ICCJ. Decizia nr. 11/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

Decizia nr. 11/2005

Dosar nr. 301/2004

Şedinţa publică din 24 ianuarie 2005

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997, Judecătoria Aiud a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta S.D. şi a obligat pe pârâta T.R. să plătească reclamantei, suma de 19.440.000 lei cu titlu de pretenţii şi 1.941.540 lei, cheltuieli de judecată, anulând, totodată, ca netimbrată, acţiunea reconvenţională formulată de pârâta T.R.

S-a reţinut că, la data de 16 februarie 1995, a intervenit o convenţie, prin care reclamanta S.D. a împrumutat pe pârâta T.R., cu suma de 8.900 mărci germane, menţionându-se în actul încheiat, că în cazul nerestituirii sumei, un imobil al pârâtei va trece în proprietatea reclamantei, cu posibilitatea de a fi răscumpărat prin plata sumei datorate.

După ce termenul stipulat în convenţie a fost prelungit până la 20 octombrie 1995, pârâta a restituit reclamantei, prin K.E., 4.100 mărci germane din suma datorată.

Deşi a fost notificată şi pusă în întârziere, pârâta nu a restituit diferenţa de 4.800 mărci germane, astfel că s-a impus obligarea acesteia, în temeiul art. 969 C. civ., să plătească reclamantei, suma de 19.440.000 lei, reprezentând contravaloarea diferenţei respective.

Împotriva sentinţei, pârâta T.R. a declarat apel, acesta fiind anulat, ca netimbrat, prin Decizia civilă nr. 293/A din 18 februarie 1998 a Tribunalului Alba.

Prin aceeaşi decizie a fost respinsă şi cererea de intervenţie, în interesul pârâtei, formulată de P.A.

Această decizie a rămas definitivă, părţile nedeclarând recurs.

La data de 27 aprilie 1998, T.R. a chemat în judecată pe pârâta S.D., solicitând, prin acţiune, să se constate nulitatea actului încheiat la data de 16 februarie 2005, intitulat „act de vânzare-cumpărare". A susţinut că acest act, în care s-a menţionat că ar fi primit cu titlu de împrumut suma de 8.900 mărci, în loc de 4.500 mărci, cât i s-au dat în realitate, l-a semnat numai datorită faptului că a fost indusă în eroare de contabilul K.W., de la firma unde lucra, care i l-a prezentat împreună cu mai multe documente.

Judecătoria Aiud, prin sentinţa civilă nr. 1353 din 28 octombrie 1999, a respins acţiunea, obligând-o pe T.R. să plătească pârâtei S.D., suma de 400.000 lei, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 842 din 11 mai 2000, Tribunalul Alba a respins apelul declarat de reclamanta T.R. împotriva sentinţei, iar prin Decizia civilă nr. 2964 din 6 decembrie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost respins, ca netimbrat, recursul declarat de aceeaşi reclamantă împotriva deciziei pronunţate în apel.

Ulterior, la data de 28 octombrie 2002, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, o plângere formulată de P.A. şi T.R. împotriva judecătorului C.I. din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia, prin care i-au imputat săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)

Reclamantele au susţinut că judecătorul C.I. a săvârşit infracţiunile menţionate, în calitate de membru al completului de judecată care a pronunţat sentinţa civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997 a Judecătoriei Aiud, prin aceea că ar fi adoptat o soluţie nelegală şi netemeinică.

Prin rezoluţia din 21 februarie 2003, procurorul desemnat să soluţioneze plângerea, examinând actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 543/P/2002 al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul C.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 289 C. pen.

S-a motivat că din verificările efectuate, a rezultat că judecătorul C.I. nu a săvârşit nici o faptă penală, iar cu privire la soluţia pronunţată de acesta au fost exercitate căile legale de atac.

Soluţia a fost comunicată la data de 26 februarie 2003, împotriva acestei soluţii fiind formulată plângere, de către ambele petiţionare.

Prin rezoluţia din 7 martie 2003, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată.

La data de 28 noiembrie 2003, în urma unei noi verificări, efectuate la plângerea petiţionarelor, s-a comunicat acestora, tot de către Procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că în cauză a survenit şi prescripţia faptelor penale sesizate, astfel că, în raport cu prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare.

Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petiţionara P.A. a formulat plângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale faţă de judecătorul C.I.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 236 din 20 octombrie 2004, a respins plângerea, ca inadmisibilă, obligând pe petiţionara P.A. să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare.

S-a motivat că, nefiind parte în procesul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997 a Judecătoriei Aiud, petiţionara P.A. nu se poate considera vătămată în interesele sale legitime de către judecătorii care au pronunţat această sentinţă sau de procurorul care a emis rezoluţia din 21 februarie 2003, în dosarul nr. 543/P/2002, iar ca urmare, nici nu este îndreptăţită să formuleze, împotriva lor, plângere în nume propriu.

Împotriva sentinţei, petiţionara P.A. a declarat recurs, solicitând să se constate că împlinirea termenului de prescripţie, la care s-a făcut referire prin ultima comunicare ce i s-a trimis de procuror, se datorează întârzierii cu care a fost examinată şi soluţionată plângerea pe care a formulat-o împotriva judecătorului C.I. Totodată, a cerut înlăturarea dispoziţiei prin care a fost obligată să plătească cheltuieli judiciare. statului.

Recursul nu este fondat.

Aşa cum corect s-a relevat prin considerentele sentinţei, petiţionara nu poate pretinde că i s-a vătămat vreun interes legitim prin sentinţa civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997 a Judecătoriei Aiud, cât timp nu a fost parte în procesul soluţionat prin această sentinţă, iar soluţia pronunţată nu o priveşte.

Pe de altă parte, este de observat că, faţă de specificul hotărârilor judecătoreşti, a căror îndreptare se realizează prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, nu se justifică recurgerea, de către petiţionara P.A., la plângere penală împotriva unuia dintre judecătorii din completul ce a soluţionat procesul privind pe pârâta T.R., fără să fi fost parte în acel proces, doar pe motiv că ea consideră că soluţia pronunţată ar fi nedreptăţit-o pe aceasta.

Mai mult, din examinarea actelor premergătoare avute în vedere de procurorul care a dispus, prin rezoluţia din 21 februarie 2003, neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul C.I., se constată că nu au existat temeiuri pentru a se ajunge la o soluţie contrară.

Totodată, în raport cu dispoziţiile art. 349, cu referire la art. 189 şi urm. C. proc. pen., se constată că obligarea petiţionarei-recurente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, pentru soluţionarea plângerii sale de către instanţă, este corectă.

În consecinţă, urmează ca recursul declarat de petiţionara P.A. să fie respins ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat, în această cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara P.A. împotriva sentinţei nr. 236 din 20 octombrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4477/2004.

Obligă pe petiţionară, să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2005.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 11/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI