenta.
Conţinutul concret al declaraţiilor şi al sesizărilor unora dintre participanţii la şedinţa de judecată respectivă, aparţinând diferitelor categorii (părţi, avocaţi, reprezentanţi ai presei, personal al instanţei, jandarmi) confirmă nu numai starea de fapt corect reţinută de instanţa de disciplină privind încălcarea obligaţiilor de către judecătorul în cauză, dar şi deteriorarea imaginii justiţiei, a încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat şi de sistemul judiciar.
Faptul că au fost şi participanţi care şi-au exprimat încurajarea sau susţinerea nu are semnificaţia dată de recurentă, ci dimpotrivă, confirmă existenţa unei stări tensionate, nepotrivite şi neprocedurale în timpul desfăşurării respectivei şedinţe de judecată, care a determinat, practic, o situaţie în care, persoanele prezente să se situeze pe poziţii diferite faţă de magistrat, respectiv să-l acuze sau să-l apere, deci să-l „judece” chiar pe judecător, ceea ce nu poate fi echivalent în niciun caz, cu o evaluare pozitivă a acestuia.
Declaraţiile cu pretins conţinut favorabil invocate în apărare nu pot avea, astfel, relevanţa juridică atribuită, atâta timp cât s-a săvârşit o abatere de la conduita pe care trebuie să o aibă un judecător şi, prin urmare, acestea nu pot înlătura caracterul culpabil al faptei reţinute în sarcina recurentei pârâte.
Aprecierile personale ale judecătorului cu privire la ponderea procentuală a opiniei publice favorabile sunt, pe de o parte, în contradicţie cu normele de drept incidente în cauză iar, pe de altă parte, sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul lui, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, respectiva exigenţă fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective şi nu pe baza evaluărilor personale.
Este adevărat că aprecierile instanţei de disciplină, referitoare la consecinţele comportamentului de referinţă al judecătorului J.C. rezultă dintr-o interpretare subiectivă a acestuia şi au în vedere aspectele de ansamblu privind imaginea sistemului judiciar, însă respectivele concluzii sunt formulate în limitele competenţei prevăzute de lege pentru C.S.M. şi sunt subsumate interesului public al bunei funcţionări a justiţiei şi al prestigiului acesteia, pe care autoritatea menţionată are obligaţia să le ocrotească.
În atare situaţie, abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare a fost corect reţinută prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, iar circumstanţele reale şi personale ale cauzei, justifică aplicarea faţă de recurenta judecător a sancţiunii disciplinare constând în „avertisment”.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că recursul promovat de judecătorul J.C. este nefondat.
În concluzie, faţă de toate considerentele expuse şi care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispoziţiilor art. 49 alin (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecăţii în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de I.J. şi J.C. împotriva Hotărârii nr. 16/J din 16 octombrie 2013 a C.S.M., secţia pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 71/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 76/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
