ICCJ. Decizia nr. 1/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIILE UNITE
Decizia nr. 1/2004
Dosar nr. 4/2001
Şedinţa publică din 22 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, au fost condamnaţi inculpaţii:
- S.V. şi
- C.M., la:
- câte 15 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., precum şi degradarea militară conform art. 67 C. pen., pentru infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 alin. (1) lit. b), cu aplicarea art. 75 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi
- câte 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 176 alin. (1) lit. b), cu aplicarea art. 75 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 33 lit. a), a art. 34 alin. (1) lit. b) şi a art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate fiecărui inculpat, urmând ca aceştia să execute câte 15 ani şi câte 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., precum şi degradarea militară.
S-a dispus şi aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
Inculpaţii au fost obligaţi la câte 25 milioane lei cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au fost obligaţi, în solidar, să plătească următoarele sume, cu titlu de despăgubiri:
- părţii civile A.A., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.S., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.E., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.O., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.D., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.I., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.V., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.A., suma de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.Do., suma de 30 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.M., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.I., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.V., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.G., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.B., sumele de 33 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 33 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D. (B.) A., suma de 20 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.R., suma de 20 milioane lei reprezentând daune materiale;
- părţii civile B.S., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B. (G.) F., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.Vi., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B. (V.) M., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.D., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.M., sumele de 20 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 20 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.B., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.N., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.A., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.Io., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.T., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile R.B., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.C., sumele de 10 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 10 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B.V.C., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.B., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile T.B., suma de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G. (B.) M., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.V., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.D., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.A., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.Mi., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Ci.M., sumele de 125 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 125 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.C., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.Mo., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Cs.M., sumele de 125 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 125 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.I., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.M.M., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.C., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.M., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţilor civile C.A. şi C.R., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.I.A., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.C., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.C.L., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.Ma., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.Va., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.E., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile E.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.P.G., sumele de 20 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 20 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.T.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M. (C.) A., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.Co., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.S., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Că.M., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.I.P., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.I., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.P., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.V., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.D., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile E.A., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I. (P.) G., sumele de 45 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 45 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile F.O.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile F.V., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.F., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile F.Ş.M., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B. (F.) Ş., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile F.M.R., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile F.F., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile F.M., suma de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G. (S.) E., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.F., suma de 40 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţilor civile G.M. şi G.C., suma de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.V., suma de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.E., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile F.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.I., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.A., sumele de 48 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 48 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.D., sumele de 80 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 20 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.Do., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile G.L., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile E.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţi civile G.R., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile H.I., sumele de 40 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 40 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile H.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile H.D., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile H.M., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile H.Ş., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.H., sumele de 136 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 136 lei reprezentând daune morale;
- părţii civile H.C.V., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile H.J., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.A., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.F., suma de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.C., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.P.N., sumele de 80 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 80 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.I., suma de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.O., suma de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.S., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.E., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.R., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile J.M., sumele de 80 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 80 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile J.I.C., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile J.V., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile J.Z.V., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile K.R.G., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile K.R., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 80 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile K.A., sumele de 16 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 16 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.D., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.S., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.Ş., sumele de 20 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 40 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.G., sumele de 60 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 40 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.L., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.A., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Ş. (L.) L., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.Al., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.Do., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.L., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.I., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile B. (M.) A., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.P., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.L., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Ş.A.D., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.V., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile L.A.M., sumele de 30 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 30 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.M., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.A., suma de 15 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.R., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.M., suma de 15 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.S., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.Mă., suma de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.S., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.E., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.I., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.M., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.Io., sumele de 90 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 90 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.T., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.Ma., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Mu.I., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Mi.M., sumele de 55 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 55 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Ma.I., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.D., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M. (G.) D., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Mi.I., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.L., prin mandatara sa V.L., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.C., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile N.P., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile N.D., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile N.G., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile N.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile O.I., sumele de 120 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 120 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile O.T.G., sumele de 120 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 120 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile O.E., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile O.M., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.O., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile O.V., sumele de 10 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 10 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile O.Io., sumele de 35 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 35 milioane lei reprezentând daune morale.
- părţii civile P.R.M., sumele de 20 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 80 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.R.D., suma de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P. (S.) E., sumele de 20 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 20 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.L.M., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.L., sumele de 60 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 20 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.D., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile D.P., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.C., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.N.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.I., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile I.P., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.V., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.Io., sumele de 35 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 35 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.A., sumele de 10 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 10 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.P., sumele de 15 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 15 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Pâ.I., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile P.O., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile R.C., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile C.M., suma de 10 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile R.M., suma de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile R.E., suma de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile R.A., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile R.O., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţilor civile R.I. şi M.R., sumele de 60 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 60 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile R.Mi., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.I., suma de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Ş.H.T., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.M.I., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.E., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.I., sumele de 100 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 100 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.M., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.L.L., suma de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.M.G., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.P., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.M.A., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile M.S., suma de 15 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.V.M., suma de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile S.I.H., suma de 30 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Ş.I., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile T.I., sumele de 150 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 150 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile T.A., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile T.V., sumele de 250 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 250 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile A.T., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.T., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile T.V., sumele de 75 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 75 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile T.An., sumele de 25 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 25 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile Ţ.A., suma de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.S., sumele de 40 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 40 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.A., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile V.P., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile U.C., sumele de 200 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 200 milioane lei reprezentând daune morale;
- părţii civile W.E., suma de 25 milioane lei reprezentând daune morale şi
- părţii civile Z.L., sumele de 50 milioane lei reprezentând daune materiale şi de 50 milioane lei reprezentând daune morale.
S-a dispus ca toate aceste sume, reprezentând daune materiale şi morale, să fie reactualizate, la data plăţii efective, în raport cu rata (coeficientul) inflaţiei.
În baza art. 163 şi a art. 357 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, prin instituirea sechestrului asupra acestora, până la concurenţa valorii stabilită prin sentinţă.
Au fost respinse cererile de despăgubiri formulate de părţile vătămate A.I.V., B.L.I., B.R.D., B.M., C.S., C.N., C.A., G.S., I.F., M.V., M.D., Ş.M.I. şi S.N.S. şi, totodată, s-a luat act că partea vătămată M.S. şi-a retras cererea de despăgubiri.
S-a reţinut, în esenţă, că în şedinţa Comitetului Politic Executiv al P.C.R. din 17 decembrie 1989 şi în teleconferinţa din aceeaşi dată, N.C. a cerut ca demonstraţiile de la Timişoara să fie înăbuşite cu orice preţ, prin toate mijloacele, inclusiv prin folosirea armelor de foc.
În acest scop, i-a trimis la Timişoara, pe C.I., secretar al C.C. al P.C.R. cu probleme militare şi de justiţie şi pe generalii S.V., prim locţiitor al ministrului apărării naţionale; G.Ş., şeful Marelui Stat Major şi C.M., comandant al Trupelor Chimice şi al Garnizoanei Bucureşti, cu sarcina expresă ca să lucreze împreună într-un comandament militar unic, condus de C.I., care să funcţioneze la sediul Comitetului judeţean de partid.
Ajungând la Timişoara, generalii S.V. şi C.M. s-au informat asupra situaţiei, au preluat împreună cu ceilalţi generali veniţi de la Bucureşti, comanda trupelor din Timişoara, le-au înarmat cu muniţie de război şi grenade lacrimogene şi s-au implicat direct în operaţiunea de oprimare a demonstranţilor, dând ordin să se deschidă focul asupra acestora, au controlat dacă şi cum se execută ordinele primite, au verificat rezultatul acţiunilor represive, solicitând să li se comunice numărul morţilor şi al răniţilor şi au raportat, periodic, mersul operaţiilor de înăbuşire a revoluţiei.
Astfel, inculpatul S.V. a conlucrat tot timpul cu C.I., înlocuindu-l atunci când acesta lipsea, aşa cum s-a întâmplat şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, când s-a înregistrat cel mai mare număr de morţi şi răniţi, asigurând permanenţa recepţionării comunicărilor şi soluţionarea lor, iar la data de 20 decembrie 1989 a fost numit de N.C., comandant militar unic al Timişoarei.
A dat ordinul să se deschidă foc de armă împotriva demonstranţilor şi a asistat la ordinele de reprimare date de C.I.
A asigurat legătura între Comandamentul Trupelor Ministerului Apărării Naţionale şi Comandamentul Trupelor Ministerului de Interne, coordonând acţiunile acestora, efectuând în acest scop deplasări la comandamentele respective şi la alte puncte unde se aflau forţe militare.
A informat pe C.I. despre faptul că au fost puse în mişcare şi urmează să sosească la Timişoara, unităţi militare din alte localităţi din ţară.
A ordonat urgentarea pregătirii şi scoaterii în oraş a tancurilor, l-a ajutat pe C.I. să pună în executare ordinul de înarmare a gărzilor patriotice, au hotărât împreună constituirea a 8 dispozitive ale Ministerului de Interne, a întocmit hărţi cu amplasamentul şi cu obiectivele Trupelor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne şi a fost prezent când au fost aduse grenade lacrimogene la sediul Comitetului Judeţean Timiş.
A solicitat să fie informat, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, cu privire la numărul morţilor şi al răniţilor, a informat pe inspectorul şef al Inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de Interne, că în noaptea de 18 decembrie 1989, la catedrală, au fost împuşcaţi copii şi a dat dispoziţie pentru ca sirenele întreprinderilor să nu mai poată fi folosite de demonstranţi.
Cu privire la inculpatul C.M., ajutorul generalului G.Ş. în acţiunea de reprimare a demonstranţilor, s-a reţinut că acesta a ţinut permanent legătura cu Comandamentul militar local de la Comitetul judeţean de partid Timiş, s-a informat asupra situaţiei din oraş, a fost de faţă când s-a dat ordinul de deschidere a focului, a inspectat dispozitivele militare, a participat la şedinţele cu comandanţii de unităţi, a ţinut legătura cu ei, a luat măsuri ca să fie aduse de la aeroport şi distribuite grenade cu gaze lacrimogene, a ordonat folosirea lor împotriva demonstranţilor, a ordonat, de asemenea, deschiderea focului la catedrală împotriva unor demonstranţi paşnici, care purtau lumânări în mână, pe treptele catedralei, executând personal, foc de automat împotriva acestora, fiind rănită o femeie, a dat citire decretului privind instituirea stării de necesitate, făcând sublinieri şi a adăugat ameninţarea că se va recurge la măsuri extreme dacă într-o oră demonstranţii nu se retrag.
În acţiunea de reprimare a demonstranţilor au fost ucise 72 persoane şi 253 rănite.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, inculpaţii, partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale, precum şi părţile civile C.S., R.M. şi Ş.M.I.
Pentru inculpatul S.V. s-a susţinut, în esenţă, că acesta nu a avut o participare directă la acţiunea de reprimare a demonstraţiilor de la Timişoara, că, oricum, măsurile respective s-au înscris în limitele impuse de obligativitatea executării ordinelor primite de la superiorul său, în respectarea unui sistem legitim în acea vreme.
Considerând că dosarul este incomplet, deoarece probele ce au fost administrate, nu pot conduce la stabilirea materialităţii faptelor în succesiunea lor reală, s-a solicitat restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la prima instanţă, spre rejudecare, pentru ca aceasta să administreze probele necesare.
Pentru inculpatul C.M. s-a susţinut că probele administrate în cauză nu confirmă că acesta a dat ordin să se tragă cu muniţie de război asupra manifestanţilor sau că s-ar fi implicat în executarea vreunui asemenea ordin şi nici că a îndeplinit în mod excesiv dispoziţiile primite în perioada în care s-a aflat la Timişoara, cu grupul de generali şi ofiţeri condus de C.I., solicitându-se, în principal casarea sentinţei şi achitarea, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la prima instanţă, în vederea rejudecării.
Partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale a susţinut, în esenţă, că apare de neînţeles condamnarea inculpaţilor, deoarece aceştia nu au avut nici o contribuţie la acţiunea de reprimare a demonstranţilor, iar persoanele care au avut rol în această acţiune, au fost condamnate definitiv într-o altă cauză.
Nici unul din cei doi inculpaţi nu a avut prerogativele comenzii, în sensul de a da ordine în nume propriu, unor subordonaţi ori eşaloane militare, în calitate de comandanţi direcţi ai acestora, oricum, este dubiu asupra implicării inculpaţilor.
S-a invocat şi ordinul comandantului suprem de atunci, ca armata să intervină în evenimentele de la Timişoara şi prevederile Constituţiei din 1965, subliniindu-se faptul că inculpaţii nu aveau obligaţia ori libertatea de a face aprecieri de valoare asupra ordinelor primite, ci să le execute.
S-a mai susţinut că instanţa nu a avut în vedere concluziile scrise ale Ministerului Apărării Naţionale, de respingere a cererilor de despăgubiri în cauza de faţă, deoarece toate daunele cauzate au fost integral reparate prin Legea nr. 42/1990.
Partea civilă C.S. a susţinut că sumele acordate prin sentinţă, pentru daune materiale şi daune morale sunt insuficiente, neacoperind prejudiciul real suferit, solicitând a se majora cuantumul despăgubirilor, la o sumă pe care a lăsat-o la aprecierea instanţei; partea civilă R.M. a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor, de la 50 milioane, la 700 milioane, iar Ş.M.I. a solicitat să i se acorde suma de 6.760.000 lei, despăgubiri pentru degradările produse la rulouri şi la partea exterioară a apartamentului în care locuieşte, ca urmare a focurilor de armă trase de militari.
Prin Decizia nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Completul de 9 judecători, au fost respinse recursurile declarate de inculpaţii S.V. şi C.M., de părţile civile C.S., R.M. şi Ş.M.I. şi de partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale.
Inculpaţii au fost obligaţi să plătească statului, câte 1.900.000 lei cheltuieli judiciare, în recurs, din care câte 1.200.000 lei reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a fiecărui inculpat, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale a fost obligată să plătească statului, suma de 700.000 lei cheltuieli judiciare, în recurs.
Inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au fost obligaţi, în solidar, să plătească cu titlu de cheltuieli judiciare, în recurs:
- câte 900.000 lei, părţilor civile C.D.V., F.V., I.C., M.D.G., N.D., P.I., I.P., P.D., S.I., Ş.H.T., T.I.V., T.A. şi T.I., precum şi părţilor vătămate C.N.P., I.C. şi S.Z. şi
- câte 450.000 lei, părţilor civile A.C., A.E., B.I., B.T., C.D., C.I., F.M.D., G.F., G.A., G.D., I.F., J.M., K.R.G., L.D., L.S., L.Ş., L.G., Ş. (L.) L., B. (M.) A., M.I., I.M., M.D., O.T.G., O.E., P.L.M., P.L., W.E. şi Z.L., precum şi părţilor vătămate B.C., G. (P.) D., H.E. şi V.D.
Cu privire la recursurile inculpaţilor şi la recursul părţii responsabile civilmente, se motivează, în esenţă, că, aşa cum corect s-a reţinut prin sentinţă, în urma actelor de reprimare la care au fost supuşi demonstranţii de la Timişoara, au fost ucise 72 persoane, iar altele 253 au fost rănite, din care unele foarte grav, rămânând infirme pentru toată viaţa.
Contrar celor susţinute prin motivele formulate, cei doi inculpaţi s-au implicat în aducerea la îndeplinire a ordinului dat de N.C., pentru reprimarea demonstranţilor de la Timişoara, ei însuşi recunoscând că au făcut parte din grupul de generali şi ofiţeri care s-au deplasat în acest scop la 17 decembrie 1989, sub conducerea fostului secretar al C.C. al P.C.R., C.I.
Că probele pe care se întemeiază sentinţa, sunt pertinente, iar din conţinutul acestora rezultă că ambii inculpaţi au fost incluşi în seara zilei de 17 decembrie 1989, imediat după ce au ajuns la Timişoara, în cele două comandamente care s-au constituit, C.M. făcând parte din comandamentul stabilit la Divizia 18 Mecanizată, cu cadre din Ministerul Apărării Naţionale, iar S.V., din comandamentul de la Comitetul judeţean de partid Timiş, condus de C.I.
Referirile din sentinţă la declaraţiile făcute de C.I. şi la relatările numeroşilor martori audiaţi, care au fost implicaţi în evenimentele de la Timişoara, justifică pe deplin concluzia primei instanţe, că inculpaţii s-au informat asupra amplorii manifestaţiilor, au participat la preluarea comenzii trupelor din garnizoană, la înarmarea lor cu muniţie de război şi grenade lacrimogene, la amplasarea acestora în punctele de întâlnire cu demonstranţii, la instruirea lor cum să acţioneze, au controlat cum sunt executate ordinele de reprimare, au luat măsuri de paralizare a rezistenţei protestatarilor, s-au informat asupra rezultatului acţiunilor de represiune şi au verificat numărul morţilor şi răniţilor din spitale.
Majoritatea cazurilor de împuşcare a protestatarilor s-au înregistrat în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, adică în perioada în care operaţiunea de reprimare a fost condusă pe linie militară de inculpatul S.V. Acesta a făcut parte din comandamentul ce a condus acţiunea de reprimare a demonstranţilor de la Timişoara şi a exercitat, cu vădit exces de zel, atribuţiile ce i-au revenit în cadrul acestui comandament, ceea ce a şi determinat numirea sa de către N.C., în seara zilei de 20 decembrie 1989, în funcţia de comandant militar unic al municipiului Timişoara.
În ceea ce priveşte pe inculpatul C.M., s-a reţinut că acesta a făcut parte din structurile de conducere a acţiunii de reprimare a demonstranţilor de la Timişoara, precum şi că a exercitat şi el, cu exces de zel, prerogativele ce i-au revenit, implicându-se în mod vădit în acţiunea ce a avut ca urmare împuşcarea mortală a 72 persoane şi rănirea altor 253, din care unele foarte grav.
Referitor la ambii inculpaţi, se menţionează că prima instanţă a ajuns la concluzia îndreptăţită că ei au acţionat în afara cadrului legal, că ordinul de a se deschide foc cu muniţie de război, împotriva unei mulţimi de oameni paşnici, neînarmaţi, nu trebuia pus în executare, deoarece nu era emis în baza unei legi şi a prevederilor constituţionale, ci avea un caracter vădit nelegal.
În legislaţia existentă atunci, se motivează în continuare, nici un act normativ nu permitea escaladarea forţei de ripostă a unei formaţiuni militare până a se trage cu muniţie de război, asupra populaţiei protestatare, iar această lipsă de reglementare nici nu lasă loc la o interpretare contrarie, cât timp nici în legislaţia românească anterioară şi nici în legislaţiile altor state, nu sunt prevăzute astfel de modalităţi brutale de ripostă faţă de manifestările paşnice ale celor nemulţumiţi.
S-a concluzionat corect de către prima instanţă, că inculpaţii şi partea responsabilă civilmente nu se pot prevala de nici o dispoziţie legală, susceptibilă de a justifica folosirea armelor de foc cu muniţie de război împotriva populaţiei din Timişoara.
În legătură cu participarea celor doi inculpaţi la punerea în executare a ordinului de folosire a armelor de foc, se menţionează că răspunderea lor a fost corect stabilită, atât în raport cu gradul de înţelegere şi de apreciere asupra oportunităţii executării ordinului, propriu unui militar obişnuit sau chiar unui comandant de nivel mediu, ci şi în raport cu pregătirea lor superioară, cu experienţă îndelungată, ce o aveau în structurile ierarhice şi de comandă şi mai ales, în funcţiile importante ce le deţineau, primul, de prim adjunct al ministrului apărării naţionale şi celălalt, de comandant de armă şi de garnizoană.
Ca urmare, se motivează, de asemenea, ar fi trebuit ca inculpaţii să atragă atenţia lui C.I., care nu avea nivelul lor specific de pregătire şi specializare, asupra consecinţelor ce puteau rezulta vădit din punerea în executare nelimitată şi necondiţionată, prin prisma dispoziţiilor legale, a prevederilor ordinului de a se folosi muniţia de război împotriva demonstranţilor.
Or, nu numai că nu au procedat astfel, ci au acţionat cu zel excesiv pentru executarea întocmai a ordinului, ceea ce explică numărul mare de victime prin împuşcare, în seara de 17 decembrie 1989, astfel că aprecierea primei instanţe, că reprimarea de la Timişoara a fost, de fapt, „un masacru", este deplin justificată.
S-a mai reţinut că inculpaţii au avut de la început reprezentarea că protestele de la Timişoara erau generalizate şi ştiau, atunci când s-au implicat în executarea acţiunii de reprimare, că victimele ce se vor produce, sunt din rândul unei mari mase de oameni, nemulţumiţi de regimul politic de la acea dată şi au avut reprezentarea deplină a ilicităţii participării lor la realizarea acestei acţiuni şi a consecinţelor grave susceptibile a se produce.
Prin punerea în executare a ordinului dat de N.C., inculpaţii s-au implicat cu exces de zel, făcându-se părtaşi la împuşcarea a unui mare număr de persoane, din care 72 au murit, încât, justificat, prima instanţă a reţinut că ei au acţionat în calitate de coautori şi faptele lor au fost încadrate în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 alin. (1) lit. b) (asupra a două sau mai multe persoane), cu aplicarea art. 75 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), precum şi în tentativă la această infracţiune, a concluzionat instanţa de recurs.
În legătură cu latura civilă a cauzei, se motivează, în esenţă că, cuantumurile daunelor materiale şi morale acordate părţilor civile, cărora li s-au admis cererile de despăgubiri, au fost determinate pe baza prejudiciilor concrete suferite de fiecare în parte, astfel cum acestea au fost stabilite prin probe şi prin apreciere în raport cu gravitatea vătămărilor dovedite.
Se mai motivează că s-a stabilit corect şi răspunderea solidară a inculpaţilor şi părţii responsabile civilmente pentru plata despăgubirilor acordate părţilor civile.
Cu privire la recursul părţii civile C.S. se motivează că acesta este nefondat, deoarece nu s-a constituit parte civilă cu sume mai mari decât cele i s-au acordat; recursul părţii civile R.M., de asemenea, este nefondat, căci nu a prezentat dovezi că a suferit, în afară de prejudiciul moral, şi prejudiciul material, iar recursul lui Ş.M.I. este nefondat, pentru că nu poate să i se acorde despăgubiri pentru degradările la apartament, din moment ce inculpaţii nu au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de distrugere şi nici nu s-au prezentat dovezi pentru justificarea pretenţiilor formulate.
Împotriva sentinţei nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală şi deciziei nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Completul de 9 judecători, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, cu privire la soluţionarea laturii penale, invocând cazurile prevăzute de art. 410 alin. (1) partea I pct. 2, teza I, pct. 71 teza I şi a II-a şi partea a II-a pct. 8 C. proc. pen., întrucât:
1) Expertiza psihiatrică a inculpatului S.V. nu a fost efectuată în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. (2) C. proc. pen., iar actele de constatare şi expertizele medico-legale efectuate de serviciile medico-legale, nu au fost examinate şi avizate de Comisia de control şi avizare.
Expertiza psihiatrică privind pe inculpatul S.V. a fost efectuată numai pe baza informaţiilor dintr-o singură zi, fără să fi fost internat într-o clinică de specialitate pe timpul necesar în acest scop, încălcându-se dispoziţiile art. 117 alin. (2) C. pen.
Sub cel de al doilea aspect se arată că, atât constatările, cât şi expertizele medico-legale cu privire la persoanele ucise sau rănite în perioada 17 - 22 decembrie 1989, la Timişoara, nu au fost avizate de Comisia de control şi avizare, nesocotindu-se, astfel, prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 446/1966, în vigoare la data judecării cauzei.
2) Instanţa de fond, în mod nelegal a respins ca nefondată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedură penală, prin care sentinţele pronunţate în cauzele privind infracţiunile săvârşite de generali nu pot fi atacate cu apel, ci numai cu recurs, inculpaţii fiind privaţi de calea ordinară a apelului.
3) Inculpatului S.V. nu i-a fost respectat, de către instanţa de recurs, dreptul de a fi asistat de un apărător ales.
Astfel, la termenul de 21 februarie 2000, s-a prezentat apărătorul ales al inculpatului S.V., depunând contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocaţială, care atestă că a fost angajat la data de 20 februarie 2000, solicitând acordarea unui nou termen de judecată, pentru a avea posibilitatea studierii materialului probator al dosarului.
Totodată, a depus acte din care rezultă că inculpatul se afla în străinătate pentru consult medical, fiind netransportabil, solicitând şi pentru acest motiv, amânarea judecării, indicând şi adresa la care să fie făcută citarea.
Instanţa considerând greşit că inculpatul a folosit abuziv dreptul de a fi apărat de un apărător ales, a respins cererea de amânare şi a dispus ca apărarea să fie asigurată de apărătorul desemnat din oficiu, trecând la soluţionarea recursurilor.
4) Faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor le lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată, în esenţă, următoarele:
Nu reprezintă acte de executare sau acte indispensabile executării, specifice activităţii de autor (coautor), acţiunile prin care, în virtutea îndeplinirii unui ordin militar - acela al reprimării manifestaţiei de la Timişoara, inculpaţii S.V. şi C.M. s-au informat asupra amplorii manifestaţiei, au preluat comanda trupelor de garnizoană, le-au înarmat cu muniţie de război şi cu grenade lacrimogene, le-au amplasat în punctele de întâlnire cu manifestanţii, le-au instruit cum să acţioneze, le-au controlat cum execută ordinele, au luat măsuri de paralizare a rezistenţei protestatarilor, au urmărit care este rezultatul represiunii, evaluând numărul morţilor şi răniţilor şi raportând periodic despre mersul operaţiunii de reprimare a revoltei, reţinute de instanţe, ca fiind realizate de cei doi inculpaţi.
Participarea inculpaţilor la evenimentele de la Timişoara, chiar în modul reţinut de instanţe, nu le atribuie automat calitatea de coautori la infracţiunea de omor deosebit de grav, cât timp nu este dovedit că acţiunile lor reprezintă acte de executare nemijlocită la uciderea celor 72 persoane şi rănirea celorlalte 253 persoane.
Nefiind probată executarea actului ce constituie elementul material al infracţiunii, nu se poate reţine nici existenţa raportului de cauzalitate între activitatea inculpaţilor şi rezultatul produs, moartea sau rănirea acelor persoane.
Activitatea inculpaţilor nu poate fi desprinsă de contextul istoric şi politic al momentului şi calitatea lor de militari în cadrul armatei române. Executarea necondiţionată a ordinelor în armată este principiul de bază pe care se întemeiază instituţia militară. Ca subordonaţi ai comandantului suprem N.C., inculpaţii aveau obligaţia de a îndeplini ordinele acestuia.
Nu a fost vorba de propria lor voinţă în realizarea acţiunilor prin care au contribuit la desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara, astfel că nu se poate reţine vinovăţia celor doi inculpaţi, sub forma cerută de lege, în săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.
Este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia şi cu atât mai mult, răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup pentru infracţiunea săvârşită de unul din membrii acestora.
Pe de altă parte, analiza atentă şi obiectivă a tuturor probelor administrate, evidenţiază lipsa de temeinicie a soluţiei de condamnare a inculpaţilor.
În continuare, se face referire la faptul că la ora la care grupul de generali, între care se aflau şi inculpaţii, a ajuns la Timişoara, cu avionul, deja cordoanele de miliţie, armată şi securitate erau instalate şi sute de persoane erau arestate.
Inculpaţii au constatat distrugeri provocate în oraş şi au văzut că anumite grupări au atacat cordoanele de militari, au dezarmat un lucrător de miliţie şi, folosindu-i arma, au împuşcat 3 militari.
Până la sosirea lor, a fost atacat, devastat şi incendiat sediul Comitetului Judeţean Timiş şi incendiate autoturisme şi tehnică militară sau blocate şi agresaţi militari.
La şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al P.C.R. şi teleconferinţa care a urmat, N.C. a insistat pentru înarmarea trupelor şi gărzilor patriotice, cu muniţie de război şi a ordonat folosirea acesteia împotriva demonstranţilor.
De asemenea şi E.C. a insistat să se procedeze astfel.
Faţă de ameninţările lui N.C., că miniştrii de interne şi al apărării naţionale, precum şi şeful Consiliului Securităţii Statului ar trebui să-i pună în faţa plutonului de execuţie, pentru neexecutarea ordinelor sale, teama de a nu fi împuşcaţi a fost resimţită de către generalii trimişi la Timişoara, inclusiv de către cei doi inculpaţi, precum şi de conducătorii locali.
Ordinul dat de N.C., de a se face uz de armă împotriva demonstranţilor, a fost transmis direct, comandanţilor din Timişoara, de către miniştrii apărării naţionale şi cel de interne.
Acelaşi ordin, de a se trage în demonstranţi, a fost transmis generalului G.Ş., şeful Comandamentului operaţiuni militare de la Divizia 8 mecanizată Timişoara şi de C.
Se susţine că inculpatul S.V. nu a ordonat (nici nu avea dreptul legal), să se facă uz de armă împotriva demonstranţilor, dar nici nu putea să revoce un astfel de ordin.
Inculpatul S.V. a îndeplinit, de fapt, activităţi de secretariat, în timp ce C.I. se odihnea sau era plecat din sediu pentru scurte perioade de timp, în restul timpului fiind doar un observator, fără putere de decizie.
În noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, când au avut loc cele mai violente acţiuni şi s-au soldat cu cele mai multe victime, la conducerea comandamentului de la sediul Comitetului de partid a fost C.I.
Se menţionează că din probele dosarului nu rezultă că inculpatul S.V. a dat ordine în timpul deplasărilor făcute în exteriorul sediului comandamentului.
Singurul ordin dat la Timişoara, de către acest inculpat, a fost cel de retragere în cazărmi a trupelor Ministerului Apărării Naţionale, din Piaţa Operei, în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, orele 3.00.
Deplasarea la Timişoara a trupelor unităţilor militare din alte localităţi, s-a efectuat pe baza unui ordin dat de ministrul apărării, anterior sosirii inculpatului S.V. la Timişoara.
Inculpatul nu a fost implicat nici în executarea ordinului dat de N.C., de înarmare şi folosire a gărzilor patriotice.
Ordinul de neutilizare a sirenelor din întreprinderi, dat de inculpat, avea doar scopul de evitare a repetării confruntărilor de mare amploare între manifestanţi şi forţele de ordine, iar împrejurarea că S.V. a fost prezent la sediul comandamentului, când au fost aduse grenade lacrimogene din ordinul lui C.N., nu este de natură a-i atrage o vină.
