ICCJ. Decizia nr. 10/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 10/2005
Dosar nr. 280/2004
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. La data de 22 iulie 1997, petiţionara D.F. a formulat plângere penală împotriva numitului G.A., director al SC C. SA Buşteni, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, de uz de fals şi de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
În motivarea plângerii, D.F. a învederat că se află în litigiu, încă din anul 1991, cu SC C. SA, cu privire la un imobil situat în oraşul Buşteni - Poiana Ţapului, la punctul Zamora, pe care l-a dobândit, prin cumpărare, în anul 1938.
S-a relevat că, după anul 1947, imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, fiind preluat în anul 1951, de Sfatul Popular al oraşului Buşteni, printr-un proces-verbal, în temeiul Decretului nr. 92/2950.
În legătură cu invocarea acestui temei, petiţionara D.F. a menţionat că H.C.M. nr. 693/1960, prin care au fost completate listele anexă la Decretul nr. 92/1950, nu s-a referit la imobilul care fusese proprietatea sa, ci la un alt imobil, având ca proprietar o persoană cu nume asemănător.
În timpul judecării litigiului cu SC C. SA, la solicitarea directorului acestei societăţi (G.A.), Consiliul Judeţean Prahova a comunicat, prin adresa nr. 3944 din 23 iunie 1992, că imobilul respectiv apare, în acte, ca fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi a H.C.M. nr. 693/1960, precum şi că adresa nr. 2301 din 2 aprilie 1991, a Prefecturii judeţului Prahova, în care s-a menţionat că imobilul nu este înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950, se modifică, în sensul că imobilul apare naţionalizat.
În baza acestei adrese, directorul G.A. a întocmit un proces-verbal şi o situaţie a terenului şi construcţiei, în care a menţionat că imobilul în litigiu este proprietatea SC C. SA, fiind naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi H.C.M. nr. 693/1960.
Petiţionara D.F. a susţinut că aceste înscrisuri, întocmite de G.A., sunt false, iar prezentarea lor în faţa instanţei a produs consecinţe juridice, determinând respingerea acţiunii prin care ea a revendicat imobilul.
Prin rezoluţia din 28 iulie 1997, dată în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, procurorul M.G. a confirmat propunerea de a nu se începe urmărirea penală faţă de G.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. şi de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 din acelaşi cod.
S-a motivat că sesizarea petiţionarei D.F. este neîntemeiată, deoarece actul care conţine date neconforme cu realitatea, nu este adresa nr. 3944/1992 a Consiliului Judeţean Prahova, ci adresa nr. 1201/1991, a Prefecturii judeţului Prahova.
Conchizându-se, s-a subliniat că faptele sesizate de D.F. nu sunt prevăzute de legea penală, deoarece G.A. a întocmit şi folosit cele două înscrisuri, pe baza unui act administrativ valid.
Împotriva acestei rezoluţii, petiţionara D.F., iar după decesul acesteia, care a intervenit la 11 decembrie 1999, fiul ei D.C., au formulat plângeri întemeiate pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen.
Prin rezoluţiile date în dosarele nr. 5985/1547/1999 şi nr. 36121/7839/2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins ca neîntemeiate, plângerile formulate de D.F. şi D.C., considerând că soluţia adoptată de procurorul M.G., este legală şi temeinică.
2. La data de 22 aprilie 1998, D.F. a formulat plângere penală împotriva procurorului M.G., solicitând trimiterea acestuia în judecată, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 din acelaşi cod, de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. şi de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.
Prin această plângere s-a susţinut că procurorul M.G. a săvârşit infracţiunile menţionate prin emiterea rezoluţiei de confirmare a propunerii de a nu se începe urmărirea penală în cauza privind pe G.A.
Prin rezoluţia din 30 aprilie 1998, dată în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul M.G., pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate în plângere, motivându-se că, într-un astfel de caz, nu poate fi folosită decât calea de atac a plângerii contra soluţiei de neurmărire.
Prin aceeaşi rezoluţie, examinându-se plângerea şi sub ultimul aspect învederat, s-a dispus respingerea acesteia, cu motivarea că rezoluţia de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi penale faţă de G.A. este legală şi temeinică.
La data de 6 octombrie 1998, prezentându-se D.C., fiul petiţionarei D.F., la Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, i s-a explicat că plângerea pe care a formulat-o împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale împotriva procurorului M.G., o poate adresa Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Prin rezoluţia din 5 martie 1999, dată în dosarul nr. 5985/1547/1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică, procurorul desemnat să examineze plângerea formulată de D.F. împotriva soluţiilor date în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, a dispus respingerea acestei plângeri, ca neîntemeiată.
S-a motivat că din actele dosarului rezultă că soluţia dată de procurorul M.G. în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este legală şi temeinică, neconstatându-se existenţa infracţiunilor imputate acestui procuror.
Fiind formulată o nouă plângere de către D.C., fiul petiţionarei D.F., a fost reverificat dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, comunicându-se petiţionarului că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de procurorul M.G. se menţine.
Ca urmare a formulării , la data de 23 ianuarie 2002, a unei noi plângeri de către petiţionarul D.C., procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin rezoluţia din 27 februarie 2002, a dispus respingerea şi a acestei plângeri, ca neîntemeiată.
S-a motivat că, neexistând probe care să ateste săvârşirea vreunei infracţiuni de către procurorul M.G., în legătură cu emiterea rezoluţiei de neurmărire penală în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, plângerea apare neîntemeiată, mai ales că în raport cu dispoziţiile art. 275 - 278 C. proc. pen., partea nemulţumită de soluţia adoptată, are posibilitate să se adreseze, cu plângere, procurorului ierarhic superior.
La data de 21 septembrie 2001, D.C. s-a adresat Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, cu plângere împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procurorul M.G., cu privire la G.A., cerând să se reţină că faptele acestui procuror întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, de uz de fals şi de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi să se dispună ca Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să emită rechizitoriu de trimitere în judecată a acestui procuror.
Printr-o cerere ulterioară, înregistrată sub nr. 21570 din 11 septembrie 2002, D.C. a precizat că plângerea sa priveşte atât soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de G.A., confirmată prin rezoluţia procurorului M.G., din 28 iulie 1997, cât şi rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale faţă de acest procuror.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 100 din 17 mai 2004, a respins plângerea formulată de D.C. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe M.G.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluţionarea plângerii formulate de D.C. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, privind pe G.A.
S-a motivat că din examinarea actelor dosarului nu s-a constatat existenţa de temeiuri care să justifice începerea urmăririi penale împotriva procurorului M.G., în legătură cu rezoluţia prin care a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de G.A., astfel că se impune menţinerea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale cu privire la acest procuror, care este corectă.
S-a mai motivat că plângerea formulată de D.C. este întemeiată cu privire la rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă faţă de G.A., în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, deoarece, sub acest aspect, competenţa de soluţionare revine Judecătoriei Câmpina, în a cărei rază teritorială au avut loc faptele şi unde se află parchetul la care s-a dat soluţia atacată prin plângere.
S-a relevat că, în raport cu reglementarea existentă în art. 197 C. proc. pen., potrivit căreia dispoziţiile referitoare la competenţa materială sunt prevăzute totdeauna sub sancţiunea nulităţii, se impune admiterea excepţiei de necompetenţă invocată de procuror şi trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, referitor la plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina.
Împotriva sentinţei, petiţionarul a declarat recurs, formulând mai multe motive de casare, în cadrul cărora a invocat:
- Cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., susţinând că nu au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la competenţă în materie de indivizibilitate. Sub acest aspect s-a relevat că şi în raport cu prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este nelegală.
- Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., arătând, în acest sens, că nu este motivată soluţia dată cu privire la plângerea care se referă la rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 39/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Tot în cadrul acestui motiv, s-a mai susţinut că există contradicţie între considerente şi dispozitiv în ceea ce priveşte trimiterea cauzei pentru soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina.
- Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor probe, precum şi cu privire la anumite cereri esenţiale.
S-a subliniat, în această privinţă, că nu s-a ţinut seama de existenţa în dosar a unei adrese corecte, din care rezultă că imobilul în litigiu nu a fost naţionalizat, şi nici de împrejurarea că adresa falsă a fost prezentată ca bună, fără să se ia în considerare că procesul-verbal în care se menţionează că imobilul respectiv ar fi făcut obiectul naţionalizării, a fost infirmat de Parchetul de pe lângă instanţa supremă.
S-a susţinut, de asemenea, că prin considerentele sentinţei s-a urmărit acoperirea soluţiei procurorului M.G., de inversare a caracterului celor două acte între care există contradicţie.
- Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., susţinând că sentinţa este contrară legii.
- Cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 19 din C. proc. pen., susţinând că judecătorii, prin exces de putere, s-au substituit puterii legiuitoare, dând o interpretare inadmisibilă dispoziţiilor legale aplicate. În concluzie, petiţionarul D.C. a cerut casarea sentinţei atacate, desfiinţarea rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale din ambele dosare şi să fie reţinută cauza, în vederea judecării, de către Completul de 9 judecători.
Recursul nu este fondat.
În adevăr, prin art. 2781 C. proc. pen., este reglementată plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
În acest sens, prin alin. (1) din textul de lege menţionat se prevede că „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".
În raport cu această prevedere a legii este, deci, neîndoielnică vocaţia petiţionarului D.C., de a ataca la instanţă, cu plângere, rezoluţiile procurorului, de neîncepere a urmăririi penale la care se referă.
Dar, în conformitate cu acelaşi alin. (1) al art. 2781 C. proc. pen., nu poate fi ignorată obligaţia petiţionarului de a adresa plângerea, împotriva rezoluţiei procurorului, „la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".
Sub acest aspect, este de observat că instanţa căreia i-ar fi revenit competenţa să judece cauza, în primă instanţă, cu privire la faptele imputate făptuitorului G.A., în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, este Judecătoria Câmpina.
Or, în raport cu această situaţie şi cu dispoziţia imperativă a art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la instanţa competentă să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, se constată că prima instanţă a procedat corect, dispunând trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei prin care procurorul a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997, privind pe G.A.
Critica formulată în această privinţă de petiţionarul D.C., în sensul că ar exista indivizibilitate între faptele imputate lui G.A. şi procurorul M.G., care ar impune soluţionarea lor deodată, de către aceeaşi instanţă, nu poate fi primită datorită poziţiei total diferite în care s-au aflat aceştia în cadrul raporturilor juridice în discuţie.
Astfel, împrejurarea că M.G., acţionând în calitatea sa oficială de procuror, în urma examinării actelor dosarului nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, a dispus, prin rezoluţie, confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale faţă de făptuitorul G.A., nu poate atribui caracter de legătură indivizibilă acestui act al său, de dispoziţie, cu faptele săvârşite de altă persoană, asupra cărora a trebuit să se pronunţe potrivit atribuţiilor funcţiei sale.
Inadmisibilitatea punctului de vedere susţinut de petiţionar în această privinţă este vădită, pentru că altfel s-ar crea precedentul ce ar permite invocarea indivizibilităţii între actele organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, cu faptele inculpatului, ceea ce ar fi de neconceput în condiţiile ordinii de drept existente, ceea ce nu poate permite examinarea în cadrul aceluiaşi proces, atât a faptelor celui urmărit sau judecat, cât şi a actelor oficiale îndeplinite de către procuror sau judecător.
Tot astfel, este lipsită de suport juridic, susţinerea că dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., nu ar permite trimiterea cauzei la Judecătoria Câmpina, pentru soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1516/P/1997 al Parchetului de pe lângă acea judecătorie.
Sub acest aspect, este de observat că textul de lege menţionat se referă la competenţa instanţei, în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării, chestiune care nici nu a făcut obiectul examinării în cuprinsul sentinţei şi al rezoluţiilor criticate, astfel că dispoziţia de trimitere a cauzei, la Judecătoria Câmpina, pentru soluţionarea plângerii petiţionarului, în limitele arătate, nu este susceptibilă de a fi supusă criticilor ce i s-au adus de petiţionar.
