ICCJ. Decizia nr. 106/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 106/2005
Dosar nr. 23/2005
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 212 din 2 noiembrie 1992, Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamantul A.C., în contradictoriu cu Ministerul de Interne, Procuratura Generală şi S.R.I. - U.M. 05007 Bucureşti, privind obligarea pârâţilor de a-i comunica situaţia reală a tatălui său.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 170 din 22 februarie 1993, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, reţinând că în mod judicios instanţa de fond a apreciat că în cadrul de aplicare a Legii nr. 29/1990, nu poate fi discutat conţinutul unui răspuns la o cerere adresată unei instituţii. Astfel, petentul nu a invocat refuzul celor trei instituţii de a da curs unor cereri adresate acestora, nemulţumirea sa privind exclusiv conţinutul acestor răspunsuri. Or, petentul nu poate pretinde, prevalându-se de prevederile actului normativ menţionat, ca răspunsul la cerere să fie dat potrivit propriei formulări sau într-un anumit sens, după dorinţa personală.
Un nou recurs declarat de reclamant împotriva hotărârii instanţei de recurs, a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 1665 din 18 noiembrie 1993, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
La data de 26 noiembrie 2003, reclamantul A.C. a solicitat revizuirea deciziei nr. 170 din 22 februarie 1993, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, cererea fiind întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii, revizuentul a susţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 170/1993, s-a reţinut că tatăl său, A.N. a fost condamnat în anul 1942 şi în 1949 şi că, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 681/2003 s-a stabilit că el nu este fiul lui A.N., care fusese condamnat penal.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 8563 din 30 noiembrie 2004, a respins cererea de revizuire, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că cele două hotărâri potrivnice au fost pronunţate în cauze având obiect şi părţi diferite.
Împotriva deciziei pronunţate în cererea de revizuire, A.C. a declarat recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
În raport cu principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunţată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită.
Aşadar, în cazul contrarietăţii de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era şi ea susceptibilă de recurs.
Este de reţinut în acest sens, că prin dispoziţiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul nu a statuat asupra posibilităţii declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz.
În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă şi, în consecinţă, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs.
Se constată, aşadar, că recursul declarat de revizuenta menţionată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, soluţionarea prezentului recurs, ce nu priveşte o cauză judecată în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excede competenţei atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
Drept urmare, neobservarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.
Aşadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, aşa încât excepţia invocată se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul A.C., ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A.C., împotriva deciziei nr. 8563 din 30 noiembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 4934/2004.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 105/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 107/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