Referitor la acelaşi inculpat, se mai arată că, aflând de numirea sa de comandant militar unic al garnizoanei Timişoara, de către N.C., acesta a întocmit un raport prin care refuza această funcţie.
Cu privire la inculpatul C.M., se arată că măsurile luate de acesta, de a se folosi grenade lacrimogene, focuri de armă de avertisment şi reţinerea unor manifestanţi, nu au fost de natură să afecteze integritatea corporală sau să cauzeze decesul unor persoane.
În condiţiile de atunci, în care conducerea politică şi militară a ţării insista, sub ameninţarea unor măsuri extreme, în folosirea armelor de foc împotriva demonstranţilor, militarii în termen, având o singură şedinţă de tragere, au executat foc şi fără ordin, de frică.
Se mai arată că inculpatul C.M. a intervenit pentru eliberarea a doi manifestanţi reţinuţi şi că, în şedinţa cu comandanţii de unităţi, respectiv în convorbirile telefonice cu aceştia, inculpatul le solicita să-şi păstreze calmul şi să nu facă uz de armă împotriva demonstranţilor.
În concluzie, se susţine că în raport cu toate probele administrate în cauză, rezultă că activităţile desfăşurate în Timişoara de către inculpaţii S.V. şi C.M., nu au cauzat moartea celor 72 persoane şi rănirea altor 253 şi se cere admiterea recursului în anulare şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate în motivele formulate.
Recursul în anulare este fondat, în sensul şi pentru motivele care se vor arăta în continuare.
Cu privire la primul aspect al motivului de la pct. 1, critica este fondată.
Potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. pen., în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în acest caz expertiza se efectuează în instituţii sanitare de specialitate.
În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată, dispune internarea învinuitului sau inculpatului, pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.
În cauză, expertiza psihiatrică privind pe inculpatul S.V., dispusă de organul de urmărire penală, nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Astfel, raportul medico-legal psihiatric s-a efectuat pe baza observaţiilor dintr-o singură zi, fără ca inculpatul să fi fost internat pe timpul necesar în Spitalul „Gh. Marinescu", aşa cum s-a solicitat în ordonanţa organului de urmărire penală.
La prima instanţă, inculpatul S.V. a solicitat o nouă expertiză medico-legală psihiatrică care să fie efectuată în condiţiile prevăzute de lege.
În şedinţa din 19 aprilie 1999, instanţa a respins cererea formulată de inculpat, motivând că expertiza medico-legală, dispusă la urmărirea penală nu s-a efectuat în condiţiile de internare într-o instituţie sanitară de specialitate, deoarece inculpatul nu s-a prezentat la internare.
Totodată, instanţa a considerat că nu se impune efectuarea noii expertize solicitate, întrucât inculpatului i-au fost efectuate toate examenele şi analizele obligatorii, conform Decretului nr. 446/1966 şi nu există îndoieli asupra stării psihice a acestuia.
Or, expertiza medico-legală psihiatrică în cauza respectivă fiind obligatorie, în condiţii de internare, în cazul neexecutării de către inculpat a internării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuia să aducă la îndeplinire măsura, conform textului de lege la care ne-am referit, prin organele de poliţie.
Însă nu numai că nu s-a procedat astfel, dar nici nu se dovedeşte că inculpatul ar fi fost încunoştinţat în acest sens, deşi s-a prezentat pentru a fi examinat de medicul legist.
Pe de altă parte, este îndoielnică susţinerea că au fost efectuate toate examenele şi analizele necesare, cu ocazia prezenţei într-o singură zi a inculpatului, la institutul medico-legal şi, oricum, această examinare nu echivalează cu internarea într-o instituţie sanitară de specialitate impusă de lege.
În ceea ce priveşte motivarea neefectuării unei noi expertize, pe considerentul că nu ar exista îndoieli asupra stării psihice a inculpatului, de asemenea, nu poate fi acceptată, întrucât din dispoziţiile art. 117 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., rezultă că în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, efectuarea expertizei psihiatrice în condiţii de internare este obligatorie, fără a fi condiţionată de existenţa îndoielii asupra stării psihice a inculpatului.
Aşa fiind, raportul de expertiză efectuat cu privire la starea psihică a inculpatului S.V., fără internarea acestuia, ci doar pe baza examinării sale la institutul medico-legal, nu satisface cerinţele textului de lege citat, împrejurare ce constituie, potrivit art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 8 C. proc. pen., motiv de casare în recursul în anulare.
Critica din aspectul secund al primului motiv de recurs în anulare, în sensul că hotărârile pronunţate în cauză sunt contrare legii, deoarece constatările şi expertizele medico-legale privind victimele, au fost luate în considerare, deşi nu au fost avizate de Comisia de control şi avizare, nesocotindu-se prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 446/1966, este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2 alin. (3) din sus-menţionatul decret, în cadrul Institutului de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici" şi al filialelor sale, funcţionează comisii de control şi avizare a actelor medico-legale, iar conform art. 9 din acelaşi decret, numai actele de constatare sau expertizele medico-legale, efectuate de serviciile medico-legale în cazurile de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi de moarte suspectă, sunt supuse spre avizare, comisiei amintite.
Deci, actele medico-legale efectuate chiar de către Institutul de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici" sau filialele sale nu trebuie supuse spre confirmare, comisiei.
În cauză, se constată că actele medico-legale privind victimele de la Timişoara, au fost întocmite de Institutul de Medicină Legală Bucureşti „Prof. dr. Mina Minovici" - Laboratorul Exterior Timişoara, astfel că potrivit textului amintit nu trebuie supuse spre confirmare, comisiei de la acel laborator. Totodată, nici nu s-au constatat elemente care să determine îndoieli asupra exactităţii concluziilor actelor respective.
Motivul 2 de recurs în anulare, prin care se susţine că nelegal a fost respinsă, ca nefondată, excepţia de neconstituţionalitate formulată de inculpaţi, este întemeiat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că la prima instanţă, în şedinţa din 14 iunie 1999, apărătorul inculpatului S.V. a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale, prin care sentinţele pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în cauzele privind infracţiunile săvârşite de generali, pot fi atacate numai cu recurs la Completul de 9 judecători, susţinând că inculpatul fiind privat de calea ordinară a apelului, de care poate beneficia orice cetăţean, s-a creat o discriminare inadmisibilă.
Apărătorul inculpatului C.M. şi reprezentantul părţii responsabile civilmente Ministerul Apărării Naţionale, au fost de acord cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată.
Excepţia trebuie să se refere la o lege sau ordonanţă, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei, neputând face obiectul excepţiei, prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Dacă excepţia este contrară acestor dispoziţii, instanţa o respinge ca inadmisibilă, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.
În cazul în care excepţia ridicată nu este inadmisibilă, instanţa de judecată, în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, sesizează Curtea Constituţională printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
În cauză, se constată că instanţa de fond, prin încheierea din 14 iunie 1999, a luat act de excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpaţi, dar nu a examinat condiţiile de admisibilitate ci, fără a avea competenţa legală, cu încălcarea art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a respins excepţia, ca nefondată şi, contrar dispoziţiilor art. 302 alin. (2) C. proc. pen., nu a motivat soluţia adoptată.
Aşa fiind, se constată şi existenţa cazului de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen., hotărârea fiind contrară legii.
De asemenea, este fondată şi critica formulată în motivul 3 al recursului în anulare, în legătură cu asistenţa juridică a inculpatului S.V.
Din verificarea actelor dosarului, se constată că la instanţa de recurs, la termenele din 7 februarie 2000 şi 21 februarie 2000, recurentul-inculpat S.V. nu a fost prezent şi a trimis acte medicale din care rezultă că se afla la tratament medical, în străinătate.
