ICCJ. Decizia nr. 67/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 67/2014
Dosar nr. 123/1/2014
Şedinţa publică de la 5 mai 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
La data de 9 ianuarie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, recursul declarat de T.M. împotriva Hotărârii nr. 6/P din 20 noiembrie 2013, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, în principal, anularea acţiunii disciplinare exercitate împotriva sa iar, în subsidiar, respingerea acestei acţiuni ca neîntemeiată ori ca rămasă fără obiect, ca urmare a faptului că, la data de 3 decembrie 2013, a fost trecut în rezervă.
În susţinerea cererii, recurentul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs privind încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, recurentul a susţinut, în esenţă, că s-au încălcat dispoziţiile care conferă dreptul Inspecţiei Judiciare la acţiunea disciplinară şi cele care vizează conţinutul actului de sesizare a instanţei disciplinare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând aplicarea greşită de către instanţa de disciplină a normelor de drept material, recurentul a învederat că Secţia pentru procurori:
- nu a primit criteriile invocate de reclamantă pentru stabilirea termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor şi nici nu a identificat alte criterii, astfel încât afirmaţiile din considerentele hotărârii atacate referitoare la încălcarea termenului rezonabil ar fi fără suport legal;
- nu a răspuns susţinerilor sale referitoare la incidenţa termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor numai în procesele penale, iar nu şi în cazul actelor premergătoare;
- a raportat pretinsul dezinteres în soluţionarea cauzelor la termene rezonabile pe care nu le-a definit nici în principiu şi pe care nu le-a stabilit nici în raport cu fiecare cauză în parte;
- a reţinut eronat că termenul rezonabil în raport cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului s-ar referi la orice procedură judiciară, iar nu doar la procedurile de după declanşarea procesului penal;
- a invocat gravitatea concretă a faptelor fără să aducă vreun argument care să justifice consecinţele negative ale respectivelor fapte.
Relativ la cel de-al treilea motiv de recurs invocat, privind omisiunea motivării, recurentul a criticat hotărârea atacată, în esenţă, din perspectiva lipsei argumentelor în susţinerea aspectului reţinut cu privire la imputabilitatea întârzierilor înregistrate.
Sub un alt aspect, autorul recursului a menţionat că la data de 3 decembrie 2013, a fost trecut în rezervă, nemaiavând calitatea de procuror militar, situaţie în care, în opinia sa, acţiunea disciplinară ar fi rămasă fără obiect.
Intimata Inspecţia Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de casare invocate şi a reiterat, în esenţă, situaţia de fapt şi argumentele de drept care susţin, în opinia sa, legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate prin hotărârea atacată.
La rândul său, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susţinut, în esenţă, că îşi menţine solicitarea şi argumentele expuse în cererea de recurs şi a cerut să fie respinse considerentele expuse de titularul acţiunii disciplinare.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din data de 7 aprilie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul procurorului T.M.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Cu titlu prealabil, se reţine că, în raport cu susţinerile formulate de recurent, atât personal cât şi prin avocat, cu prilejul dezbaterilor pe fond, ce au în vedere inclusiv considerente de ordin moral, recurentul şi-a dovedit interesul în promovarea căii de atac, conform art. 33 C. proc. civ., nefiind, prin urmare, incidente prevederile art. 40 alin. (1) din codul menţionat.
Primul motiv de recurs invocat vizează pretinse neregularităţi procedurale, referitoare la modul de desfăşurare a cercetării disciplinare şi de soluţionare a acţiunii disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu acestui motiv de recurs.
Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse instanţei de control judiciar prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte poate examina chestiunile legate de modalitatea de sesizare a Inspecţiei Judiciare sau de desfăşurare şi fundamentare a cercetării disciplinare numai în măsura în care acestea au fost analizate şi soluţionate prin hotărâre de către instanţa de disciplină, în actuala etapă procedurală neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Din această perspectivă, se constată că, în speţă, susţinerile recurentului T.M. privind nelegala sesizare a Inspecţiei Judiciare, cu pretinsa consecinţă a nelegalei sesizări a instanţei de disciplină au fost examinate şi soluţionate de Secţia pentru procurori prin încheierea de şedinţă din data de 15 octombrie 2013.
Atât în ceea ce priveşte susţinerea recurentului referitoare la modalitatea de sesizare a Inspecţiei Judiciare/instanţei de disciplină, cât şi cele ce vizează conţinutul acţiunii disciplinare, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate în recurs, concluziile Secţiei pentru procurori fiind corecte din acest punct de vedere.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004: „în cazul în care Inspecţia Judiciară este titulară a acţiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori.”
Conform alin. 3 al aceluiaşi articol, „aspectele semnalate potrivit alin. (1) şi (2) sunt supuse unor verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul cărora se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare.”
Potrivit dispoziţiilor alin. 6 din textul menţionat, în cazul în care se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune prin rezoluţie începerea cercetării disciplinare, dacă inspecţia este titularul acţiunii disciplinare.
În conformitate cu art. 46 alin. (1) din legea specificată „În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare.”
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond a reţinut în mod corect că aceste prevederi nu au fost încălcate în cauză.
Inspecţia Judiciară a fost sesizată la data de 1 aprilie 2013, prin memoriul petentei Blaga Adriana Petruţa, care, într-adevăr, semnala tergiversarea dosarului înregistrat cu nr. 54/P/2012 la Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aflat în lucru la procurorul militar T.M.
În perioada 5 aprilie - 22 aprilie 2013, în limita atribuţiilor şi competenţelor reglementate de textele legale anterior arătate, au fost efectuate verificări prealabile prin procurorul anume desemnat care, prin referatul nr. 1460/VI/12/2013, a transmis Inspecţiei Judiciare aspectele rezultate din verificări.
Întrucât din verificările efectuate a rezultat că există indicii de săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, deoarece toate cele 14 dosare penale aflate în lucru la recurent au rămas în nelucrare pe perioade de cel puţin 6 luni, uneori chiar mai mari de 1 an, intervale în care nu s-a efectuat niciun act de cercetare, prin rezoluţia din data de 21 iunie 2013, s-a dispus începerea cercetării disciplinare faţă de domnul procuror militar T.M., pentru săvârşirea abaterii disciplinare menţionate.
În raport cu situaţia astfel expusă, cu conţinutul rezoluţiei nr. 1514/IJ/343/DIP/2013 din 27 august 2013, prin care s-a dispus:
1. admiterea sesizării formulate de Blaga Adriana Petruţa împotriva procurorului T.M.;
2. exercitarea acţiunii disciplinare faţă de procurorul militar T.M. cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată;
3. sesizarea Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea judecării acţiunii disciplinare, precum şi cu verificările prealabile făcute de conducerea secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi transmisă Inspecţiei Judiciare prin adresa nr. 712/C2/2013, se constată că instanţa de disciplină a apreciat în mod just că, în speţă, Inspecţia Judiciară a fost sesizată cu respectarea dispoziţiilor legale invocate, precum şi a prevederilor art. 10 din Hotărârea C.S.M. nr. 1027 din 15 noiembrie 2012, lipsa unui proces-verbal distinct de sesizare din oficiu, aspect pur formal, neafectând legalitatea sau valabilitatea sesizării, în sensul propus de autorul recursului.
În acest context, se reţine că nici considerentele privind lipsa de claritate a actului de sesizare nu au semnificaţia ce li se atribuie prin motivul de recurs şi nu sunt de natură să atragă nulitatea invocată de recurent.
Astfel, chiar dacă, în cuprinsul rezoluţiei de sesizare, au fost expuse mai multe dosare ce au fost verificate, totuşi, cele 21 de dosare în care s-a susţinut că a fost tergiversată soluţionarea au fost evidenţiate expres, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de disciplină.
Mai mult, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 4 noiembrie 2013, ca răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, intimata Inspecţia Judiciară a reluat şi precizat punctual şi explicit respectivele dosare, precum şi situaţia concretă a fiecărui dosar în parte.
În atare situaţie, nu se poate susţine nici încălcarea dreptului la apărare al magistratului din această perspectivă, după cum pretinde acesta, atât în cursul cercetării prealabile, cât şi în etapa judecării în fond a acţiunii disciplinare acesta fiind încunoștințat cu privire la toate aspectele şi cauzele vizate, astfel cum rezultă, pe de o parte, din procesul-verbal din 3 iulie 2013 semnat de magistrat în cursul cercetării disciplinare, iar, pe de altă parte, din declaraţia dată de recurent la data de 12 noiembrie 2013 în faţa Secţiei pentru procurori în materie disciplinară.
Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, menţiunea că sesizarea ar fi imprecisă sau neclară fiind rezultatul aprecierii pur subiective a procurorului recurent, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nici teza recurentului, conform căreia, pretinsa nulitate a sesizării ar fi putut fi acoperită prin aplicarea dispoziţiilor art. 200 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.
Având în vedere caracterul special al dispoziţiilor art. 49 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 3174/2004, republicată, care prevăd că, în procedura disciplinară în faţa Secţiilor, citarea judecătorului sau procurorului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară este obligatorie, iar părţile au dreptul să ia la cunoştinţă de toate actele dosarului şi pot solicita administrarea de probe, dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă sunt aplicabile în completarea acestor norme derogatorii, conform art. 49 alin. (7) din legea menţionată.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată, în primul rând că acest motiv de nelegalitate vizează doar aspectele reţinute de instanţa de disciplină privind întârzierile imputabile în declinarea unor cauze.
Susţinerile recurentului privind omisiunea motivării sub acest aspect, sunt contrazise de conţinutul hotărârii, în care instanţa de disciplină a expus argumentele de fapt, cu referire concretă şi detaliată la activitatea profesională a recurentului din perioada de referinţă, pe care le-a avut în vedere la stabilirea caracterului imputabil al întârzierilor în discuţie şi care denotă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc considerentele pentru care au fost înlăturate, punctual, toate susţinerile invocate în apărare, instanţa de disciplină considerând că acestea nu sunt de natură să justifice „sincopele înregistrate în activitatea pârâtului procuror” şi să-l exonereze pe acesta de răspundere disciplinară.
Se constată, astfel, că faptele au fost corect examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din întreg materialul probator administrat, fiind avute în vedere toate aspectele esenţiale pentru pronunţarea soluţiei şi, întrucât argumentarea este logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente, nu se poate reţine o nemotivare a hotărârii, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.
Ca atare, se reţine că nu este incident nici cazul de casare pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii cu legea a hotărârii atacate.
Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.
Astfel, se observă că, deşi nu în mod explicit, argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanţial, mai precis neîntrunirea elementele constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă sau la urmările prejudiciabile ale faptei.
Aceste ipoteze nu se regăsesc, însă, în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/20074, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară. „nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
În ceea ce priveşte existenţa faptelor reţinute sub acest aspect în sarcina procurorului T.M., în cadrul controlului exercitat pe calea recursului, se constată că Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de disciplină, a stabilit în mod just situaţia de fapt, probele reliefând clar existenţa faptelor recurentului, a conduitei imputabile, a vinovăţiei, precum şi a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat următoarea situaţie:
1. Dosarul nr. 56/P/2011, rămas în nelucrare 1 an şi 6 luni;
2. Dosarul nr. 63/P/2011, rămas în nelucrare 1 an şi 9 luni;
3. Dosarul nr. 54/P/2012, rămas în nelucrare timp de 8 luni;
4. Dosarul nr. 50/P/2012, rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a fost audiată partea vătămată şi, în continuare, după această dată;
5. Dosarul nr. 51/P/2012, rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a fost audiată partea vătămată şi, în continuare, după această dată;
6. Dosarul nr. 52/P/2012, rămas în nelucrare timp de 6 luni, până la data de 25 ianuarie 2013, când a fost audiată partea vătămată şi, în continuare, după această dată;
7. Dosarul nr. 89/P/2012, rămas în nelucrare timp de 7 luni;
8. Dosarul nr. 11/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
9. Dosarul nr. 13/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
10. Dosarul nr. 14/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
11. Dosarul nr. 15/P/2013, rămas în nelucrare până la data verificărilor, respectiv 6 luni;
12. Dosarul nr. 91/P/2011, soluţionat după 7 luni;
13. Dosarul nr. 73/P/2011, soluţionat după 10 luni de la data repartizării dosarului.
14. Dosarul nr. 34/P/2011, soluţionat după 1 an şi 6 luni de la data repartizării;
15. Dosarul nr. 119/P/2011, soluţionat după 1 an şi 4 luni de la data repartizării;
16. Dosarul nr. 15/P/2012, soluţionat după 8 luni de la primirea dosarului;
17. Dosarul nr. 60/P/2011, soluţionat după 6 luni;
18. Dosarul nr. 78/P/2011, soluţionat după 2 ani de la data repartizării;
19. Dosarul nr. 62/P/2011, soluţionat după 1 an şi 10 luni de la data repartizării;
20. Dosarul nr. 111/P/2011, soluţionat după 1 an şi 6 luni de la data repartizării;
21. Dosarul nr. 84/P/2011, soluţionat după 1 an şi 10 luni de la data repartizării.
În ipoteza în care legiuitorul, într-adevăr, nu a stabilit care sunt criteriile care califică soluţionarea cauzelor cu celeritate şi, de asemenea, care definesc termenul rezonabil de soluţionare, o asemenea analiză cade în sarcina instanţei care judecă o cauză disciplinară.
Pe de o parte, chiar şi în lipsa unor astfel de criterii, situaţia de fapt anterior expusă şi, în mare măsură, necontestată de recurent, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă, pe perioade de timp de 1 an şi 6 luni, 1 an şi 9 luni, 7 luni, 6 luni etc. în ceea ce priveşte cauzele examinate, denotă încălcarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată şi a principiului necesităţii soluţionării cu celeritate a cauzelor de către procurorul recurent; în absenţa unei distincţii legale în acest sens, neavând relevanţă împrejurarea că respectivele cauze se aflau în faza actelor premergătoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit propriilor susţineri ale recurentului, formulate în faţa instanţei de disciplină „dosarele care fac obiectul cercetării disciplinare au fost preluate de către conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la alte parchete militare în vederea soluţionării cu celeritate a acestora”.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului T.M., ca fiind rezultatul unei modalităţi de lucru imputabile, instanţa de disciplină a avut în vedere, ca şi criterii pentru stabilirea termenului rezonabil de soluţionare şi pentru înlăturarea apărărilor magistratului, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare (care se concretizează într-o inacţiune neconformă cu îndatoririle profesionale) şi o analiză de ansamblu a factorilor care au determinat şi, respectiv, a condiţiilor în care s-a produs conduita culpabilă, de o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentului.
În acest sens, Secţia pentru procurori în materie disciplinară a constatat în mod corect că dezinteresul şi lipsa de diligenţă de care procurorul pârât a dat dovadă s-a manifestat şi prin efectuarea cu întârziere a lucrărilor, cu referire la Dosarele nr. 89/P/2011, nr. 91/P/2011 şi nr. 78/P/2011.
Dispoziţiile art. 210 C. proc. pen. creează pentru procuror obligaţia profesională a verificării competenţei de îndată după primirea dosarului.
Având în vedere că, în Dosarul nr. 78/P/2011, repartizat recurentului la data de 2 mai 2011, acesta a dispus declinarea la 19 aprilie 2013; în Dosarul nr. 91/P/2011, repartizat magistratului la data de 11 mai 2011, a dispus declinarea la 31 ianuarie 2012, iar în Dosarul nr. 89/P/2012, repartizat procurorului la 13 noiembrie 2012, acesta a dispus declinarea la data de 5 iulie 2013, rezultă cu evidenţă că, în cauzele exemplificate, verificarea competenţei s-a realizat după 2 ani şi, respectiv, câte 7 luni, nicidecum „de îndată”, astfel cum prevăd dispoziţiile legale menţionate.
Având în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de activitatea procurorului (soluţionarea altor plângeri, memorii şi lucrări judiciare, participări la şedinţe de judecată, simpozioane profesionale) ca şi de situaţia personală (concedii, permisii, învoiri, decesul tatălui) au fost analizate în mod concret şi că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă şi întregul cadru în care s-au desfăşurat faptele, a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos şi dezinteresul de asemenea amploare ale procurorului, criticile recurentului formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanţa ce li se atribuie prin motivele de recurs şi nu sunt de natură să-l exonereze pe magistrat de răspundere disciplinară.
Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că, de exemplu, în afara concediului legal de odihnă, în anul 2012, permisiile şi învoirile recurentului au totalizat un număr de doar 6 zile, iar concediul acordat pentru decesul tatălui a fost de numai 3 zile, respectiv în datele de 29-30 iunie şi 3 iulie 2012.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reţinută şi probată de instanţa de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluţionare a cauzelor, o consecinţă a acestor fapte - şi pe care acesta încearcă să o minimalizeze - fiind încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a magistratului, împrejurarea că acest aspect s-ar putea examina exclusiv după declanşarea procesului penal, rezultând, aşa cum anterior s-a arătat, dintr-o apreciere personală, pur subiectivă a recurentului.
În acest context, se constată că şi aserţiunii recurentului, privind pretinsa lipsă a argumentării gravităţii concrete a faptelor reţinute de instanţa de disciplină, îi lipseşte relevanţa juridică invocată de autorul recursului, în condiţiile în care valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relaţiile sociale referitoare la justiţie în sens restrâns, cât şi în sens larg al acestei noţiuni, aceste relaţii transpunându-se în îndatoriri profesionale şi deontologice ale judecătorilor şi procurorilor, stabilite prin legi şi regulamente.
De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deşi nu au fost reţinute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a procurorului T.M., au fost avute în vedere la individualizarea sancţiunii disciplinare a avertismentului, cea mai puţin gravă dintre sancţiunile prevăzute de lege.
Relativ la susţinerile privind pretinsa lipsă de obiectivitate şi imparţialitate a Secţiei pentru procurori în materie disciplinară, se constată că acestea nu au nici suport real şi nici semnificaţia de nelegalitate propusă de recurent.
Împrejurarea că instanţa de disciplină a reţinut că lipsa de diligenţă de care acesta a dat dovadă prin modul în care a înţeles să respecte termenele de soluţionare a cauzelor, nu reprezintă un fapt singular în activitatea sa, nu poate fi reţinută ca o dovadă a unei „păreri deja formate” după cum afirmă recurentul.
Date fiind dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente, din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei, precum şi prevederile art. 49 alin. (7) din aceiaşi lege, coroborate cu cele ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd dreptul şi îndatorirea judecătorului de a stabili, prin toate mijloacele legale, adevărul în cauză, nu se poate reproşa Secţiei pentru procurori în materie disciplinară că, în cursul cercetării judecătoreşti sau la circumstanţierea situaţiei de fapt, în considerentele hotărârii, a ţinut cont şi de rezoluţia de clasare din 2011.
Concluzia că magistratul pârât nu a înţeles să îşi schimbe modalitatea de lucru, după ce, anterior, mai formulase obiectul unei verificări pentru fapte de acelaşi gen, pentru a evita ca asemenea cercetări să mai aibă loc în viitor, nu este rezultatul unei prejudecăţi, cum se pretinde, ci a aprecierii instanţei asupra probelor legal şi nemijlocit administrate sub acest aspect.
De altfel, recurentul procuror însuşi, în declaraţia dată în faţa instanţei de disciplină, a arătat că a mai făcut obiectul unei verificări a Inspecţiei Judiciare într-o acţiune disciplinară în anul 2011, care a fost clasată, pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare, acesta precizând în mod explicit că, verificarea respectivă „a avut ca punct de pornire tot verificarea unor dosare şi lucrări întârziate”.
Se constată, astfel, că faptele reproşate magistratului recurent intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmării prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.
Nici în ceea ce priveşte solicitarea de respingere a acţiunii disciplinare ca rămasă fără obiect, susţinerile formulate de recurentul T.M. nu sunt întemeiate.
Este adevărat că, atragerea răspunderii disciplinare în condiţiile Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este condiţionată de existenţa calităţii de judecător sau procuror a persoanei care a fost subiectul acţiunii disciplinare.
Faptul că, prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. MP528 din data de 11 noiembrie 2013, pe data de 3 decembrie 2013 recurentul T.M. a fost trecut în rezervă prin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 80/1995, nu are, însă, asupra angajării răspunderii sale disciplinare, consecinţele juridice propuse de acesta.
Simpla pierdere a calităţii de militar activ, în modalitatea menţionată anterior, nu atrage de drept pierderea calităţii de magistrat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, trecerea în rezervă sau în retragere a judecătorilor şi procurorilor militari se face în condiţiile legii, după eliberarea din funcţie de către Preşedintele României.
Întrucât, până la data închiderii dezbaterilor pe fond, recurentul nu a făcut dovada emiterii unui decret de eliberare a sa din funcţie, emis de Preşedintele României, se constată că acesta nu şi-a pierdut calitatea de procuror, astfel încât obiectul acţiunii disciplinare exercitate împotriva sa, subzistă.
Având în vedere considerentele expuse şi care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de T.M. împotriva Hotărârii nr. 6/P din 20 noiembrie 2013 a C.S.M., secţia pentru procurori în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 5 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 66/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 68/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