Examinându-se sentinţa, în raport cu actele dosarului, se constată că nu sunt întemeiate nici criticile formulate în cadrul celorlalte motive de casare.
Astfel, se constată că prin considerentele sentinţei s-au relevat temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere de prima instanţă, atât la adoptarea soluţiei de respingere a plângerii privind rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de procurorul M.G., cât şi la adoptarea soluţiei de trimitere a cauzei la Judecătoria Câmpina, în scopul soluţionării plângerii petiţionarului împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale privind pe G.A.
De asemenea, conţinutul clar al argumentelor formulate prin sentinţă, în sprijinul soluţiei de trimitere a cauzei la Judecătoria Câmpina, în vederea soluţionării plângerii ce vizează neînceperea urmăririi penale faţă de G.A., nu dă posibilitate să se ajungă la interpretări echivoce, încât şi critica formulată în sensul că, sub acest aspect, ar exista contradicţie între considerente şi dispozitiv, nu este fondată.
În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., este de subliniat că, în măsura în care a fost necesar, prima instanţă a făcut referire la materialul probator aflat în dosar, evident şi prin prisma existenţei autorităţii lucrului judecat în legătură cu anumite aspecte ale cauzei, care ar fi putut determina formarea într-un anumit sens a convingerii intime a procurorului, atunci când a emis rezoluţia din 28 iulie 1997.
În aceste condiţii, neexistând elemente care să justifice presupunerea petiţionarului D.C. că procurorul împotriva căruia a formulat plângerea, ar fi acţionat cu rea credinţă, în mod corect s-a constatat de prima instanţă, că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, faţă de acel procuror, nu conţine elemente de natură a justifica infirmarea ei.
De altfel, o dezvoltare mai detaliată a analizei materialului probator, cu aprecierea caracterului fiecăreia din cele două adrese la care se referă petiţionarul-recurent, ar fi putut conţine şi elemente de pronunţare anticipată asupra soluţiei ce ar urma să fie adoptată de Judecătoria Câmpina, cu privire la rezoluţia din 28 iulie 1997, prin care s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale faţă de G.A., ceea ce nu ar fi fost admisibil.
În raport cu toate aceste considerente de fapt şi de drept, din care rezultă că soluţia primei instanţe s-a impus sub ambele aspecte, să fie pronunţată în sensul dispozitivului sentinţei, nu se justifică nici invocarea cazurilor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 şi ale art. 3859 alin. (1) pct. 19 C. proc. pen. În această privinţă, din examinarea sentinţei nu se constată aspecte contrare legii sau de exces de putere din partea judecătorilor, în sensul trecerii în domeniul altei puteri constituite de stat, de natura celor invocate de petiţionar, prin motivele de casare ce le-a formulat.
De aceea, în lipsa elementelor probatorii care să justifice atribuirea relei-credinţe procurorului care a emis rezoluţia din 28 iulie 1997, devine inexplicabilă aprecierea petiţionarului, în cadrul motivelor de recurs, că prin considerentele sentinţei s-ar fi urmărit acoperirea soluţiei acelui procuror, de inversare a caracterului celor două adrese cu conţinut contradictoriu.
Totodată, examinându-se cererea prealabilă a petiţionarului, de a se constata că numele intimatului nu a fost menţionat în lista afişată la uşa instanţei, se apreciază că această omisiune nu are relevanţa ce i se atribuie, cât timp o astfel de împrejurare nu a fost de natură a-l împiedica pe petiţionar să-şi formuleze cererile şi susţinerile, iar intimatul a fost citat legal şi nominalizat, cu ocazia efectuării apelului părţilor.
În consecinţă, constatându-se netemeinicia motivelor invocate şi cum alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu pot fi reţinute, urmează ca recursul declarat de petiţionarul D.C. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.C. împotriva sentinţei nr. 100 din 17 mai 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4100/2001.
Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 11/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