Printr-o scrisoare, din 8 februarie 2000, transmisă prin fax, inculpatul a delegat pe G.R. să semneze, în numele său, contractul de asistenţă juridică cu apărătorii aleşi, pentru a fi reprezentat de aceştia, întrucât starea sănătăţii îl pune în imposibilitate de a participa la judecarea cauzei.
La data de 20 februarie 2000, reprezentantul inculpatului a încheiat contractul nr. 359134, cu avocatul I.O., pentru asistenţă şi reprezentarea inculpatului la judecarea recursului şi, totodată, s-a întocmit împuternicirea (delegaţia) avocaţială.
La termenul de judecată din 21 februarie 2000, apărătorul ales al inculpatului S.V. a solicitat amânarea judecării cauzei, pentru pregătirea apărării, iar instanţa a respins cererea.
Se motivează că prin plecarea sa (inculpatului) în străinătate şi poziţia pe care a adoptat-o succesiv, în proces, inculpatul a demonstrat că foloseşte excesiv dreptul de a-şi alege un avocat pentru a-i susţine recursul, ceea ce constituie un abuz de drept.
Totodată, faţă de declaraţia apărătorului ales, că nu poate pune concluzii, deoarece nu a avut timpul necesar să se pregătească în acest scop, a dispus ca apărarea inculpatului să se facă de apărătorul desemnat din oficiu.
Concluzia Completului de 9 judecători, că inculpatul S.V. a folosit excesiv dreptul de a fi asistat de un apărător ales, ceea ce constituie un abuz de drept, este nejustificată.
Plecarea acestuia în străinătate a fost motivată de cauze medicale şi necesitatea unui tratament, considerând că poate fi efectuat cu mai bune rezultate în străinătate.
Sub acest aspect, certificatul din 5 februarie 2000, precizează că inculpatul are o serioasă boală de inimă şi a suferit un preinfarct cu un an în urmă, că se află sub supraveghere medicală permanentă, zilnică, era în imposibilitate de a călători cu avionul sau maşina pe distanţe lungi şi nici nu putea fi transportat datorită stării sănătăţii sale, nu avea voie să facă eforturi şi i se recomanda odihnă.
Pentru că era în imposibilitate de a se prezenta la instanţă, inculpatul a manifestat preocuparea de a fi reprezentat de apărători aleşi, mandatând prin scrisoarea din 8 februarie 2000, transmisă prin fax, pe G.R., „să semneze în numele său împuternicirile avocaţiale necesare, pentru a fi reprezentat de apărătorii săi".
Faptul că acea persoană a întocmit contractul de asistenţă juridică cu apărătorul ales I.O., după 12 zile, la 20 februarie 2000, cu o zi înainte de termenul de judecată, situaţie în care apărătorul, care nu l-a asistat pe inculpat în celelalte faze ale procesului, nu a avut posibilitatea să studieze numerosul material probator al celor 36 volume şi a fost nevoit să solicite amânarea judecării cauzei, pentru pregătirea apărării, nu este imputabil inculpatului, care, aşa cum s-a arătat, se afla în străinătate, în tratament medical şi nu este de natură să justifice privarea acestuia de dreptul de a fi reprezentat de un apărător ales, garantat prin art. 6 C. proc. pen.
Potrivit aceluiaşi articol, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice (printr-un apărător desemnat din oficiu), dacă inculpatul nu are apărător ales.
Mai este de observat că, prezentându-se avocatul I.O., ca apărător ales al inculpatului S.V., în conformitate cu art. 171 alin. (6) C. proc. pen., delegaţia apărătorului desemnat din oficiu a încetat de drept.
Rezultă, deci, că apărătorului ales al inculpatului S.V. nu i s-a dat posibilitatea să-şi exercite mandatul şi nici să pună concluzii, deoarece nu a putut pregăti apărarea din cauze neimputabile inculpatului.
Respingând cererea justificată a apărătorului ales, de amânare a judecării cauzei pentru pregătirea apărării şi dispunând ca apărarea să se facă de către apărătorul din oficiu, instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile legale amintite, cu privire la garantarea dreptului de apărare printr-un apărător ales, astfel încât, şi sub acest aspect, hotărârea, fiind contrară legii, este supusă casării în recursul în anulare, conform art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen.
De altfel, nici nu se poate considera că dreptul la apărare a fost asigurat în mod real prin apărătorul din oficiu, deoarece desemnarea acestuia de instanţă s-a făcut în ziua când s-a soluţionat cauza, fără ca acesta să poată studia cele 36 volume şi a face o apărare calificată.
Analizând cauza şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 410 alin. (4) C. proc. pen., Curtea constată că instanţa de recurs a încălcat şi dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., întrucât nu a examinat întreaga cauză sub toate aspectele, motiv pentru care nu a fost sesizată încălcarea de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 117 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, hotărârea instanţei de recurs este contrară legii şi, ca atare, supusă casării, conform art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen., şi din acest punct de vedere.
Faţă de motivele de casare constatate, se va admite recursul în anulare şi, în conformitate cu art. 4141 alin. (1), raportat la art. 38515 pct. 2 alin. (3) lit. c) C. proc. pen., se va trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanţă, cu privire la ambii inculpaţi, în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice referitor la inculpatul S.V., cu respectarea dispoziţiilor art. 117 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi pentru a se examina, în limite legale, excepţia de neconstituţionalitate invocată de ambii inculpaţi.
Soluţia de casare a hotărârilor atacate, pentru motivele menţionate şi de trimitere a cauzei, pentru rejudecare, la prima instanţă, fac inutilă examinarea motivului 4 de recurs în anulare, prin care, în esenţă, se susţine că lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, întrucât numai după ce se vor îndeplini cerinţele legale, arătate în cazurile care au determinat casarea hotărârilor, se va putea examina fondul cauzei, de instanţa de rejudecare.
Totodată, avându-se în vedere că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a suspendat executarea hotărârilor atacate, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, până la soluţionarea recursului în anulare, precum şi soluţia care se va pronunţa asupra recursului în anulare, urmează a se dispune anularea formelor de punere în executare a hotărârilor cu privire la această latură.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează sentinţa nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală şi Decizia nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Completul format din 9 judecători, privind pe inculpaţii S.V. şi C.M.
Trimite cauza, pentru rejudecare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Anulează formele de punere în executare a hotărârilor, cu privire la latura penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2004.
OPINIE SEPARATĂ
Referitor la permisibilitatea opiniei separate în acest cadru procesual, se poate spune pe baza unor dispoziţii legale, că aceasta nu este exceptată nici de norma de procedură penală şi nici de cea care priveşte organizarea şi funcţionarea acestei instanţe .
Astfel, în conformitate cu art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., motivarea, judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se fac potrivit dispoziţiilor din cap. III secţiunea II, care se aplică în mod corespunzător şi se completează cu dispoziţiile din această secţiune.
Pe de altă parte, art. 8 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, emis în baza art. 67 din Legea nr. 56/1993, interzice opinia separată, numai în cazul deciziilor de soluţionare a recursurilor declarate în interesul legii, care sunt caracterizate drept acte colective ale întregii Curţi. per a contrario, în cazul deciziei de soluţionare a unui recurs în anulare, chiar în cadrul secţiilor unite, legea permite exprimarea şi, totodată, nealăturarea la soluţia majoritară.
Pentru aceste considerente, cât şi pentru argumentele care vor fi mai jos exprimate, în opinia separată formulată, se apreciază că hotărârile ce au fost pronunţate de instanţele de fond şi de recurs în această cauză, sunt legale şi temeinice şi singura soluţie corectă a recursului în anulare dedus judecăţii era aceea de respingere, ca nefondat.
În cuprinsul motivării nu ne vom referi decât la acele critici formulate de parchet, pe care soluţia majoritară le-a apreciat ca fondate şi sub aspectul cărora hotărârile au fost supuse casării.
Atât recursul în anulare, cât şi hotărârea prin care s-a soluţionat acest recurs, consideră că raportul de expertiză efectuat cu privire la starea psihică a inculpatului S.V., fără internare, ci doar pe baza examinării sale la Institutul medico-legal, nu satisfac cerinţele art. 117 alin. (2) C. proc. pen., împrejurare ce constituie, potrivit art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 8 C. proc. pen., motiv de casare în recursul în anulare.
Dar existenţa cazului de casare amintit, nu presupune o desfiinţare automată a unei hotărâri definitive, chiar şi atunci când se invocă încălcarea art. 117 alin. (2) C. proc. pen.
Afirmaţia are în vedere împrejurarea că nerespectarea acestei prevederi legale nu este sancţionată de legiuitor cu o nulitate absolută potrivit prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., aşa încât constatarea ei să conducă, fără discuţie, la casare, cum, de altfel, s-a procedat în cauză.
Dacă se impută organului de urmărire penală, cât şi instanţelor, că nu s-au conformat prevederilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., trebuia să se analizeze pe de o parte, natura nulităţii care afecta această încălcare, iar pe de altă parte, conduita persoanei căreia i s-a produs vătămarea, în raport cu prevederile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.
Fără a intra în considerente de ordin teoretic, trebuie totuşi subliniat că nulităţile relative, în procesul penal, funcţionează în condiţii şi limite stricte, stabilite în conţinutul art. 197 C. proc. pen.
Astfel, în cauză, nu datorită unei omisiuni a organului de urmărire penală, expertiza medico-legală psihiatrică nu s-a făcut prin internarea inculpatului S.V., ci pe baza examinării sale în comisie, atâta timp, cât acesta nu a dat curs solicitării de a se prezenta la internare, în scopul de mai sus.
De subliniat că, la 19 noiembrie 1997, cu ocazia audierii sale în faza urmăririi penale, inculpatul a declarat că nu suferă de boli psihice, atitudine adoptată şi ulterior, refuzând internarea pentru efectuarea expertizei medico-legale.
Dar indiferent de conduita organului de urmărire penală sau a inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 197 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul avea dreptul şi în acelaşi timp obligaţia să se conformeze art. 197 alin. (4) C. proc. pen. şi să invoce încălcarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., chiar în cursul efectuării actului.
Or, din raportul medico-legal AI 17397 din 24 decembrie 1997, rezultă că la 11 decembrie 1997, dată la care a avut loc examinarea inculpatului, de comisia medico-legală, inculpatul s-a prezentat „în ţinuta corectă, fiind cooperant şi cu o atitudine politicoasă".
În contextul dispoziţiilor art. 197 alin. (4) C. proc. pen., acesta era momentul când inculpatul avea dreptul să invoce vătămarea drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen. şi să solicite refacerea expertizei medico-legale după spitalizarea sa, în sensul legii.
Deşi prezent, la data examinării, inculpatul nu a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., după cum nu a invocat această încălcare nici ulterior, la 30 decembrie 1997, când s-a prezentat materialul de urmărire penală şi nici la 11 mai 1998, cu ocazia audierii sale de instanţa de fond.
Este adevărat că la 19 aprilie 1999, anterior judecării fondului, care a avut loc la 14 iunie 1999, prin apărător, inculpatul S.V. a solicitat internarea, în vederea refacerii expertizei medico-legale psihiatrice.
Desigur, instanţa a respins corect această cerere, prin care se urmărea de fapt tergiversarea soluţionării cauzei şi a pronunţării unei eventuale hotărâri de condamnare, pentru mai multe considerente.
Mai întâi, pentru că inculpatul nu-şi putea invoca propria culpă în încălcarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, pentru că nulitatea relativă ce sancţionează încălcarea acestei prevederi, nu era invocată în condiţiile şi termenele prevăzute expres de dispoziţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte susţinerea din motivele recursului în anulare, preluată de hotărâre, că organul de urmărire penală trebuie să aducă la îndeplinire măsura, conform textului de lege, prin organele de poliţie, se impun următoarele observaţii:
Organele de poliţie nu pot acţiona decât în cadrul atribuţiilor stabilite prin lege, deoarece, în caz contrar, orice intervenţie în forţă atrage o încălcare flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Mai mult, legea nu prevede în asemenea situaţie o procedură de urmat, iar reţinerea şi arestarea preventivă, ca, de altfel, oricare din măsurile preventive se iau numai în cazurile şi condiţiile expres, limitativ şi imperativ prevăzute de lege.
Acestea sunt considerentele pentru care critica se impunea a fi respinsă.
De asemenea, tot respins se impunea a fi şi motivul ce a vizat greşita respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, de către instanţa de fond.
Referitor la această excepţie s-a susţinut prin recursul în anulare şi considerentele hotărârii pronunţate, că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992, atâta timp, cât a respins ca nefondată, excepţia şi nu a sesizat Curtea Constituţională, cu judecarea ei, cu atât mai mult, cu cât nu s-a conformat art. 302 alin. (2) C. proc. pen. şi nu a motivat soluţia adoptată.
Împrejurarea că instanţa de fond, conformându-se art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca nefondată, şi nu ca inadmisibilă, nu este de natură a atrage casarea unei hotărâri definitive, deoarece, procedând în acest mod, s-ar institui un formalism excesiv - dăunător actului de justiţie, aceasta, cu atât mai mult, cu cât în cauză nu se poate imputa o încălcare a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.
Motivaţia afirmaţiei are în vedere, printre altele, textul art. 128 din Constituţie (în vigoare la data soluţionării în fond a cauzei) şi potrivit căruia, legiuitorul este acela care stabileşte atât căile de atac, cât şi modalitatea folosirii lor.
Aceasta înseamnă că existenţa unor proceduri determină şi instituirea unor reglementări corespunzătoare, care să limiteze într-un fel sau altul, exercitarea căilor de atac.
Dar aceste aspecte nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, fiind, deci, de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Împrejurarea că prima instanţă a respins excepţia, ca nefondată, şi nu ca inadmisibilă, cât şi lipsa motivării soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, nu erau de natură a conduce la casarea unei hotărâri definitive.
În ceea ce priveşte primul aspect, în cauză s-a pronunţat oricum o soluţie de respingere a cererii formulate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora, când excepţia este inadmisibilă, se respinge şi nu se mai sesizează Curtea Constituţională.
Referitor la lipsa motivării, potrivit aceluiaşi text sus-arătat, este adevărat că se pronunţă o încheiere motivată, când excepţia se respinge ca inadmisibilă.
Dar lipsa motivării în speţă se poate suplini prin Decizia care soluţionează recursul în anulare, nefiind necesară o casare cu trimitere a unei hotărâri definitive, nici pentru omisiunea sesizării Curţii Constituţionale (în problema discutată), nici pentru pronunţarea unei soluţii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, după cum nici pentru motivarea unei încheieri prin care s-ar dispune una din aceste măsuri.
Chiar acceptând considerentele recursului în anulare sau ale opiniei majoritare - în această problemă - practica Curţii Constituţionale a fost constantă în soluţionarea ei prin respingere.
În esenţă s-au motivat aceste soluţii, prin aceea că instituirea unor reguli speciale chiar la căile de atac nu constituie o discriminare, care ar însemna o încălcare a principiului constituţional, atâta timp, cât situaţiile care diferenţiază anumite persoane, sunt apreciate, ca atare, prin prisma propriilor interese subiective.
Aşadar, în acest context inculpatul nu se poate plânge că i s-a creat o vătămare prin nesesizarea Curţii Constituţionale, cu judecarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată.
În cadrul unei hotărâri judecătoreşti definitive, a proceda astfel, înseamnă a institui un formalism excesiv în realizarea actului de justiţie care poate avea numeroase consecinţe negative, printre care instabilitatea actului de justiţie sau căderea în derizoriu a unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Ca şi în primul caz, critica formulată în recursul în anulare trebuie examinată în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., dar hotărârea nefiind contrară legii, nu poate fi supusă casării în conformitate cu acest text invocat.
Nefondată este şi critica formulată în recursul în anulare, privind încălcarea normelor referitoare la asistenta juridică a inculpatului, în recurs.
De subliniat că, potrivit art. 721 C. proc. civ., dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.
În această situaţie îşi găsesc aplicarea în procesul penal, şi normele cuprinse în art. 723 C. proc. civ. (care nu au corespondent în procedură penală) şi potrivit cărora drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Prin prisma acestui principiu, consfinţit, de altfel, şi de art. 57 din Constituţie, dispoziţie potrivit căreia cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, se poate constata că atitudinea adoptată de inculpatul S.V. în exercitarea dreptului la apărare, a fost abuzivă, situaţie în care, în mod corect, instanţa de recurs nu i-a mai acordat un al treilea termen pentru apărare, procedând la judecarea recursului sau în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu.
Este de observat că soluţia primei instanţe a fost pronunţată la data de 15 iulie 1999 (sentinţa penală nr. 9 din 15 iulie 1999), fiind recurată de inculpat, prin apărător ales, la 19 iulie 1999.
Recursul inculpatului, împreună cu dosarul cauzei, au fost primite la Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, la 27 decembrie 1999, fiindu-i fixat un prim termen la 7 februarie 2000. Şi la această dată, cauza a fost amânată la 21 februarie 2000, luându-se măsura asigurării apărării celor doi inculpaţi.
În toată această perioadă, de 7 luni, inculpatul nu a depus diligenţe pentru a-şi pregăti apărarea şi nici pentru a-şi angaja un apărător.
Mai mult, în octombrie 1999, inculpatul a plecat din ţară, o lungă perioadă de timp şi nu s-a conformat obligaţiei de a-şi anunţa adresa, iar la termenul din 21 februarie 2000, a solicitat a fi citat la o adresă în Viena, deşi se afla în Israel.
Din aceste împrejurări, mai sus detaliate, este evident că inculpatul a dispus de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, cunoscând natura procesului, calitatea pe care o avea şi dreptul de a-şi pregăti apărarea într-un termen rezonabil, pentru ca procesul să nu fie tergiversat şi astfel să fie prejudiciate celelalte părţi.
De altfel, potrivit art. 171 alin. (4) C. proc. pen. (în vigoare la data soluţionării cauzei), când asistenţa juridică este obligatorie, dacă inculpatul nu şi-a ales un apărător, instanţa trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Conformându-se acestui text, la 7 februarie 2000 s-a luat măsura desemnării de apărători din oficiu, ambilor inculpaţi, iar la termenul din 21 februarie 2000 s-a prezentat apărător din oficiu pentru inculpatul S.V., în persoana avocatului L.B. - la acea dată, prodecan al Baroului Bucureşti.
Mai mult, art. 171 alin. (7) C. proc. pen., condiţionează amânarea cauzei, numai de împrejurarea dacă apărătorul care lipseşte, nu poate fi înlocuit.
Considerentele de fapt şi de drept expuse, demonstrează, fără echivoc, că instanţa de recurs nu a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, soluţionând recursul în condiţiile cunoscute, cum, de altfel, nu a încălcat nici prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) şi b) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Respectând principiul înscris în art. 6 C. proc. pen., instanţa de recurs a asigurat inculpatului, deplina exercitare a dreptului la apărare, dar numai în condiţiile şi cu respectarea legii.
Susţinerea, din considerentele opiniei majoritare, potrivit căreia mandatul apărătorului din oficiu a încetat la prezentarea apărătorului ales, nu este fundamentată în fapt, atâta timp, cât apărătorul ales a refuzat a pune concluzii, pe motiv că nu a avut timpul necesar pregătirii apărării; în mod justificat, cu respectarea dispoziţiilor art. 171 C. proc. pen., instanţa de recurs a dispus ca apărarea inculpatului S.V. să fie asigurată de către apărătorul din oficiu, desemnat la un termen anterior.
Ca atare, hotărârea definitivă atacată nu putea fi supusă casării, nici sub acest aspect, pentru totalitatea argumentelor expuse.
Opinia majoritară reproşează, în mod greşit, instanţei de recurs şi încălcarea dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., pentru că nu a examinat întreaga cauză sub toate aspectele şi nu a sesizat încălcările prevederilor art. 117 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, Decizia pronunţată în recurs fiind caracterizată contrară legii.
Efectul devolutiv al recursului, principiu reglementat prin dispoziţiile art. 3856 C. proc. pen., funcţionează în cadrul unor limite, arătate în alin. (2) al aceluiaşi text.
Astfel, instanţa de recurs examinează cauza numai în limita motivelor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În acelaşi sens, alin. (3) al art. 3859 C. proc. pen., distinge, imperativ si limitativ, cazurile de casare care se iau întotdeauna în examinare, din oficiu sau numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.
Printre aceste cazuri, în nici una din situaţiile reglementate expres, nu se regăseşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., aşa încât în această situaţie nu i se poate imputa instanţei de recurs, încălcarea art. 3856 C. proc. pen.
De altfel, nu i se poate imputa instanţei de recurs, nici nesesizarea încălcării art. 23 din Legea nr. 47/1992, atâta timp, cât, în această privinţă, nu există un caz expres de casare, iar hotărârea primei instanţe nu era contrară legii şi a făcut şi o corectă aplicare a dispoziţiilor legale.
În fine, opinia majoritară prin care se admit recursurile ambilor inculpaţi, este greşită şi pentru motivele ce urmează:
Deşi prin considerentele deciziei se discută doar cazuri de casare ce privesc soluţia de condamnare a inculpatului S.V., hotărârile sunt supuse casării în totalitate, prin admiterea şi a recursului declarat de inculpatul C.M.
Această soluţie surprinde, deoarece prin opinia majoritară nu se impută instanţelor nici o greşeală în ceea ce priveşte pe acest inculpat.
Mai mult, deşi în cuprinsul considerentelor, opinia majoritară nu discută nimic referitor la inculpatul C.M., în final se precizează că „soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, face inutilă examinarea ultimului motiv din recursul în anulare".
În acest context nu se ştie şi nu se precizează care este motivul casării şi al rejudecării cauzei pentru inculpatul C.M., cu atât mai mult, cu cât instanţei de trimitere nu i s-au făcut recomandările necesare rejudecării, cu privire la cei doi inculpaţi, nefiind stabilite limitele rejudecării după casare.
Procedeul urmat denotă o greşită casare a unor hotărâri definitive, care au făcut o aplicare corectă a legii, fiind pronunţată, în schimb, o hotărâre ce încalcă vădit legea, sub aspectele discutate.
Pronunţarea unei soluţii de casare cu trimitere, în contextul de fapt şi de drept analizat, ignoră o împrejurare esenţială, respectiv desfăşurarea procesului timp de 14 ani (termenul pentru prescrierea răspunderii penale fiind de 15 ani).
Pe de altă parte, modalitatea în care opinia majoritară abordează criticile de un formalism excesiv susţinute prin recursul în anulare, va prelungi nejustificat un proces penal încă mulţi ani (având în vedere rejudecarea şi căile de atac), fiind, astfel, încălcate flagrant normele înscrise în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, la care România a aderat. Ar. 6 din menţionata convenţie stabileşte imperativ dreptul la judecată - în mod echitabil, dar şi în timp rezonabil.
Nerespectarea acestor norme prejudiciază peste 400 de părţi civile care reprezintă persoane ucise sau sunt persoane mutilate în urma evenimentelor desfăşurate în decembrie 1989 la Timişoara.
Acestea sunt considerentele pentru care, în opinia noastră, recursul în anulare se impunea a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 4141 C. proc. pen., combinat cu art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 129/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 1/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
